Ciuma Albert Camus "La fel de normal poti sa reprezinti un sistem de ntemnitare printr-un altul, dup a cum poti,

de altfel, sa reprezinti orice alt lucru care exista n mod real prin ceva care nu exista." Daniel Defoe

I Ciudatele evenimente care fac subiectul acestei cronici s-au petrecut n 194..., l a Oran. Dupa parerea generala, ele nu-si aveau locul aici, iesind putin din obis nuit. La prima vedere, Oranul este, ntr-adevar, un oras obisnuit si nimic mai mul t dect o prefectura franceza de pe coasta algeriana. Orasul ca atare, trebuie sa marturisim, este urt. Cu aerul sau pasnic, ti trebuie un timp oarecare ca sa sesizezi ce anume l deosebeste de attea alte orase comercia le de pe toate meridianele. Cum sa-ti poti nchipui, de pilda, un oras fara porumb ei, fara arbori si gradini, unde nu auzi nici batai de aripi, nici fosnet de fru nze, un loc neutru, ca sa spunem tot ? Schimbarea anotimpurilor nu se citeste de ct pe cer. Primavara se anunta numai prin calitatea aerului, sau prin cosurile de flori pe care mici vnzatori le aduc de prin mprejurimi; e o primavara care se vin de prin piete. n timpul verii soarele incendiaza casele prea uscate si acopera zid urile cu o cenusa ntunecata; nu mai poti trai atunci dect n umbra obloanelor nchise. Toamna este, dimpotriva, un potop de noroi. Zilele frumoase vin numai iarna. O cale la ndemna oricui de a face cunostinta cu un oras este sa ncerci sa afli cum se munceste n el, cum se iubeste si cum se moare. n oraselul nostru, sa fie un efe ct al climatului, toate acestea se fac laolalta, cu acelasi aer frenetic si absent . Adica oamenii aici se plictisesc si tot aici se straduiesc sa-si formeze obisn uinte. Concetatenii nostri muncesc mult, dar totdeauna doar ca sa se mbogateasca. Sunt interesati mai ales de comert si, n primul rnd, chiar dupa cum spun ei, sa f aca afaceri. Fireste, au si slabiciunea bucuriilor simple, iubesc femeile, cinema tograful si baile n mare. Dar, foarte ntelept, ei pastreaza aceste placeri pentru smbata seara si duminica, ncercnd, n celelalte zile ale saptamnii, sa cstige multi ban i. Seara, cnd si parasesc birourile, se aduna n cafenele, la ore fixe, se plimba pe acelasi bulevard sau stau n balcoanele lor. Dorintele celor mai tineri sunt viol ente si scurte, n timp ce viciile celor mai n vrsta nu depasesc asociatiile de popi cari, banchetele prietenesti si cluburile n care se mizeaza sume mari la jocul de carti. Veti spune fara ndoiala ca asta nu e ceva particular pentru orasul nostru si ca, l a urma urmei, toti contemporanii nostri sunt la fel. Fara ndoiala, nimic nu e mai natural, astazi, dect sa vezi oameni muncind de dimineata pna seara si hotarnd, ei singuri, apoi, sa-si piarda la carti, la cafenea si n palavrageli de tot felul, timpul care le mai ramne de trait. Dar sunt orase si locuri unde oamenii au. din cnd n cnd, presentimentul ca ar mai exista si altceva. n general, asta nu le schimba viata. Dar presentimentul a existat si asta, oricum, tot e ceva. Oranul, dimpot riva, este, aparent, un oras fara presentimente, adica un oras cu totul si cu to tul modern. Nu e prin urmare necesar sa precizam modul n care se iubeste la noi. Barbatii si femeile fie ca se devora rapid n ceea ce se cheama actul dragostei, f ie ca se lasa prinsi ntr-o lunga obisnuinta n doi. ntre aceste extreme, rareori exi sta cale de mijloc. Nici asta nu e ceva original. La Oran, ca si aiurea, din lip sa de timp si de reflectie, esti ntr-adevar silit sa iubesti fara s-o stii. Ceea ce e mai original n orasul nostru este dificultatea de care te poti lovi aic i cnd e sa mori. Dificultate, de altfel, nu este cuvntul potrivit si mai corect ar fi sa vorbim de inconfort. Nu e niciodata agreabil sa fii bolnav, dar sunt oras e si locuri care te sustin n boala, unde poti, ntr-un fel, sa te lasi n voia ei. Un

bolnav are nevoie de blndete, i place sa stie ca se poate sprijini pe ceva, cum e si firesc. Dar la Oran, excesele climei, importanta afacerilor care se trateaza , insignifianta decorului, rapiditatea crepusculului si calitatea placerilor, tot ul cere sanatate zdravana. Un bolnav se simte foarte singur aici. Gnditi-va atunc i la cel care trage sa moara, prins n cursa, ndaratul sutelor de pereti trosnind d e caldura, n timp ce n acelasi minut chiar, o ntreaga populatie, la telefon sau n caf enele, vorbeste de polite, de conosamente si de scont. Veti ntelege atunci ce poat e fi inconfortabil n aceasta moarte, chiar moderna, cnd apare deci ntr-un loc sterp . Aceste cteva indicatii reusesc poate sa dea o idee suficienta despre orasul nostru . De altminteri, nu trebuie nimic exagerat. Ceea ce trebuia subliniat, este doar aerul banal al orasului si al vietii. Dar, ndata ce ti-ai creat obisnuintele, ti duci zilele fara greutate. Din moment ce orasul nostru tocmai favorizeaza obisnu intele, se poate spune ca totul e cum nu se poate mai bine. Sub acest unghi, far a ndoiala, viata nu e foarte pasionanta. Dar, cel putin, la noi nu se cunoaste de zordinea. Si populatia noastra cu fire deschisa, simpatica si activa, a strnit to tdeauna n calator o stima fireasca. Acest oras fara pitoresc, fara vegetatie si f ara suflet sfrseste prin a parea odihnitor, te prinde n somn, pna la urma. Dar este si drept sa mai adaugam ca e grefat pe un peisaj fara seaman, n mijlocul unui po dis deschis, nconjurat de coline luminoase, n fata unui golf cu un contur desavrsit. Pacat numai ca a fost construit cu spatele la acest golf si ca e cu neputinta a sadar sa zaresti marea pe care, daca vrei s-o vezi, trebuie totdeauna s-o cauti. Ajunsi aici, va fi lesne sa admitem ca nimic nu-i putea face pe concetatenii nos tri sa prevada incidentele care au avut loc n primavara anului acela si care au f ost, pe urma am nteles, cele dinti semne parca ale unui sir de grave evenimente a c aror cronica ne-am propus s-o facem aici. Aceste fapte vor parea cu totul firest i unora, iar altora, dimpotriva, neverosimile. Dar, la urma urmei, un cronicar n u poate sa tina seama de aceste contradictii. Sarcina lui este sa spuna numai: " Lucrul asta s-a ntmplat", cnd stie ca acest lucru, ntr-adevar, s-a ntmplat, ca a privi t viata unui ntreg popor, si ca exista deci mii de martori care vor pretui n inima lor adevarul celor spuse de el. De altminteri, povestitorul, care totdeauna este la timp cunoscut, n-ar avea nic i un merit de pus n lumina ntr-o astfel de ntreprindere daca ntmplarea nu l-ar fi aju tat sa culeaga un anumit numar de marturii si daca, prin forta lucrurilor, n-ar fi fost amestecat n tot ceea ce spera el sa va expuna. Este tocmai ceea ce l ndrep tateste sa faca opera de istoric. Binenteles, un istoric, chiar daca e un amator, are totdeauna si documente. Povestitorul acestei istorii le are deci si el pe a le sale: marturia sa mai nti, a altora mai apoi, pentru ca, prin rolul sau, el a a juns sa culeaga destainuirile tuturor personajelor acestei cronici si, n ultimul rn d, textele care pna la sfrsit tot i-au cazut n mna. El si propune sa mearga la ele cnd va crede de cuviinta si sa le foloseasca cum i va placea. si mai propune... Dar p oate ca e timpul sa lasam de o parte comentariile si precautiile fata de limbaj si sa ajungem la povestirea nsasi. Relatarea primelor zile cere oarecare migala. n dimineata lui 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux iese din cabinetul sau si da p este un sobolan mort, n mijlocul palierului. Pe moment, l ndeparteaza fara sa-l ia n seama si coboara scarile. Dar, ajuns in strada, se trezeste gndind ca n-avea ce s a caute acolo acest sobolan si se ntoarce sa-i spuna portarului. Fata de felul cu m a reactionat batrnul domn Michel, doctorul si da seama si mai bine de ceea ce av ea n ea insolit descoperirea. Prezenta acestui sobolan mort i se paruse doar ciud ata n timp ce, pentru portar, ea constituia un scandal. Parerea acestuia din urma era categorica : nu existau sobolani n bloc. Doctorul s-a straduit n zadar sa-l as igure ca era unul pe palierul primului etaj si, probabil, mort, convingerea domn ului Michel ramnea neclintita. Nu existau sobolani n bloc, prin urmare trebuie sa f i fost adus acolo de afara. Pe scurt, era vorba de-o farsa. n aceeasi seara, Bernard Rieux, n picioare pe culoarul imobilului, si cauta cheile n ainte sa urce, cnd vede aparnd, din fundul ntunecat al coridorului, un sobolan mare cu umbletul nesigur si cu blana uda. Guzganul s-a oprit, parnd sa-si caute un ech ilibru, apoi a luat-o n fuga spre doctor, s-a oprit iarasi, s-a rasucit de cteva o

ri cu un mic chitcait si a cazut, n sfrsit, cu sngele tsnindu-i prin botul ntredeschi s. Doctorul l contempla un moment si urca spre apartamentul lui. Nu la sobolan se gndea. Acest snge tsnit l ducea la preocuparile lui. Sotia sa, boln ava de un an, trebuia sa plece a doua zi ntr-o statiune de munte. A gasit-o culca ta n camera lor, asa cum i ceruse. Astfel se pregatea pentru oboseala deplasarii. Zmb ea. Ma simt foarte bine, spunea ea. n lumina lampii de la capatiul patului, doctorul i privea fata ntoarsa spre el. Pentr u Rieux, la treizeci de ani si n ciuda semnelor bolii, acest chip ramnea mereu ace lasi, ca pe vremea tineretii, poate din cauza acestui zmbet al ei care reusea sa stearga tot. Dormi daca poti, spune el. Sora o sa vina la unsprezece si o sa te conduc la tre nul de prnz. El saruta apoi o frunte usor umeda. Zmbetul ei l nsoteste pna la usa. A doua zi, 17 aprilie, la orele opt, portarul l opreste pe doctorul care tocmai t recea si i spune, vadit acuzator, ca niste farsori ar fi adus trei sobolani morti n mijlocul culoarului. Trebuie sa fi fost prinsi cu niste curse zdravene, fiindca erau plini de snge. Portarul ramasese ctva timp n pragul usii, tinnd sobolanii de l abe si asteptnd ca vinovatii sa binevoiasca sa se tradeze printr-o gluma sarcasti ca. Dar nimic nu se ntmplase. Ah! de-al de astia, si spunea domnul Michel, pun eu mna pe ei pna la urma. Intrigat, Rieux se hotaraste sa-si nceapa turul consultatiilor cu cartierele margi nase, unde locuiau cei mai saraci dintre clientii sai. Pe aici strngerea gunoaiel or se facea mult mai trziu si masina doctorului, care mergea de-a lungul drumurilo r drepte si prafuite ale acestui cartier, atingea n treacat lazile pline cu restu ri, lasate la marginea trotuarului. Pe o strada de-a lungul careia trecea astfel , doctorul numara o duzina de sobolani aruncati pe ramasitele de legume si de crp e murdare. Pe primul sau bolnav l-a gasit n pat, ntr-o ncapere care dadea n strada si care era n acelasi timp si camera lui de culcare si de mncat. Era un batrn spaniol cu chipul aspru si brazdat. Avea n fata lui, pe patura, doua oale pline cu mazare. n clipa cnd intra doctorul, bolnavul, n capul oaselor, se lasa pe spate ca sa ncerce sa-si traga rasuflarea lui gjita de vechi astmatic. Nevasta-sa aduse un lighean. Ei, domnule doctor, spune el n timp ce-i facea injectia, i-ati vazut cum ies ? Da, spuse femeia, vecinul nostru a adunat vreo trei. Batrnul si freca minile. Ies, i vezi prin toate lazile de gunoi, foamea-i scoate, asta-i! Doctorului Rieux nu i-a fost greu sa constate apoi ca n tot cartierul se vorbea d e sobolani. O data terminate vizitele, se ntoarse acasa. Aveti sus o telegrama, spuse domnul Michel. Doctorul l ntreaba daca mai vazuse sobolani. A! nu, spune portarul, stau la pnda, stiti ? Si porcii aia nu ndraznesc. Telegrama l anunta pe doctor de sosirea mamei lui, a doua zi. Venea sa se ocupe n absenta bolnavei de casa fiului ei. Cnd Rieux se ntoarse acasa, sora era acolo. Do ctorul si vazu nevasta n picioare, n taior, cu chipul stralucind de fard. I-a zmbit: E bine, spune el, foarte bine. Cteva clipe mai trziu, la gara, o instala n vagonul de dormit. Ea privea compartime ntul. E prea scump pentru noi, nu crezi ? Trebuie, spune Rieux. Ce-i cu povestea asta cu sobolanii ? Nu stiu. E ciudat, dar o sa treaca. Apoi i spune foarte grabit ca i cerea iertare, ca ar fi trebuit sa fie mai atent c u ea si ca o neglijase cam mult. Ea dadea din cap, ca pentru a-i face semn sa ta ca. Dar el adauga: Cnd te vei ntoarce, totul o sa fie mai bine. O vom lua iar de la capat. Da, spune ea cu ochii stralucind, o vom lua iar de la capat. O clipa mai trziu, ea i ntorcea spatele si se uita pe geam. Pe peron, oamenii se gr abeau si se izbeau unii de altii. Suieratul locomotivei se auzea pna la ei. O str iga pe sotia lui pe nume si, cnd ea se ntoarse, i vazu fata scaldata n lacrimi.

Nu, spune el ncet. Sub lacrimi, zmbetul revenea, putin crispat. ncerca sa respire adnc. Du-te, spune ea, o sa fie bine. El o strnse la piept si acum, pe peron, de cealalta parte a geamului, nu-i mai ve dea dect zmbetul. Te rog, ai grija de tine, spune el. Dar ea nu putea sa-l auda. Aproape de iesire, pe peronul garii, Rieux s-a izbit de domnul Othon, judecatoru l de instructie, care si tinea baiatul de mna. Doctorul l ntreaba daca pleaca n calato rie. Domnul Othon, lung si negru, si care semana jumatate cu ceea ce altadata se numea un om de lume, jumatate cu un cioclu, raspunse cu o voce amabila, dar gra bita: O astept pe doamna Othon care s-a dus sa-si prezinte omagiile familiei mele. Locomotiva fluiera. Sobolanii... spune judecatorul. Rieux vru parca s-o ia n directia trenului, dar se ntoarse spre iesire. Da, spune el, nu-i nimic. Tot ceea ce a retinut Rieux din acele clipe a fost trecerea unui muncitor care d ucea sub brat o lada plina cu sobolani morti. n dupa-amiaza aceleiasi zile, la nceputul consultatiilor, Rieux l-a primit pe un tn ar despre care i se spusese ca era ziarist si ca mai venise o data dimineata. l c hema Raymond Rambert. Mic de statura, cu umeri lati, cu chip hotart, cu ochi lumi nosi si inteligenti, Rambert purta haine de o croiala sportiva si n viata parea s a se simta n largul lui. Ataca direct subiectul. Venise sa faca o ancheta pentru un mare ziar din Paris asupra conditiilor de viata ale arabilor si voia informat ii asupra starii lor sanitare. Rieux i spune ca aceasta stare nu era buna. Dar el , nainte de a continua, voia sa stie daca ziaristul putea sa scrie adevarul. Desigur, spune celalalt. Vreau sa spun: puteti sa condamnati pna la capat ? Pna la capat nu, trebuie sa recunosc. Dar presupun ca aceasta condamnare ar fi n efondata. Vorbind ncet, Rieux spuse ca, ntr-adevar, o asemenea condamnare ar fi nefondata, d ar ca punnd ntrebarea el cauta numai sa afle daca marturia lui Rambert putea sau n u sa fie fara rezerve. Nu admit dect marturiile fara rezerve, continua doctorul. Nu o voi sustine deci p e-a dumneavoastra cu informatiile mele. Este limbajul lui Saint-Just, spune ziaristul zmbind. Rieux spune, fara sa ridic e tonul, ca n-avea nici o idee al cui limbaj era, dar ca era acela al unui om ob osit de lumea n care traia, iubindu-si totusi semenii si hotart sa respinga, n ceea ce-l priveste, nedreptatea si concesiile. Rambert, cu capul ntre umeri, l privea. Cred ca va nteleg, spune el n cele din urma, ridicndu-se. Doctorul l conducea spre usa: Va multumesc ca priviti astfel lucrurile. Rambert parea ca-si pierde rabdarea: Da, spune el, nteleg, iertati-ma ca v-am deranjat. Doctorul i strnge mna si i spune ca ar fi de facut un reportaj ciudat cu privire la m ultimea de sobolani morti care se gasesc n acest moment n oras. A! exclama Rambert, asta ma intereseaza. La orele saptesprezece, pe cnd iesea pentru noi vizite, doctorul se ncruciseaza pe scara cu un om nca tnar, cu statura greoaie, cu chipul masiv si brazdat, taiat de sprncene groase. I mai ntlnise de cteva ori la dansatorii spanioli care locuiau la ul timul etaj al imobilului. Jean Tarrou fuma cu pofta o tigara, contemplnd ultimele convulsii ale unui sobolan care murea pe o treapta la picioarele sale. El ridica asupra doctorului privirea linistita si putin staruitoare a ochilor sai cenusii , i da buna ziua si adauga apoi ca aparitia aceasta a sobolanilor era un lucru ci udat. Da, spune Rieux, dar care ncepe sa fie scitor. ntr-un sens, doctore, numai ntr-un sens. Noi n-am vazut niciodata asa ceva, asta-i tot. Dar mie mi se pare interesant, da, interesant, cu siguranta. Tarrou si-a trecut mna prin par ca sa-l dea pe spate, a privit din nou sobolanul,

nemiscat acum, apoi i-a zmbit lui Rieux: Dar, la urma urmei, doctore, asta e mai ales treaba portarului. Si doctorul l gaseste tocmai pe portar n fata casei, sprijinit de zidul de linga in trare, cu o expresie de lehamite pe chipul lui congestionat de obicei. Da, stiu, spune batrnul Michel cnd doctorul i semnaleaza o noua descoperire. Acum d ai de cte doi sau trei deodata. Dar si n celelalte case e la fel. Parea abatut ti ngrijorat. si freca gtul cu un gest reflex. Rieux l ntreaba cum se si mtea. Portarul nu putea, binenteles, sa spuna ca se simte rau. Numai ca nu prea e ra n apele lui. Dupa parerea lui, moralul i se cam tulbura. Sobolanii acestia l nau cisera, dar totul avea sa mearga foarte bine dupa ce vor fi disparut. Dar n dimineata urmatoare, 18 aprilie, doctorul, care si aducea mama de la gara, l gaseste pe domnul Michel si mai tras la fata dect ieri: din pivnita pna n pod, vreo zece sobolani zaceau pe scari. Umpleau si lazile de gunoi ale caselor vecine. Mam a doctorului afla stirea fara sa se mire. Sunt lucruri care se ntmpla ! Era o femeie micuta, cu parul argintiu, cu ochii negri si blnzi. Sunt fericita ca te vad, Bernard, spunea ea. n ciuda sobolanilor, tot ma bucur. El ncuviinta; era adevarat, cu ea totul parea simplu, totdeauna. Rieux telefona totusi la serviciul comunal de deratizare, pe al carui director l cunostea. Auzise el oare de sobolanii astia numerosi care ieseau sa moara sub ce rul liber ? Mercier, directorul, auzise de asta si chiar n serviciul lui, nu depa rte de cheiuri, fusesera descoperiti vreo cincizeci. Se ntreba nsa daca era grav. Rieux nu putea sa-i raspunda hotart, dar credea ca serviciul de deratizare trebui e sa intervina. Da, zise Mercier, pe baza unui ordin. Daca tu crezi ca merita ntr-adevar ostenea la, pot sa ncerc sa obtin un ordin. Merita totdeauna, spune Rieux. Femeia de serviciu tocmai i spusese ca n marea uzina n care lucra barbatul ei fuses era adunate mai multe sute de sobolani morti. n orice caz, cam n aceasta perioada concetatenii nostri au nceput si ei sa se nelin isteasca. Fiindca, ncepnd din ziua de 18, uzinele si antrepozitele desertara, ntr-a devar, sute de cadavre de sobolani. n cteva cazuri, oamenii fusesera siliti sa-i o moare, agonia fiindu-le prea lunga. Dar, de la cartierele marginase pna n centrul orasului, peste tot pe unde se ntmpla sa treaca doctorul Rieux, peste tot unde con cetatenii nostri se adunau, sobolanii asteptau n gramezi, n lazile de gunoi, sau n s iruri lungi, prin rigole. Presa de seara lua, din aceasta zi, n mna ei problema si ntreba daca municipalitatea, da sau nu, si propune sa actioneze si ce masuri de ur genta ntelege sa ia pentru a apara orasul de aceasta invazie respingatoare. Munici palitatea nu-si propusese nimic si nu avea n vedere nici o masura dar a nceput pri n a se ntruni n consiliu pentru a delibera. I s-a dat ordin serviciului de deratiz are sa adune sobolanii morti n fiecare dimineata, n zori. Dupa aceea, doua masini ale serviciului trebuiau sa duca guzganii la crematoriul de gunoaie ca sa fie ar si. Dar n zilele care urmara situatia s-a agravat. Numarul de rozatoare strnse crestea tot mai mult si n fiecare dimineata recolta era tot mai abundenta. Din a patra zi , sobolanii au nceput sa iasa si sa moara n grupuri. De prin cotloane, de prin sub soluri, de prin pivnite, de prin gurile de canal, urcau n lungi siruri care se mple ticeau, se clatinau la lumina, se rasuceau pe loc si mureau aproape de oameni. N oaptea, pe culoare sau pe ulite se auzea distinct micul lor chitcait de agonie. Dimineata, n mahalale, i gaseai ntinsi, prin aceleasi rigole, cu o mica floare de sn ge pe botul lor ascutit, unii umflati si putrezi, altii tepeni si cu mustatile nc a zbrlite. i gaseai chiar si n oras n mici gramezi, pe paliere sau n curti. De asemen ea, uneori mureau si izolat, n holurile administrative, n curtile scolilor, pe tera sele cafenelelor. Concetatenii nostri, uluiti, i descopereau n locurile cele mai fr ecventate ale orasului. Piata Armelor, bulevardele, promenada Front-de-Mer erau, din ce n ce mai departe, mnjite. Curatat n zori de guzganii sai morti, orasul i reg asea ncetul cu ncetul, din ce n ce mai numerosi, n timpul zilei. Pe trotuare i se ntmp la de asemenea nu numai unui trecator nocturn sa simta sub talpa masa elastica a unui cadavru nca proaspat. Ai fi zis ca nsusi pamntul, n care erau nfipte casele noa stre, se curata de ncarcatura sa de secretii, ca lasa sa urce la suprafata buboai

ele si coptura care, pna atunci, l macinau pe dinauntru. Gnditi-va numai la uluirea micului nostru oras, att de linistit nainte, ravasit n doar cteva zile, asemenea unu i om sanatos al carui snge gros ar ncepe deodata sa se razvrateasca! Lucrurile au ajuns att de departe nct agentia Ransdoc (informatii, documentari, toa te informatiile asupra oricarui subiect) a anuntat, n emisiunea sa radiofonica de informatii gratuite, sase mii doua sute treizeci si unu de sobolani culesi si a rsi n decursul unei singure zile, din 25. Aceasta cifra, care dadea un sens limpe de spectacolului zilnic pe care orasul l avea sub ochi, a sporit haosul. Pna atunc i oamenii se plnsesera numai de cte un accident cam respingator. si dadeau acum sea ma ca acest fenomen caruia nu i se putea nici preciza amploarea, nici dibui orig inea, avea ceva amenintator. Singur batrnul spaniol astmatic continua sa-si frece minile si sa repete: "ies, ies", cu o bucurie senila. La 28 aprilie nsa, Ransdoc anunta o recolta de circa opt mii de sobolani si nelin istea atinse culmea n oras. Se cereau masuri radicale, erau acuzate autoritatile, si unii, care aveau case pe malul marii, ncepusera sa vorbeasca de un refugiu ac olo. Dar a doua zi agentia anunta ca fenomenul ncetase brusc si ca serviciul de d eratizare nu adunase dect o cantitate neglijabila de sobolani morti. Orasul a rasu flat usurat. Totusi, exact n aceeasi zi catre prnz, doctorul Rieux, oprindu-si masina n fata blo cului, l zareste la capatul strazii pe portar, care se apropia greu, cu capul apl ecat, cu bratele si picioarele departate, cu o nfatisare de marioneta. Batrnul tin ea de brat un preot pe care doctorul l cunostea. Era parintele Paneloux, un iezui t erudit si activ pe care l mai ntlnise uneori si care era foarte pretuit n orasul n ostru chiar si de cei care erau indiferenti n materie de religie. I-a asteptat. B atrnul Michel avea ochii stralucitori si respiratia suieratoare. Nu se simtise bi ne si vrusese sa iasa la aer. Dar dureri ascutite la gt, la subsuori si vintre l s ilisera sa se ntoarca si sa ceara ajutorul parintelui Paneloux. Sunt niste umflaturi, zise el. Am facut probabil un efort. Scotnd bratul prin portiera masinii, doctorul si plimba degetul la baza gtului pe c are Michel l ntindea spre el; un fel de nod tare, lemnos, se formase n locul acela. Culca-te, ia-ti temperatura, am sa vin sa te vad dupa masa. Dupa ce portarul pleca, Rieux l ntreba pe parintele Paneloux ce credea el despre a ceasta poveste cu sobolanii. O ! spune parintele. Trebuie sa fie o epidemie, si ochii sai zmbira sub ochelari i rotunzi. Dupa prnz, Rieux tocmai citea din nou telegrama de la sanatoriu care i anunta sosi rea sotiei lui, cnd auzi telefonul. Era unul din vechii sau clienti, functionar l a primarie, care l chema. Suferise mult timp de o ngustare a aortei si, cum era sa rac, Rieux l ngrijise gratuit. Da, spunea el, va amintiti de mine. Dar e vorba de altcineva. Veniti repede, sa ntmplat ceva la vecinul meu. Abia vorbea, si pierdea respiratia. Rieux se gndi la portar si se hotar sa-l vada du pa aceea. Cteva minute mai trziu trecea pragul unei case joase de pe strada Faidhe rbe, dintr-un cartier marginas. n mijlocul scarii racoroase si mputite l ntlni pe Jos eph Grand, functionarul, care cobora sa-l ntmpine. Era un om de vreo cincizeci de ani, cu mustata galbuie, nalt si grbov, cu umerii ngusti si membrele subtiri. E mai bine, spune el cnd se apropie de Rieux, dar am crezut ca o sa-si dea sufle tul. si sufla nasul. La al doilea etaj, ultimul, pe usa din stnga, Rieux citi, scris cu creta rosie: "Intrati, m-am spnzurat". Au intrat. Frnghia atrna de lampa, deasupra unui scaun rasturnat, iar masa era mpin sa ntr-un colt. Dar atrna n gol. L-am desprins la timp, spunea Grand care parea sa-si caute mereu cuvintele, cu toate ca folosea limbajul cel mai simplu. Ieseam, tocmai, si am auzit zgomot. Cnd am vazut inscriptia, cum sa va explic, am crezut ca e o farsa. Dar el a scos un geamat ciudat si chiar sinistru s-ar putea spune. si scarpina capul. Dupa parerea mea, operatia trebuie sa fie dureroasa. Fireste, am intrat. mpinsesera o usa si se gaseau n pragul unei odai luminoase, dar mobilata saracacios . Un om mititel, scurt si gros, statea culcat ntr-un pat de bronz. Respira tare s

i se uita la ei cu ochii congestionati. Doctorul se opri. n pauzele dintre respir atii i s-a parut ca aude chitcaituri de sobolani. Dar nimic nu misca prin coltur i. Rieux se apropie de pat. Omul nu se spnzurase la prea mare naltime, nici prea b rusc, vertebrele rezistasera. Binenteles, putina asfixie. Ar fi nevoie de o radio grafie. Doctorul i facu o injectie cu ulei camforat si spuse apoi ca, n cteva zile, totul o sa fie n ordine. Multumesc, domnule doctor, spune omul, cu o voce nabusita. Rieux l-a ntrebat pe Grand daca anuntase comisariatul de politie si functionarul s i lua o nfatisare descumpanita: Nu, spune el, o, nu! M-am gndit ca cel mai grabnic... Binenteles, l ntrerupse Rieux, deci o s-o fac eu. Dar, n clipa aceea, bolnavul a nceput sa se agite si a ncercat sa se ridice din pat protestnd ca se simtea bine si ca nu facea sa se osteneasca. Linistiti-va, spune Rieux. Nu-i nici o problema, credeti-ma, si eu trebuie sa d au o declaratie. O ! facu celalalt. Si se azvrli iar pe pat, sa plnga cu mici sughituri. Grand, care de ctva timp si tot mngia mustata, s-a apropiat de el. Lasati, domnule Cottard, spune el. ncercati sa ntelegeti. Putem spune ca doctorul e raspunzator. Daca, de pilda, va apuca pofta sa ncercati iar... Dar Cottard spuse, printre lacrimi, ca n-o sa mai ncerce, ca a fost vorba numai d e o clipa de ratacire, si ca tot ce dorea era sa fie lasat n pace. Rieux scria o reteta. Ne-am nteles, spune el. Sa lasam chestia asta, o sa revin dupa doua sau trei zil e. Dar sa nu mai faceti vreo prostie. Pe palier el i spune lui Grand ca era obligat sa anunte politia, dar ca o sa-l ro age pe comisar sa nu faca ancheta dect dupa doua zile. Trebuie supravegheat n noaptea asta. Are familie ? Nu i-o cunosc. Dar pot sa-l veghez eu nsumi. Si Grand clatina din cap. Nici pe el, sa stiti, nu pot spune ca l cunosc. Dar, oricum, trebuie sa ne ajutam ntre noi. Pe culoarele imobilului, Rieux se uita masinal prin colturi si l ntreba pe Grand d aca sobolanii disparusera cu desavrsire din cartierul sau. Functionarul habar n-a vea. I se vorbise ntr-adevar de aceasta poveste, dar el nu dadea prea mare atenti e zvonurilor din cartier. Am eu alte griji, spune el. Rieux i si strngea mna. Era grabit sa-l vada pe portar nainte de a-i scrie sotiei sa le. Vnzatorii ziarelor de seara anuntau ca invazia sobolanilor se oprise. Dar Rieux si gasi bolnavul pe jumatate rasturnat peste marginea patului, cu o mna pe burta si a lta n jurul gtului, vomitnd, cu icneli mari, un fel de bila de un roz murdar, ntr-un bidon de laturi. Dupa lungi eforturi, cu rasuflarea taiata, portarul s-a ntins l a loc. Temperatura era de 39,5, ganglionii de la gt si membrele i se umflasera, do ua pete negricioase i se ntindeau pe coaste. Se plngea acum de o durere launtrica. Ma arde, spune el, porcaria asta ma arde. Gura lui nnegrita parca de funingine l facea sa-si nghita cuvintele si ntorcea catre doctor niste ochi globulosi pe care durerea de cap i umplea de lacrimi. Nevastasa se uita cu neliniste la Rieux, care statea mut. Domnule doctor, spune ea, ce este ? Poate sa fie orice. Dar deocamdata nu e nimic sigur. Pna diseara regim si un dep urativ. Sa bea multe lichide. Portarul si era, de altfel, chinuit de sete. ntors acasa, Rieux i telefona confratelui sau Richard, unul dintre medicii cei mai importanti ai orasului. Nu, spunea Richard, n-am vazut nimic extraordinar. N-ai gasit febra cu inflamatii locale ? A, ba da, totusi, doua cazuri cu ganglionii foarte inflamati. Anormal ? He, spune Richard, normalul, stii...

Seara, n orice caz, portarul delira si, cu patruzeci de grade, se plngea de sobola ni. Rieux ncerca un abces de fixare. Sub arsura terebentinei, portarul urla: "Ah ! porcii!" Ganglionii se ngrosasera si mai mult, erau tari si lemnosi la atingere. Nevasta p ortarului si pierduse cumpatul: Vegheati-l, i spune doctorul, si chemati-ma daca e cazul. A doua zi, 30 aprilie, o briza calduta acum sufla sub un cer albastru si umed. A ducea o mireasma de flori care venea din cartierele cele mai ndepartate. Pe straz i, zgomotele diminetii pareau mai vii, mai vesele ca de obicei. Pentru oraselul no stru, scapat de teama surda n care traise n timpul saptamnii, aceasta zi era ca o r ennoire. Rieux, el nsusi linistit de o scrisoare a sotiei sale, coboara voios la p ortar. Si, ntr-adevar, dimineata, temperatura scazuse la treizeci si opt de grade . ntins pe pat, slabit, bolnavul zmbea. i e mai bine, nu e asa, domnule doctor ? spune nevasta. Sa mai asteptam. Dar, la douasprezece, temperatura urcase dintr-o data la patruzeci de grade, bol navul delira fara ncetare si varsaturile rencepusera. Ganglionii gtului erau dureros i la atingere si portarul voia parca sa-si tina capul ct mai departe cu putinta de corp. Nevasta lui sedea pe marginea patului, cu minile pe cuvertura si tinea cu blndete picioarele bolnavului, l privea pe Rieux. Ascultati, spune acesta, trebuie izolat si ncercat un tratament special. Telefon ez la spital si o sa-l transportam cu ambulanta. Doua ore mai trziu, n ambulanta, doctorul si femeia stateau aplecati asupra bolnav ului. Din gura lui plina cu tot felul de excrescente ieseau frnturi de cuvinte: " sobolanii!" spunea el. Cadaveric, cu buzele ca de ceara, pleoapele grele si livi de, cu rasuflarea ntretaiata si scurta, sfsiat de ganglioni, ngramadit n fundul cuse tei, ca si cum ar fi vrut s-o nchida deasupra lui sau ca si cum ceva venit din fu ndul pamntului l chema fara ncetare, portarul se nabusea sub o greutate nevazuta. Fe meia plngea. Nu mai e oare nici o speranta, domnule doctor ? E mort, spune Rieux. Moartea portarului, putem s-o spunem, a constituit sfrsitul acestei perioade plin e de semne descumpanitoare si nceputul unei alteia, relativ mai dificile, n care u imirea primelor zile s-a transformat ncetul cu ncetul n panica. Concetatenii nostri, acum si dadeau seama, nu se gndisera niciodata ca oraselul nostru putea fi un loc indicat anume unde sobolanii sa moara la soare si portarii sa piara de boli ciu date. Din punctul acesta de vedere, ei greseau, n definitiv si ideile lor ar fi t rebuit revizuite. Daca totul s-ar fi oprit aici, obisnuintele, fara ndoiala, i-ar fi lasat n voia lor. Dar alti concetateni de-ai nostri, si nu totdeauna portari si nici saraci, au fost siliti s-o apuce pe drumul pe care domnul Michel pornise cel dinti. ncepnd din momentul acesta, frica, si, o data cu ea, ngndurarea cuprinser a pe oameni. Totusi, nainte de a intra n amanuntele acestor noi evenimente, povestitorul crede f olositor sa ofere asupra perioadei care a fost descrisa pna aici si parerea unui alt martor. Jean Tarrou, pe care l-am mai ntlnit la nceputul acestei povestiri, se stabilise la Oran cu cteva saptamni nainte si de atunci locuia ntr-un mare hotel din centru. La prima vedere, el parea destul de avut ca sa traiasca din veniturile lui. Dar, cu toate ca orasul se obisnuise ncetul cu ncetul cu el, nimeni nu putea spune de unde venea si ce rost avea aici. l ntlneai n toate locurile publice. nca de la nceputul primaverii l puteai vedea adesea pe plaja, notnd mult si cu vadita place re. Cumsecade, mereu cu zmbetul pe buze, parea sa fie un iubitor al tuturor place rilor normale, fara sa fie sclavul lor. De fapt, singurul obicei care i se cunos tea era frecventarea asidua a dansatorilor si muzicienilor spanioli, destul de nu merosi n orasul nostru. Carnetele lui, n orice caz, constituie si ele un fel de cronica a acestei perioade grele. Dar este vorba de o cronica cu totul aparte, care pare sa se supuna unei idei preconcepute asupra lipsei de nsemnatate a faptelor. La prima vedere s-ar p utea crede ca Tarrou s-a straduit sa priveasca lucrurile si oamenii prin capatul

celalalt al binoclului. n haosul general, el se straduia de fapt sa devina istor icul a ceea ce nu are istorie. Putem deplnge, fara ndoiala, aceasta idee preconcep uta, si banui, o data cu ea, uscaciunea sufleteasca. Dar nu e mai putin adevarat ca aceste carnete pot furniza, unei cronici a acestei perioade, o multime de am anunte secundare care au totusi importanta lor si a caror ciudatenie nsasi ne va m piedica sa-l judecam prea grabnic pe acest personaj interesant. Primele nsemnari luate de Jean Tarrou dateaza de la sosirea lui n Oran. Ele arata, dintru nceput, o curioasa multumire de a se afla ntr-un oras att de urt prin el nsusi . Gasim aici descrierea amanuntita a celor doi lei de bronz care mpodobesc primar ia, consideratii binevoitoare asupra lipsei de pomi, asupra caselor respingatoar e si a planului absurd al orasului. Tarrou mai introduce n notele sale dialoguri au zite prin tramvaie si pe strazi, fara a le nsoti de comentarii, n afara de unul si ngur, putin mai trziu, referitor la o conversatie despre un anume Camps. Tarrou as istase la discutia dintre doi ncasatori de tramvai: Tu l-ai cunoscut doar pe Camps, spunea unul. Camps ? Unul nalt, cu mustata neagra ? Exact. Lucra la macaz. Ei, da! Ei bine, a murit. Nu mai spune! Si cnd ? Dupa povestea cu sobolanii. I-auzi! Si ce-a avut ? Nu stiu, febra. Si apoi, nu era prea voinic. A avut niste bube sub brat. N-a re zistat. Arata totusi ca toata lumea. Nu, avea plamnii slabi, si cnta la Orpheon. Sa sufli mereu ntr-un mustiuc, te isto veste. Ei, ncheie al doilea, pai daca esti bolnav nu trebuie sa sufli n mustiuc. Dupa aceste cteva indicatii, Tarrou se ntreba de ce intrase Camps n fanfara Orpheon n ciuda intereselor sale cele mai evidente, si care erau cauzele adnci care-l dete rminasera sa-si riste viata cntnd, la niste parazi duminicale, din instrumentul ace la. Tarrou parea sa fi fost favorabil impresionat de o scena care se desfasura adese a pe balconul din fata ferestrei sale. Camera lui dadea ntr-adevar pe o mica stra da transversala, unde puteau fi vazute niste pisici dormind la umbra zidurilor. D ar zi de zi, dupa-amiaza, n orele n care tot orasul picotea de caldura, un batrnel aparea pe balcon, de cealalta parte a strazii. Cu parul alb si bine pieptanat, d rept si sever n hainele lui de croiala militara, el chema pisicile cu un "pis, pi s" distant si totodata blnd. Pisicile si ridicau ochii alburii de somn, dar fara s a se miste. Batrnul rupea atunci bucatele de hrtie si le risipea n aer deasupra str azii, iar animalele, atrase de aceasta ploaie de fluturi albi, naintau n mijlocul d rumului, ridicnd labute sovaitoare spre ultimele bucati de hrtie. Batrnelul scuipa atunci cu putere si precizie; daca un scuipat si atingea tinta, rdea. n sfrsit, Tarrou parea sa fi fost definitiv sedus de caracterul comercial al orasul ui a carui nfatisare, animale si chiar placeri pareau controlate de necesitatile negotului. Aceasta singularitate (este cuvntul folosit n carnete) primea aprobarea lui Tarrou, si una din remarcile lui elogioase sfrsea chiar cu exclamatia: "n sfrsi t!" Sunt singurele locuri n care notele calatorului, la aceasta data, par sa ia u n caracter personal. Numai ca nu e usor sa le apreciezi pur si simplu ntelesul si seriozitatea. Astfel, dupa ce povestise ca gasirea unui sobolan mort l facuse pe casierul hotelului sa comita o eroare n nota lui, Tarrou adaugase cu un scris ma i putin deslusit ca de obicei: "ntrebare: cum sa faci sa nu-ti pierzi timpul ? Ra spuns : sa-l resimti pe toata durata lui. Mijloace: sa petreci zile ntregi n antec amera unui dentist pe un scaun incomod; sa-ti petreci dupa-amiaza de duminica pe balconul tau; sa asculti conferinte ntr-o limba pe care n-o ntelegi, sa calatores ti cu trenul alegnd drumurile cele mai lungi si cele mai putin placute si, binente les, sa calatoresti n picioare; sa faci coada pentru bilete la un spectacol si ap oi sa nu-ti cumperi locul etc." Dar imediat dupa aceste digresiuni de limbaj sau de gndire, carnetele pornesc o descriere amanuntita a tramvaielor orasului nostr u, a formei lor de luntre, a culorii lor nedefinite, a murdariei lor obisnuite s

i termina aceste consideratii printr-un "e remarcabil" care nu explica nimic. Iata n orice caz indicatiile date de Tarrou asupra istoriei cu sobolanii: "Astazi batrnelul de vizavi este descumpanit. Nu mai sunt pisici. Au disparut, ntr -adevar, excitate de sobolanii morti care sunt gasiti n numar mare pe strazi. Dup a parerea mea, nu poate fi vorba ca pisicile sa mannce sobolani morti, mi amintesc ca ale mele detestau asa ceva. Nu nseamna nsa ca nu alearga dupa ei prin pivnite, si batrnelul e descumpanit. E mai putin bine pieptanat, mai putin viguros. l simt i ca e ngrijorat. Dupa o clipa doar a si intrat n casa. Scuipase, totusi, o data, n gol. n oras, s-a oprit astazi un tramvai pentru ca se gasise nauntru un sobolan mort, a juns acolo nu se stie cum. Doua sau trei femei s-au dat jos. Sobolanul a fost ar uncat. Tramvaiul a pornit mai departe. La hotel, paznicul de noapte, un om caruia poti sa-i dai crezare, mi-a spus ca s e astepta la o nenorocire cu toti sobolanii astia. Cnd sobolanii parasesc nava.... I -am raspuns ca acest lucru era adevarat n cazul navelor, dar ca nu fusese nicioda ta verificat pentru orase. Totusi, convingerea lui era formata. L-am ntrebat la c e fel de nenorocire ne-am putea astepta, dupa parerea lui. Nu stia, nenorocirea fiind cu neputinta de prevazut. Dar nu s-ar fi mirat sa fie ceva de genul unui cu tremur. Am recunoscut ca era posibil si el m-a ntrebat daca asta nu ma ngrijora. Singurul lucru care ma intereseaza, i-am spus, este sa-mi gasesc linistea inter ioara. M-a nteles perfect. La restaurantul hotelului vine o ntreaga familie, foarte interesanta. Tatal este un om nalt si slab, mbracat n negru, cu guler tare. Are mijlocul capului chel si do ua smocuri de par gri n dreapta si n stnga. Niste ochi mici, rotunzi si aspri, un na s subtire si o gura orizontala i dau aerul unei bufnite binecrescute. Soseste totd eauna primul la usa restaurantului, se da la o parte, o lasa sa treaca pe nevast a lui, maruntica, asemenea unei soricute negre, si intra atunci si el, urmat ime diat de un baietel si o fetita mbracati ca niste cini savanti. Ajuns la masa, el a steapta ca nevasta sa ia loc, apoi se aseaza, si cei doi catei pot n sfrsit sa se cocoate si ei pe scaunele lor. Spune dumneata sotiei si copiilor, i nsira celei dinti tot soiul de rautati politicoase si cuvinte sententioase mostenitorilor: Nicole, dumneata te arati suprem de antipatica ! Si fetita e gata sa plnga. Asta se si urmareste. Azi dimineata baietelul era foarte excitat de povestea cu sobolanii. A vrut sa s puna ceva la masa: Nu se vorbeste de sobolani la masa, Philippe. ti interzic pe viitor sa pronunti acest cuvnt. Tatal dumitale are dreptate, a zis soricuta cea neagra. Cei doi catei si-au las at nasul n farfurie si bufnita a multumit cu o miscare a capului care nu spunea m are lucru. n ciuda acestui frumos exemplu, se vorbeste mult n oras de aceasta pove ste cu sobolanii. Ziarul s-a amestecat si el. Cronica locala, care de obicei e foarte variata, e ocupata acum n ntregime cu o ca mpanie mpotriva municipalitatii: Sunt avizati edilii nostri de pericolul pe care l pot prezenta cadavrele putrezite ale acestor rozatoare ? Directorul hotelului nici nu mai poate vorbi de altceva. Si el este jignit!... Sa descoperi sobolani n asc ensorul unui hotel onorabil i se pare de neconceput. Ca sa-l consolez, i-am spus : Dar toata lumea a patit-o. Tocmai, mi-a raspuns el, acuma suntem la fel ca toata lumea. El e acela care mi-a vorbit de primele cazuri ale acestei febre uluitoare, care a nceput sa strneasca neliniste. Una dintre cameristele lui e atinsa. Dar, binenteles, nu e nimic contagios, a precizat el iute. I-am spus ca asta mi-era egal. A! vad. Domnul e ca mine. Domnul e fatalist. Nimic de felul asta nu spusesem si de altfel nici nu sunt fatalist. I-am si spus ... ncepnd din acest moment carnetele lui Tarrou vorbesc mai n amanunt despre aceasta f ebra necunoscuta care ngrijora acum publicul. Notnd ca batrnelul si regasise n sfrsit isicile o data cu disparitia sobolanilor si si rectifica cu rabdare tragerile la

tinta, Tarrou adauga ca se puteau cita de pe acum vreo zece cazuri de aceasta fe bra, dintre care cele mai multe fusesera mortale. Cu titlu documentar, puteam n sfrsit reproduce portretul doctorului Rieux, dat de T arrou. Dupa ct poate aprecia povestitorul, e destul de fidel. "Pare de treizeci si cinci de ani. Statura mijlocie. Umerii puternici. Obrazul a proape dreptunghiular. Ochii ntunecati si drepti, dar falcile proeminente. Nasul gros este regulat. Parul negru tuns foarte scurt. Gura este arcuita, cu buzele p line si aproape ntotdeauna strnse. Are ntructva nfatisarea unui taran sicilian cu piel ea lui arsa de soare si hainele lui n tonuri vesnic nchise, dar care l prind bine. Umbla repede. Coboara de pe trotuare fara sa-si schimbe mersul, dar de doua ori din trei se urca pe trotuarul opus facnd o mica saritura. La volanul masinii e di strat si lasa adesea semnalizatorul de directie aprins, chiar dupa ce a luat cur ba. Totdeauna cu capul gol. Aer de om informat" Cifrele lui Tarrou erau exacte. Doctorul Rieux stia el ceva. O data corpul porta rului izolat, i telefonase doctorului Richard, ca sa-l ntrebe despre cauza acestor febre inghinale. Nu nteleg nimic, spusese Richard. Doi morti, unul n patruzeci si opt de ore, cela lalt n trei zile. l lasasem pe cel din urma ntr-o dimineata, dupa toate aparentele, n convalescenta. Dati-mi de veste daca mai aveti alte cazuri, spune Rieux. A mai telefonat ctorva medici. Dusa n felul acesta, ancheta i descoperi vreo douazec i de cazuri asemanatoare timp doar de citeva zile. Aproape toate fusesera mortal e. i ceru atunci lui Richard, presedintele corpului medical din Oran, izolarea no ilor bolnavi. Dar nu am caderea, zise Richard. Ar fi nevoie de masuri ale prefecturii. De alt fel, cine va spune ca exista riscul unei molimi ? Nimic nu-mi spune asta, dar simptomele sunt nelinistitoare. Richard, totusi, considera ca "n-avea calitatea". Tot ce putea sa faca era sa vo rbeasca cu prefectul. Dar n timp ce se discuta, vremea se strica. A doua zi dupa moartea portarului neg uri mari acoperira cerul. Ploi diluviene si scurte se abatura peste oras; o cald ura prevestitoare de furtuna urma acestor rapaieli neasteptate. Marea nsasi si pier duse albastrul ei adnc si, sub cerul de pcla, capata luciri de argint sau de fier, dureroase pentru privire. Caldura umeda a acestei primaveri te facea sa doresti arsitele verii. n orasul cladit n forma de melc pe fsia lui de podis, destul de pu tin deschis spre mare, domnea o toropeala posomorta. ntre zidurile sale lungi si te ncuite, pe strazile cu vitrine prafuite, n tramvaiele de un galben murdar, te simt eai oarecum prizonier al cerului. Singur, batrnul bolnav al lui Rieux si nvingea as tmul ca sa se bucure de aceasta vreme. Coace, spunea el, face bine la bronhii. Cocea ntr-adevar, dar nici mai mult, nici mai putin dect o febra. ntreg orasul avea febra, aceasta era cel putin impresia care l urmarea pe doctorul Rieux n dimineata n care se ducea n strada Faidherbe, pentru a asista la ancheta asupra tentativei de sinucidere a lui Cottard. Dar aceasta impresie i se parea lipsita de temei. O atribuia enervarii si preocuparilor de care era asaltat si admise ca se impunea urgent sa faca putina ordine n ideile sale. Cnd a ajuns, comisarul nu era nca acolo. Grand astepta pe coridor si s-au hotart sa intre nti la el, lasnd usa deschisa. Functionarul de la primarie locuia n doua odai, mobilate foarte sumar. Observai doar un raft de lemn alb cu doua sau trei dictio nare si o tabla scolareasca pe care se mai putea citi, pe jumatate sterse, cuvin tele "alei nflorite". Dupa parerea lui Grand, Cottard avusese o noapte buna. Dar s e trezise de dimineata cu dureri de cap si incapabil de orice reactie. Grand par ea obosit si nervos, plimbndu-se n lung si n lat, deschiznd si nchiznd pe masa un dosa r gros, plin de manuscrise. I-a povestit cu toate acestea doctorului ca nu-l cunostea bine pe Cottard, dar p resupune ca ar avea o mica avere. Cottard era un om ciudat. Mult timp relatiile lor se marginisera la cteva saluturi pe scara. N-am stat dect de doua ori de vorba cu el. Acum cteva zile am rasturnat pe corido r o cutie plina cu crete, pe care o aduceam acasa. Erau crete rosii si crete alb astre. n momentul acela Cottard a iesit pe coridor si m-a ajutat sa le adun. M-a n

trebat la ce foloseau aceste crete de diferite culori. Grand i explicase atunci ca ncearca sa-si reaminteasca putin latina. De la liceu pn a acum cunostintele lui se pierdusera. Da, a spus doctorul, m-au asigurat ca e folositor pentru a cunoaste mai bine sen sul cuvintelor frantuzesti. Scria prin urmare cuvinte latinesti pe tabla. Recopia cu creta albastra partea d e cuvnt care se schimba dupa declinare si conjugare si, cu creta rosie, cea care r amnea neschimbata. Nu stiu daca Cottard a nteles prea bine, dar a parut interesat si mi-a cerut o c reta rosie. Am parut putin surprins, dar la urma urmei... Nu puteam, binenteles, s a ghicesc ca o sa se foloseasca de ea pentru planul lui. Rieux l-a ntrebat care era subiectul celei de-a doua conversatii. Dar, nsotit de s ecretarul sau, comisarul sosea si voia nti sa asculte declaratiile lui Grand. Doct orul observa ca Grand, vorbind de Cottard, l numea mereu "disperatul". A folosit chiar la un moment dat expresia "hotarre fatala". Au discutat asupra cauzei sinuc iderii si Grand s-a aratat meticulos n alegerea termenilor. S-au oprit, n sfrsit, as upra cuvintelor "necazuri intime". Comisarul a ntrebat daca nimic din comportarea lui Cottard nu lasa sa se prevada ceea ce el numea "determinarea sa". Mi-a batut ieri n usa, spuse Grand, ca sa ceara niste chibrituri. I-am dat cutia mea. S-a scuzat spunndu-mi ca ntre vecini... Apoi m-a asigurat ca-mi va da cutia n apoi. I-am spus s-o pastreze. Comisarul l-a ntrebat pe functionar daca nu cumva Cottard i se paruse ciudat. Ceea ce mi s-a parut ciudat e ca avea aerul ca vrea sa stea de vorba. Dar eu to cmai lucram. Grand s-a ntors spre Rieux si a adaugat, cu un aer ncurcat : O lucrare personala. Comisarul dorea totusi sa-l vada pe bolnav. Dar Rieux fu de parere ca era mai bi ne ca mai nti Cottard sa fie pregatit pentru aceasta vizita. Intra deci singur si l gasi pe Cottard n odaie, mbracat doar cu o flanela cenusie, stnd ridicat n pat si nt ors spre usa cu o expresie de neliniste. E politia, nu ? Da, spune Rieux, si nu va agitati. Doua sau trei formalitati si veti fi lasat n p ace. Dar Cottard a raspuns ca asta nu folosea la nimic, si ca nu-i placea politia. Ri eux se arata nerabdator. Nici eu n-o ador. Ti se cere doar sa raspunzi repede si corect la ntrebarile lor , ca sa se termine o data totul. Cottard a tacut si doctorul s-a ntors spre usa. Dar omuletul l striga napoi, si cnd a fost lnga pat i-a apucat minile: Nu se pot atinge de un bolnav, de un om care s-a spnzurat, nu-i asa, domnule doc tor ? Rieux l-a cercetat un moment si l-a asigurat n sfrsit ca nu fusese niciodata vorba de nimic de felul acesta si ca, de altfel, el era aici ca sa-si apere bolnavul. Cottard paru sa se destinda si Rieux l pofti pe comisar. Lui Cottard i s-a citit marturia lui Grand si a fost ntrebat daca putea preciza ca uzele actiunii sale. El a raspuns doar att si fara sa-l priveasca pe comisar ca " necazuri intime, era foarte bine . Comisarul insista sa afle daca mai avea pofta sa repete ceea ce facuse si Cottard, nviorndu-se, raspunse ca nu si ca dorea numai sa fie lasat n pace. Va atrag atentia, a spus comisarul pe un ton iritat, ca, pentru moment, dumneav oastra o tulburati pe-a altora. Dar la un semn al lui Rieux, lucrurile s-au oprit aici. Va dati seama, a oftat iesind comisarul, avem ceva mai important de facut, de cn d se vorbeste de aceasta febra... L-a ntrebat pe doctor daca lucrul era serios si Rieux a spus ca habar n-avea. E din pricina vremii, asta e tot, a ncheiat comisarul. Era din pricina vremii, f ara ndoiala. Totul se naclaia n mini, pe masura ce ziua nainta, si Rieux simtea cum teama lui creste cu fiecare vizita. n seara aceleiasi zile, la periferie, un veci n al batrnului bolnav si apasa vintrele si vomita n toiul delirului. Ganglionii era u mult mai grosi dect cei ai portarului. Unul ncepea sa supureze si curnd se sparse

ca un fruct stricat. ntors acasa, Rieux telefoneaza la depozitul de produse farm aceutice al departamentului. nsemnarile lui profesionale mentioneaza doar, la ace asta data: "Raspuns negativ". Si era chemat acum mereu n alte parti pentru cazuri asemanatoare. Abcesele trebuiau deschise, era evident. Doua taieturi de bisturiu n cruce si ganglionii revarsau un fel de pasta amestecata cu snge; bolnavii sngera u sfsiati. Dar apareau pete pe burta si pe picioare, un ganglion nceta sa supureze , apoi se umfla din nou. n cele mai multe cazuri bolnavul murea, emannd un miros ns paimntator. Presa, att de limbuta cu istoria sobolanilor, nu mai scotea o vorba. Sobolanii do ar mor pe strada, iar oamenii n odaia lor. Si ziarele nu se ocupa dect de strada. n sa prefectura si municipalitatea ncepeau sa-si puna ntrebari. Atta timp ct fiecare m edic nu cunoscuse mai mult de doua sau trei cazuri, nimeni nu se gndise sa se mis te. Dar, de fapt, a fost de ajuns sa aiba cineva ideea sa le numere. Rezultatul era consternant. n numai cteva zile cazurile mortale se nmultisera si devenise evid ent, pentru cei care se preocupau de aceasta boala ciudata, ca era vorba de o ad evarata epidemie. Acesta este momentul pe care si-l alese Castel, un confrate al lui Rieux, mult mai in vrsta dect el, sa vina sa-l vada. Binenteles, i-a spus, dumneata stii ce este, Rieux ? Astept rezultatul analizelor. Eu stiu. Si n-am nevoie de analize. O parte din cariera mea am lucrat n China, s i am vazut cteva cazuri si la Paris, acum vreo douazeci de ani. Numai ca nimeni n -a ndraznit sa le dea pe loc un nume acestor cazuri. Opinia publica, asta e sfnt: fara panica, mai ales fara panica. Si apoi, cum zicea un confrate: "Este cu nepu tinta, toata lumea stie ca ea a disparut din Occident". Da, toata lumea stie asta, n afara de morti. Rieux, dumneata stii la fel de bine ca si mine ce este. Rieux se gndea. Prin fereastra biroului privea umarul falezei pietroase care se sfr sea n departare deasupra golfului. Cerul, desi albastru, avea o sclipire mohorta care se ndulcea pe masura ce dupa-ami aza nainta. Da, Castel, spune el, e greu de crezut. Dar se pare totusi ca ar fi ciuma. Castel se ridica si se ndreapta spre usa. Stii ce ni se va raspunde, a spus batrnul medic: "A disparut de ani de zile din tarile temperate". Ce nseamna asta, a disparea ? a raspuns Rieux dnd din umeri. Da. Si nu uita: chiar la Paris, n urma cu aproape douazeci de ani. Da. Sa speram ca nu va fi mai grav astazi dect atunci. Dar este ntr-adevar de nec rezut. Cuvntul "ciuma" fusese rostit pentru ntia oara. n acest punct al povestirii, care-l lasa pe Bernard Rieux stnd n spatele ferestrei sale, i se va permite povestitorului sa explice nesiguranta si surpriza medicului, deoarece, cu unele nuante, el a r eactionat la fel ca si cei mai multi dintre concetatenii nostri. Epidemiile, ntradevar, sunt ceva obisnuit, dar crezi cu greu n ele cnd ti cad pe cap. Au fost pe l ume tot attea ciume cte razboaie. Si totusi, ciume si razboaie i gasesc pe oameni nt otdeauna la fel de nepregatiti. Doctorul Rieux era la fel de nepregatit ca si co ncetatenii nostri si astfel trebuie ntelese ezitarile sale. Tot asa trebuie ntelea sa si starea sa de spirit mpartita ntre ngrijorare si ncredere. Cnd izbucneste un raz boi, oamenii spun: "n-are sa dureze, prea e stupid". Si, fara ndoiala, un razboi este desigur prea stupid, dar asta nu-l mpiedica sa dureze. Prostia staruie ntotdea una si faptul s-ar observa daca fiecare nu s-ar gndi mereu la sine. Concetatenii nostri semanau n aceasta privinta cu toata lumea, se gndeau la ei nsisi, altfel spu s, erau umanisti: nu credeau n flageluri. Flagelul nu este pe masura omului, ti sp ui deci ca flagelul este ireal, e un vis urt care o sa treaca. Dar nu trece totde auna si, din vis urt n vis urt, oamenii sunt cei care se duc, si umanistii cei dinti , pentru ca nu si-au luat masuri de precautie. Concetatenii nostri nu erau mai v inovati dect altii, ei uitau sa fie modesti, atta tot, si credeau ca totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea ca flagelurile nu erau posibile. Ei conti nuau sa faca afaceri, proiectau calatorii si aveau pareri. Cum sa se fi gndit ei la ciuma care suprima viitorul, deplasarile si discutiile ? Ei se credeau liberi

si nimeni nu va fi vreodata liber atta timp ct vor exista flageluri. Chiar atunci cnd doctorul Rieux recunoscuse fata de prietenul sau ca un numar mic de bolnavi risipiti ici-colo murisera fara veste de ciuma, pericolul ramnea pent ru el fara realitate. Pur si simplu, cnd esti medic ti-ai facut o idee asupra dur erii si ai ceva mai multa imaginatie. Privindu-si pe geam orasul care nu se schi mbase, doctorul de-abia daca simtea cum se naste n el acea usoara ngretosare n fata viitorului, care se numeste neliniste. ncerca sa-si adune n minte tot ce stia desp re aceasta boala. i pluteau cifre n memorie si si spunea ca cele vreo treizeci de ci ume mari pe care Ie-a cunoscut istoria facusera aproape o suta de milioane de mor ti. Dar ce sunt o suta de milioane de morti ? Cnd ai facut razboiul, de-abia daca mai stii ce este un mort. Si cum un om mort nu are pret dect daca l-ai vazut mor t, o suta de milioane de cadavre semanate de-a lungul istoriei nu sunt n nchipuire dect un fum. Doctorul si amintea de ciuma de la Constantinopole, care, dupa Proco piu, facuse zece mii de victime ntr-o zi. Zece mii de morti nseamna de cinci ori p ublicul unui mare cinematograf. Iata ce-ar trebui facut. Sa aduni oamenii de la iesirea a cinci cinematografe, sa-i duci ntr-o piata a orasului si acolo sa-i omo ri gramada, ca sa-ti faci o idee. Cel putin ai putea, atunci, nlocui cu chipuri c unoscute acest morman anonim. Dar, fireste, asta nu se poate realiza, si apoi ci ne cunoaste zece mii de chipuri ? De altminteri, oameni ca Procopiu nu stiau sa numere, lucrul e cunoscut. La Canton, cu saptezeci de ani n urma, patruzeci de mi i de sobolani murisera de ciuma nainte ca epidemia sa se atinga de locuitori. Dar , n 1871, nu exista mijlocul de a numara sobolanii. Se facea socoteala aproximati v, n mare, cu evidentele marje de eroare. Totusi, daca un sobolan e lung de treiz eci de centimetri, patruzeci de mii de sobolani pusi cap la cap ar face ... Dar doctorul si pierdea rabdarea. Se descuraja si asta nu trebuia. Cteva cazuri nu nseamna o epidemie si e de ajuns sa se ia masuri de precautie. Trebuia sa se mul tumeasca cu ce se stia, toropeala si prostratia, ochii nrositi, gura murdara, dure rile de cap, inflamarea ganglionilor, setea ngrozitoare, delirul, petele pe corp, sfrtecarea launtrica si, la capatul tuturor acestora ... La capatul tuturor acest ora doctorul Rieux si amintea o fraza, tocmai o fraza care ncheia n manualul sau enu merarea simptomelor: "Pulsul devine filiform si moartea se produce cu ocazia une i miscari nensemnate". Da, la capatul tuturor acestora, atrni de un fir, si trei s ferturi dintre oameni (aceasta era cifra exacta) erau ndeajuns de nerabdatori ca sa faca aceasta miscare imperceptibila care-i omora. Doctorul tot mai privea pe fereastra. De o parte a geamului, cerul proaspat de pr imavara, de cealalta parte, cuvntul, care nca mai rasuna n odaie: ciuma. Cuvntul nu continea doar ntelesul pe care stiinta binevoia sa i-l dea, ci si un lung sir de imagini extraordinare care nu se potriveau cu acest oras galben si cenusiu, puti n animat la aceasta ora, mai curnd bzitor dect zgomotos, n fine, fericit, daca este p osibil sa fii n acelasi timp fericit si posomorit. Si o liniste att de pasnica si de indiferenta nega, cu usurinta parca, vechile imagini ale epidemiei. Atena cium ata si parasita de pasari, orasele chinezesti pline de cei care trageau sa moara tacuti, ocnasii din Marsilia ngramadind n gropi trupurile ce se descarnau, constr uirea, n Provence, a marelui zid care trebuia sa opreasca vntul furios al ciumei, Jaffa si cersetorii ei hidosi, paturile umede si putrede lipite de tarina batator ita a spitalului din Constantinopole, bolnavii trti cu crligele, carnavalul medicil or mascati n timpul Ciumei negre, mpreunarile celor vii n cimitirele din Milano, ca rutele cu morti n Londra ngrozita, si noptile si zilele pline pretutindeni si ntotde auna de strigatul nesfrsit al oamenilor. Nu, toate acestea nu erau nca destul de p uternice pentru a ucide calmul acestei zile. De cealalta parte a geamului clopot elul unui tramvai nevazut rasuna deodata si dezmintea ntr-o clipa cruzimea si dur erea. Singura marea la capatul tablei ca de sah ntunecat a caselor, era o marturi e a ceea ce este nelinistitor si fara de odihna n lume. Si doctorul Rieux, care pr ivea golful, se gndea la acele ruguri despre care vorbeste Lucretiu si pe care at enienii loviti de ciuma le ridicau n fata marii. n timpul noptii acolo erau dusi m ortii, dar nu era loc suficient, si cei n viata se bateau cu lovituri de torte pe ntru a le face loc pe rug celor care le fusesera dragi, dnd mai degraba lupte snger oase dect sa-si paraseasca cadavrele. ti puteai imagina rugurile mpurpurate dinaint ea apei linistite si ntunecoase, bataile cu torte n noaptea sfsiata de scntei si abu ri grosi urcnd spre cerul atent. Te puteai teme ...

Dar aceasta ameteala nu rezista n fata ratiunii. Este adevarat ca fusese rostit cu vntul "ciuma", este adevarat ca n aceasta clipa chiar, flagelul scutura si trntea l a pamnt o victima sau doua. Dar ce, asta putea fi oprit ? Ceea ce trebuia facut, e ra sa se recunoasca pe fata ceea ce trebuia recunoscut, sa fie luate masurile car e se impuneau. Apoi ciuma se va opri pentru ca ciuma nu se imagina, sau se imagi na fals. Daca se oprea, si asta era cel mai probabil, totul va fi bine. n caz contrar, s-a r sti ce este si s-ar mai sti daca n-ar fi posibil sa te pui bine mai nti cu ea pe ntru ca apoi s-o nvingi. Doctorul a deschis fereastra si zgomotul strazii a crescut dintr-o data. Dintr-u n atelier vecin urca suieratul scurt si repetat al unui ferastrau mecanic. Rieux simti ca se nfioara. Aici era certitudinea, n munca de toate zilele. Restul depindea de fire si miscari nensemnate de care nu te puteai opri. Esentialul era sa-ti faci bine meseria. Aici ajunsese cu reflectiile sale doctorul Rieux, cnd fu anuntat Joseph Grand. Fu nctionar la primarie si, cu toate ca ocupatiile sale acolo erau foarte diverse, era folosit periodic la serviciul de statistica al starii civile. n felul acesta ajungea sa faca socoteala deceselor. Si, cum era ndatoritor din fire, consimtise sa-i aduca el nsusi lui Rieux o copie a rezultatelor sale. Doctorul l vazu pe Grand intrnd mpreuna cu vecinul lui, Cottard. Functionarul vntura o foaie de hrtie. Cifrele urca, doctore, a anuntat el: unsprezece morti n patruzeci si opt de ore. Rieux l saluta pe Cottard si ntreaba cum se simte. Grand l lamureste ca acesta tinu se sa-i multumeasca doctorului si sa se scuze de neplacerile pe care i le pricinu ise. Dar Rieux se uita n foaia de statistica: Ei, spune Rieux, ar trebui poate sa ne hotarm sa-i spunem acestei boli pe nume. Pna acum am batut pasul pe loc. Dar veniti cu mine, trebuie sa ma duc la laborato r. Da, da, spunea Grand cobornd scarile n urma doctorului, sa spunem lucrurilor pe nu me. Dar care e acest nume? Nu pot sa vi-l spun, si de altfel asta nu v-ar fi de folos. Vedeti, surse functionarul, nu e asa de usor. S-au ndreptat spre Piata Armelor. Cottard tacea mereu. Strazile ncepeau sa se umpl e de lume. nserarea fugara a orasului nostru lasa loc noptii si primele stele apa reau pe un orizont nca limpede. Cteva secunde mai trziu, lampile de deasupra strazi lor au ntunecat tot cerul aprinzndu-se, si zgomotul conversatiilor parea sa creasc a. Iertati-ma, spuse Grand, la coltul Pietei Armelor. Dar trebuie sa iau tramvaiul . Timpul meu seara e sfnt. Cum se spune la noi: "Nu lasa niciodata treaba de azi pe ..." Rieux observase mai de mult aceasta manie pe care o avea Grand, nascut la Montel imar, sa invoce locutiuni din regiunea lui si sa adauge apoi formule banale care nu mai erau de nicaieri, ca de pilda: "o vreme de vis" sau "o lumina feerica". A, spune Cottard, e adevarat. Nu poti sa-l mai scoti din casa dupa cina. Rieux l ntreba pe Grand daca lucra pentru primarie. Grand raspunse ca nu, lucra pe ntru el. A, facu si Rieux ca sa zica ceva, si merge ? Obligatoriu ! De ani de zile de cnd lucrez... Cu toate ca, pe de alta parte, nu prea e mare progres. Dar, n definitiv, despre ce e vorba ? spune doctorul oprindu-se. Grand se blbi asezndu-si mai bine palaria rotunda peste urechile lui mari. Si Rieux a nteles foarte vag ca era vorba de ceva despre nflorirea unei personalitati. Dar functionarul i si parasise si urca napoi bulevardul Marnei, mergnd pe sub ficusi c u pasi mici si grabiti. n pragul laboratorului, Cottard i spuse doctorului ca ar vr ea sa-l mai vada ca sa-i ceara un sfat. Rieux, care mototolea n buzunar foaia de statistica, l invita sa vina la consultatii, apoi, razgndindu-se, i spuse ca tot me rge a doua zi prin cartierul lui, o sa treaca el sa-l vada pe seara. Parasindu-l pe Cottard, doctorul si-a dat seama ca se gndea la Grand. Si-l nchipui a n mijlocul unei ciume, dar nu al acesteia care, fara ndoiala, n-o sa fie serioas

a, ci n una dintre marile ciume ale istoriei. "Este genul de oameni care sunt cru tati n astfel de cazuri". si amintea sa fi citit ca ciuma cruta constitutiile slab e si nimicea mai ales organismele viguroase. Si tot gndindu-se la el, doctorul ga si ca functionarul avea un oarece aer plin de mister. La prima vedere, Joseph Grand nu era, ntr-adevar, nimic mai mult dect un mic functi onar de primarie a carui nfatisare o si avea. Lung si slab, nota n hainele pe care si le alegea ntotdeauna prea mari, cu iluzia ca l vor tine mai mult. Daca pe gingi a inferioara mai pastra nca cea mai mare parte a dintilor, pe cei de pe maxilarul superior i pierduse nsa. Zmbetul sau, care-i ridica mai ales buza de sus, i desena g ura cu o umbra. Daca adaugam la acest portret un mers de seminarist, arta de a s terge din mers peretii si de a se strecura pe usi, un miros de pivnita si de fum, toate ntruparile insignifiantei, vom recunoaste ca nu puteai sa ti-l nchipui n alt a parte dect naintea unui birou, straduindu-se sa revizuiasca tarifele bailor din o ras sau sa adune pentru un tnar referent elementele unui raport privitor la noua taxa asupra ridicarii gunoaielor de prin case. Chiar pentru un spirit neprevenit el parea sa fi fost adus pe lume ca sa exercite functiunile discrete dar indisp ensabile de functionar auxiliar municipal temporar, cu saizeci si doi de franci si treizeci pe zi. Era chiar mentiunea pe care spunea el ca o face sa figureze p e foile sale de angajare dupa cuvntul "calificare". Cnd cu douazeci si trei de ani n urma, dupa abandonarea unei licente pe care din lipsa de bani n-o mai putuse l ua, primise aceasta functie, fusese lasat sa spere, spunea el, o "titularizare" r apida. Era vorba doar sa-si dovedeasca, un timp, competenta n problemele delicate pe care le punea administrarea orasului nostru. Dupa aceea, asa cel putin l asigu rasera, nu se putea sa nu ajunga sa capete un post de referent care sa-i permita sa traiasca larg. Desigur, nu ambitia era aceea care l facea sa actioneze pe Jose ph Grand, ti-o garanta el nsusi cu un zmbet melancolic. nsa perspectiva unei vieti materiale asigurate prin mijloace cinstite, si, de aici, posibilitatea de a se de dica fara remuscari ocupatiilor sale preferate, i surdea mult. Daca acceptase prop unerea care i se facuse, fusese din ratiuni onorabile, si, daca se poate spune, din credinta ntr-un ideal. Aceasta stare de lucruri provizorie dura de multi ani, viata se scumpise peste m asura si salariul lui Grand, n ciuda ctorva majorari generale, era tot derizoriu. El se plnsese lui Rieux, dar nimeni nu parea sa-l ia n seama. Tocmai aici si face l oc originalitatea lui Grand, sau cel putin unul din semnele ei. El ar fi putut ntr -adevar sa revendice, daca nu drepturi de care nu era sigur, cel putin asiguraril e care i-au fost date. Dar, mai nti, seful de birou care l angajase murise de mult si apoi Grand nu-si amintea termenii exacti ai promisiunii care i se facuse. n sfrs it, si mai ales, Joseph Grand nu-si gasea cuvintele. Aceasta era particularitatea care l zugravea cel mai bine pe concetateanul nostru , cum a putut Rieux s-o remarce, ntr-adevar, nu gasea cuvintele necesare sa scrie documentul de reclamatie la care medita, sau sa faca demersul pe care l cereau mp rejurarile. Daca ar fi sa-l credem, el se simtea n mod special mpiedicat sa folose asca cuvntul "drept" asupra caruia nu era sigur, sau pe acela de "promisiuni , car e ar fi implicat sensul ca reclama ceea ce i se cuvenea si ar fi capatat prin ur mare un caracter de ndrazneala, putin compatibil cu modestia functiunilor pe care le ocupa. Pe de alta parte, el refuza sa foloseasca termenii de "bunavointa", " a solicita", "gratitudine" care, socotea el, nu se mpacau cu demnitatea lui perso nala. Si astfel, neputnd gasi cuvntul potrivit, concetateanul nostru continuase sa -si exercite functiile obscure pna la o vrsta destul de naintata. n rest, si tot dup a cum i declara el doctorului Rieux, functionarul observa, practic, ca viata mate riala i era asigurata oricum, pentru ca i era de ajuns, la urma urmei, sa-si adapt eze nevoile posibilitatilor. El recunostea astfel justetea uneia dintre vorbele p referate ale primarului, mare industrias din orasul nostru, care afirma cu tarie ca n cele din urma (si el insista asupra acestor cuvinte care purtau toata greut atea argumentatiei), n cele din urma deci, nu a fost vazut nimeni murind de foame. n orice caz, viata aproape ascetica pe care o ducea Joseph Grand l eliberase ntr-a devar n cele din urma de orice grija de felul acesta. El continua sa-si caute cuv intele. ntr-un anume sens, se poate chiar spune ca viata sa era exemplara. El facea parte dintre acei oameni, rari att n orasul nostru ct si aiurea, care au totdeauna curaj

ul bunelor lor sentimente. Putinul pe care-l dezvaluia despre sine dovedea ntr-ade var sensibilitate si nclinatii pe care oamenii nu ndraznesc sa le recunoasca n zile le noastre. El nu rosea cnd marturisea ca si iubea nepotii si sora, singura ruda p e care o mai avea si pe care se ducea s-o viziteze la fiecare doi ani n Franta. E l recunostea ca amintirea parintilor sai, morti pe vremea cnd era nca tnar, i strnea durere. El nu refuza sa admita ca i placea mai mult ca orice un anumit clopot din cartierul lui, care batea ncet catre ora cinci dupa-amiaza. Dar, pentru a evoca emotii att de simple, totusi, cel mai nensemnat cuvnt i pricinuia mii de chinuri. n c ele din urma, aceasta dificultate devenise grija lui cea mai mare. "Ah, domnule doctor, zicea el, tare as vrea sa nvat sa ma exprim." i vorbea despre asta lui Rieu x ori de cte ori l ntlnea. Doctorul, n seara aceea, privindu-l pe functionar cum pleca, a nteles dintr-o data ce voise Grand sa spuna: scria fara ndoiala o carte sau ceva asemanator. Pna la l aborator, unde, n sfrsit, a ajuns, se luminase si se linistise. Stia ca aceasta im presie a lui era stupida, dar nu reusea sa creada totusi ca ciuma s-ar putea ntradevar instala ntr-un oras unde puteau fi gasiti functionari modesti care cultiva u manii demne de respect. Mai exact, nu vedea locul acestor manii n mijlocul cium ei si judeca prin urmare ca, practic, ciuma nu avea nici un viitor printre conce tatenii nostri. A doua zi, datorita unei insistente socotita deplasata, Rieux obtinea convocarea la prefectura a unei comisii sanitare. E adevarat ca populatia se nelinisteste, recunoscuse Richard. Si apoi guralivii exagereaza totul. Prefectul mi-a spus: "Sa actionam repede, daca vreti, dar n ta cere". El este de altfel convins ca e vorba de o falsa alarma. Ca sa ajunga la prefectura, Bernard Rieux l lua pe Castel n masina sa. Stii, i spune acesta din urma, ca departamentul n-are ser? Stiu, am telefonat la depozit. Directorul a cazut din nori. Trebuie sa-l aducem de la Paris. Sper ca n-o sa dureze mult. Am si telegrafiat, raspunde Rieux. Prefectul era amabil, dar nervos. Sa ncepem, domnilor, spune el. Este nevoie sa rezum situatia ? Richard era de parere ca era inutil. Medicii cunosteau situatia. Problema era doa r de aflat ce masuri se impuneau sa fie luate. Problema, spune batrnul Castel cu brutalitate, este sa stim daca e vorba de cium a sau nu. Doi sau trei medici au protestat. Ceilalti pareau sa ezite. Ct despre prefect, el a tresarit si se sucea masinal ncolo si-ncoace spre usa ca si cnd ar fi vrut sa v erifice daca aceasta enormitate fusese ntr-adevar mpiedicata sa se raspndeasca pe c uloare pe acolo. Richard a declarat ca, dupa parerea lui, nu trebuiau sa se lase cuprinsi de panica: era vorba de o febra cu complicatii inghinale, asta era tot ce se putea spune, ipotezele n stiinta ca si n viata fiind ntotdeauna primejdioase. Batrnul Castel, care-si musca linistit mustata ngalbenita, ridica niste ochi limpe zi spre Rieux. Apoi ntoarse o privire binevoitoare spre asistenta si atrase atent ia ca el stia foarte bine ca era vorba de ciuma, dar ca, binenteles, a o recunoast e oficial ar impune si masuri nemiloase. El stia ca asta era n fond ceea ce i fac ea sa dea napoi pe confratii sai si ar fi vrut sa admita, pentru linistea lor, ca n-ar fi ciuma. Prefectul sari n sus si declara ca, n orice caz, asta nu era un mo d potrivit de a judeca. Important, spune Castel, nu este ca acest mod de a judeca sa fie bun, ci ca el sa dea de gndit. Cum Rieux tacea, i s-a cerut parerea. E vorba de o febra cu caracter tifoid, dar nsotita de inflamarea ganglionilor li mfatici si de varsaturi. Am facut incizia ganglionilor. Am putut astfel sa determ in analize n care laboratorul crede ca recunoaste bacilul scurt si gros al ciumei . Pentru a spune tot, trebuie sa precizez totusi ca anumite modificari specifice ale microbului nu coincid cu descriptia clasica. Richard sublinie ca asta ndreptatea ezitarile si ca cel putin ar trebui sa se ast epte rezultatul statistic al seriei de analize ncepute de cteva zile. Cnd un microb, spune Rieux dupa o scurta tacere, este capabil ca n timp de trei z

ile sa mareasca de trei ori volumul splinei, sa dea ganglionilor mezenterici volu mul unei portocale si o consistenta pastoasa, acest microb tocmai ca nu ndreptate ste ezitarile. Focarele de infectie sunt n extensie crescnda. n ritmul n care se raspn deste maladia, daca nu e oprita energic, ea risca sa omoare jumatate din oras n m ai putin de doua luni. n consecinta, e putin important daca dumneavoastra o numit i ciuma sau febra de crestere. Important e numai s-o mpiedicati sa omoare jumatat e din oras. Richard considera ca lucrurile nu trebuie vazute n negru si ca, de altfel, molima nu era dovedita din moment ce rudele bolnavilor sai erau nca neatinse. Dar altii au murit, atrage atentia Rieux. Si, binenteles, molima nu e niciodata absoluta, altfel s-ar obtine o nmultire matematica infinita si o depopulare fulger atoare. Nu este vorba sa nu fie vazute lucrurile n negru, e vorba de a lua masuri de precautie. Richard era totusi de parere ca situatia poate fi rezumata amintind ca pentru a opri aceasta maladie, daca nu se oprea de la sine, trebuiau aplicate masurile se vere de profilaxie prevazute de lege; ca pentru a face acest lucru trebuia recuno scut oficial ca era vorba de ciuma; ca certitudinea nu era absoluta n aceasta pri vinta si ca prin urmare asta cerea timp de gndire. Problema, insista Rieux, nu consta n a sti daca masurile prevazute de lege sunt s evere, ci daca ele sunt necesare pentru a mpiedica sa fie omorta jumatate din oras . Restul este doar o chestiune de administratie si institutiile noastre au preva zut un prefect tocmai pentru ca sa rezolve aceste probleme. Fara ndoiala, spune prefectul, dar am nevoie sa recunoasteti oficial ca este vorb a de o epidemie de ciuma. Chiar daca nu recunoastem, zise Rieux, oricum riscul este sa fie omorta jumatate din oras. Richard intervine cu oarecare nervozitate: Adevarul este ca doctorul Rieux crede ca e vorba de ciuma. Descrierea facuta de el sindromului e o dovada. Rieux raspunde ca nu descrisese un sindrom, descrisese ceea ce a vazut, ceea ce vazuse era inflamarea ganglionilor limfatici, pete, febra cu delir, toate astea fatale n patruzeci si opt de ore. Putea oare domnul Richard sa-si ia raspunderea si sa afirme ca epidemia se va opri fara masuri drastice de profilaxie ? Richard sovaia si se uita la Rieux. Sincer vorbind, ce gnditi, aveti certitudinea ca e vorba de ciuma ? Puneti gresit problema. Nu este o chestiune de vocabular, este o chestiune de ti mp. Ideea dumneavoastra, spune prefectul, ar fi prin urmare ca ar trebui totusi apli cate masurile profilactice indicate n caz de ciuma, chiar daca nu e vorba de ciuma . Daca trebuie neaparat sa am o idee, ntr-adevar asta e. Medicii s-au consultat si apoi Richard spuse: Trebuie asadar sa ne asumam responsabilitatea si sa actionam ca si cum boala ar fi ciuma. Formularea fu calduros aprobata: Asta e si parerea dumitale, stimate confrate ? ntreaba Richard. Formularea mi-e indiferenta, spune Rieux. Sa spunem doar ca nu trebuie sa action am ca si cnd jumatate din oras n-ar risca sa fie omorta, caci atunci ar fi. n mijlocul iritarii generale, Rieux s-a ridicat si a plecat. Cteva clipe mai trziu, n cartierul care mirosea a ulei prajit si a urina, o femeie urlnd, cu vintrele nsng erate, se rasucea n ghearele mortii, spre el. A doua zi dupa conferinta, febra mai facu un mic salt. A avut ecou chiar n ziare, dar sub o forma benigna, fiindca s-au multumit doar cu cteva aluzii. Oricum, Rie ux putea citi a treia zi mici afise albe care fusesera lipite repede de prefectu ra n colturile cele mai discrete ale orasului. Era greu sa-ti dai seama dupa aces t afis daca autoritatile priveau situatia n fata. Masurile nu erau draconice si p area ca se facusera multe concesii din dorinta de a nu nelinisti opinia publica. Prima parte a deciziei anunta ntr-adevar ca vreo cteva cazuri de febra pernicioasa , despre care nu se putea nca spune daca era contagioasa, si facusera aparitia n Or an. Aceste cazuri nu erau suficient de caracteristice ca sa dea ntr-adevar motive

de neliniste si nu ncapea nici o ndoiala ca populatia o sa stie sa-si pastreze snge le rece. Totusi, si dintr-o prudenta care putea fi nteleasa de toata lumea, prefec tul lua cteva masuri preventive. ntelese si puse n practica, n mod corect, aceste mas uri erau de natura sa opreasca net orice amenintare de epidemie. n consecinta, pr efectul nu se ndoia nici o secunda ca locuitorii orasului sau nu vor aduce efortu lui sau personal cea mai devotata dintre colaborari. Afisul anunta apoi masuri generale, printre care o deratizare stiintifica prin in jectare de gaze toxice n canalele de scurgere si o supraveghere riguroasa a alime ntarii cu apa. Recomanda de asemenea locuitorilor cea mai mare curatenie si erau poftiti n sfrsit purtatorii de pureci sa se prezinte la dispensarele municipale. P e de alta parte, familiile trebuiau n mod obligatoriu sa declare cazurile diagnost icate de catre medic si sa consimta la izolarea celor bolnavi n salile speciale a le spitalului. Aceste sali erau de altfel nzestrate pentru a ngriji bolnavii ntr-un minimum de timp si cu maximum de sanse de vindecare. Cteva paragrafe suplimentare impuneau dezinfectarea obligatorie a camerei bolnavului si a vehicolului de tran sport. n rest, prefectura se marginea sa recomande celor din preajma bolnavului s a se supuna unui control sanitar. Doctorul Rieux se ntoarse brusc din fata afisului si si relua drumul spre cabinetu l sau. Joseph Grand, care l astepta, si nalta din nou bratele vazndu-l. Da, spune Rieux, stiu, cifrele urca. n ajun murisera n oras vreo zece bolnavi. Doctorul i spune lui Grand ca are sa-l va da poate seara, deoarece avea sa-i faca o vizita lui Cottard. Asa e, spune Grand. O sa-i faca bine, s-a cam schimbat n ce sens ? A devenit politicos. nainte nu era ? Grand ezita. Nu putea spune despre Cottard ca era nepoliticos, expresia n-ar fi f ost cea potrivita. Era un om nchis n sine si tacut si avea putin alura unui mistre t. O odaie, un restaurant modest si iesiri destul de misterioase, n asta consta t oata viata lui Cottard. Oficial, era reprezentant comercial de vinuri si lichioru ri. Din cnd n cnd primea vizitele a doi sau trei oameni care erau probabil clientii lui. Seara, uneori, se ducea la cinematograful care se afla n fata casei. Slujbas ul observase chiar ca acest Cottard parea sa dea preferinta filmelor cu gangster i. n toate mprejurarile, reprezentantul comercial ramnea singuratic si nencrezator. Toate astea, dupa parerea lui Grand, se schimbasera mult: Nu stiu cum sa spun, dar am impresia, stiti, ca ar cauta sa-si atraga bunavoint a oamenilor, ca vrea ca toata lumea sa fie de partea lui. mi vorbeste des, ma invi ta sa ies cu el si nu sunt n stare ntotdeauna sa-l refuz. De altfel, ma intereseaza , si la urma urmei, i-am salvat viata. De la tentativa de a se sinucide, Cottard nu mai primise nici o vizita. n cartier , printre negustori, cauta toate simpatiile. Nicicnd nu le vorbise cu atta blndete b acanilor, nu ascultase cu atta interes o tutungioaica. Aceasta tutungioaica, observa Grand, este o adevarata vipera. I-am spus-o si lui Cottard, dar el mi-a raspuns ca ma nsel si ca femeia are partile ei bune, pe car e trebuie sa stii sa le gasesti. De doua sau de trei ori, n sfrsit, Cottard l dusese pe Grand n restaurantele si cafe nelele luxoase din oras. ncepuse ntr-adevar sa le frecventeze. Te simti bine acolo, spunea el, si apoi esti n societate buna. Grand remarcase atentiile speciale ale personalului fata de reprezentantul comer cial si ntelesese si motivul, observnd bacsisurile excesive pe care acesta le lasa . Cottard parea foarte sensibil la amabilitatile cu care era rasplatit. ntr-o zi, cnd seful personalului l nsotise pna la usa si l ajutase sa-si mbrace pardesiul, Cott ard i spuse lui Grand: E un baiat bun, poate sa depuna marturie. Sa depuna marturie pentru ce ? Cottard ezitase. Ei, pai ca nu sunt un om rau. n rest, avea toane. ntr-o zi, cnd bacanul se aratase mai putin amabil, se ntorsese a casa ntr-o stare de furie exagerata. Trece de partea celorlalti secatura asta, repeta el.

Care ceilalti ? Toti ceilalti. Grand asistase chiar la o scena curioasa la tutungioaica. n cursul unei conversat ii animate, aceasta pomenise de o arestare recenta care facuse vlva n Alger. Era v orba de un tnar functionar comercial care omorse un arab pe o plaja. Daca ar fi bagat toate lepadaturile astea la puscarie, spusese tutungioaica, oa menii cinstiti ar putea sa rasufle. Dar trebuise sa se ntrerupa n fata agitatiei subite a lui Cottard, care se napusti se afara din pravalie fara un cuvnt de scuza. Grand si tutungioaica, cu bratele a trnnd de uimire, l privisera cum fuge. Mai trziu, Grand avea sa-i semnaleze lui Rieux si alte schimbari n caracterul lui Cottard. Acesta din urma avusese ntotdeauna pareri foarte liberale. Chiar fraza l ui favorita: "Cei mari i mannca totdeauna pe cei mici" era o dovada. Dar de ctva ti mp ncoace nu mai cumpara dect ziarul oficial din Oran si nu te puteai mpiedica sa n u observi cum depunea chiar o oarecare ostentatie n a-l citi n locuri publice. La f el, cteva zile dupa ce se sculase din pat, l rugase pe Grand, care se ducea la pos ta, sa fie att de amabil sa expedieze un mandat de o suta de franci pe care-i trim itea lunar unei surori care traia n alta parte. Si n clipa cnd Grand pleca: Trimiteti-i doua sute de franci, l-a rugat Cottard, o sa fie pentru ea o surpri za placuta. Crede ca nu ma gndesc niciodata la ea. Dar adevarul este ca o iubesc mult. n sfrsit, avusese cu Grand o conversatie ciudata. Acesta fusese obligat sa raspund a la ntrebarile lui Cottard, intrigat de mica ndeletnicire careia Grand i se darui a n fiecare seara. Deci, spusese Cottard, scrieti o carte. Daca vreti, dar e mai complicat dect att. Ah! exclamase Cottard, tare as vrea sa fac si eu ca dumneavoastra. Grand paruse surprins si Cottard biguise ca unui artist i se pot trece multe cu v ederea. De ce ? ntrebase Grand. Ei, pentru ca un artist are mai multe drepturi dect un oarecine, toata lumea sti e asta. I se iarta mai multe. De, i spuse Rieux lui Grand, n dimineata cu afisele, povestea cu sobolanii l-a za pacit si pe el ca pe multi altii, asta e. Sau poate ca i e frica de febra. Grand raspunse: Nu cred, domnule doctor, si daca vreti sa stiti parerea mea... Masina de deratizare trecu pe sub geamul lor cu un puternic zgomot de esapament. Rieux a tacut pna ce a fost posibil sa se faca auzit si, distrat, i-a cerut parere a functionarului. Celalalt l privea cu gravitate: E un om, spune el, care are ceva sa-si reproseze. Doctorul dadu din umeri. Cum spunea comisarul, nu de asta le ardea acuma oamenil or. n cursul dupa-amiezii, Rieux a avut o ntrevedere cu Castel. Serurile nu soseau. De altfel, ntreba Rieux, ar fi ele utile ? Acest bacil se comporta ciudat. Ah! spune Castel, nu sunt de parerea dumitale. Aceste vietati au totdeauna un a er de originalitate. Dar n fond, sunt aceleasi. Presupuneti, cel putin. De fapt, nu stim nimic despre toate astea. Evident ca presupun. Nimeni nu poate face altceva. n tot timpul zilei doctorul simti cum i se nteteste mica ameteala care l apuca de f iecare data cnd se gndea la ciuma. n cele din urma, a recunoscut ca i era frica. De doua ori a intrat n cafenelele pline de lume. Si el, ca si Cottard, simtea o mare nevoie de caldura umana. Rieux gasea asta stupid, dar cu acest prilej si-a amin tit ca-i promisese reprezentantului comercial o vizita. Seara, medicul l-a gasit pe Cottard n fata mesei lui din sufragerie. Cnd a intrat, pe masa a vazut deschis un roman politist. Dar se nserase si desigur trebuie sa fi fost greu de citit n ntunericul care se lasa. Mai degraba se putea presupune ca , cu un minut mai devreme, Cottard se gndise linistit n penumbra. Rieux l-a ntrebat cum se simtea. Cottard, asezndu-se, mormai ca se simtea bine si ca s-ar simti si mai bine daca ar putea sa fie sigur ca nimeni nu se ocupa de el. Rieux a facut observatia ca nu poti fi ntotdeauna singur.

Oh! nu despre asta e vorba. Eu vorbesc de oamenii care se ndeletnicesc sa-ti pro duca neplaceri. Rieux tacea. Nu e cazul meu, sa stiti! Dar citeam romanul asta. Iata un nenorocit care este arestat deodata, ntr-o dimineata. Altii se ocupau de el si el nu stia nimic. Se vorbea de el prin birouri, numele lui era nscris pe fise. Gasiti ca e drept ? Gasiti ca are cineva dreptul sa faca asa ceva unui om ? Depinde, spune Rieux. ntr-un sens, niciodata nu ai dreptul, ntr-adevar. Dar toate acestea sunt secundare. Un om nu trebuie sa stea prea multa vreme nchis n casa. T rebuie sa iesiti. Cottard paru ca se enerveaza, spuse ca nu facea dect asta si ca, daca era nevoie, tot cartierul putea sa depuna marturie pentru el. Chiar si n afara cartierului n u-i lipseau relatiile. l cunoasteti pe domnul Rigaud, arhitectul ? Este unul dintre prietenii mei. n odaie ntunericul devenea tot mai gros. Strada de cartier se anima si o exclamatie nabusita de usurare saluta, afara, clipa n care lampile se aprinsera. Rieux s-a nd reptat spre balcon si Cottard l-a urmat. De prin cartierele nvecinate, ca n toate serile n orasul nostru, o briza usoara aducea soapte si mirosuri de carne fripta, murmurul vesel si ametitor al libertatii care umplea putin cte putin strada invad ata de un tineret zgomotos. Noaptea, strigatele puternice ale vapoarelor invizibi le, rumoarea care urca dinspre mare si dinspre multimea care se scurgea, acest c eas pe care Rieux l cunostea bine si care i placea alta data, i se parea astazi apa sator din cauza a tot ce stia. Putem aprinde ? i spune lui Cottard. Lumina o data reaparuta, omuletul l priveste clipind: Spuneti-mi, domnule doctor, daca m-as mbolnavi, oare m-ati primi n sectia dumneav oastra la spital ? De ce nu ? Cottard l-a ntrebat atunci daca se ntmplase sa fie arestat cineva care se afla ntr-o clinica sau ntr-un spital. Rieux raspunse ca asa ceva s-a vazut, dar ca totul dep indea de starea bolnavului. Eu, spune Cottard, am ncredere n dumneavoastra. Apoi l-a ntrebat pe medic daca ar fi amabil sa-l duca cu masina lui n oras. n centrul orasului, strazile erau acum mai putin populate si luminile mai rare. Co piii se mai jucau nca n fata portilor. Cnd Cottard a vrut sa coboare, doctorul si-a oprit masina n fata unui astfel de grup de copii. Jucau sotron si tipau. Dar unul dintre ei, cu parul negru, lipit, cararea perfecta si obrazul murdar, l fixa pe R ieux cu ochii lui limpezi care te intimidau. Doctorul si ntoarse privirea. Cottard , n picioare pe trotuar, i strnse mna. Reprezentantul comercial vorbea mpiedicat, cu o voce ragusita. De doua sau de trei ori s-a uitat n urma. Oamenii spun ca ar fi epidemie. E oare adevarat, domnule doctor ? Oamenii spun multe totdeauna, e firesc, spune Rieux. Aveti dreptate. Si apoi, cnd vom avea cteva zeci de morti, asta da, o sa fie sfrsi tul lumii. Dar nu asa ceva ne-ar trebui. Motorul huruia. Rieux tinea mna pe schimbatorul de viteza, dar se uita mereu la co pilul care nu ncetase sa-l priveasca cercetator, cu aerul lui grav si linistit. Si deodata, fara tranzitie, copilul i zmbise cu toata gura. Ei, si ce ne-ar trebui ? l-a ntrebat medicul zmbind pe copil. Cottard apuca deodata usa masinii si, nainte de a o lua la fuga, striga cu voce p lina de lacrimi si de furie: Un cutremur. Unul adevarat! Dar nu a fost nici un cutremur si ziua urmatoare s-a scurs, pentru Rieux, doar c u drumuri lungi n cele patru colturi ale orasului, cu tratative cu familiile boln avilor si discutii cu bolnavii nsisi. Niciodata Rieux nu gasise ca e att de grea me seria lui. Pna atunci bolnavii i usurau sarcina, i se daruiau. Pentru prima oara m edicul i simtea reticenti, refugiati n adncul bolii lor cu un fel de mirare nencrezat oare. Era o lupta cu care nca nu era obisnuit. Si, pe la ora zece seara, cu masin a oprita n fata casei batrnului astmatic pe care-l vizita ultimul, lui Rieux i vene a greu sa se smulga de la volan. ntrzia privind strada ntunecoasa si stelele care a

pareau si dispareau pe cerul negru. Batrnul astmatic statea n capul oaselor pe patul lui. Parea sa respire mai bine si numara boabele de mazare pe care le trecea dintr-o oala n alta. L-a primit pe me dic cu o nfatisare vesela: Va sa zica e holera, domnule doctor ? De unde ai scos-o ? Din ziar, si s-a spus si la radio. Nu, nu este holera. n orice caz, zise batrnul foarte surescitat, merg cam departe sefii astia mari! Sa nu crezi nimic, spune doctorul. l examinase pe batrn si acum sedea n mijlocul acestei sufragerii mizere. Da, i era f rica. Stia ca n acest cartier chiar, vreo zece bolnavi l vor astepta, a doua zi di mineata, chirciti peste ganglionii lor inflamati. Numai n doua sau trei cazuri in cizia ganglionilor adusese o ameliorare. Dar pe cei mai multi i astepta spitalul si el stia ce nseamna spitalul pentru cei saraci. "Nu vreau sa se faca experiente pe el", i spusese sotia unuia dintre bolnavi. Nu s-ar face experiente pe el, ar muri si atta tot. Masurile luate erau insuficente, asta era foarte clar! Ct despre salile "special amenajate", le stia: doua pavilioane din care fusesera mutati n graba ceilalti bolnavi, cu ferestrele lor cu crapaturi astupate, nconjurate de un cordon sanitar. Daca epidemia nu se oprea de la sine, n-avea sa fie nvinsa prin masurile imaginate de administratie. Cu toate astea, seara, comunicatele oficiale continuau sa ramna optimiste. A doua zi, agentia Ransdoc anunta ca masurile prefecturii fusesera primite cu seninata te si ca vreo treizeci de bolnavi se si declarasera. Castel i telefonase lui Rieu x: Cte paturi ofera pavilioanele ? Optzeci. Cu siguranta ca sunt mai mult de treizeci de bolnavi n oras! Sunt cei carora le e frica si ceilalti, cei mai numerosi, care n-au mai apucat s a vina. nmormntarile nu sunt controlate ? Nu. I-am telefonat lui Richard ca trebuie luate masuri complete, nu vorbe goale, si ca ori trebuie ridicata mpotriva epidemiei o adevarata bariera, ori nimic. Si? Mi-a raspuns ca n-are dezlegarea necesara. Dupa parerea mea, epidemia o sa crea sca. n trei zile, ntr-adevar, cele doua pavilioane se umplusera. Richard parea sa stie ca va fi dezafectata o scoala si prevazut un spital auxiliar. Rieux astepta vacc inurile si deschidea ganglionii. Castel se ntorcea la vechile lui carti si statea n biblioteca ceasuri ntregi. Sobolanii au murit de ciuma sau de ceva care seamana mult cu ea, conchidea el. Au pus n circulatie zeci de mii de purici care or sa transmita infectia n proporti e geometrica, daca nu va fi oprita la timp. Rieux tacea. n aceasta perioada, vremea paru sa se statorniceasca. Soarele aspira baltoacele u ltimelor averse. Cerul albastru si frumos revarsnd o lumina galbena, avioane murm urnd n caldura nascnda. Totul n acest anotimp invita la seninatate. n patru zile totusi, febra facu patru salturi surprinzatoare: saisprezece morti, douazeci si patru, douazeci si opt si treizeci si doi. A patra zi, se anunta desc hiderea spitalului auxiliar ntr-o fosta gradinita de copii. Concetatenii nostri, care pna atunci continuasera sa-si ascunda nelinistea cu glume, pareau acum, cnd i vedeai pe strazi, mai abatuti si mai tacuti. Rieux a hotart sa-i telefoneze prefectului: Masurile sunt insuficiente. Am cifrele, zise prefectul, sunt ntr-adevar ngrijoratoare. Sunt mai mult dect ngrijoratoare, sunt clare. Am sa cer ordine Guvernatorului general. Rieux a nchis. Castel era de fata. Ordine ! Si ar trebui imaginatie. Si serurile?

Vor sosi n cursul saptamnii. Prefectura, prin intermediul lui Richard, i-a cerut lui Rieux un raport destinat sa fie trimis n capitala coloniei pentru a solicita ordine. Rieux a dat o descri ere clinica si cifre, n aceeasi zi au fost numarati patruzeci de morti. Prefectul a luat asupra lui, cum spunea, initiativa de a face mai drastice, chiar de a doua zi, masurile prescrise. Declararea obligatorie si izolarea fura mentinute. Case le celor bolnavi trebuiau sa fie nchise si dezinfectate, rudele supuse unei carant ine de securitate, nmormntarile organizate de catre prefectura n conditiile care se vor impune. O zi mai trziu serurile soseau cu avionul. Puteau sa ajunga pentru c azurile n tratament. Erau insuficiente daca epidemia avea sa se extinda. La telegr ama lui Rieux s-a raspuns ca stocul de securitate era epuizat si ca se ncepuse fab ricarea altuia. n acest timp, si din toate cartierele marginase, primavara sosea n piete. Mii de tr andafiri se vestejeau n cosurile vnzatorilor de-a lungul trotuarelor si mirosul lo r dulceag plutea n tot orasul. Aparent, nimic nu se schimbase. Tramvaiele erau tot pline la orele de vrf, goale si murdare n timpul zilei. Tarrou l observa pe batrnel si batrnelul scuipa pisicile. Grand venea acasa n fiecare seara sa-si vada de ndel etnicirea lui misterioasa. Cottard se nvrtea de colo pna colo si domnul Othon, jude catorul de instructie, si conducea menajeria. Batrnul astmatic si trecea nautul din tr-o oala n alta si l ntlneai uneori pe ziaristul Rambert, cu aerul lui linistit si interesat. Seara, aceeasi multime umplea strazile si cozile se lungeau n fata cin ematografelor. De altfel, epidemia parea sa dea napoi si, timp de cteva zile, au f ost numarati doar vreo zece morti. Apoi, deodata, din nou a urcat ca o sageata. n ziua n care numarul mortilor a atins din nou treizeci, Bernard Rieux privea tele grama oficiala pe care i-o ntinsese prefectul spunnd: "S-au speriat". Telegrama co ntinea: "Declarati stare de ciuma. nchideti orasul."

II ncepnd din acest moment, putem spune ca ciuma a devenit problema noastra, a tuturor . Pna atunci, cu toata uimirea si nelinistea pe care le-o adusesera concetatenilor nostri aceste ntmplari iesite din comun, fiecare si vazuse mai departe de treburil e lui, cum putea, la locul lui obisnuit. Si, fara ndoiala, asta ar fi trebuit sa continue. Dar portile o data nchise, si-au dat seama ca erau toti, si povestitoru l el nsusi, prinsi n acelasi sac si ca trebuiau sa se deprinda. Astfel, de pilda, u n sentiment att de individual cum e cel al despartirii de o fiinta iubita devine d eodata, chiar din primele saptamni, acela al unui ntreg popor si, laolalta cu fric a, suferinta principala a acestei lungi perioade de exil. Una din urmarile cele mai izbitoare ale nchiderii portilor a fost, ntr-adevar, desp artirea brusca la care au fost supuse niste fiinte care nu erau pregatite sa se d esparta. Mame si copii, soti, amanti, care crezusera cu cteva zile mai nainte ca s e despart doar vremelnic, care se mbratisasera pe peronul garii noastre dndu-si ctev a sfaturi, siguri ca se vor revedea cteva zile sau cteva saptamni mai trziu, absorbit i de stupida ncredere omeneasca, abia distrasi prin aceasta plecare de la preocup arile lor obisnuite, s-au vazut dintr-o data despartiti fara speranta, opriti sa se regaseasca sau sa comunice ntre ei. Caci nchiderea avusese loc cu cteva ore nain te ca hotarrea prefecturii sa fie publicata si, binenteles, era imposibil sa se ia n consideratie cazurile particulare. Se poate spune ca aceasta invazie brutala a bolii a avut ca prim efect obligatia pentru concetatenii nostri de a se comport a ca si cum n-ar fi avut sentimente personale. n primele ore ale zilei n care hota rrea intra n vigoare, prefectura a fost asaltata de o multime de solicitanti care, la telefon sau adresndu-se functionarilor, expuneau situatii la fel de justificat e si, n acelasi timp, la fel de imposibil de cercetat. Ce-i drept, a fost nevoie de cteva zile pentru ca sa ne dam seama ca ne aflam ntr-o situatie care nu ne ngadu ia nici un compromis si ca notiunile "a cadea la nvoiala", "exceptie", "favoare", nu mai aveau nici un sens. Chiar si slaba satisfactie de a scrie ne-a fost refuzata. Pe de o parte! ntr-adev ar, orasul nu mai era legat de restul tarii prin mijloace de comunicatie obisnui

te si, pe de alta parte, o noua hotarre interzice orice schimb de corespondenta, pentru a evita ca scrisorile sa poata deveni carausii infectiei. La nceput, ctiva p rivilegiati au putut sa ia contact, la portile orasului, cu santinelele de la po sturile de garda, care au consimtit sa transmita n exterior unele mesaje. Era nca n primele zile ale epidemiei, ntr-un moment n care paznicii gaseau firesc sa cedeze unor impulsuri de compasiune. Dar, dupa ctva timp, cnd aceiasi paznici au fost co nvinsi si ei de gravitatea situatiei, ei au refuzat sa-si ia astfel de raspunder i ale caror urmari nu le puteau prevedea. Comunicatiile telefonice interurbane, p ermise la nceput, au provocat asemenea mbulzeala la cabinele publice si pe fire, nct au fost complet suspendate timp de cteva zile, apoi sever limitate la ceea ce se numea cazuri urgente, ca moartea, nasterea si casatoria. Telegramele au ramas at unci singura noastra solutie. Fiinte pe care le lega gndirea, inima si trupul au f ost silite sa caute semnele acestei vechi comuniuni n majusculele unei telegrame d e zece cuvinte. Si cum de fapt, formulele care pot fi folosite ntr-o telegrama sun t repede epuizate, vieti ndelung mpartasite sau pasiuni dureroase s-au rezumat curn d la un schimb periodic de formule gata pregatite, cum ar fi: "Sunt bine. Sanato s. Ma gndesc la tine. Te iubesc." Unii dintre noi, totusi, se ncapatnau sa scrie, si inventau fara ntrerupere, pentru a comunica cu cei din afara, combinatii care sfrseau totdeauna prin a se dovedi i luzorii. Si chiar daca unele din mijloacele pe care le inventam reuseau, nu stia m nimic de ele, neprimind raspuns. Saptamni ntregi n-am putut face altceva dect sa rencepem mereu si mereu aceeasi scrisoare, sa recopiem aceleasi stiri si aceleasi chemari, n asa fel nct, dupa un oarecare timp, cuvintele care la nceput iesisera sng ernd din inima noastra, se goleau apoi de sensul lor. Le recopiam atunci mecanic, ncercnd sa dam, cu ajutorul acestor fraze moarte, semne despre viata noastra grea . Si, pna la urma, fata de acest monolog steril si ncapatnat, aceste conversatii ar ide cu un perete, chemarea conventionala a telegramei ni se parea de preferat. Dupa cteva zile de altfel, cnd a devenit evident ca nimeni nu va reusi sa iasa din orasul nostru, ne-a venit ideea sa ntrebam daca nu cumva ntoarcerea celor care ple casera naintea epidemiei putea fi autorizata. Dupa cteva zile de gndire, prefectura a raspuns afirmativ. Dar preciza ca repatriatii nu ar putea, n nici un caz, sa ia sa din nou din oras si ca, daca erau liberi sa vina, nu vor fi liberi sa plece i ar. Si de asta data cteva familii, de altfel rare, au luat usor lucrurile si, facn d sa treaca naintea oricarei prudente dorinta pe care o aveau de a-si revedea rud ele, le-au invitat pe acestea din urma sa profite de ocazie. Dar, foarte curnd, p rizonierii ciumei ntelesesera primejdia la care i-ar expune pe cei chemati si s-au resemnat sa suporte despartirea. n momentul cel mai grav al bolii, n-a fost vazu t dect un caz n care sentimentele omenesti au fost mai puternice dect teama unei mo rti n chinuri. Si n-a fost vorba, cum s-ar fi putut crede, de doi amanti pe care iubirea, pe deasupra suferintei, i zvrlea unul spre celalalt, ci de batrnul doctor Castel si de sotia lui, casatoriti de multi ani. Doamna Castel, cu cteva zile naint ea epidemiei, plecase ntr-un oras vecin. Nu era nici macar una din acele casatori i care ofera lumii imaginea unei fericiri exemplare si povestitorul este n masura sa spuna ca, dupa cte se pare, acesti soti nu erau pna atunci siguri ca erau mult umiti de viata lor n comun. Dar aceasta despartire brutala si prelungita le daduse posibilitatea sa se convinga ca nu puteau trai unul departe de celalalt si ca p e lnga acest adevar, iesit la iveala pe neasteptate, ciuma nsemna prea putin. Era vorba de o exceptie. n majoritatea cazurilor, despartirea, era evident, nu ave a sa nceteze dect o data cu epidemia. Si pentru noi toti, sentimentul din care se c ompunea viata noastra si pe care totusi credeam ca-l cunoastem bine (oranienii, am mai spus-o, au pasiuni simple) lua o noua nfatisare. Soti si amanti care aveau cea mai mare ncredere n sotia sau iubita lor, descopereau ca sunt gelosi. Barbati care se credeau usuratici n dragoste, si regaseau sentimentul statornic. Fii care traisera pe lnga mama lor abia privind-o, legau toata nelinistea si tot regretul de o cuta a obrazului ei care le obseda amintirea. Aceasta despartire brutala, f ara nici o posibilitate, fara viitor previzibil, ne lasa descumpaniti, incapabil i sa facem ceva mpotriva amintirilor acestei prezente, att de apropiate nca si att d e ndepartate n acelasi timp, care ne umplea acum zilele. De fapt, sufeream de doua de suferinta noastra nti si apoi de cea pe care ne nchipuiam ca o ndura cei abse ori nti, mama, sotie ori amanta.

n alte mprejurari, de altminteri, concetatenii nostri ar fi gasit o iesire ntr-o vi ata mai exterioara si mai activa. Dar, n acelasi timp, ciuma i lasa trndaviei, i sil ea sa se nvrteasca, mereu, ca ntr-un cerc, n orasul lor posomort si sa se dedea, ziln ic jocurilor nselatoare ale amintirii. Caci, n plimbarile lor fara tinta, ajungeau sa bata mereu aceleasi drumuri si, n cea mai mare parte a timpului, ntr-un oras a tt de mic, aceste drumuri erau tocmai acelea pe care altadata le strabatusera cu cel care lipsea. Astfel, primul lucru pe care ciuma l-a adus concetatenilor nostri, a fost exilul. Si povestitorul este convins ca poate sa scrie aici, n numele tuturor, ceea ce e l nsusi a simtit atunci, pentru ca el a simtit acelasi lucru, n acelasi timp cu mu lti dintre concetatenii nostri. Da, era chiar sentimentul exilului, acest gol pe care-l purtam mereu n noi, aceasta emotie precisa, dorinta nesocotita de a ne ntoa rce n urma, sau, dimpotriva, de a grabi mersul timpului, aceste sageti arzatoare ale memoriei. Daca, uneori, ne lasam dusi de imaginatie si ne placea sa asteptam soneria care vestea ntoarcerea sau un pas familiar pe scara, daca, n acele momente , consimteam sa uitam ca trenurile erau oprite, daca ne hotaram atunci sa ramnem acasa la ora cnd n mod firesc un calator sosit cu expresul de seara putea ajunge n c artierul nostru, binenteles aceste jocuri nu puteau dura. Venea totdeauna un momen t n care ne dadeam limpede seama ca trenurile nu soseau. Stiam atunci ca desparti rea noastra era menita sa dureze si ca trebuia sa ncercam sa ne mpacam cu timpul. n cepnd din clipa aceea, reveneam de fapt la conditia noastra de prizonieri, eram r edusi la trecutul nostru, si chiar daca unii dintre noi erau ispititi sa traiasc a n viitor, renuntau repede la asta, cel putin att ct le era posibil, resimtind ran ile pe care n cele din urma imaginatia le provoca celor care se ncred n ea. n special, toti concetatenii nostri au renuntat foarte repede, chiar n public, la o biceiul pe care-l capatasera de a evalua durata despartirii lor. De ce ? Deoarec e, cnd cei mai pesimisti o fixasera de exemplu la sase luni si epuizasera dinaint e toata amaraciunea acestor luni care urmau sa vina si cnd si naltasera cu grija cu rajul la nivelul acestei ncercari si si ncordasera ultimele puteri ca sa ramna, fara a se clinti, la naltimea acestei suferinte prelungite peste un att de lung sir de zile, atunci, uneori, un prieten ntlnit ntmplator, o parere emisa de un ziar, o ban uiala trecatoare sau o brusca perspicacitate le dadea ideea ca la urma urmei nu e nici un motiv ca boala sa nu dureze mai mult de sase luni si poate chiar un an sau mai mult. n clipa aceea, prabusirea curajului lor, a vointei, a rabdarii lor era att de brus ca nct li se parea ca nu vor mai putea niciodata sa iasa la suprafata din aceasta groapa. si impuneau prin urmare sa nu se gndeasca niciodata la termenul eliberarii lor, sa nu se mai ntoarca spre viitor, si sa tina mereu, ca sa zicem asa, privire a plecata. Dar, fireste, aceasta prudenta, acest mod de a vicleni durerea, de a baga sabia n teaca pentru a refuza lupta, erau prost rasplatite. n acelasi timp n c are evitau o prabusire de care se fereau cu spaima, ei se lipseau ntr-adevar de a ceste momente, la urma urmelor destul de dese, cnd puteau sa uite de ciuma, prins i de imaginile revederii lor viitoare. Si astfel, esuati la jumatatea drumului ntr e aceste prapastii si aceste vrfuri, mai mult pluteau dect traiau, lasndu-se n voia unor zile fara noima si a unor amintiri sterile, umbre ratacitoare care n-ar fi putut sa capete tarie dect primind sa se nradacineze n pamntul durerii lor. Ei resimteau astfel suferinta adnca a tuturor prizonierilor si a tuturor exilatilo r, care nseamna a trai cu o memorie care nu le foloseste la nimic. Acest trecut c hiar, la care ei se gndeau fara ncetare, nu avea dect gustul regretului. Ar fi vrut , ntr-adevar, sa izbuteasca sa-i adauge acestui trecut tot ceea ce deplngeau ca nu facusera cnd mai putusera nca s-o faca mpreuna cu cel sau cu cea pe care-i astepta u la fel cum tuturor mprejurarilor, chiar relativ fericite, ale vietii lor actual e de prizonieri, l alaturau pe cel absent, si situatia n care se aflau atunci nu-i putea multumi. Nerabdatori cu prezentul lor, dusmani ai propriului trecut si li psiti de viitor, semanam astfel mult cu cei pe care dreptatea sau ura omeneasca i face sa traiasca n spatele gratiilor. Si ca sa sfrsim, singurul mod de a scapa de aceasta vacanta insuportabila era de a pune din nou, cu ajutorul imaginatiei, tr enurile n miscare si de a umple orele cu tritul repetat al unei sonerii care totusi ramnea cu ncapatnare tacuta. Dar daca era exil, n majoritatea cazurilor era vorba de un exil acasa. Si cu toat

e ca povestitorul n-a cunoscut dect exilul ntregii lumi, el nu trebuie sa-i uite p e cei, ca ziaristul Rambert sau altii, pentru care, dimpotriva, suferintele despa rtirii se amplificasera prin faptul ca, fiind calatori surprinsi de ciuma si reti nuti n oras, ei se aflau n acelasi timp departe de fiinte la care nu se puteau ntoa rce si de tara lor natala. n exilul general, ei erau cei mai exilati, caci daca t impul strnea n ei, ca si n noi toti, nelinistea acuta care i e proprie, ei erau legat i si de spatiu si se izbeau fara ncetare de peretii care desparteau adapostul lor ciumat de patria lor pierduta. Fara ndoiala, ei erau cei pe care i vedeai ratacin d la orice ora din zi n orasul prafuit, chemnd n tacere seri si dimineti ale tarii lor pe care numai ei singuri le cunosteau. Ei si hraneau atunci durerea cu semne imponderabile si cu mesaje tulburatoare, cum ar fi un zbor de rndunele, o roua a asfintitului sau acele raze ciudate pe care soarele le paraseste uneori pe strazi le pustii. n fata acestei lumi exterioare care te poate ntotdeauna salva din orice , ei nchideau ochii, ncapatnati cum erau sa mngie himerele lor prea reale si sa urmar easca cu toate puterile imaginile unui pamnt unde o anume lumina, doua sau trei d ealuri, arborele favorit si chipuri de femei, compuneau un climat de nenlocuit pen tru ei. Pentru a vorbi n sfrsit n mod mai precis despre ndragostiti, care sunt cei mai inter esanti si despre care naratorului i este poate mai la ndemna sa vorbeasca, ei mai er au chinuiti si de alte nelinisti, printre care trebuie semnalata remuscarea. Ace asta situatie le permitea, ntr-adevar, sa-si scruteze sentimentul cu un fel de ob iectivitate febrila. Si rar se ntmpla ca, n aceste ocazii, slabiciunile sa nu le ap ara ct se poate de limpede. Pentru ntia oara simteau ct de dificil e sa-ti imaginezi precis faptele si gesturile celui care lipsea. Deplngeau atunci faptul ca n-avea u habar despre felul cum si petrecea celalalt timpul; se nvinuiau de usurinta cu c are neglijasera sa se informeze despre aceasta si se prefacusera a crede ca, pen tru o fiinta care iubeste, ocupatia celui iubit nu este izvorul tuturor bucuriil or. Le era usor, ncepnd cu aceasta clipa, sa se rentoarca la dragostea lor si sa-i cerceteze imperfectiunile, n vremuri obisnuite, stiam cu totii, constient sau nu, ca nu exista dragoste care sa nu se poata ntrece pe sine, si acceptam totusi cu m ai mult sau mai putin calm, ca a noastra sa ramna mediocra. Dar amintirea este ma i exigenta. Si, n chip foarte logic, aceasta nenorocire care ne venea din afara si care lovea un oras ntreg, nu ne aducea numai o suferinta nedreapta de care am fi putut sa ne indignam. Ea ne provoca totodata sa ne-o cautam singuri, silindu-ne astfel sa admitem durerea. Era unul din modurile pe care le folosea boala ca sa abata atentia si sa ncurce lucrurile. Astfel, fiecare a fost nevoit sa accepte sa-si traiasca ziua clipa de clipa, far a a se gndi la ziua de mine si singur n fata cerului. Aceasta renuntare generala ca re putea cu timpul sa fortifice caracterele ncepea cu toate acestea prin a le fac e sa devina usuratice. Unii dintre concetatenii nostri, de pilda, erau atunci su pusi unei alte sclavii care i aservea soarelui sau ploii. Vazndu-i, s-ar fi putut crede ca primeau pentru ntia oara, si n mod direct, senzatia schimbarii vremii. Ave au un aer vesel la simpla vizita a unei lumini aurii, n timp ce zilele de ploaie puneau un val gros peste fata si gndurile lor. Cteva saptamni mai nainte, ei erau sc utiti de aceasta slabiciune si de aceasta aservire nesocotita prin faptul ca nu e rau singuri n fata lumii si pentru ca, ntr-o anumita masura, fiinta care traia cu ei se aseza ntre ei si univers. ncepnd din aceasta clipa, dimpotriva, ei au fost, v adit, dati pe mna capriciilor cerului, adica au suferit si au sperat fara motiv. n aceste extremitati ale singuratatii, n sfrsit, nimeni nu putea spera n ajutorul ve cinului si fiecare ramnea singur cu preocuparile lui. Daca unul din noi, din ntmpla re, ncerca sa se destainuie sau sa spuna cte ceva din cele ce simtea, raspunsul pe care l primea, oricare ar fi fost, l jignea, de cele mai multe ori. Observa atunc i ca interlocutorul lui si cu el nu vorbeau despre acelasi lucru. El exprima, ntr -adevar, ceva din adncul lungilor lui zile de obsesii si de suferinte, si imagine a pe care voia s-o comunice se copsese ndelung la focul asteptarii si al pasiunii . Celalalt, dimpotriva, si nchipuia ca este vorba de o emotie conventionala, de o d urere care s-ar vinde la orice taraba, de o melancolie de serie. Binevoitor sau ostil, raspunsul nimerea totdeauna alaturi, trebuia sa renunti la el. Sau, cel p utin, cei pentru care tacerea era de nesuportat, si nu puteau gasi la ceilalti a devaratul grai al inimii, se resemnau sa adopte limba care se foloseste pe toate

drumurile si sa vorbeasca, si ei, ntr-un mod conventional, acela al simplei rela tari si al faptului divers, al cronicii zilnice ntructva. Si acolo, durerile cele mai adevarate au luat obiceiul sa se traduca n formulele banale ale conversatiei. Numai cu acest pret puteau prizonierii ciumei sa obtina mila portarului lor sau interesul celor care i ascultau. Totusi, si acesta este lucrul cel mai important, orict de dureroase ar fi fost ac este nelinisti, orict de greu de dus ar fi fost aceasta inima totusi goala, se po ate prea bine spune ca acesti exilati, n prima perioada a ciumei, au fost niste p rivilegiati. ntr-adevar, chiar n momentul n care populatia ncepea sa-si piarda capul, gndul lor era ntors cu totul spre fiinta pe care o asteptau. n deznadejdea general a, egoismul dragostei i apara si, daca se gndeau la ciuma, n-o faceau niciodata de ct n masura n care ea oferea despartirii lor riscul de a fi vesnica. Ei aduceau ast fel, chiar n snul epidemiei, o abatere salvatoare a atentiei, pe care erai tentat s-o iei drept snge rece. Deznadejdea i salva de panica, nefericirea lor avea n ea c eva bun. De pilda, daca se ntmpla ca unul dintre ei sa fie dobort de boala, asta se petrecea aproape totdeauna fara ca el sa-si fi putut da seama ce i se ntmpla. Smu ls din aceasta lunga conversatie interioara pe care o sustinea cu o umbra, el er a atunci aruncat fara tranzitie n tacerea cea mai adnca a pamntului. Nu avusese tim p pentru nimic. n timp ce concetatenii nostri ncercau sa se mpace cu acest neasteptat exil, ciuma p unea paznici la portile orasului si schimba directia vapoarelor care erau n drum spre Oran. De la nchiderea portilor nici un vehicol nu intrase n oras. ncepnd din ac easta zi, toti au avut impresia ca automobilele ncepusera sa se nvrteasca ntr-un cerc . Portul oferea si el, pentru cei care l priveau de la naltimea bulevardelor, o nfa tisare ciudata. Obisnuita animatie care facea din el unul din primele porturi de pe coasta, se stinsese brusc. Cteva vase mentinute n carantina, era tot ce se mai vedea. Dar pe cheiuri, macarale mari parasite, vagonetii rasturnati pe o parte, gramezi singuratice de butoaie sau de saci constituiau o dovada ca si negotul m urise de ciuma. n ciuda acestor privelisti iesite din comun, concetatenilor nostri le era, pe ct se pare, greu sa nteleaga ceea ce li se ntmpla. Existau sentimentele obisnuite ca des partirea sau frica, dar toti continuau totodata sa puna pe primul plan preocupar ile personale. Nimeni nca nu acceptase n realitatea ei boala. Cei mai multi erau s ensibili mai ales la ceea ce le deranja sau le atingea obiceiurile ori interesel e lor. i scia sau i irita si acestea nu sunt sentimente cu care poate fi nfruntata ci uma. Prima lor reactie, de pilda, a fost sa nvinuiasca administratia. Raspunsul p refectului fata de criticile al caror ecou se facea presa ("Nu s-ar putea lua n c onsideratie o nmuiere a masurilor preconizate ?") a fost destul de neprevazut. Pna atunci, nici ziarele, nici agentia Ransdoc nu primisera o comunicare oficiala a statisticilor bolii. Prefectul le comunica, zi de zi, agentiei, rugnd-o sa le dea publicitatii printr-un anunt saptamnal. Nici atunci, totusi, reactia publicului nu fu imediata, ntr-adevar, anuntul ca a treia saptamna de ciuma numarase trei sute doi morti nu spunea mare lucru imagina tiei. Pe de-o parte, poate ca nu murisera toti de ciuma. Si, pe de alta parte, n imeni n oras nu stia cti oameni mureau pe saptamna n vremuri obisnuite. Orasul avea doua sute de mii de locuitori. Nu se stia daca aceasta proportie de decese era n ormala. Este exact genul de preciziuni de care oamenii nu se preocupa niciodata, n ciuda interesului evident pe care ele l prezinta. Publicului i lipseau, ntr-un an ume sens, termenii de comparatie. Si numai cu timpul, observnd cresterea deceselo r, opinia publica a capatat constiinta adevarului. A cincea saptamna daduse ntr-ade var trei sute douazeci si unu de morti si a sasea, trei sute patruzeci si cinci. Cresterile, cel putin, erau elocvente. Dar ele nu erau suficient de puternice p entru concetatenii nostri ca sa pastreze, n miezul nelinistii lor, impresia ca er a vorba de un accident fara ndoiala suparator, dar la urma urmelor temporar. Astfel continuau sa circule pe strazi si sa se aseze la mese pe terasele cafenel elor. n ansamblu, nu erau lasi, schimbau ntre ei mai multe glume dect tnguiri si ave au aerul ca accepta cu buna dispozitie niste inconveniente evident trecatoare. Ap arentele erau salvate. Totusi, catre sfrsitul lunii si aproximativ n saptamna de ru

gaciuni de care va fi vorba mai departe, transformari mai grave au modificat asp ectul orasului nostru. nti de toate prefectul a luat masuri cu privire la circulat ia vehiculelor si la aprovizionare. Aprovizionarea a fost limitata si benzina rat ionalizata. S-au prescris chiar economii la electricitate. Numai produsele stric t necesare au mai ajuns, pe sosele si pe calea aerului, la Oran. Astfel, s-a vaz ut cum circulatia scade treptat, pna ce a devenit aproape inexistenta, s-au vazut magazine de lux nchizndu-se de la o zi la alta, altele afisnd n vitrine anunturi de interdictie, pancarte negative, n timp ce siruri de cumparatori stationau n fata usilor lor. Oranul a luat astfel o nfatisare ciudata. Numarul de pietoni devine considerabil m ai mare si chiar la orele pustii n mod obisnuit multi oameni, redusi la inactivit ate prin nchiderea magazinelor si a unor birouri, umpleau strazile si cafenelele. Pentru moment nu erau nca someri, ci n concediu. Orasul dadea atunci, pe la orele trei dupa-amiaza, de pilda, si sub un cer frumos, impresia falsa a unei cetati n sarbatoare, a carei circulatie ar fi fost oprita si magazinele nchise pentru a per mite desfasurarea unei manifestari publice, si ai carui locuitori ar fi invadat strazile ca sa ia parte la serbari. Fireste, cinematografele profitau de acest concediu si faceau afaceri bune. Dar retelele pe care filmele circulau n departament erau ntrerupte. Dupa doua saptamni, cinematografele au fost obligate sa-si schimbe ntre ele programele si, dupa ctva t imp, au sfrsit prin a proiecta mereu acelasi film. Cu toate acestea, ncasarile nu se micsorau. Cafenelele, n sfrsit, datorita stocurilor considerabile acumulate ntr-un oras n care comertul cu vinuri si cu alcooluri detine primul loc, au putut de asemenea sa-s i serveasca clientii. La drept vorbind, se bea mult. O cafenea afisnd ca "vinul p ideea, familiara dinainte publicului, ca alcoolul te apar rob fereste de microb" a de boli infectioase, s-a fixat bine n mintea tuturor. Noapte de noapte, cam pe la ora doua, un numar destul de considerabil de betivi dati afara din cafenele u mpleau strazile cu un suvoi de palavrageli optimiste. Dar toate aceste schimbari, ntr-un sens, erau att de extraordinare si se savrsisera att de repede, ca nu era usor sa le consideri normale si durabile. Rezultatul era ca puneam mai departe pe primul plan sentimentele noastre personale. Iesind de la spital, doua zile dupa nchiderea portilor orasului, doctorul Rieux l -a ntlnit pe Cottard care-si ridica spre el aceeasi fata a multumirii. Rieux l-a f elicitat pentru felul cum arata. Da, mi merge bine de tot, spunea omuletul. Spuneti-mi, domnule doctor, cu ciuma asta a dracului, hm ! ncepe sa se ngroase gluma. Doctorul a recunoscut faptul. Si celalalt a constatat cu un fel de voiosie: Acum n-are de ce sa se mai opreasca. Si totul o sa fie dat peste cap. Au mers un timp mpreuna. Cottard povestea ca un mare bacan din cartierul lui stoc ase produse alimentare pentru ca sa le vnda la pret de specula si ca fusesera des coperite sub patul lui cutii de conserve atunci cnd au venit sa-I ia ca sa-l duca la spital. "A murit acolo. Ciuma nu renteaza". Cottard avea astfel capul plin d e istorii adevarate sau false, asupra epidemiei. Se spunea, de pilda, ca n centru , ntr-o dimineata, un om prezentnd simptomele ciumei si n delirul bolii se repezise afara, se aruncase asupra primei femei pe care o vazuse si o strnsese n brate racn ind ca avea ciuma. E n regula ! observa Cottard, pe un ton binevoitor care nu se potrivea cu aceast a afirmatie, o sa nnebunim cu totii, asta e sigur. Tot asa, n dupa-amiaza aceleiasi zile, Joseph Grand i facuse pna la urma destainuir i personale doctorului Rieux. Observase pe birou fotografia doamnei Rieux si si nt orsese apoi privirea spre doctor. Rieux a raspuns ca nevasta lui si ngrijea sanata tea n afara orasului. "ntr-un fel, spusese Grand, este un noroc." Doctorul raspuns e ca era un noroc, fara ndoiala, si ca trebuia doar sperat ca nevasta i se va vin deca. A! facu Grand, nteleg. Si pentru prima oara de cnd Rieux l cunostea, a nceput sa vorbeasca usor, cu elocin ta. Desi si mai cauta si acum cuvintele, reusea aproape tot timpul sa le gaseasca, parca s-ar fi gndit de mult la ceea ce tocmai spunea. Se nsurase foarte de tnar cu o fata saraca de prin mprejurimi. Tocmai pentru a se nsu

ra si ntrerupsese studiile si si luase o slujba. Nici Jeanne, nici el nu ieseau nic iodata din cartierul lor. Se ducea s-o vada la ea acasa si parintii ei rdeau puti n de acest pretendent tacut si stngaci. Tatal era feroviar. Cnd era liber, l vedeai totdeauna seznd ntr-un colt lnga fereastra cu minile lui enorme raschirate pe pulpe , gnditor, privind miscarea de pe strada. Mama se ocupa totdeauna de gospodarie, J eanne o ajuta. Era att de subtirica nct Grand nu putea s-o vada traversnd o strada f ara sa fie nelinistit. Vehiculele i se pareau atunci nemasurat de mari. ntr-o zi, n fata unei pravalii aranjate de Craciun, Jeanne, care se uita pierduta la vitri na, se rasucise deodata spre el: "Ce frumos!" El i strnsese ncheietura minii. n felul acesta se decisese casatoria. Ce-a urmat, dupa parerea lui Grand, era foarte simplu. Cu toti se ntmpla la fel: t e nsori, iubirea mai dureaza putin, muncesti. Muncesti att de mult nct uiti sa mai i ubesti. Jeanne muncea si ea, de vreme ce seful de birou nu-si tinuse promisiunil e. Aci trebuia putina imaginatie ca sa ntelegi ce voia Grand sa spuna. Mai punnd la socoteala si oboseala, devenise nepasator, din ce n ce mai tacut si n-o sustinuse pe tnara lui sotie n ideea ca era iubita. Un barbat care munceste, saracia, un vi itor ale carui orizonturi se ntuneca ncet, tacerea serilor n jurul mesei... ntr-un as emenea univers nu este loc pentru pasiune. Jeanne suferise probabil. Cu toate ac estea ramasese lnga el: se ntmpla sa suferi multa vreme fara sa stii. Anii trecuser a. Mai trziu, ea l parasise. Binenteles, nu plecase singura. "Te-am iubit mult, dar acum sunt obosita. Nu sunt fericita ca plec, dar nu e nevoie sa fii fericit ca s -o iei de la capat". Asta era, n mare, ceea ce i scrisese. La rndul sau Joseph Grand suferise. Ar fi putut si el s-o ia de la cap, cum l-a f acut sa observe Rieux. Dar uite, nu mai credea ca e posibil. Pur si simplu se gndea mereu la ea. Ceea ce ar fi dorit el era sa-i scrie o scris oare sa se justifice. "Dar e greu spunea el. De mult ma gndesc la asta. Atta timp ct ne-am iubit, ne-am nteles fara cuvinte. Dar iubirea nu dureaza mult. La un mome nt dat ar fi trebuit sa gasesc cuvintele care ar fi retinut-o, dar n-am putut". G rand si stergea nasul cu un fel de servet n carouri. Apoi si-a sters mustatile. Ri eux l privea. Iertati-ma, domnule doctor, zise batrnul, dar cum sa spun ? ... Am ncredere n dumn eavoastra. Cu dumneavoastra pot vorbi. Si atunci, asta ma emotioneaza. Vizibil, Grand se afla la o mie de kilometri de ciuma. Seara, Rieux i-a telegrafiat sotiei sale ca orasul fusese nchis, ca el era sanato s, ca ea trebuia sa continue sa se ngrijeasca si ca se gndea la ea. Trei saptamni dupa nchiderea portilor, Rieux a gasit, la iesirea din spital, un tna r care l astepta. Presupun, i spune acesta din urma, ca ma recunoasteti. Lui Rieux i se parea ca-l cunoaste, dar ezita. Am fost la dumneavoastra naintea acestor evenimente, spune celalalt, sa va cer in formatii asupra conditiilor de viata ale arabilor. Ma numesc Raymond Rambert. A, da, spune Rieux. Ei bine, aveti acum un subiect gras de reportaj. Celalalt parea nervos. Spuse ca nu despre asta era vorba si ca venea sa-i ceara doctorului Rieux sa-l ajute. mi cer scuze, adauga el, dar nu cunosc pe nimeni n orasul asta si corespondentul z iarului meu are nefericirea sa fie imbecil. Rieux i propune sa mearga mpreuna pna la un dispensar de centru, deoarece avea de da t cteva ordine. Au cobort stradutele din cartierul negru. Se apropia seara, dar or asul, att de zgomotos altadata la ora asta, parea ciudat de singuratic. Cteva sunet e de goarna sub cerul nca auriu dovedeau doar ca militarii voiau sa para ca-si fa c meseria. ntre timp, de-a lungul strazilor abrupte, printre zidurile albastrii, galben-roscate si liliachii ale caselor maure, Rambert vorbea, foarte agitat. si lasase sotia la Paris. La drept vorbind, nu era sotia lui, dar era acelasi lucru . i telegrafiase ndata ce se nchisesera portile orasului; si spusese la nceput ca era vorba de o chestiune provizorie, si cautase doar sa-i scrie ct mai des. Confrati i lui din Oran i spusesera ca nu aveau nici o putere, la posta fusese refuzat, o secretara de la prefectura i rsese n nas. Dupa o asteptare de doua ore la o coada, izbutise sa i se accepte o telegrama n care scrisese: "Totul e n ordine. Pe curnd." De dimineata, sculndu-se, i venise brusc ideea ca, la urma urmelor, nu stia ct timp putea sa dureze situatia asta. Se hotarse sa plece. Cum avea recomandari (n meseri

a lui ai nlesniri), putuse sa ajunga la directorul cabinetului prefectoral si i sp usese ca nu avea nici o legatura cu Oranul, ca nu era treaba lui sa ramna aici, c a se afla aici accidental si ca era drept sa i se dea voie sa plece, chiar daca, o data plecat, trebuia sa fie supus unei carantine. Directorul i spusese ca ntele ge foarte bine, dar ca nu se poate face o exceptie, ca are sa vada, dar ca, de f apt, situatia era grava si nu se putea hotar nimic. Dar, n sfrsit, eu sunt strain de acest oras, spusese Rambert. Fara ndoiala, dar la urma urmelor, sa speram ca epidemia n-are sa dureze. n ncheiere, directorul ncercase sa-l consoleze pe Rambert mai adaugnd ca putea sa ga seasca la Oran material pentru un reportaj interesant si ca nu exista eveniment care, daca te gndesti bine, sa nu aiba partea lui buna. Rambert daduse din umeri. Ajungeau n centrul orasului. Este stupid, domnule doctor, ntelegeti. N-am venit pe lume ca sa fac reportaje. Dar poate ca am venit pe lume ca sa traiesc cu o femeie. Asta nu este firesc ? Rieux spuse ca n orice caz asta parea de nteles. Pe bulevardele din centru nu mai era multimea obisnuita. Ctiva trecatori se grabea u spre locuinte ndepartate. Nici unul nu zmbea. Rieux credea ca din pricina anuntu lui de astazi al agentiei Ransdoc. Dupa douazeci si patru de ore concetatenii no stri rencepeau sa spere. Dar, n aceeasi zi, cifrele erau nca prea proaspete n memori a fiecaruia. Fiindca, spune Rambert pe neasteptate, ea si cu mine ne-am cunoscut de curnd si ne ntelegem bine. Rieux nu spunea nimic. Dar va plictisesc, reia Rambert. Voiam doar sa va ntreb daca nu puteti sa-mi dat i un certificat n care sa se afirme ca n-am boala asta afurisita. Cred ca asta mi -ar putea folosi. Rieux aproba din cap, prinse un baietel care i se repezise printre picioare si l repuse ncet n picioare. Au pornit din nou si au ajuns in Piata Armelor. Crengile f icusilor si palmierilor atrnau nemiscate, cenusii de praf, n jurul unei statui a Re publicii, prafuite si murdare. S-au oprit sub monument. Rieux tropaia, scuturndusi unul dupa altul picioarele lui acoperite cu un fel de grund albicios. S-a uit at la Rambert. Cu palaria de fetru putin pe spate, cu gulerul camasii descheiat pe sub cravata, prost barbierit, ziaristul avea un aer ncapatnat si mbufnat. Fiti sigur ca va nteleg, spune n sfrsit Rieux, dar rationamentul dumneavoastra nu este bun. Nu pot sa va dau acest certificat pentru ca, de fapt, nu stiu daca ave ti sau nu aceasta boala si pentru ca, chiar n cazul ca n-o aveti, nu pot sa certi fic ca ntre secunda n care veti iesi din biroul meu si cea cnd veti intra la prefec tura nu va veti fi infectat. Si apoi chiar... Si apoi, chiar ? spune Rambert. Si apoi, chiar daca v-as da acest certificat, nu v-ar folosi la nimic. De ce? Pentru ca sunt n acest oras mii de oameni n situatia dumneavoastra si nu pot fi t otusi lasati sa plece. Dar daca ei n-au ciuma ? Nu este un argument suficient. Povestea asta este stupida, stiu foarte bine, dar ea ne priveste pe toti. Trebuie luata asa cum este. Dar eu nu sunt de aici! ncepnd de acum, din pacate, veti fi de aici, ca toata lumea. Celalalt se aprindea: E o chestiune de umanitate, v-o jur ! Poate ca nu va dati seama ce nseamna o des partire ca asta pentru doi oameni care se nteleg bine. Rieux nu raspunse imediat. Apoi spuse ca el credea ca si da seama. Din toate pute rile dorea ca Rambert sa-si regaseasca sotia si ca toti cei ce se iubesc sa fie m preuna, dar existau ordonante si legi, exista ciuma, rolul lui era sa faca ceea ce trebuia. Nu, spune Rambert cu amaraciune, nu puteti sa ntelegeti. Dumneavoastra folositi limbajul ratiunii, veniti dintr-o lume a abstractiilor. Doctorul ridica privirea asupra statuii Republicii si spune ca nu stia daca folo seste limbajul ratiunii, dar foloseste limbajul evidentei si asta nu e neaparat a celasi lucru. Ziaristul si aranja cravata:

Va sa zica nseamna ca trebuie sa ma descurc altfel. Dar sa stiti, relua el cu un fel de sfidare, din orasul asta tot plec. Doctorul spune ca-l ntelege si acum, dar ca asta nu-l privea. Ba nu, va priveste, spune Rambert cu o izbucnire neasteptata. Am venit la dumne avoastra pentru ca mi s-a spus ca ati contribuit ntr-o mare masura la hotarrile lu ate. M-am gndit atunci ca cel putin ntr-un caz ati putea desface ceea ce ati contr ibuit sa se faca. Dar va este indiferent. Nu v-ati gndit la nimeni. N-ati tinut s eama de cei care erau despartiti. Rieux recunoaste ca, ntr-un sens, era adevarat, nu voise sa tina cont de asta. A! stiu, face Rambert, o sa-mi pomeniti de serviciul public. Dar binele public e ste alcatuit din fericirea fiecaruia. Lasati, spune doctorul, care parea sa iasa dintr-un moment de neatentie, e asta si mai e si altceva. Nu trebuie sa ne judecati. Dar gresiti suparndu-va. Daca o sa puteti scapa din aceasta istorie, voi fi ct se poate de fericit. Pur si simplu , sunt lucruri pe care functia mi le interzice. Celalalt scutura capul cu nerabdare. Da, n-am dreptate sa ma supar. Si v-am rapit si asa destul timp. Rieux i-a cerut sa-l tina ia curent cu demersurile sale si sa nu-i pastreze pica . Exista, desigur, un teren pe care ei se puteau ntlni. Rambert parea deodata nedu merit: Si eu cred asta, spune el, dupa o tacere, da, o cred mpotriva mea si mpotriva a t ot ce mi-ati spus. Sovaia: Dar nu pot sa va aprob. si trase palaria pe frunte si pleca cu un pas rapid. Rieux l-a vazut intrnd n hotelul n care locuia Jean Tarrou. Dupa un moment doctorul a dat din cap. Ziaristul avea dreptate n nerabdarea lui d e a fi fericit. Dar avea oare dreptate cnd l acuza ? "Dumneavoastra traiti ntr-o lum e abstracta". Erau oare ntr-adevar o lume abstracta acele zile petrecute n spitalul lui n care ciuma o lua din ce n ce mai repede, ridicnd la cinci sute media mortilo r pe saptamna ? Da, exista n nenorocire o parte de abstractie si de irealitate. Da r cnd abstractia ncepe sa te ucida, trebuie neaparat sa te ocupi de abstractie. Si Rieux stia numai ca asta nu este lucrul cel mai usor. Nu era usor, de pilda, sa conduca acest spital auxiliar (existau trei acum) de care raspundea. Amenajase n tr-o ncapere dnd n sala de consultatii o camera de primire. Podeaua scobita forma un lac de apa cu creolina, n mijlocul caruia se afla o insulita de caramizi. Bolnav ul era transportat pe insula, dezbracat iute si hainele lui cadeau n apa. Spalat, uscat, mbracat cu camasa aspra a spitalului, trecea pe minile lui Rieux apoi era transportat ntr-una din sali. Fusesera obligati sa foloseasca partea acoperita a curtii de recreatie a unei scoli care continea acum n total cinci sute de paturi, dintre care aproape toate erau ocupate. Dupa receptia de dimineata, pe care o c onducea el nsusi, si dupa ce bolnavii erau vaccinati si ganglionii deschisi, Rieu x mai verifica statisticile si se ntorcea la consultatiile lui de dupa-amiaza. Se ara, n sfrsit, si facea vizitele sale obisnuite si se ntorcea acasa noaptea trziu. Ie ri, la o astfel de ora, mama lui observase, ntinzndu-i o telegrama a tinerei doamn e Rieux, ca minile doctorului tremurau. Da, spunea el, dar, persevernd, o sa fiu mai putin nervos. Era voinic si rezistent. De fapt, nca nu era obosit. Dar vizitele la bolnavi, de pilda, ncepeau sa-i devina insuportabile. A diagnostica febra epidemica nsemna a r idica iute bolnavul si a-l duce la spital. Atunci ncepeau ntr-adevar abstractia si dificultatea, fiindca familia bolnavului stia ca nu-l va mai vedea pe acesta di n urma dect vindecat sau mort. "Fie-va mila, domnule doctor!" zicea doamna Loret, mama cameristei care lucra n hotelul lui Tarrou. Ce nsemna asta ? Binenteles ca i e ra mila. Dar asta nu folosea nimanui. Trebuia telefonat. Curnd rasuna clopotelul ambulantei. Vecinii, la nceput, deschideau ferestrele si se uitau. Mai trziu se gra beau sa le nchida. Atunci ncepeau zvrcolelile, lacrimile, efortul sa-i convingi, ntrun cuvnt, abstractia. n aceste apartamente suprancalzite de febra si spaima se desfa surau scene de nebunie. Dar bolnavul era luat si dus. Rieux putea sa plece. n primele dati se marginise sa telefoneze si sa alerge la alti bolnavi, fara sa a stepte ambulanta. Dar rudele ncuiau atunci usa, prefernd tovarasia ciumei unei des partiri al carei sfrsit l cunosteau acum. Strigate, somatii, interventii ale polit

iei si, mai trziu, ale fortei armate, bolnavul era luat cu forta. n timpul primelo r saptamni, Rieux fusese obligat sa ramna pna la sosirea ambulantei. Apoi, cnd fieca re medic era nsotit n vizitele lui de catre un inspector voluntar, Rieux a putut s a alerge din bolnav n bolnav. Dar, n primele zile de ciuma, toate serile au fost c a aceea cnd intrase la doamna Loret, ntr-un mic apartament mpodobit cu evantaie si c u flori artificiale, si cnd mama i primise cu un zmbet cam strmb. Sper ca nu este febra de care vorbeste toata lumea. Iar el, ridicnd cearsaful si camasa, contempla n tacere petele rosii de pe burta s i de pe coapse, umflatura ganglionilor. Mama se uita la picioarele desfacute ale fetei si tipa fara sa se poata stapni. n toate serile mame ca aceasta urlau astfel , cu un aer abstract, n fata unor pntece descoperite, purtnd toate semnele mortii, n toate serile brate se agatau de bratele lui Rieux, cuvinte inutile, promisiuni si plnsete se amestecau iute, n toate serile clopotelul ambulantei dezlantuia criz e la fel de zadarnice ca orice durere. Si la capatul acestor lungi vizite, n seri mereu asemanatoare, Rieux nu putea sa spere nimic altceva dect un sir nesfrsit de scene de acelasi gen, rennoite la infinit. Da, ciuma, ca si abstractia, era mono tona. Un singur lucru se schimba poate, si acela era Rieux. O simtea n seara asta , la picioarele monumentului nchinat Republicii, constient doar de indiferenta apa satoare care ncepea sa-l cuprinda, privind mereu usa hotelului pe care disparuse Rambert. La capatul acestor saptamni extenuante, dupa toate aceste nserari n care orasul se revarsa pe strazi pentru a se nvrti n cerc, Rieux ntelegea ca nu trebuia sa se mai a pere mpotriva milei. Mila te oboseste cnd este nefolositoare. Si n senzatia acestei inimi care se nchista ncet n sinea ei, doctorul gasea singura usurare a acestor zi le strivitoare. Stia ca asta i va nlesni sarcina. De aceea se bucura. Cnd mama lui, ntmpinndu-l la ora doua noaptea, se ndurera de privirea goala pe care fiul o atintea asupra ei, ea deplngea exact singura alinare pe care Rieux putea atunci s-o prim easca. Pentru a lupta mpotriva abstractiei trebuie sa-i semeni putin. Dar cum put ea Rambert sa nteleaga asta ? Abstractia, pentru Rambert, era tot ceea ce se opun ea fericirii lui. Si ntr-adevar, Rieux stia ca ziaristul avea dreptate ntr-un anum e sens. Dar el mai stia de asemenea ca se ntmpla ca abstractia sa se arate mai put ernica dect fericirea si ca trebuie atunci, si numai atunci, sa tii seama de ea. E ra ceea ce trebuia sa i se ntmple lui Rambert si doctorul a putut s-o afle n amanun t prin destainuirile pe care Rambert i le-a facut ulterior. El a putut astfel sa urmareasca, si pe un plan nou, acest fel de lupta posomorta ntre fericirea fiecar ui om si abstractiile ciumei, lupta care constituia ntreaga viata a orasului nost ru n timpul acestei lungi perioade. Dar acolo unde unii vedeau abstractii, altii vedeau adevarul. Sfrsitul primei luni de ciuma a fost ntunecat ntr-adevar printr-o intensificare pronuntata a ravagiilo r epidemiei si o predica vehementa a parintelui Paneloux, iezuitul care l asistas e pe batrnul Michel la nceputul bolii acestuia. Parintele Paneloux se remarcase pri n dese colaborari la buletinul Societatii geografice din Oran, unde reconstituir ile lui epigrafice erau foarte pretuite. Dar el cstigase un auditoriu mai larg de ct cel al unui specialist tinnd o serie de conferinte despre individualismul moder n. n aceste conferinte se facuse aparatorul calduros al unui crestinism exigent, la fel de departe de libertinajul modern ca si de obscurantismul secolelor trecu te. Cu aceasta ocazie el nu-si crutase auditoriul de adevaruri dure. De aici si r eputatia lui. Or, catre sfrsitul acestei luni, autoritatile ecleziastice ale orasului nostru ho tarsera sa lupte mpotriva ciumei prin propriile lor mijloace, organiznd o saptamna d e rugaciuni colective. Aceste manifestari ale pietatii publice urmau sa se ncheie duminica printr-o slujba solemna tinuta sub protectia Sfntului Roch, sfntul ciumat . Cu aceasta ocazie i se ceruse parintelui Paneloux sa ia cuvntul si de vreo cinc isprezece zile el se smulsese de la scrierile sale despre Sfntul Augustin si Biser ica africana, cu care si cucerise un loc aparte n ordinul lui. Avnd o natura impetu oasa si pasionata, el primise cu ndrjire misiunea care i se ncredinta. Cu mult nainte a acestei predici, se vorbea despre ea, si ea marca, n felul ei, o data importanta n istoria acestei perioade.

Rugaciunile saptamnii au fost urmarite de un public numeros. Nu fiindca n vremuri o bisnuite locuitorii Cranului ar fi fost deosebit de credinciosi. Duminica dimine ata, de pilda, baile n mare faceau o concurenta serioasa liturghiei. Nici fiindca i-ar fi iluminat o convertire neasteptata. Dar, pe de o parte, orasul fiind nch is si accesul n port oprit, baile nu mai erau posibile si, pe de alta parte, se a flau ntr-o stare de spirit cu totul speciala n care, fara sa fi admis n sinea lor ntm plarile surprinzatoare de care erau loviti, simteau, n mod evident, ca se operase o schimbare. Cu toate astea multi tot mai sperau ca epidemia avea sa se opreasc a si ca vor fi crutati, ei si familiile lor. n consecinta, nu se simteau nca oblig ati la nimic. Ciuma nu era pentru ei dect o vizitatoare dezagreabila care ntr-o zi avea sa plece asa cum venise. Erau speriati, dar nu disperati, si nu sosise nca momentul n care ciuma sa le apara ca forma nsasi a vietii lor si n care aveau sa ui te existenta pe care putusera s-o duca pna la ea. Pe scurt, traiau asteptnd. n priv inta religiei, ca si n multe alte probleme, ciuma le daduse o stare de spirit ciu data, care era la fel de departe de nepasare ca si de pasiune, si care se putea destul de bine defini prin cuvntul "obiectivitate". Majoritatea celor care au urma rit saptamna de rugaciuni ar fi putut sa-si nsuseasca de pilda vorbele pe care unu l dintre credinciosi avea sa le rosteasca n fata doctorului Rieux: "Oricum, asta nu poate sa faca rau". Tarrou, el nsusi, dupa ce nota n carnetele sale ca n asemene a cazuri chinezii mergeau sa cnte din tamburina n fata duhului ciumei, observa ca e ra absolut imposibil de stiut daca n realitate tamburina avea un efect mai sigur dect masurile profilactice. El adauga doar ca, pentru a raspunde la ntrebare, ar f i trebuit sa stim ceva despre existenta unui duh al ciumei si ca nestiinta noast ra asupra acestui punct steriliza toate parerile pe care le putem avea n aceasta chestiune. Catedrala orasului nostru, n orice caz, a fost aproape plina de credinciosi n timp ul ntregii saptamni. n primele zile, multi locuitori stateau nca n gradinile de palmi eri si rodii care se ntindeau n fata arcadelor de la intrare, ca sa asculte murmur ul crescnd de invocatii si rugaciuni ce se revarsau pna n strada. ncetul cu ncetul nsa , atrasi de exemplul celorlalti, aceiasi auditori se hotarsera sa intre si sa ada uge si vocea lor timida la raspunsurile cntate de asistenta. Si duminica, o multim e considerabila invada naosul, nghesuindu-se la intrare si pe ultimele trepte. Di n ajun, cerul se ntunecase, ploaia cadea abundent. Cei care stateau afara si desch isesera umbrelele. Un miros de tamie si de haine ude plutea n catedrala cnd parinte le Paneloux urca pe amvon. Era de statura mijlocie, dar corpolent. Cnd s-a sprijinit de marginea amvonului, strngnd lemnul ntre minile lui vnjoase, nu se vedea din el dect o forma greoaie si nea gra dominata de doua pete, sub ochelarii de otel: obrajii sai rubiconzi. Avea o v oce puternica, pasionata, care se auzea pna departe, si cnd se adresa asistentei c u o singura fraza vehementa si ntretaiata: "Frati crestini, ati cazut n nenorocire, fratii mei, ati meritat-o", un vrtej ca de apa trecu prin asistenta, pna afara n pi ata de dinaintea bisericii. Logic, ceea ce a urmat nu parea sa se potriveasca cu acest exordiu patetic. Abia urmarea discursului i-a facut pe concetatenii nostri sa nteleaga ca printr-un pr ocedeu oratoric dibaci, parintele daduse dintr-o data, asa cum se da o lovitura, t ema ntregii sale predici. ndata dupa aceasta fraza, Paneloux a citat ntr-adevar tex tul din Exod referitor la ciuma din Egipt: "ntia data cnd acest flagel a aparut n ist orie, a fost ca sa loveasca n dusmanii lui Dumnezeu. Faraon s-a opus vointei etern e si ciuma l-a facut sa cada n genunchi. De la nceputul ntregii istorii, flagelul l ui Dumnezeu pune la picioarele lui pe orgoliosi si pe orbi. Meditati la asta si cadeti n genunchi." Afara ploaia se ntetea si aceasta ultima fraza rostita n mijlocul unei linisti abs olute, adncita nca si mai mult de zgomotul aversei pe vitralii, a rasunat cu un as emenea accent, nct ctiva ascultatori, dupa o clipa de ezitare, s-au lasat sa lunece de pe scaun n genunchi. Altii au crezut ca trebuie sa le urmeze exemplul nct, din o m n om, fara alt zgomot dect pritul ctorva scaune, ntreg auditoriul s-a pomenit curnd enunchi. Paneloux s-a ndreptat atunci, si-a tras rasuflarea si a continuat pe un ton din ce n ce mai accentuat : "Daca astazi ciuma si atinteste privirea asupra voa stra, nseamna ca a sosit momentul sa cugetati. Cei drepti n-au de ce sa se teama, dar cei rai au dreptate sa tremure. n imensa arie a universului flagelul implaca

bil va treiera grul omenesc pna ce paiele vor fi despartite de bob. Si vor fi mai multe paie dect graunte, mai multi chemati dect alesi, si aceasta nenorocire n-a f ost vruta de Dumnezeu. Prea multa vreme aceasta lume s-a nvoit cu raul, prea mult a vreme s-a bizuit pe iertarea cereasca. Era de ajuns cainta, totul era permis. S i pentru cainta, oricine se simte puternic. Cnd o fi sa fie, o s-o simta, n mod si gur. Pna atunci cel mai usor era sa-ti dai drumul, ndurarea divina urmnd sa faca re stul. Ei bine, asta nu putea sa dureze. Dumnezeu care, att de multa vreme, si-a a plecat asupra oamenilor din acest oras chipul sau milos, obosit sa astepte, nsela t n vesnica lui speranta, si-a ntors privirea de la ei. Lipsiti de lumina lui Dumn ezeu, iata-ne pentru multa vreme n bezna ciumei!" n sala cineva sforaia, ca un cal nerabdator. Dupa o scurta pauza parintele relua pe un ton mai scazut "Se citeste n Legenda de aur ca pe vremea regelui Umberto, n Lombardia, Italia a fost pustiita de o ciuma att de violenta nct cei n viata de-abia erau ndeajuns de numerosi sa ngroape mortii, si aceasta ciuma bntuia mai ales la R oma si la Pavia. Si un nger alb a aparut n vazul lumii, nsotind ngerul negru care ti nea n mna o tepusa rosie de vnatoare, poruncindu-i sa loveasca casele; si cte lovitu ri primea o casa attia morti ieseau din ea." Paneloux si-a ntins, ajungnd aici, bratele sale scurte, n directia iesirii, ca si c um ar fi aratat ceva n spatele perdelei miscatoare a ploii: "Frati crestini, a sp us el cu tarie, aceeasi vnatoare mortala bate astazi strazile noastre. Priviti-l, acest nger al ciumei, frumos ca Lucifer, si stralucitor ca raul nsusi, naltat deas upra acoperisurilor voastre, tinnd n mna dreapta tepusa rosie la naltimea capului, i ar cu mna stnga aratnd una din casele voastre. n clipa asta, poate, degetul lui se nd reapta spre usa voastra, tepusa rasuna pe lemn; n aceasta clipa chiar ciuma intra la voi, se aseaza n odaia voastra si asteapta sa va ntoarceti. E acolo, rabdatoar e si atenta, sigura ca nsasi ordinea lumii. Mna pe care ea are sa v-o ntinda, nici o putere terestra si nici macar, sa stiti, zadarnica stiinta omeneasca, nu va po ate ajuta s-o ocoliti. Si veti fi treierati pe aria nsngerata a durerii, si zvrliti o data cu paiele." Aci, parintele a reluat cu si mai multa amploare imaginea patetica a flagelului c are treiera grul omenesc. El a evocat imensa bucata de lemn rotindu-se deasupra o rasului, lovind la ntmplare si naltndu-se nsngerata, mprastiind n sfrsit sngele si omeneasca "pentru nsamntari care ar pregati recoltele adevarului". La capatul frazei sale lungi, parintele Paneloux s-a oprit, cu parul cazut pe fr unte, cu trupul frematnd de un tremur pe care minile lui l transmiteau amvonului si a reluat, mai nabusit, dar pe un ton acuzator: "Da, a sosit ceasul sa meditati. Ati crezut ca e de ajuns sa-l vizitati pe Dumne zeu duminica pentru a fi liberi n restul zilelor. V-ati gndit ca prin cteva ngenunche ri l platiti prea destul pentru nepasarea voastra criminala. Dar Dumnezeu nu este caldut. Astfel de ntlniri rare cu el nu ajung iubirii lui mistuitoare. El vrea sa va vada mai mult timp, este felul lui de a va iubi si, la drept vorbind, este si ngurul fel de a iubi. Iata de ce, obosit sa astepte venirea voastra, a lasat flag elul sa va viziteze asa cum a vizitat toate orasele pacatului de cnd au oamenii o istorie. Stiti acum ce este pacatul, asa cum au stiut Cain si fiii lui, cei de dinaintea potopului, cei din Sodoma si Gomora, Faraon si Iov si toti cei blestem ati. Si asa cum au facut-o atunci toti acestia, si voi, din ziua n care acest ora s si-a nchis zidurile n jurul vostru si al flagelului, va uitati cu alti ochi la fi inte si lucruri. Si, n sfrsit, stiti acuma ca trebuie sa va ntoarceti la ceea ce e esential. Un vnt umed patrundea acum n naos si flacarile lumnarilor s-au grbovit sfrind. Un miro s dens de ceara, tusea, un stranut au urcat spre parintele Paneloux care, revenin d asupra expunerii sale cu o subtilitate care a fost foarte apreciata, a reluat cu o voce calma : "Multi dintre voi, o stiu, se ntreaba tocmai unde vreau sa ajun g ? Vreau sa va aduc la adevar si sa va nvat sa va bucurati, n ciuda a tot ceea ce ati auzit. A trecut vremea cnd sfaturile sau o mna frateasca constituiau mijloace le de-a va mpinge spre bine. Astazi, adevarul e un ordin. Iar drumul salvarii vil arata si spre el va mpinge o tepusa rosie. Tocmai aici, frati crestini, se arat a n sfrsit ndurarea divina care a pus n orice lucru binele si raul, mnia si mila, ciu ma si mntuirea. Chiar acest flagel, care va loveste, va nalta si va arata calea.

"Foarte de mult, crestinii din Abisinia vedeau n ciuma un mijloc eficace, de orig ine divina, de a cstiga vesnicia. Cei ce nu erau atinsi se nfasurau n cearsafurile ciumatilor pentru a muri n mod sigur. Fara ndoiala, aceasta furie a mntuirii nu est e recomandabila. Ea arata o graba regretabila, foarte apropiata de orgoliu. Nu t rebuie sa fii mai grabit dect Dumnezeu si orice ncercare de a accelera ordinea imua bila pe care el a stabilit-o o data pentru totdeauna duce la erezie. Dar acest e xemplu contine totusi o lectie. Pentru spiritele noastre mai clarvazatoare el sc oate n evidenta aceasta licarire aleasa de vesnicie care zace n adncul oricarei suf erinte. Ea lumineaza, aceasta licarire, drumurile amurgului care duc spre mntuire. Ea exprima dorinta divina care, fara gres, transforma raul n bine. Si astazi, pr in acest cortegiu de moarte, temeri si strigate, ea ne ndreapta spre tacerea esent iala si spre principiul oricarei vieti. lata, fratilor, imensa mngiere pe care voi am sa v-o aduc pentru ca, plecnd de aici, sa nu duceti cu voi vorbe care pedepses c, ci si un cuvnt care alina." Se simtea ca Paneloux terminase ce avea de spus. Afara, ploaia ncetase. Un cer de apa si de soare revarsa peste piata o lumina mai vesela. Din strada urcau zgomo te de voci, fsit de masini care aluneca, tot ceea nseamna graiul unui oras care se trezeste. Ascultatorii se pregateau discret de plecare, ntr-un freamat nabusit. Pa rintele a reluat totusi cuvntul si a spus ca dupa ce a aratat originea divina a c iumei si caracterul pedepsitor al acestui flagel, el terminase ce avea de spus si ca n-o sa faca apel, pentru a ajunge la concluzia lui, la o elocventa care, fii nd vorba de un subiect att de tragic, ar fi deplasata. I se parea ca totul e clar pentru toti. El a amintit doar ca Mathieu Marais, cronicarul, cu ocazia marii c iume din Marsilia, se plnsese ca, traind fara ajutor si speranta, se simtea scufu ndat n infern. Ei bine! Mathieu Marais era orb! Nicicnd mai mult dect astazi nu sim tise parintele Paneloux ajutorul ceresc si speranta crestina, care le erau oferi te tuturor. El spera mpotriva oricarei sperante ca, n ciuda grozaviei acestor zile s i a strigatelor celor care trageau sa moara, concetatenii nostri vor adresa ceru lui ultimul cuvnt cu adevarat crestinesc, cel de iubire. Restul Dumnezeu l va face. Este greu de spus daca aceasta predica a avut efect asupra concetatenilor nostri. Domnul Othon, judecatorul de instructie, i-a declarat doctorului Rieux ca gasise expunerea parintelui Paneloux "absolut irefutabila", dar nu toata lumea avea o o pinie att de categorica. Pur si simplu, predica a facut mai pregnanta unora ideea , vaga pna atunci, ca erau condamnati, pentru o crima necunoscuta, la o ntemnitare de nenchipuit. Si n timp ce unii si continuau viata lor marunta si se adaptau clau strarii, altii, dimpotriva, ncepnd de atunci au fost obsedati de ideea de a evada din aceasta nchisoare. Oamenii acceptasera la nceput sa fie rupti de restul lumii asa cum ar fi acceptat orice neplacere trecatoare care nu stingherea dect unele din obiceiurile lor. Dar , devenind deodata constienti ca sunt ntr-un fel sechestrati sub un cer n care var a ncepea sa-i friga, simteau lamurit ca aceasta recluziune le ameninta ntreaga lor viata si, la caderea serii, energia pe care o regaseau o data cu racoarea i mpinge a uneori la acte disperate. Mai nti, fie ca era sau nu efectul unei coincidente, tocmai din aceasta duminica a n ceput sa domneasca n orasul nostru un fel de frica destul de generala si destul d e adnca pentru ca sa putem banui ca ntr-adevar concetatenii nostri ncepeau sa devin a constienti de situatia lor. Din acest punct de vedere, climatul n care traiam n orasul nostru a fost putin modificat. Dar, n realitate, schimbarea, sa fi fost ea n climat, sau n inimi, iata ntrebarea. Cteva zile dupa predica, Rieux, care comenta acest eveniment cu Grand, n drum spre cartierele marginase, s-a izbit n ntuneric de un om care se legana n fata lor, fara sa ncerce sa nainteze. Chiar n acea clipa, felinarele orasului nostru, care se apri ndeau din ce n ce mai trziu, stralucira pe neasteptate. Lampa nalta, asezata n spate le celor doi care se plimbau, l-a luminat deodata pe cel din fata: rdea fara zgom ot, cu ochii nchisi. Pe obrazul lui albicios, destins de o ilaritate muta, sudoar ea curgea siroaie. Au trecut. E un nebun, spune Grand. Rieux, care tocmai l luase de brat pentru ca sa-l faca sa mearga mai repede, simt

ea ca functionarul tremura de enervare. Curnd nu vor mai fi dect nebuni ntre zidurile noastre, spune Rieux. si simtea gtlejul uscat; era si din pricina oboselii. Sa bem ceva. n cafeneaua mica n care au intrat si care era luminata de o singura lampa deasupra tejghelei, n aerul ncarcat si rosiatic, oamenii vorbeau in soapta, fara vreun mot iv aparent. La tejghea, Grand, spre surprinderea doctorului, comanda o bautura alc oolica pe care a dat-o odata peste cap si despre care spusese apoi ca era tare. Apoi a vrut sa iasa. Afara, lui Rieux i se parea ca noaptea era plina de gemete. Undeva, pe cerul negru, deasupra felinarelor, un suierat surd i-a reamintit de invizibilul flagel care rascolea neobosit aerul cald. Din fericire, din fericire, spunea Grand. Rieux se ntreba ce vrea sa spuna. Din fericire, spunea celalalt, am lucrarea mea. Da, zise Rieux, e un avantaj. Si, hotart sa nu asculte suieratul, l ntreaba pe Grand daca era multumit de aceasta lucrare. Ei bine, cred ca sunt pe calea cea buna. Si mai ai mult ? Grand parca prinse dintr-o data viata, fierbinteala alcoolului i cuprinse vocea. Nu stiu. Dar nu aici e problema, domnule doctor, nu asta e problema, nu. n ntuneric, Rieux ghicea ca-si agita bratele. Parea sa mediteze la ceva si i dadu d rumul brusc, cu volubilitate: Ceea ce vreau eu, domnule doctor, este ca n ziua n care manuscrisul meu va sosi l a editor, acesta, dupa ce-l va fi citit, sa se ridice si sa spuna colaboratorilo r sai: "Domnilor, jos palaria!" Aceasta brusca declaratie l-a surprins pe Rieux. I se parea chiar ca tovarasul lui facea si gestul de a se descoperi, ducnd mna la cap si readucndu-si bratul la orizontal. Pe sus, ciudatul suierat parea sa continu e cu mai multa putere. Da, spunea Grand, trebuie sa fie perfect. Desi nu prea informat asupra obiceiurilor din lumea literara, Rieux avea totusi i mpresia ca lucrurile nu se petreceau probabil att de simplu si ca, de pilda, edit orii, n birourile lor, stateau probabil cu capul gol dar, de fapt, nu se stie nic iodata si Rieux a preferat sa taca. Fara sa vrea, tragea cu urechea la zumzetul m isterios al ciumei. Se apropiau de cartierul lui Grand si cum acest cartier era asezat putin mai sus, o adiere usoara i racorea, curatind n acelasi timp orasul de toate zgomotele lui. Grand continua ntre timp sa vorbeasca si Rieux nu prindea c hiar tot ce spunea omul acesta de treaba. ntelesese doar ca opera n discutie avea de pe acum destul de multe pagini, dar ca truda pe care autorul ei o depunea pen tru ca s-o aduca la perfectiune era pentru el foarte anevoioasa. "Seri, saptamni nt regi asupra unui cuvnt... si uneori asupra unei simple conjunctii". Aici, Grand s e opri si l apuca pe medic de un nasture al paltonului. Cuvintele ieseau mpleticin du-se din gura lui din care lipseau ctiva dinti. Vreau sa ma ntelegeti, domnule doctor. La nevoie este destul de usor sa alegi ntr e dar si si. Este nsa mai greu sa optezi ntre si si apoi. Dificultatea creste cu a poi si cu pe urma. Dar ceea ce n mod sigur este cel mai greu, este sa stii daca t rebuie sa pui si sau sa nu-l pui. Da, spune Rieux, nteleg. Si a pornit mai departe. Celalalt parea ncurcat, a revenit alaturi de el. Iertati-ma, mormaia el. Nu stiu ce am n seara asta ! Rieux l-a batut usor pe umar si i spune ca dorea sa-l ajute si ca povestea lui l i nteresa mult. Grand paru acum ceva mai linistit, si, ajuns n fata casei, dupa o c lipa de ezitare, l invita pe doctor sa urce un moment. Rieux accepta. n sufragerie, doctorul, la invitatia lui Grand, se aseaza n fata unei mese ncarcate de hrtii pline de un scris microscopic cu multe stersaturi. Da, asta e, i spune Grand medicului, care l ntreba din priviri. Dar nu vreti sa be ti ceva ? Am putin vin. Rieux refuza. Se uita la foile de hrtie. Nu va uitati, spune Grand. Este prima mea fraza. mi da mult de furca, foarte mul

t. Si contempla si el toate aceste foi si mna lui parea irezistibil atrasa de una din tre ele pe care o ridica n transparenta n fata becului electric fara abajur. Pagina i tremura n mna. Rieux a observat ca fruntea functionarului era umeda. Stai jos, spune el, si citeste-mi-o. Celalalt l priveste si i surde cu un fel de recunostinta. Da, spune el, chiar asta si vreau. Privind mereu foaia, asteapta putin, apoi se aseaza. Rieux asculta n acelasi timp un fel de zumzet nelamurit care, n oras, parea sa raspunda suieraturilor flagelu lui. Avea, exact n acest moment, o perceptie extraordinar de ascutita a acestui o ras care se ntindea la picioarele lui, a lumii nchise pe care o alcatuia si a urle telor cumplite pe care acesta le nabusea n noapte. Vocea lui s-a naltat stins : "ntr -o frumoasa dimineata din luna mai, o eleganta amazoana parcurgea, pe o superba ia pa alezana, aleile nflorite din Bois de Boulogne". Tacerea s-a asternut iar si, o data cu ea, fosnetul nedeslusit al orasului n suferinta. Grand pusese foaia pe m asa si continua s-o contemple. Dupa o clipa el ridica privirea : Ce parere aveti ? Rieux raspunde ca acest nceput l facea curios sa cunoasca urmarea. Dar celalalt spu ne cu nsufletire ca punctul asta de vedere nu era cel bun. si loveste hrtiile cu pa lma. Asta nu este dect o aproximatie. Cnd o sa ajung sa redau perfect tabloul pe carel am n nchipuire, cnd fraza mea va avea nsasi cadenta acestei plimbari la trap, un-d oi-trei, un-doi-trei, atunci restul va fi mai usor si mai ales iluzia va fi, de la nceput, att de puternica nct se va putea exclama : "Jos palaria!" Dar, pentru asta, mai avea nca mult de lucru. N-ar consimti niciodata sa predea a ceasta fraza, n forma de-acum, unui editor. Pentru ca, n ciuda satisfactiei pe car e o simtea uneori citind-o, si dadea seama ca ea nu se potrivea nca perfect cu rea litatea si ca, ntr-o anumita masura, ea pastra o usurinta de ton care o nrudea, de departe, dar o nrudea totusi, cu un cliseu. Acesta era, cel putin, sensul cuvinte lor lui, cnd au auzit deodata oameni alergnd pe sub ferestre. Rieux se ridica. O sa vedeti ce-am sa fac din ea, spunea Grand, si, ntors catre fereastra, adau ga: cnd toate acestea se vor sfrsi. Dar zgomotele de pasi grabiti rencepeau. Rieux coborse si cnd ajunse n strada doi oa meni treceau prin fata lui. Pe ct se parea, se ndreptau spre portile orasului. ntradevar, unii dintre concetatenii nostri, prinsi ntre caldura si ciuma, si pierduser a capul si se dedasera la violenta, ncercnd sa nsele vigilenta santinelelor, ca sa fuga din oras. Altii, ca Rambert, ncercau si ei sa scape din aceasta atmosfera de nceput de panica , dar cu mai multa ncapatnare si pricepere, dar nu cu mai mult succes. Mai nti, Ramb ert si continuase demersurile oficiale. Dupa cum spunea el, ntotdeauna fusese de p arere ca ncapatnarea nvinge pna la urma orice si, dintr-un anumit punct de vedere, a sta era meseria lui, sa fie descurcaret. Vizitase de un mare numar de ori functi onari si oameni a caror competenta de obicei nu se discuta. Dar, n cazul dat, ace asta competenta nu le folosea la nimic. Erau, n marea lor majoritate, oameni care aveau idei precise si bine clasate n tot ceea ce priveste banca, sau exportul, sa u citricele, sau, si mai bine, comertul cu vinuri; care posedau cunostinte indis cutabile n problemele de contencios sau de asigurari, fara a mai socoti diplomele lor solide si o bunavointa evidenta. Ba chiar aceasta bunavointa era ceea ce av eau ei toti mai izbitor. Dar n materie de ciuma, cunostintele lor erau aproape nu le. n fata fiecaruia dintre ei, cu toate acestea, si de cte ori lucrul fusese posibil, Rambert si pledase cauza. Fondul argumentatiei lui consta ntotdeauna n a spune ca e ra strain de orasul nostru si ca, prin urmare, cazul lui trebuia examinat n mod sp ecial. n general, interlocutorii ziaristului admiteau fara greutate acest punct. D ar i demonstrau de obicei ca n aceeasi situatie se mai afla si alti oameni si ca, prin urmare, afacerea lui nu era chiar att de aparte cum si nchipuia el. Si Rambert avea la ndemna raspunsul ca asta nu schimba cu nimic fondul argumentatiei lui; i se raspundea ca asta schimba ceva n sensul sporirii greutatilor administrative care

se opuneau oricarei masuri de favoare, riscnd sa creeze ceea ce era numit cu o e xpresie de mare dezgust, un precedent. Conform clasificarii pe care Rambert o pr opusese doctorului Rieux, oamenii care rationau n felul acesta constituiau categori a formalistilor. Alaturi de ei, i mai puteai gasi pe cei care vorbeau frumos, car e l asigurau pe solicitant ca nimic din toate acestea nu putea sa dureze si care, darnici n a da sfaturi, cnd li se cereau hotarri l consolau pe Rambert zicnd ca era vorba doar de o neplacere de moment. Mai erau de asemenea cei care si dadeau imp ortanta, care l rugau pe vizitator sa lase o nota scurta cu cazul n speta si care l informau ca vor hotar asupra acestui caz; superficialii, care i ofereau bonuri de locuinte sau adrese de pensiuni economice; metodicii, care l puneau sa completeze o fisa si apoi o clasau; coplesitii, care ridicau bratele, si deranjatii, care nt orceau privirea n laturi; erau, n sfrsit, traditionalistii, cei mai numerosi, care i indicau lui Rambert un alt birou sau un nou demers de facut. Ziaristul se istovise astfel n vizite si si facuse o idee exacta a ceea ce putea f i o primarie sau o prefectura, tot asteptnd pe o banca de musama n fata unor afise mari care te invitau sa subscrii la bonuri de tezaur scutite de impozite sau sa te angajezi n armata coloniala, tot intrnd n birouri n care expresiile erau la fel de usor previzibile ca si clasorul cu tablii mobile sau etajerele de dosare. Ava ntajul, cum i spunea Rambert lui Rieux, era ca toate acestea i ascundeau adevarata situatie. Progresele ciumei, practic vorbind, i scapau. Fara a mai socoti ca zil ele treceau astfel mai repede si ca, n situatia n care se afla ntregul oras, se put ea spune ca fiecare zi care trecea l apropia pe fiecare om, daca nu murea ntre tim p, de sfrsitul nenorocirilor. Rieux a trebuit sa convina n acest punct ca aici era ceva adevarat, dar, cu toate astea, ca era vorba de un adevar putin prea genera l. La un moment dat, Rambert se agatase de o speranta. Primise de la prefectura un formular n alb, si l rugau sa-l completeze cu exactitate. Formularul se interesa d e identitatea lui, de situatia lui de familie, de veniturile vechi si actuale si de ceea ce se numea un curriculum vitae. A avut impresia ca era vorba de o anche ta menita sa faca un recensamnt al persoanelor susceptibile de a fi retrimise la resedinta lor obisnuita. Cteva informatii neclare, culese dintr-un birou, i-au co nfirmat aceasta impresie. Dar, dupa cteva demersuri precise, a reusit sa gaseasca serviciul care trimisese buletinul si i s-a spus atunci ca aceste formulare info rmative fusesera ntocmite pentru a fi utile "n caz de"... n caz de ce ? a ntrebat Rambert. I s-a precizat atunci ca erau pentru cazul n care s-ar mbolnavi de ciuma si ar mur i, pentru ca sa se poata, pe de o parte, preveni familia si, pe de alta parte, p entru a se sti daca trebuiau imputate cheltuielile de spital bugetului orasului sau se putea astepta ca ele sa fie rambursate de catre rude. Desigur, asta doved ea ca nu era cu totul despartit de fiinta care l astepta, societatea ocupndu-se de ei. Dar asta nu era o mngiere. Ceea ce era nsa mai remarcabil, si Rambert a facut deci aceasta remarca, era faptul ca, n toiul unei catastrofe, un birou si putea co ntinua serviciul si lua initiative ca si naintea flagelului, adesea fara stirea a utoritatilor mai mari, pentru singura ratiune ca era facut pentru acest serviciu . Perioada care urma a fost, pentru Rambert, n acelasi timp, cea mai usoara si cea mai grea. Era o perioada de paralizare. Fusese n toate birourile, facuse toate dem ersurile; din partea asta, pentru moment, toate caile erau nchise. Ratacise atunc i din cafenea n cafenea. Se aseza dimineata afara, la o berarie, n fata unui pahar de bere calduta, citea un ziar cu speranta de a gasi oarecare semne ale unui sfr sit apropiat al maladiei, se uita la chipurile trecatorilor de pe strada, ntorcea capul cu dezgust cnd vedea expresia lor de tristete si, dupa ce citea pentru a s uta oara firmele magazinelor din fata, reclamele renumitelor aperitive care nici nu se mai serveau, se ridica si o lua la ntmplare pe strazile galbene ale orasului. Cu plimbarile singuratice n cafenele, din cafenele n restaurante, venea astfel se ara. Rieux l-a zarit, tocmai ntr-o seara, la usa unei cafenele n care ziaristul so vaia sa intre. n cele din urma se hotarse si s-a dus sa se aseze n fundul salii. Er a chiar la ora n care, n cafenele, dintr-un ordin superior, se ntrzia pe atunci ct ma i mult cu putinta momentul aprinderii luminii. Crepusculul invada sala ca o apa cenusie, cerul rosiatic al apusului se reflecta n geamuri si marmora meselor stra

lucea usor n ntunecimea care ncepea sa se lase. n mijlocul salii pustii, Rambert par ea o umbra pierduta, si Rieux se gndi ca era ceasul uitarii lui de sine. Dar era totodata si momentul n care toti prizonierii acestui oras simteau acelasi lucru s i trebuia facut ceva pentru a grabi eliberarea lor. Rieux s-a ntors. Rambert petrecea de asemenea lungi clipe la gara. Accesul publicului pe peroane era oprit. Dar salile de asteptare n care intrai din oras ramneau deschise si uneor i cersetorii se instalau n ele n zilele de arsita pentru ca acolo era umbra si raco are. Rambert venea aici sa citeasca vechi orarii sau pancartele care interziceau scuipatul, sau regulamentul politiei trenurilor. Apoi, se aseza ntr-un colt. Sal a era ntunecoasa. O soba veche de metal se racea de luni de zile pe o podea care m ai pastra urmele n forma de opt pe care le lasase o veche stropire. Pe perete, cte va afise pledau pentru o viata fericita si libera la Bandol sau la Cannes. Rambe rt resimtea aici acel soi de groaznica libertate pe care o gasesti n adncul mizeri ei. Imaginile care i erau atunci cel mai greu de suportat, cel putin dupa cum i sp unea el lui Rieux, erau cele ale Parisului. Un peisaj cu pietre vechi si cu ape, porumbeii de la Palais-Royal, Gara de Nord, cartierele pustii ale Pantheonului s i cteva alte locuri ale unui oras pe care nu stia ca-l iubise att de mult l urmarea u atunci pe Rambert si l mpiedicau sa ntreprinda ceva precis. Rieux si spunea doar c a Rambert identifica aceste imagini cu cele ale iubirii lui. Si, n ziua n care Ram bert i-a spus ca-i placea sa se trezeasca la patru dimineata si sa se gndeasca la orasul sau, doctorului nu i-a fost greu sa traduca din adncul propriei sale exper iente ca-i placea sa-si nchipuie atunci femeia pe care o lasase acolo. Era ntr-ade var ceasul n care putea sa puna stapnire pe ea. La patru dimineata nu se face n gen eral nimic si se doarme, chiar daca noaptea a fost o noapte de tradare. Da, se d oarme la ora asta, si asta e linistitor, deoarece marea dorinta a unei inimi neli nistite este sa posede la nesfrsit fiinta pe care o iubeste sau sa poata sa scufu nde aceasta fiinta, cnd timpul despartirii a venit, ntr-un somn fara vise, care sa nu se sfrseasca dect n ziua revederii. La scurta vreme dupa predica, au nceput caldurile. Venea sfrsitul lunii iunie. A d oua zi de la ploile ntrziate care marcasera duminica predicii, vara izbucni deodat a n naltul cerului si pe deasupra caselor. nti se pornise un vnt puternic si fierbint e care a suflat o zi si care a uscat zidurile. Soarele a ntepenit. Valuri nentreru pte de caldura si de lumina inundara orasul de dimineata pna seara. n afara strazil or cu arcade si a apartamentelor, se parea ca nicaieri n oras nu exista un loc ca re sa nu fie plasat sub cea mai orbitoare reverberatie de lumina. Soarele i urmar ea pe concetatenii nostri prin toate colturile strazilor si, daca se opreau, atu nci i sageta. Cum aceste prime valuri de caldura au coincis cu o crestere fulgera toare a numarului de victime, care s-a cifrat la aproape sapte sute pe saptamna, un fel de descurajare a pus stapnire pe oras. Prin cartierele marginase, pe straz ile netede si prin casele cu terase, animatia a scazut si, n acest cartier, unde oamenii traiau ntotdeauna n pragul casei, toate usile erau nchise si obloanele tras e, fara sa poti sti daca de ciuma sau de soare ntelegeau ei sa se apere astfel. D in cteva case, razbateau, cu toate astea, gemete. nainte, cnd se ntmpla asa ceva, se vedeau adesea curiosi care stateau n strada, sa traga cu urechea. Dar dupa aceste lungi alarme, parea ca inima fiecaruia se mpietrise si toti traiau sau treceau p e lnga vaiete ca si cnd ele ar fi fost graiul firesc al oamenilor. ncaierarile la portile orasului, n timpul carora jandarmii fusesera nevoiti sa faca uz de arme, strnisera o agitatie surda. Fusesera desigur raniti, dar se vorbea d e morti n oras, unde totul se exagera sub efectul caldurii si al fricii. E adevar at, n orice caz, ca nemultumirea nu nceta sa creasca si ca autoritatile noastre se asteptasera la orice si se gndisera serios la masurile ce trebuiau luate n cazul n care aceasta populatie, tinuta sub imperiul flagelului, s-ar fi ridicat la revol ta. Ziarele au publicat decrete care rennoiau interzicerea iesirii din oras si ame nintau contravenientii cu condamnari la nchisoare. Patrule au nceput sa strabata o rasul. Adesea, pe strazile pustii si nchise, se vedeau naintnd, anuntate mai nti de z gomotul copitelor pe caldarm, garzi calare care treceau printre rndurile de ferest re nchise. Cnd disparea patrula, o tacere grea si nencrezatoare recadea peste orasu l amenintat. Din loc n loc rasunau mpuscaturile echipelor speciale, nsarcinate prin

tr-un ordin recent sa ucida cinii si pisicile care ar fi putut sa transmita puric i. Aceste detunaturi contribuiau sa creeze n oras o atmosfera de alarma. Stnd n caldura si tacere, n inimile ngrozite ale concetatenilor nostri de altminteri totul lua o importanta mai mare. Culorile cerului si mirosurile pamntului care m archeaza trecerea anotimpurilor pentru prima oara, devenisera impresionante pentr u toti. Toti ntelegeau cu spaima ca epidemia va fi ajutata de caldura si fiecare vedea n acelasi timp ca vara se instala. Tipatul lastunilor, pe cerul nserarii, de venea mai strident peste oras. Nu mai era pe masura amurgurilor de iunie care, n orasul nostru, ndeparteaza orizontul. Florile pe piete nu mai ajungeau boboci, se deschideau nainte si, dupa vnzarea de dimineata, petalele lor acopereau trotuarele prafuite. Se vedea limpede ca primavara si sleise puterile, ca se risipise n miil e de flori care se deschideau pretutindeni n gradini si ca acum avea sa atipeasca, sa se striveasca ncet sub dubla apasare a ciumei si a caldurii. Pentru toti conc etatenii nostri, acest cer de vara, aceste strazi care paleau sub straturile de praf si plictiseala, avea acelasi nteles amenintator ca si sutele de morti cu car e orasul se ngreuna zi de zi. Soarele necontenit, aceste ceasuri cu gust de somn si de vacanta nu mai chemau ca altadata la desfatarile apei si ale trupului. Ras unau, dimpotriva, gaunos, n orasul nchis si tacut. Pierduse stralucirea de arama a anotimpurilor fericite. Soarele ciumei stingea toate culorile si alunga orice bu curie. Era una din marile revolutii ale bolii. Toti concetatenii nostri ntmpinau de obice i vara cu veselie zgomotoasa. Orasul se deschidea atunci spre mare si si revarsa tineretul pe plaje. n vara aceasta, dimpotriva, marea att de apropiata era interzi sa si trupul nu mai avea drept la bucuriile sale. Ce era de facut n aceste condit ii ? Tot Tarrou este acela care da imaginea cea mai fidela a vietii noastre de a tunci. El urmarea, binenteles, progresele ciumei n general, notnd ca o cotitura a e pidemiei fusese consemnata la radio, cnd acelasi radio nu mai anunta sute de deces e pe saptamna, ci nouazeci si doi, o suta sapte si o suta douazeci de morti pe zi . "Ziarele si autoritatile se iau la ntrecere cu ciuma, care e mai viclean. si nchi puie ca obtin un avantaj asupra ei pentru ca o suta treizeci este o cifra mai mic a dect noua sute zece". El evoca totodata aspectele patetice sau spectaculoase al e epidemiei, ca de pilda o femeie care, ntr-un cartier pustiu cu obloanele nchise, deschisese pe neasteptate o fereastra, deasupra lui, si scosese doua tipete put ernice nainte de a trage iar obloanele peste umbra deasa din odaie. Dar el nota p multa lume le suge e de alta parte ca pastilele de menta disparusera din farmacii a pentru a se feri de o eventuala contagiune. El continua de asemenea sa-si observe personajele favorite. Aflam ca batrnelul cu pisicile traia, si el, n plina tragedie, ntr-o dimineata, ntr-adevar, rasunasera mpus caturi si, asa cum scria Tarrou, cteva scuipaturi de plumb ucisesera majoritatea pisicilor si bagasera groaza n celelalte, care parasisera strada. n aceeasi zi, ba trnelul iesise pe balcon la ora obisnuita, aratase oarecare uimire, se plecase, c ercetase colturile strazii si se resemnase sa astepte. Mna lui lovea ncet gratiile balconului. Mai asteptase nca, farmitase putina hrtie, intrase n casa, iesise din n ou, apoi dupa ctva timp disparuse deodata nchiznd furios n urma lui usa cu geam. n zi lele urmatoare aceeasi scena se repetase, dar se putea citi pe obrazul batrnelulu i o tristete si o uluire din ce n ce mai evidente. Dupa ce trecuse o saptamna, Tar rou astepta zadarnic aparitia zilnica si ferestrele ramasesera cu ncapatnare nchise peste o suferinta lesne de nteles. "Pe vreme de ciuma, scuipatul pisicilor este interzis", aceasta era concluzia carnetelor. Pe de alta parte, cnd Tarrou se ntorcea seara, era ntotdeauna sigur ca o sa ntlneasca figura ntunecata a paznicului de noapte care se plimba de la un capat la altul al holului. Acest paznic nu nceta sa aminteasca oricui ca el prevazuse nenorocirea c are se ntmpla. Lui Tarrou, care recunostea ca-i auzise prezicerea, dar care i reami ntea ideea lui despre cutremur, batrnul paznic i raspundea: "Ah ! daca ar fi un cu tremur! Ne-ar zglti bine pe toti si gata socoteala. Numeri mortii, viii, si s-a te rminat povestea. Dar porcaria asta de boala ! Chiar si cei care n-o au, o poarta n inima." Directorul nu era mai putin coplesit. La nceput, calatorii, mpiedicati sa paraseasc a orasul, fusesera retinuti la hotel prin nchiderea cetatii. Dar putin cte putin, epidemia prelungindu-se, multi preferasera sa locuiasca la prieteni. Si aceleasi

cauze care umplusera toate odaile hotelului, le tineau de atunci ncoace goale, di n moment ce nu mai soseau noi calatori n orasul nostru. Tarrou ramnea unul din put inii locatari si directorul nu pierdea nici o ocazie de a-l face sa remarce ca, de n-ar fi dorinta de a fi agreabil ultimilor sai clienti, de mult ar fi nchis ho telul. i cerea adesea lui Tarrou sa evalueze durata probabila a epidemiei. "Se zi ce, raspundea Tarrou, ca frigul nu prieste genului astuia de boli." Directorul in tra n panica: "Dar aici nu este niciodata cu adevarat frig, domnule! n orice caz, asta ar nsemna mai multe luni!" De altfel directorul era sigur ca multa vreme de acum ncolo strainii vor ocoli acest oras. Aceasta ciuma era ruina turismului. La restaurant, dupa o scurta lipsa, a fost vazut reaparnd domnul Othon, omul-bufn ita, dar nsotit numai de cei doi cini dresati. S-a aflat ca sotia si ngrijise si nmor mntase mama, si si continua acum carantina. Asta nu-mi place, i spune directorul lui Tarrou. Cu sau fara carantina, ea este suspecta si prin urmare si el. Tarrou i atragea atentia ca din acest punct de vedere, toata lumea era suspecta. Dar celalalt era categoric si avea asupra problemei vederi foarte categorice. Nu, domnule, nici dumneavoastra si nici eu nu suntem ! Ei sunt suspecti. Dar att de putin lucru nu-l facea pe domnul Othon sa se schimbe si de asta data c iuma nu scotea nici un profit. El intra n acelasi fel n restaurant, se aseza n fata copiilor, si le vorbea mai departe cu distinctie si ostilitate, baietelul numai s i schimbase nfatisarea. mbracat ca si sora lui n negru, putin mai nghesuit parca n si ne, parea o mica umbra a tatalui sau. Paznicul de noapte, caruia nu-i placea dom nul Othon, i spuse lui Tarrou: A! Asta o sa crape asa mbracat cum l vezi. N-o sa mai fie nevoie sa i se faca toal eta. O sa se duca de-a dreptul. Se repeta de asemenea si predica lui Paneloux, dar cu urmatorul comentariu: "ntel eg aceasta placuta nflacarare. La nceputul si sfrsitul unui flagel s-a facut ntotdea una putina retorica. La nceput, obiceiul nu este nca pierdut si, cnd se sfrseste, de fapt se reia. n clipa nenorocirii te obisnuiesti cu adevarul, cu tacerea adica. Sa asteptam". Tarrou nota, n sfrsit, ca avusese o lunga conversatie cu doctorul Rieux, despre ca re amintea doar ca rezultatele fusesera bune, semnala referitor la asta culoarea cafeniu-deschis a ochilor doamnei Rieux, mama, afirma n mod ciudat n legatura cu e a ca o privire n care se citea atta bunatate va fi ntotdeauna mai puternica dect ciu ma, si consacra, n sfrsit, pasaje destul de lungi batrnului astmatic pe care l ngrije a Rieux. Se dusese sa-l vada mpreuna cu doctorul, dupa ntrevederea amintita. Batrnul l primise pe Tarrou rnjind si frecndu-si minile. Era n pat, sprijinit de perna, avnd alaturi ce le doua oale cu naut: "Ah! nca unul, spuse el vazndu-l pe Tarrou. Lumea e cu fundu l n sus, mai multi medici dect bolnavi. Merge repede, hai ? Are dreptate parintele , o meritam". A doua zi Tarrou venise din nou fara sa anunte. Daca e sa te iei dupa carnetele lui, batrnul astmatic, de meserie negustor de mar untisuri, considerase la cincizeci de ani ca muncise destul. Se culcase si de at unci nu se mai sculase. Astmul lui se mpacase totusi cu statul n picioare. O mica r enta l dusese pna la cei saptezeci si cinci de ani pe care i purta cu vioiciune. Nu putea suferi sa vada un ceas si ntr-adevar nu era nici unul n casa lui. "Un ceas, spunea el, e scump si e ceva prostesc". Evalua timpul, si mai ales ora meselor, singura care l interesa, prin cele doua oale dintre care una, cnd se trezea, era plina cu naut. O umplea pe cealalta bob cu bob, cu aceeasi miscare srguincioasa s i regulata, si gasea astfel reperele ntr-o zi masurata cu oala. "La fiecare cincisp rezece oale, spunea el, trebuie sa mannc. E foarte simplu . De altminteri, daca ar fi s-o crezi pe sotia lui, el daduse de foarte tnar semne ale vocatiei sale. Nimic, ntr-adevar, nu-l interesa vreodata, nici munca lui, nic i prietenii, nici cafeneaua, nici muzica, nici femeile, nici plimbarile. Nu iesea niciodata din oras, n afara de o zi n care, silit sa plece la Alger pentru niste t reburi de familie, se oprise la prima gara dupa Oran, incapabil sa duca mai depa rte aventura. Se ntorsese acasa cu primul tren. Lui Tarrou, care avusese aerul ca se mira de viata claustrata pe care o ducea, i e xplicase cam asa, ca, dupa religie, prima jumatate a vietii unui om este un urcu s, iar a doua jumatate o coborre, la care coborre zilele nu mai erau ale omului, p

uteau sa-i fie luate n orice clipa, ca nu putea asadar sa mai faca nimic. Contradi ctia, de altfel, nu-l speria, caci putin dupa asta i spusese lui Tarrou ca desigu r Dumnezeu nu exista, pentru ca, n caz contrar, preotii ar fi inutili. Dar, din a lte cugetari care urmasera, Tarrou ntelesese ca aceasta filosofie era strns legata de proasta dispozitie pe care i-o dadeau desele colecte ale parohiei din care f acea parte. Dar ceea ce ntregea portretul batrnului, era o dorinta care parea prof unda si pe care el a exprimat-o de mai multe ori n fata interlocutorului sau: spe ra sa moara foarte batrn. "E oare un sfnt ?" se ntreba Tarrou. Si raspundea: "Da, daca sfintenia este o suma de deprinderi". Dar, n acelasi timp, Tarrou se asternea pe descrierea destul de minutioasa a unei zile n orasul ciumat si dadea astfel o idee exacta despre ocupatiile si viata co ncetatenilor nostri pe timpul acestei veri. "Nu rd dect betivii, spunea Tarrou, ia r acestia rd prea mult." Apoi si ncepea descrierea: "n zori, adieri usoare strabat orasul nca pustiu. La aceasta ora, care desparte mo rtile din timpul noptii de agoniile din timpul zilei, ciuma pare sa-si ntrerupa pe ntru o clipa efortul si sa-si traga rasuflarea. Toate pravaliile sunt nchise. Dar la unele, afisul nchis din cauza ciumei atesta ca nu se vor mai deschide mpreuna cu celelalte. Vnzatori de ziare nca somnorosi nu mai anunta stirile, ci, rezemati la colturi de strada, si ofera parca mna felinarelor cu gesturi de somnambuli. Curnd, treziti de primele tramvaie, se vor raspndi n tot orasul, ntinznd foile n care sare n ochi cuvntul ciuma. Va fi o toamna cu ciuma ? Profesorul B... raspunde: Nu. O suta do uazeci si patru de morti, acesta este bilantul celei de a nouazeci si patra zi d e ciuma. n ciuda crizei de hrtie care devine din ce n ce mai acuta si care a silit unele pub licatii periodice sa-si micsoreze numarul de pagini, a fost creat un nou ziar: C urierul Epidemiei, care si ia nsarcinarea sa-i informeze pe concetatenii nostri, c u grija unei scrupuloase obiectivitati, asupra progreselor sau regreselor bolii; sa le furnizeze marturiile cele mai autorizate asupra viitorului epidemiei; sa s prijine n coloanele lui pe toti cei care, cunoscuti sau necunoscuti, sunt dispusi s a lupte mpotriva flagelului; sa sustina moralul populatiei, sa transmita directiv ele autoritatilor si, ntr-un cuvnt, sa grupeze toate bunele intentii ntr-o lupta ef icace mpotriva nenorocirii care ne loveste. n realitate, acest ziar s-a marginit f oarte curnd sa publice anunturi de noi produse, infailibile n prevenirea ciumei. Catre orele sase dimineata, toate aceste ziare ncep sa se vnda la cozile care se i nstaleaza la usile magazinelor, cu mai mult de o ora nainte de deschidere, apoi n tramvaiele care sosesc, ticsite, din cartierele marginase. Tramvaiele au devenit singurul mijloc de transport si merg foarte greu, cu scarile si platformele ncar cate sa plesneasca. Lucru curios, cu toate astea, toti pasagerii si ntorc spatele, n masura n care pot, pentru a evita o contagiune reciproca. La opriri, tramvaiul revarsa o ncarcatura de femei si de barbati grabiti sa se ndeparteze si sa ramna si nguri. Frecvent izbucnesc scene datorate doar proastei dispozitii, care devine cronica. Dupa trecerea primelor tramvaie, orasul se trezeste ncetul cu ncetul, primele bras erii si deschid usile spre tejghele ncarcate de afise: Nu mai avem cafea, Veniti cu z aharul dumneavoastra etc. Apoi se deschid pravaliile, strazile se nvioreaza: n acel asi timp, lumina se intensifica, iar caldura da putin cte putin o culoare plumbur ie cerului de iulie. Este ora cnd cei ce nu fac nimic se ncumeta sa iasa pe buleva rde. Cei mai multi par ca se straduiesc sa ndeparteze ciuma prin etalarea luxului lor. n fiecare zi, pe la orele unsprezece, pe arterele principale, exista un ntre g alai de barbati si femei tinere la care poti simti aceasta pasiune de a trai c are creste n snul marilor nenorociri. La amiaza, restaurantele se umplu ct ai clipi din ochi. La usi se formeaza foarte repede mici grupuri care n-au gasit loc. Cerul ncepe sa-si piarda lumina datorit a excesului de caldura. La umbra storurilor mari, candidatii la hrana si asteapta rndul pe marginea strazii care trosneste din cauza soarelui. Daca restaurantele sunt invadate, se ntmpla doar pentru ca astfel se simplifica pentru multi problema aprovizionarii. Dar teama de contagiune ramne nestirbita. Consumatorii petrec minu te lungi stergndu-si cu rabdare tacmurile. Nu de mult, unele restaurante afisau: Ai ci tacmurile sunt oparite. Dar ncetul cu ncetul au renuntat la orice fel de publicit

ate fiindca clientii tot erau siliti sa vina. Clientul, de altfel, cheltuieste b ucuros. Vinurile fine, sau presupuse ca atare, suplimentele cele mai scumpe ncep o cursa nenfrnata. Totodata se pare ca au izbucnit scene de panica ntr-un restauran t din pricina ca un client, facndu-i-se rau, palise, se ridicase, se clatinase pe picioare si o luase foarte repede spre iesire. Catre orele doua, orasul se goleste ncet ncet, si vine momentul n care tacerea, pra ful, soarele si ciuma si dau ntlnire n plina strada. De-a lungul marilor case cenusi i, caldura se revarsa fara ncetare. Sunt lungi ceasuri captive care sfrsesc n seri fierbinti pravalindu-se peste orasul ticsit si flecar. n primele zile de caldura , ici si colo, si fara sa se stie de ce, serile erau pustii. Dar n prezent, prima racoare aduce o destindere, daca nu o speranta. Toti coboara atunci pe strazi, se amesteca n vorba, se cearta, se doresc si, sub cerul rosu de iulie, ntesat de pe rechi si de strigate, aluneca n noaptea gfita. Zadarnic, n fiecare seara, pe bulevar de, un batrn inspirat, purtnd palarie si lavaliera, strabate multimea repetnd fara nc etare: Dumnezeu e mare, veniti spre el, toti se reped, dimpotriva, catre un lucru pe care nu-l cunosc bine sau care li se pare mai grabnic dect Dumnezeu. La nceput, cnd credeau ca e o boala ca toate celelalte, religia si avea rolul ei. Dar cnd au v azut ca e serios, si-au amintit ca exista placerea. ntreaga teama care se ntipares te pe chipuri n timpul zilei, se topeste atunci n amurgul arzator si plin de praf, n tr-un fel de excitare buimaca, o libertate stngace care nfrigureaza un popor ntreg. Si eu, sunt si eu ca ei. Dar ce ! moartea nu nseamna nimic pentru oameni ca mine. Este un eveniment care le da dreptate". Tarrou fusese acela care i ceruse lui Rieux ntrevederea consemnata n carnetele sale . n seara aceea Rieux l astepta, si tocmai si contempla mama care statea cuminte pe un scaun ntr-un colt al sufrageriei. Cnd nu mai avea treaba cu gospodaria, ea si p etrecea vremea aici. Cu minile mpreunate pe genunchi, astepta. Rieux nici macar nu era sigur ca el era cel pe care ea l astepta. Totusi, ceva se schimba pe obrazul ei atunci cnd aparea el. ntreaga tacere pe care o viata de truda o brazdase pe ace st obraz, parea atunci sa se nsufleteasca. Apoi, recadea n tacere. n seara asta pri vea pe geam, n strada acum pustie. Iluminatul de noapte fusese redus cu doua trei mi. Si, din loc n loc, o lampa foarte slaba si arunca putinele reflexe peste umbre le orasului. Oare or sa tina lumina redusa pe tot timpul ciumei ? spune doamna Rieux. Probabil. Numai de n-ar dura pna-n iarna. Ar fi trist atunci. Da, spune Rieux. Vede privirea mamei atintindu-i fruntea. Stia ca nelinistea si istovirea ultimelo r zile i supsese obrazul. Cum a mers, azi ? spune doamna Rieux. O ! ca de obicei. Ca de obicei! Adica noul ser trimis din Paris parea sa fie mai putin eficace dect primul, si statisticile cresteau. Nu exista posibilitatea de a se inocula serur ile preventive dect tot la familiile atinse. Ar fi fost nevoie de cantitati indust riale pentru o vaccinare generala. Majoritatea ganglionilor inflamati nu voiau s a se sparga, ca si cnd ar fi venit epoca ntaririi lor, si i torturau pe bolnavi. De ieri, aparusera n oras doua cazuri de epidemie de o forma noua. Ciuma devenea ac um pulmonara. n aceeasi zi, n timpul unei ntruniri, medicii, extenuati, n fata unui prefect dezorientat, cerusera si obtinusera sa se ia noi masuri pentru a evita c ontagiunea care se producea, la ciuma pulmonara, de la gura la gura. Ca de obice i, tot nu se stia nimic. si privea mama! Sub frumoasa ei privire castanie, ani de afectiune l copleseau. Ti-e cumva frica, mama ? La vrsta mea, nu prea mai ai de ce sa-ti fie frica. Zilele sunt tare lungi si eu nu mai stau niciodata acasa. Mi-e totuna ca te astept, daca stiu ca trebuie sa vii. Iar cnd nu esti acasa, ma gndesc la ce faci. Ai vreo veste ? Da, totul e n ordine, daca e sa ma iau dupa ultima ei telegrama. Dar stiu ca ea spune asa pentru ca sa ma linisteasca.

La usa se aude soneria. Medicul i surde mamei si se duce sa deschida. n penumbra cu loarului, Tarrou parea un urs mare, mbracat n cenusiu. Rieux l pofteste sa se aseze n fata biroului sau. El nsusi ramne n picioare, n spatele fotoliului. i despartea sin gura lampa aprinsa n odaie, pe birou. Stiu ca pot vorbi deschis cu dumneavoastra, spune Tarrou direct. Rieux aproba n tacere. Peste doua saptamni sau peste o luna nu veti mai fi de nici un folos aici, sunte ti depasit de evenimente. Este adevarat, spune Rieux. Organizarea serviciului sanitar este proasta. N-aveti nici timp, nici oameni. Medicul recunoaste din nou ca asta era adevarul. Am aflat ca prefectura se gndeste la un fel de serviciu civil care sa oblige barb atii sanatosi sa participe la salvarea generala. Sunteti bine informat. Dar nemultumirea este mare acum si prefectul ezita. De ce nu chemati voluntari ? S-a facut si asta, dar rezultatele au fost slabe. S-a facut pe cale oficiala, cam fara convingere. Ceea ce le lipseste este imagi natia. Ei nu sunt niciodata la naltimea epidemiilor. Si remediile pe care ei le im agineaza abia sunt bune pentru un guturai. Daca i lasam sa-si vada de treaba tot asa cum stiu ei, or sa piara si ei, si noi cu ei. E probabil, spune Rieux. Trebuie sa-ti spun ca s-au gndit totusi la cei din nchis oare, pentru ceea ce as numi muncile grele. Mi-ar fi placut mai mult sa fi fost niste oameni liberi. Si mie. Dar, n definitiv, de ce ? Am oroare de condamnarile la moarte. Rieux se uita la el. Atunci ? Atunci, am un plan de organizare pentru formatii de sanitari voluntari. Dati-mi autorizatie sa ma ocup de asta si sa lasam la o parte administratia. De altfel n u mai poate face fata. Am aproape n toate partile prieteni si ei vor forma primul nucleu. Si, binenteles, voi participa si eu. Nu va ndoiti, desigur, ca primesc cu placere, spune Rieux. E nevoie sa fii ajuta t, mai ales n aceasta meserie. Iau asupra mea sarcina sa conving prefectura sa ac cepte ideea. De altfel, nici n-au de ales. Dar... Rieux se gndi un moment. Dar aceasta munca poate fi mortala, stiti asta foarte bine. n orice caz, trebuie sa va previn. V-ati gndit bine ? Tarrou l privea cu ochii sai cenusii. Ce parere aveti de predica lui Paneloux, domnule doctor ? ntrebarea era pusa n mod firesc si Rieux a raspuns tot la fel de firesc. Am trait prea mult n spitale ca sa-mi placa ideea pedepsei colective. Dar, stiti, crestinii vorbesc uneori n felul asta, fara sa creada ntr-adevar vreodata n ceea c e spun. Sunt mai buni dect par. Credeti, totusi, ca si Paneloux, ca ciuma are partea ei buna, ca ne deschide oc hii, ca ne sileste sa gndim ? Doctorul scutura din cap cu nerabdare. La fel ca toate bolile din lume. Ceea ce este adevarat cu relele acestei lumi e ste adevarat si n legatura cu ciuma. Ea poate folosi pentru a-i nalta pe ctiva. Cnd vezi nsa mizeria si durerea pe care o aduce, trebuie sa fii nebun, orb sau las ca sa te resemnezi cu ciuma. Rieux abia ridicase vocea. Dar Tarrou facu un gest cu mna pentru a-l calma parca . Zmbea. Da, spune Rieux dnd din umeri. Dar nu mi-ati raspuns. V-ati gndit bine ? Tarrou s-a asezat mai comod n fotoliu si si-a ntins capul spre lumina. Credeti n Dumnezeu, domnule doctor ? ntrebarea era din nou pusa n mod firesc. Dar de asta data Rieux a ezitat. Nu, dar ce semnificatie poate sa aibe asta ? Sunt n ntuneric si ncerc sa vad prin el. Asa ceva de mult a ncetat sa mi se para original. Dar nu asa ceva oare va desparte de Paneloux ? Nu cred. Paneloux este un om cu carte. N-a vazut destui oameni murind si de ace

ea vorbeste n numele unui adevar. Dar cel din urma preot de tara, care are grija enoriasilor lui si care a auzit respiratia unui om tragnd sa moara, gndeste la fel ca mine. El s-ar fi straduit sa nlature suferinta, nainte de a dori sa demonstreze ct este ea de binevenita. Rieux se ridica, obrazul lui era acum n umbra. Sa lasam asta, daca nu vreti sa raspundeti, spune el. Tarrou zmbea fara sa se mi ste din fotoliu. Pot sa raspund printr-o ntrebare ? Doctorul zmbeste la rndul sau: Va place misterul, spune el. Dati-i drumul. lata, spuse Tarrou. De ce dati dumneavoastra nsiva dovada de atta devotament, din moment ce nu credeti n Dumnezeu ? Raspunsul dumneavoastra ma va ajuta, poate, sa raspund eu nsumi. Fara sa iasa din umbra, doctorul spune ca raspunsese mai nainte, ca daca ar crede ntr-un Dumnezeu atotputernic, ar nceta sa mai vindece oamenii, lasndu-i atunci lui aceasta grija. Dar ca nimeni pe lume, nu, nici macar Paneloux, care crede ca e credincios, nu crede ntr-un Dumnezeu de acest fel, din moment ce nimeni nu se las a n voia soartei, si ca din acest punct de vedere cel putin, el, Rieux, crede ca se afla pe calea cea dreapta, luptnd mpotriva creatiunii, asa cum era ea. Ah! spune Tarrou, asta este deci ideea pe care v-o faceti despre meseria dumnea voastra ? Cam asta, raspunse doctorul, iesind n lumina. Tarrou fluiera ncet si doctorul l priveste. Da, spune el, gnditi n sinea dumneavoastra ca e nevoie de orgoliu pentru asta. Dar n-am dect orgoliul care trebuie, credeti-ma. Nu stiu ce ma asteapta si nici ceea ce va urma dupa toate astea. Pentru moment exista bolnavi si trebuie sa-i vindec. Dupa aceea o sa reflectam, si eu, si ei. Dar cel mai urgent lucru este sa-i vin dec. i apar cum pot, nimic mai mult. mpotriva cui ? Rieux se ntoarce spre fereastra. Ghicea n departare marea, dupa o condensare mai ntu necata a orizontului. Resimtea doar oboseala si lupta n acelasi timp mpotriva unei dorinte neasteptate si nesocotite de a se destainui ceva mai mult acestui om ciu dat, pe care nsa l simtea aproape. Habar n-am, Tarrou, ti jur ca habar n-am. Cnd m-am apucat de aceasta meserie, am facut-o ntr-o oarecare masura n mod abstract, pentru ca aveam nevoie de asta, pen tru ca era o situatie ca oricare alta, una dintre acelea la care se gndesc tineri i. Poate si pentru ca era deosebit de greu pentru un baiat de muncitor ca mine. Si apoi a trebuit sa vad cum se moare. Stii ca exista oameni care refuza sa moar a ? Ai auzit vreodata o femeie strignd: Niciodata ! n clipa mortii ? Eu, da. Si am descoperit atunci ca nu ma puteam obisnui cu asa ceva. Eram tnar si credeam ca de zgustul meu se adreseaza ordinii nsasi a lumii. ntre timp am devenit mai modest. Pu r si simplu, tot nu m-am obisnuit sa vad cum se moare. Nu stiu nimic mai mult, d ar la urma urmei... Rieux tace si se aseaza iar. si simtea gura uscata. La urma urmei ? spune ncet Tarrou. La urma urmei... reia doctorul si ezita din nou, pri-vindu-l pe Tarrou cu atent ie, e vorba de un lucru pe care un om ca dumneata l poate ntelege, nu-i asa, dar d e vreme ce ordinea lumii este guvernata de moarte, poate ca e mai bine pentru Du mnezeu sa nu credem n el si sa luptam din toate puterile mpotriva mortii, fara a r idica ochii spre acest cer n care El tace. Da, aproba Tarrou, pot sa nteleg, dar victoriile dumitale vor fi totdeauna provi zorii, nimic mai mult. Rieux pare sa se ntunece la fata. Totdeauna, stiu. Dar asta nu e un motiv sa ncetezi sa lupti. Nu, nu este un motiv. Dar mi nchipui atunci ce trebuie sa fie pentru dumneata acea sta ciuma. Da, spune Rieux. O interminabila nfrngere. Tarrou si-a atintit o clipa privirea asupra doctorului, apoi se ridica si pornes te grabit spre usa. Si Rieux l urmeaza. Era tocmai lnga el, cnd, Tarrou, care parea sa se uite n jos la picioarele sale, i spune : Cine te-a nvatat toate astea, doctore ?

Raspunsul vine de ndata: Mizeria. Rieux deschide usa biroului sau si, pe culoar, i spune lui Tarrou ca trebuia sa c oboare si el ca sa mearga la unul din bolnavii sai de la periferie. Tarrou i prop une sa-l nsoteasca si doctorul primeste. La capatul culoarului au ntlnit-o pe doamn a Rieux careia doctorul i-l prezinta pe Tarrou. Un prieten, spune el. O ! spune doamna Rieux, sunt foarte bucuroasa sa va cunosc. Plecnd, Tarrou si mai ntoarce o data privirea n urma ei. Pe palier, doctorul ncearca zadarnic sa faca lumina pe scari. Totul ramnea cufundat n bezna. Doctorul se ntreba daca era cumva efectul unei noi masuri de economie. Dar nu puteai sti. De ctava vreme, n case si n oras, totul se strica. Poate pur si simplu din pricina ca porta rii si concetatenii nostri, in general, nu mai aveau grija de nimic. Dar doctoru l nu a avut timp sa-si continue ntrebarile, caci vocea lui Tarrou rasuna in urma Iui: nca un cuvnt, doctore, chiar daca ti se pare ridicol: ai ntru totul dreptate. Rieux da din umeri pentru sine, n ntuneric. Nu stiu, zau. Dar dumneata de unde stii ? O, face celalalt fara sa se turbure, eu am putine lucruri de aflat. Doctorul se opreste si, n urma lui, piciorul lui Tarrou aluneca pe o treapta. Tar rou se agata cu mna de umarul lui Rieux. Crezi ca stii totul despre viata ? l ntreaba acesta. Raspunsul a venit din ntuneric, adus de aceeasi voce linistita : Da. Cnd au iesit n strada, au vazut ca era destul de trziu, poate ora unsprezece. Orasu l era mut, populat doar de fosnete usoare. Foarte departe, rasuna clopotelul une i ambulante. S-au urcat n masina si Rieux a dat drumul la motor. Va trebui, spune el, sa vii mine la spital pentru vaccinul preventiv. Dar, ca sa nc heiem, si nainte de a intra n aceasta poveste, gndeste-te ca ai o sansa din trei sa scapi. Aceste evaluari n-au rost, doctore, o stii la fel de bine ca si mine. Cu o suta de ani n urma, o epidemie de ciuma a omort toti locuitorii unui oras din Persia, cu exceptia exact a omului care spala mortii si care nu ncetase nici o clipa sa-s i exercite meseria. Si-a pastrat aceasta a treia sansa, nimic mai mult, spune Rieux cu o voce deoda ta mai nabusita. Dar este adevarat ca n privinta asta nu stim mai nimic. Intrau acum n mahalale. Farurile luminau strazile pustii. S-au oprit. n fata masini i, Rieux l ntreaba pe Tarrou daca voia sa intre si acesta spuse ca da. Un reflex a l cerului le lumina obrazul. Rieux avu deodata un rs prietenesc. Ia spune-mi, Tarrou, zise el, ce te ndeamna sa te ocupi de asta ? Nu stiu. Morala mea, poate. Si care anume ? ntelegerea. Tarrou se ntoarce cu fata spre casa si Rieux nu i-a mai vazut obrazul pna n clipa cn d au fost nauntru, la batrnul astmatic. Chiar din ziua urmatoare, Tarrou s-a apucat de treaba si a constituit o prima ec hipa care avea sa fie urmata de multe altele. Nu este totusi n intentia naratorului de a acorda acestor formatii sanitare o imp ortanta mai mare dect au avut-o. Este adevarat ca, astazi, multi dintre concetate nii nostri ar ceda tentatiei de a le exagera rolul. Dar naratorul este mai curnd ispitit sa creada ca, dnd prea multa importanta actiunilor frumoase, ar aduce n cel e din urma un omagiu indirect si puternic raului. Pentru ca se poate presupune c a aceste actiuni frumoase n-au atta pret dect pentru ca sunt rare si ca rautatea s i indiferenta sunt motoare mult mai frecvente n actiunile oamenilor. Aceasta este o idee pe care naratorul n-o mpartaseste. Raul care este n lume vine aproape ntotde auna din ignoranta, si bunele intentii, daca nu sunt luminate de constiinta, pot sa faca tot attea stricaciuni ca si rautatea. Oamenii sunt mai curnd buni dect rai , si, n realitate, nu asta e problema. Ei sunt nsa mai mult sau mai putin nestiutor i si asta e ceea ce se cheama virtute sau viciu, viciul cel mai fara de speranta

fiind cel al ignorantei care crede ca stie tot si si permite atunci sa omoare. S ufletul ucigasului este orb si nu exista bunatate adevarata, nici iubire frumoas a fara toata clarviziunea posibila. Iata de ce formatiile noastre sanitare care s-au realizat datorita lui Tarrou tr ebuie sa fie judecate cu o satisfactie obiectiva. Iata de ce naratorul nu va dev eni cntaretul prea elocvent al vointei si al unui eroism caruia el nu-i acorda de ct o importanta potrivita. Dar el va continua sa fie istoricul inimilor sfsiate si exigente ale concetatenilor nostri pe care ciuma le adusese atunci n aceasta star e. Cei care s-au dedicat formatiilor sanitare n-au avut, ntr-adevar, un merit att de mare, caci stiau ca era singurul lucru de facut, si de necrezut ar fi fost sa nu se fi hotart. Aceste formatii i-au ajutat pe concetatenii nostri sa patrunda mai adnc n ciuma si i-au convins n parte ca, deoarece boala exista, trebuia facut tot ce era necesar pentru a lupta mpotriva ei. Si pentru ca ciuma devenea astfel dator ia unora, ea aparea ceea ce era n realitate, adica problema tuturor. Asta e bine. Dar nu felicitam un nvatator pentru ca ne nvata ca doi si cu doi fac patru. Va fi poate felicitat pentru ca si-a ales aceasta meserie frumoasa. Sa sp unem deci ca este laudabil faptul ca Tarrou si altii ca el au ales sa demonstrez e ca doi cu doi fac patru, mai curnd dect contrariul, dar sa spunem si ca aceasta actiune a lor de bunavointa era identica cu a nvatatorului, cu a tuturor celor ca re au aceeasi inima ca si a nvatatorului si care, spre onoarea omului, sunt mai n umerosi dect se crede; asta e, cel putin, convingerea naratorului. El vede de altfe l foarte bine obiectia care i s-ar putea aduce, si anume ca acesti oameni si risc au viata. Dar vine ntotdeauna un ceas n istorie cnd cel care ndrazneste sa spuna ca doi si cu doi fac patru este pedepsit cu moartea. nvatatorul stia asta. Si ntrebar ea nu este sa stii care este rasplata sau pedeapsa la care se poate astepta aces t rationament, ntrebarea este sa stii daca doi si cu doi, da sau nu, fac patru. Pe ntru aceia dintre concetatenii nostri care si riscau atunci viata, ei trebuiau sa hotarasca daca da sau nu, ciuma daduse peste ei si daca da sau nu, trebuia lupt at mpotriva ei. Multi noi moralisti din orasul nostru obisnuiau atunci sa spuna ca nimic nu folo seste la nimic si ca trebuie sa ngenunchem. Iar Tarrou si Rieux si prietenii lor puteau raspunde asta sau aia, dar concluzia ramnea mereu cea pe care o stiau: tre buia luptat ntr-un fel sau altul si nu ngenuncheat, toata problema era sa mpiedici un numar ct mai mare de oameni sa moara si sa cunoasca despartirea definitiva. Nu exista pentru asta dect un singur mijloc, care consta n a combate ciuma. Acest ad evar nu era admirabil, era doar consecvent. Iata de ce era firesc ca batrnul Castel sa-si depuna ntreaga ncredere si energie n f abricarea pe loc a unor seruri din substante improvizate. Rieux si cu el sperau ca un ser fabricat din culturi ale nsusi microbului care infesta orasul ar avea o eficacitate mai directa dect serurile venite din afara, deoarece microbul se deo sebea ntructva de bacilul ciumei, asa cum era el definit n mod clasic. Castel spera sa obtina destul de curnd primul sau ser. Iata de ce era de asemenea firesc ca Grand, care nu era nicidecum un erou, sa de vina acum un fel de secretar al formatiilor sanitare. O parte din echipele alcatu ite de Tarrou se consacrau ntr-adevar unei munci de asistenta preventiva n cartier ele suprapopulate. ncercau sa introduca acolo igiena necesara, tineau evidenta po durilor si pivnitelor prin care dezinfectarea nu trecuse. O alta parte a echipel or nsotea medicii n vizitele la domiciliul bolnavilor, asigura transportul ciumati lor si mai trziu, n lipsa personalului de calitate, devenisera soferi ai masinilor cu bolnavi si cu morti. Toate acestea cereau o munca de nregistrare si de statis tica pe care Grand a acceptat s-o faca. Din acest punct de vedere, naratorul, n mai mare masura dect Rieux sau Tarrou, con sidera ca Grand era reprezentantul real al acelei virtuti linistite care anima fo rmatiile sanitare. El spusese da, fara ezitare, cu bunavointa care i era proprie. Ceruse doar sa fie folosit la treburi mai mici. Era prea batrn pentru altele. ntre orele optsprezece si douazeci le statea la dispozitie. Si cnd Rieux i-a multumit calduros, el s-a mirat: "Nu asta e cel mai greu. E ciuma, trebuie sa ne aparam, e un lucru clar! Ah ! daca si altele ar fi tot att de simple!" Si se ntorcea la fr aza lui. Uneori, seara, cnd termina cu fisele, Rieux statea de vorba cu el. n cele

din urma l inclusesera si pe Tarrou n conversatia lor si Grand se destainuia cu o placere din ce n ce mai evidenta celor doi amici ai sai. Acestia urmareau cu int eres munca plina de rabdare la care Grand se deda n toiul ciumei. Gaseau si ei n a sta, n cele din urma, un soi de relaxare. "Ce mai face amazoana ?" ntreba adesea Tarrou. Iar Grand raspundea invariabil, cu un zmbet silit: "Galopeaza, galopeaza" . ntr-o seara, Grand a spus ca renuntase d efinitiv la adjectivul "eleganta" pentru amazoana lui si ca o va caracteriza de a cum ncolo ca "zvelta". "E mai concret", adaugase el. Altadata le citi celor doi a uditori ai sai prima fraza astfel modificata: "ntr-o frumoasa dimineata de mai, o zvelta amazoana parcurgea, calare pe o superba iapa alezana, aleile nflorite din Bois de Boulogne". Nu-i asa, spune Grand, ca o vezi mai bine ? Si am preferat: "ntr-o dimineata de mai", pentru ca "din luna mai" lungea mai mult cadenta. S-a aratat apoi foarte preocupat de adjectivul "superba". I se parea inexpresiv si el cauta termenul care ar fotografia dintr-o data fastuoasa iapa pe care o im agina. "Grasa" nu mergea, era concret, dar putin peiorativ. "Stralucitoare" l isp itise o clipa, dar ritmul nu se potrivea. ntr-o seara a anuntat triumfator ca gas ise cuvntul: "O neagra iapa alezana''. Negru indica, dupa parerea lui, la un mod d iscret, eleganta. Nu se poate, spuse Rieux. Si de ce? Alezana nu indica rasa, ci culoarea. Ce culoare? Ei bine, o culoare care nu este negru, n orice caz. Grand parea foarte afectat. Multumesc, spunea el, din fericire sunteti aici. Dar vedeti ct e de greu. Ce parere ai avea de "somptuoasa" ? zise Tarrou. Grand l privi. Reflecta: Da, zise el, da ! Si, treptat, un zmbet se asternea pe chipul sau. Ctva timp dupa aceea, a marturisit ca adjectivul "nflorite" l stnjenea. Cum nu vazuse niciodata dect Oranul si Montelimarul, le cerea uneori prietenilor sai indicatii asupra modului n care nfloreau aleile din Bois de Boulogne. Lui Rieux si lui Tarr ou aceste alei nu le facusera, la drept vorbind, niciodata impresia ca ar fi nflor ite, dar convingerea functionarului i facea sa sovaie. El se mira de nesiguranta lor. "Numai artistii stiu sa observe". Dar doctorul l-a gasit o data ntr-o stare de mare surescitare. nlocuise "nflorite" cu "pline de flori". si freca minile. n sfrsi le vezi, le mirosi. Jos palaria, domnilor!" Citi triumfator fraza: "ntr-o frumoas a dimineata de mai, o zvelta amazoana parcurgea, calare pe o somptuoasa iapa ale zana, aleile pline de flori din Bois Boulogne . Dar, citite cu voce tare, cuvinte le "aleile pline" sunara ntr-un mod suparator si Grand se blbi putin. S-a asezat cu un aer coplesit. Apoi i-a cerut doctorului sa-i ngaduie sa plece. Avea nevoie sa se gndeasca. Chiar n aceasta perioada, mai trziu s-a aflat, la birou, a dat semne de neatentie care au fost considerate regretabile ntr-un astfel de moment n care primaria trebu ie sa faca fata, cu un personal redus, unor obligatii coplesitoare. Serviciul lui Grand a avut de suferit si seful de cabinet i-a facut reprosuri severe reaminti ndu-i ca era platit pentru a efectua o munca pe care el tocmai n-o efectua. "Se pare, spusese seful de birou, ca n afara muncii dumneavoastra, faceti si serviciul voluntar n formatiile sanitare. Asta nu ma priveste. Ceea ce ma priveste este mun ca dumneavoastra aci. Si prima modalitate de a fi folositor n aceste teribile mpre jurari este s-o ndepliniti bine. Altfel, restul nu foloseste la nimic". Are dreptate, i spune Grand lui Rieux. Da, are dreptate, aproba doctorul. Dar sunt distrat si nu stiu cum sa ma descurc cu sfrsitul frazei mele. Se gndise sa suprime cuvntul "Boulogne", socotind ca toata lumea va ntelege despre ce padure este vorba. Dar atunci fraza parea sa lege de "flori" ceea ce, de fapt , se raporta la "alei". Se gndise si la posibilitatea de a scrie: "Aleile padurii pline de flori". Dar asezarea cuvntului "padurii ntre un substantiv si un calific ativ, pe care le despartea n mod arbitrar, era pentru el ca un ghimpe n talpa, n une le seri, ntr-adevar, parea mai obosit chiar dect Rieux.

Da, era obosit de aceasta cautare care l absorbea n ntregime, dar, cu toate acestea , nu se straduia mai putin ca nainte sa continue sa faca adunarile si statisticil e de care aveau nevoie formatiile sanitare. Cu rabdare, n fiecare seara, punea fi sele la punct, le nsotea de graficele respective si se silea sa prezinte tabele ct se poate de precise. Destul de des se ducea sa-l caute pe Rieux ntr-unul din spi tale si i cerea o masa n vreun birou sau infirmerie. Se instala acolo cu hrtiile lu i, exact la fel cum se instala la masa lui de lucru de la primarie si n aerul den s ncarcat de mirosul dezinfectantelor si al bolii nsasi, si vntura foile de hrtie ca s a usuce cerneala de pe ele. ncerca atunci n mod cinstit sa nu se mai gndeasca la am azoana lui si sa faca numai ceea ce trebuia. Da, daca este adevarat ca oamenii tin sa-si propuna exemple si modele pe care le numesc eroi, si daca trebuie neaparat sa existe unul n aceasta povestire, atunci naratorul l propune tocmai pe acest erou sters si insignifiant, care n-avea n fir ea lui drept calitati dect o inima buna si un ideal aparent ridicol. Asta va da a devarului partea care i revine, adunarii de doi cu doi totalul ei de patru, si er oismului locul secundar care i se cuvine, exact dupa, si niciodata naintea exigen tei generoase a fericirii. Asta va da de asemenea si acestei cronici caracterul ei care trebuie sa fie acela al unei relatari facute cu sentimente bune, adica s entimente care nu sunt nici vizibil rele, nici exaltate n felul urt al unui specta col. Aceasta era cel putin parerea doctorului Rieux atunci cnd citea n ziare sau ascult a la radio chemarile si ncurajarile pe care lumea exterioara le trimitea orasului ciumat. O data cu ajutoarele trimise pe calea aerului sau pe uscat, n fiecare sea ra, pe calea undelor sau prin presa, comentarii nduiosatoare sau admirative se ab ateau asupra orasului de aici nainte singuratic. Si de fiecare data tonul de epop ee sau de discurs festiv l irita pe medic. Desigur, el stia ca aceasta solicitudi ne nu era prefacuta. Dar ea nu putea fi exprimata dect n limbajul conventional pri n care oamenii ncearca sa exprime ceea ce i leaga de umanitate. Si acest limbaj nu se potrivea cu micile eforturi zilnice ale lui Grand, de pilda, si era strain d e ceea ce nsemna Grand n mijlocul ciumei. Cteodata, la miez de noapte, n marea liniste a orasului pustiu la ora aceea, nainte de a se baga n pat pentru un somn care nu dura mult, doctorul sucea butonul apar atului. Si din toate partile lumii, strabatnd mii de kilometri, voci necunoscute si fratesti ncercau cu nendemnare sa-si arate solidaritatea si si-o aratau ntr-adeva r, dar demonstrau n acelasi timp si ngrozitoarea neputinta n care se afla orice om de a mpartasi cu adevarat o durere pe care n-o poate vedea: "Oran ! Oran !" Zadar nic chemarea strabatea marile, zadarnic statea doctorul Rieux la pnda, curnd elocv enta chemarilor sporea si scotea si mai mult la iveala ruptura esentiala care fa cea din Grand si din orator doi straini. "Oran ! da, Oran ! Dar nu, gndea medicul , a iubi sau a muri mpreuna, nu exista pentru noi alt ajutor; ei sunt prea departe ." Si exact ceea ce mai ramne de evocat nainte de a ajunge la punctul maxim al ciumei , n timp ce flagelul si aduna toate puterile pentru a le arunca asupra orasului si a pune definitiv stapnire pe el, sunt lungile sfortari disperate si monotone pe care ultimii insi, ca de pilda Rambert, le faceau pentru a-si regasi fericirea s i pentru a sustrage ciumei aceasta parte a eului lor pe care o aparau mpotriva or icarei atingeri. Acesta era modul lor de a refuza aservirea care i ameninta si, c u toate ca aparent acest refuz nu dadea aceleasi rezultate n comparatie cu cel al lui Tarrou, parerea naratorului este ca avea totusi o semnificatie si ca marturi sea si el, prin nsasi vanitatea si contrazicerile lui, tot ce era atunci mndrie n f iecare dintre noi. Rambert lupta pentru a mpiedica ciuma sa-l nabuse. Ajungnd la convingerea ca nu put i spusese el lui Rieux sa uzeze d ea parasi orasul prin mijloace legale, era hotart e celelalte, ilegale. Ziaristul ncepuse cu chelnerii de cafenea. Un chelner de caf enea este ntotdeauna la curent cu toate. Dar primii carora li s-a adresat erau ma i ales la curent cu pedepsele foarte grave care sanctionau acest gen de actiuni, ntr-unul din cazuri fusese chiar luat drept un provocator. A trebuit sa-l ntlneasc a pe Cottard la Rieux ca sa faca un pas nainte. n ziua aceea, Rieux si cu el vorbi sera din nou despre demersurile zadarnice pe care ziaristul le facuse prin birour ile administratiei. Cteva zile mai trziu, Cottard s-a ntlnit cu Rambert pe strada si

l-a ntmpinat cu franchetea pe care o punea acum n toate relatiile sale: Tot nimic ? spusese el. Nu, nimic. Nu te poti baza pe birouri. Nu sunt facute sa nteleaga. Este adevarat. Dar caut alta cale. E greu. A! spune Cottard, nteleg. Cunostea o filiera si i explica lui Rambert, care se mira, ca de multa vreme frec venta el toate cafenelele din Oran, n care avea prieteni, si ca era informat de e xistenta unei organizatii care se ocupa de operatii de acest gen. Adevarul era ca Cottard, ale carui cheltuieli depaseau acum veniturile, se amestecase n afaceri de contrabanda cu produse rationalizate. El revindea astfel alcool de proasta ca litate si tigari ale caror preturi urcau fara ncetare si care erau pe cale sa-i a duca o mica avere. Sunteti foarte sigur ? l ntreaba Rambert. Da, fiindca mi s-a propus si mie. Si n-ati profitat ? Nu fiti nencrezator, spune Cottard, cu un aer cumsecade, n-am profitat pentru ca eu n-am chef sa plec. Am motivele mele. Si adauga dupa o tacere: Nu ma ntrebati care sunt aceste motive ? Presupun ca nu ma privesc, spune Rambert. ntr-un sens, asta nu va priveste, ntr-adevar. Dar n altul... n sfrsit, singurul lucru evident este ca ma simt mult mai bine aici de cnd avem ciuma printre noi. Celalalt i scurteaza vorbaria: Cum se poate ajunge la aceasta organizatie ? A! zise Cottard, nu e usor, veniti cu mine. Erau orele patru dupa-amiaza. Sub un cer greu, orasul se cocea ncet. Toate magazi nele aveau storurile lasate. Marile artere erau pustii. Cottard si Rambert au lu at-o pe niste strazi cu arcade si au mers ndelung fara sa vorbeasca. Aceasta tace re, aceasta moarte a culorilor si a miscarilor putea fi att de bine a verii ca si a flagelului. Nu stiai daca aerul era greu de amenintari sau de pulbere si de ar sita. Trebuia sa observi si sa reflectezi ca sa dai de ciuma. Caci ea nu se trad a dect prin semne negative. Cottard, care avea afinitati cu ea, l-a facut pe Ramb ert sa observe de pilda lipsa cinilor care, n mod normal, ar fi trebuit sa fie cul cati pe o parte, gfind, n pragul culoarelor, n cautarea unui loc mai racoros, de neg asit. Au luat-o pe Bulevardul Palmierilor, au traversat Piata Armelor si au cobort nspre cartierul Marinei. La stnga, o cafenea vopsita n verde se adapostea sub un stor o blic din pnza galbena si groasa. Intrnd, Cottard si Rambert si stergeau fruntile. S -au asezat pe scaune pliante de gradina n fata unor mese de tabla verde. Sala era cu desavrsire pustie. Muste bziau n aer. ntr-o colivie galbena care se afla pe tejgh eaua cu picioare strmbe, un papagal caruia i atrnau penele statea pleostit pe sting hie. Tablouri vechi, reprezentnd scene militare, atrnau pe pereti, acoperite de je g si de pnze din fire groase de paianjen. Pe toate mesele de tabla, si n fata lui Rambert nsusi, se uscau gainati a caror origine si-o explica greu pna ce, dintr-un colt ntunecos, dupa un pic de forfota, se ivise cu mici sarituri un splendid coc os. Caldura, n acest moment, paruse sa creasca si mai mult. Cottard si-a scos haina s i a batut n masa de tabla. Un omulet, pierdut ntr-un lung sort albastru, a iesit d in fund, l-a salutat pe Cottard de ndata ce l-a vazut, de departe, a naintat dnd co cosul la o parte cu o lovitura zdravana de picior si a ntrebat, n mijlocul cotcoda celilor, cu ce doreau sa fie serviti acesti domni. Cottard voia vin alb si ntreba de un anume Garcia. Dupa cum i-a raspuns piticul, erau de-acum cteva zile de cnd a cest Garcia nu mai fusese vazut prin cafenea. Crezi ca are sa vina diseara ? Ei! spune celalalt, de unde sa stiu eu ce are el n cap ! Dar cunoasteti ora lui obisnuita ? Da, dar nu este foarte important. Vreau doar sa-i prezint un prieten. Chelnerul si stergea minile jilave de partea dinainte a sortului. A! Domnul se ocupa si el de afaceri ?

Da, spune Cottard. Piticul trase zgomotos aer pe nas: Atunci, veniti iar diseara. Am sa trimit baiatul pna la el. Iesind, Rambert ntrea ba despre ce fel de afaceri era vorba. De contrabanda, fireste. Se trec marfuri peste portile orasului. Se vnd la pretu ri mari. Bun, spune Rambert. Au complici ? Exact. Seara, storul era ridicat, papagalul trancanea n colivia lui, iar mesele de tabla erau nconjurate de oameni n camasi, fara haina. Unul dintre ei, cu palaria de pai e data pe ceafa, cu o camasa alba descheiata peste pieptul de culoarea pamntului ars, s-a ridicat la intrarea lui Cottard. Avea un obraz bronzat, cu trasaturi re gulate, ochii negri si mici, dintii albi, doua sau trei inele n degete; parea sa aiba n jur de treizeci de ani. Salut, spune el, sa bem ceva la tejghea. Au luat trei rnduri n tacere. Ce-ar fi sa iesim ? spune apoi Garcia. Au cobort spre port si Garcia i-a ntrebat pe cei doi ce voiau de la el. Cottard i s pune ca nu tocmai pentru afaceri voia sa i-l prezinte pe Rambert, ci numai pentr u ceea ce numea el "o iesire". Garcia mergea drept nainte, fumnd. Punea ntrebari, s punnd "el" cnd vorbea despre Rambert, fara sa para a observa prezenta acestuia. Cu ce scop ? spunea. Sotia lui e n Franta. Aha! Si dupa un timp: Ce meserie are ? Ziarist. Este o meserie n care se vorbeste mult. Rambert tacea. E un prieten, zise Cottard. naintau n tacere. Ajunsesera la cheiuri, al caror acces era interzis prin gratii na lte. Dar s-au ndreptat spre un mic bar n care se vindeau sardele prajite, se simte a mirosul pna aici. Oricum, a ncheiat Garcia, asta nu ma priveste pe mine, ci pe Raoul. Si trebuie s a-l gasesc. Si o sa fie cam greu. A! ntreaba Cottard cu vioiciune, se ascunde? Garcia nu raspunde. Lnga bar s-a opr it si pentru ntia oara s-a ntors spre Rambert. Poimine la ora unsprezece, n colt la cazarma vamii, sus pe deal. Avea aerul ca vrea sa plece, dar s-a ntors spre cei doi barbati. Vor fi cheltuieli, spune el. Era o constatare. Binenteles, a aprobat Rambert. Putin mai trziu, ziaristul i multumea lui Cottard. O, nu, spunea celalalt, jovial. Este o placere pentru mine sa va fac un servici u. Si apoi, sunteti ziarist, o sa va revansati cndva. A treia zi, Rambert si Cottard urcau marile strazi neumbrite care duceau spre par tea nalta a orasului nostru. O parte a cazarmii vamilor fusese transformata n infi rmerie si n fata intrarii stationau oameni veniti n speranta unei vizite ce nu put ea fi autorizata sau n cautarea unor informatii care se perimau de la o ora la al ta. n orice caz, aceasta adunare dadea nastere unui du-te vino nencetat si era de presupus ca acest considerent nu fusese strain de felul n care Garcia se gndise sa stabileasca ntlnirea lui cu Rambert. Este curioasa, spune Cottard, aceasta ncapatnare de a pleca. De fapt, ceea ce se n tmpla e foarte interesant. Nu pentru mine, raspunde Rambert. Ei! sigur, risti ceva daca rami. Dar, la urma urmei, riscai tot att de mult nainte de ciuma, traversnd o intersectie foarte aglomerata. n acest moment, masina lui Rieux s-a oprit n dreptul lor. Tarrou conducea si Rieux parea pe jumatate adormit. S-a trezit pentru a face prezentarile. Ne cunoastem, spune Tarrou, locuim n acelasi hotel.

S-a oferit sa-l conduca pe Rambert n oras. Nu, noi avem o ntlnire aici. Rieux l privea pe Rambert. Da, face acesta. A! se mira Cottard, doctorul e la curent. Iata-l pe judecatorul de instructie, i-a atras Tarrou atentia uitndu-se la Cotta rd. Acesta s-a schimbat la fata. Domnul Othon cobora ntr-adevar strada si nainta spre ei cu pasi energici, dar masurati. Trecnd prin fata micului grup, si-a scos palar ia. Buna ziua, domnule judecator, spune Tarrou. Judecatorul a raspuns la salutul ce lor doi pasageri din masina si, uitndu-se la Cottard si la Rambert care ramasesera deoparte, i-a salutat din cap cu un aer grav. Tarrou i-a prezentat pe rentier si pe ziarist. Domnul Othon i-a privit o secunda si a oftat, spunnd ca treceau prin tr-o perioada foarte trista. Am auzit, domnule Tarrou, ca va ocupati cu aplicarea masurilor profilactice. Nic i nu stiti ct de mult va aprob. Credeti ca maladia se va extinde, domnule doctor ? Rieux spune ca trebuia sperat ca nu, iar judecatorul a repetat ca trebuie totdeau na sa speram, intentiile Providentei sunt de nepatruns. Tarrou l-a ntrebat daca e venimentele i adusesera un spor de activitate judiciara. Dimpotriva, numarul cazurilor pe care le numim de drept comun scade. Nu am mai cercetat dect abateri grave de la noile dispozitii. Nicicnd vechile legi n-au fost att de respectate. Asta pentru ca, comparativ, spune Tarrou, par bune prin forta lucrurilor. Judecatorul paraseste aerul visator pe care si-l luase, cu privirea parca atrnata de cer. Si l masura pe Tarrou cu raceala. Ce importanta are asta ? spune el. Nu legea conteaza, ci condamnarea. N-avem nco tro. Asta, spune Cottard dupa plecarea judecatorului, este inamicul numarul unu. Masina a pornit. Ceva mai trziu, Rambert si Cottard l-au vazut sosind pe Garcia. nainta spre ei far a sa le faca vreun semn si a spus n chip de salut: "Trebuie sa asteptam". n jurul lui, multimea, n care predominau femeile, astepta ntr-o liniste totala. Apr oape toate duceau cosuri n speranta desarta ca vor putea sa le strecoare rudelor bolnave cu ideea si mai smintita ca acestia ar putea mnca alimentele lor. Intrare a era pazita de sentinele narmate si, din cnd n cnd, un strigat bizar strabatea curt ea care despartea cazarma de usa. Chipurile nelinistite se ntorceau atunci spre inf irmerie. Cei trei barbati priveau acest spectacol cnd, n spatele lor, un "buna ziua clar si grav i-a facut sa se ntoarca. n ciuda caldurii, Raoul era mbracat foarte corect. nalt si voinic, purta un costum la doua rnduri, de culoare nchisa si o palarie de fetr u negru cu marginile rasucite. Obrazul lui era destul de palid, ochii cafenii, g ura strnsa. Raoul vorbea ntr-un fel rapid si precis: Sa coborm spre centru, spune el. Garcia, poti sa pleci. Garcia si-a aprins o tigara si i-a lasat sa se ndeparteze. Mergeau repede, potriv indu-si mersul cu al lui Raoul, care trecuse ntre el Garcia mi-a spus despre ce e vorba, spune el. Se poate face. n orice caz, are sa va coste zece mii de franci. Rambert raspunde ca e de acord. Luati masa cu mine, mine la prnz, la restaurantul spaniol din cartierul Marinei. Rambert spune ca erau ntelesi si Raoul i-a strns mna, zmbind pentru ntia oara. Dupa pl ecarea lui, Cottard se scuza. Nu era liber a doua zi si de altfel Rambert nu mai avea nevoie de el. Cnd ziaristul a intrat, ziua urmatoare, n restaurantul spaniol, toate capetele s-a u ntors n urma lui. Aceasta pivnita ntunecoasa, situata sub o straduta galbena si us cata de soare, nu era frecventata dect de barbati, de neam spaniol n cea mai mare parte. Dar de ndata ce Raoul, asezat la o masa n fund, i-a facut ziaristului un se mn si Rambert s-a ndreptat ntr-acolo, curiozitatea a disparut de pe chipurile celorl alti si s-au ntors la farfuriile lor. La masa lui Raoul mai sedea un ins nalt si s

lab, prost barbierit, cu umerii excesiv de lati, cu o fata cabalina si parul rar . Purta o camasa cu mneci suflecate din care i ieseau bratele lungi si subtiri, ac operite cu un par negru. Cnd i-a fost prezentat Rambert, el a dat de trei ori din cap. Numele lui nu fusese rostit si Raoul nu vorbea de el dect spunnd "prietenul nostru". Prietenul nostru crede ca are posibilitatea sa va ajute. El are sa va... Raoul s-a oprit deoarece chelnerita venise sa ia comanda lui Rambert. El are sa va puna n legatura cu doi dintre prietenii nostri care or sa va faca c unostinta cu niste paznici care sunt de partea noastra. Cu asta n-ati terminat. Trebuie ca paznicii sa hotarasca ei nsisi momentul potrivit. Cel mai simplu ar fi sa stati cteva nopti la unul din ei, care locuieste n apropierea portilor. Dar nain te de asta, prietenul nostru trebuie sa va nlesneasca niste luari de contact nece sare. Cnd totul o sa fie n regula, lui o sa-i achitati cheltuielile. Prietenul mai dadu o data din capul lui de cal, fara sa nceteze sa mestece salata de rosii cu ardei iuti pe care o nfuleca. Apoi vorbi cu un usor accent spaniol. i propunea lui Rambert o ntlnire pentru poimine, la ora opt dimineata, sub porticul d e la intrarea n catedrala. nca doua zile, a observat Rambert. Pai nu e asa usor, spune Raoul. Trebuie umblat dupa oameni. Calul a mai cadelnitat o data din capul lui si Rambert a aprobat fara entuziasm. Restul prnzului s-a desfasurat n cautarea unui subiect de conversatie. Si totul a devenit foarte simplu atunci cnd Rambert a descoperit ca meseria calului era fot balul. El nsusi practicase mult acest sport. Au discutat deci despre campionatul Frantei, despre valoarea echipelor profesioniste engleze si despre tactica n W. L a sfrsitul mesei, calul se nsufletise foarte tare si l tutuia pe Rambert ncercnd sa-l convinga ca nu exista loc mai bun n echipa dect acela de halfcentru. "nteles tu? s punea el. Halfcentrul, el este acela care primeste si trimite mingile. Jocul hal filor, asta e fotbalul. Rambert era de aceeasi parere, desi jucase ntotdeauna cen tru-naintas. Discutia a fost ntrerupta numai de un post de radio care, dupa ce isp ravise de bzit n surdina niste melodii sentimentale, a anuntat ca n ziua precedenta ciuma facuse o suta treizeci si sapte de victime. Nimeni din asistenta nu a reac tionat. Omul cu cap de cal a dat din umeri si s-a ridicat. Raoul si Rambert l-au imitat. La plecare, halfcentrul i-a strns cu energie mna lui Rambert: Ma cheama Gonzales, a spus el. Aceste doua zile i s-au parut fara sfrsit lui Rambert. S-a dus la Rieux si i-a po vestit amanuntit toate demersurile pe care le facuse. Apoi l-a nsotit pe doctor nt r-una din vizitele acestuia. I-a spus la revedere la usa casei n care se afla un bolnav suspect. Pe culoar un zgomot de alergaturi si de voci: se nstiinta familia de sosirea doctorului. Sper ca Tarrou n-are sa ntrzie, murmura Rieux. Avea un aer obosit. Se ntinde prea repede epidemia ? ntreba Rambert. Rieux spune ca nu despre asta era vorba, ba chiar curba statistica urca mai ncet. Pur si simplu, mijloacele de a lupta mpotriva ciumei nu erau suficiente. Ducem lipsa de material, spune el. n toate armatele din lume n general lipsa de m aterial se suplineste prin oameni. Dar noi ducem lipsa si de oameni. Au venit dinafara medici si personal sanitar. Da, spune Rieux. Zece medici si vreo suta de oameni. Aparent, este mult. Pentru stadiul actual al molimei abia este suficient. Daca epidemia se extinde, va fi insuficient. Rieux si ciulise urechile spre zgomotele din interiorul casei, apoi i-a zmbit lui Rambert. Da, spune el, ar trebui sa va grabiti sa reusiti. O umbra trece peste fata lui Rambert. Stiti, spune el cu voce nabusita, nu asta ma face sa plec. Rieux raspunde ca stie, dar Rambert continua: Cred ca nu sunt las, cel putin n cea mai mare parte a timpului. Am avut ocazia s a ma conving de asta. Numai ca exista idei pe care nu le pot suporta. Doctorul l priveste in ochi.

O s-o regasiti, spune el. Posibil, dar nu pot suporta ideea ca o sa fie mult pna atunci si ca ea va mbatrni n tot acest timp. La treizeci de ani ncepi sa mbatrnesti si trebuie sa profiti de or ice clipa. Nu stiu daca ma puteti ntelege. n timp ce Rieux murmura ca i se pare ca ntelege, Tarrou soseste, foarte nsufletit. Tocmai i-am cerut lui Paneloux sa ni se alature. Si ? ntreaba doctorul. S-a gndit si a spus da. Asta ma bucura, spune doctorul. Sunt multumit sa stiu ca e mai bun dect predica pe care a tinut-o. Toti oranienii simt asa, spune Tarrou. Trebuie doar sa le dai ocazia. A zmbit si i-a facut cu ochiul medicului. Asta e treaba mea n viata, sa fac rost de ocazii. Iertati-ma, spune Rambert, dar trebuie sa plec. n joia ntlnirii, Rambert s-a dus n fata catedralei cu cinci minute nainte de ora opt. Aerul era nca destul de racoros. Pe cer naintau nori mici, albi si rotunzi, pe ca re, putin mai trziu, crescnd caldura, avea sa-i nghita dintr-o data. Un vag miros d e umezeala mai urca nca de pe pajistile uscate totusi. Soarele, n spatele caselor dinspre rasarit, ncalzea doar coiful Ioanei d`Arc, statuia n ntregime aurita care mp odobea piata. Un ceas batu de opt ori. Rambert a facut ctiva pasi sub porticul pu stiu. Dinauntru ajungeau pna la el psalmodieri nedeslusite nsotite de vechi mirosu ri de pivnita si tamie. Deodata cntecele s-au oprit. Vreo zece mogldete negre au ie sit din biserica si au pornit cu pasi mici si repezi spre oras. Rambert a nceput sa-si piarda rabdarea. Alte mogldete urcau scarile mari si se ndreptau spre portic . Si-a aprins o tigara, apoi i-a trecut prin minte ca locul unde se afla nu perm itea poate acest lucru. La opt si un sfert, orgile catedralei au nceput sa cnte n surdina. Rambert a intrat sub bolta ntunecoasa. Dupa o clipa, a putut sa zareasca, n naos, umbrele negre ca re trecusera prin fata lui. Erau toate adunate ntr-un colt, n fata unui altar impro vizat, pe care fusese asezata o statueta a Sfntului Roch, executata n graba ntr-unu l din atelierele orasului nostru. n genunchi, ele pareau ca se chircisera si mai mult, pierdute n cenusiul din jur ca niste bucati de umbra coagulata, putin mai ne gre ici, colo, dect ceata n care pluteau. Deasupra lor, orgile executau variatiuni fara sfrsit. Cnd Rambert a iesit, Gonzales tocmai cobora scarile si se ndrepta spre oras. Credeam ca ai plecat, i-a spus el ziaristului. Era normal. I-a explicat ca si as teptase la rndul lui prietenii la o alta ntlnire pe care le-o daduse nu departe de locul de-aici, la opt fara zece. Dar i asteptase degeaba timp de douazeci de minu te. S-a ivit o piedica, asta e sigur. Nu ne miscam totdeauna n voie n treaba pe care o facem noi. i propunea lui Rambert o noua ntlnire, a doua zi la aceeasi ora, n fata monumentului eroilor. Rambert a oftat si si-a dat palaria pe ceafa. Nu e nimic, a ncheiat Gonzales rznd. Gndeste-te putin la toate combinatiile, ntoarce rile si pasele pe care trebuie sa le faci ca sa marchezi un gol. Sigur, a mai spus Rambert. Dar meciul nu dureaza dect o ora si jumatate. Monumentul eroilor din Oran se afla pe singurul loc de unde poate fi zarita mare a, un fel de alee care merge pe o distanta destul de mica de-a lungul falezelor care domina portul. n ziua urmatoare, Rambert, ajuns primul la ntlnire, citea cu at entie lista celor morti pe cmpul de onoare. Cteva minute mai trziu, doi barbati s-a u apropiat, l-au privit cu indiferenta, apoi s-au dus sa se sprijine n coate de p arapetul aleii si pareau n ntregime absorbiti de contemplarea cheiurilor goale si pustii. Aveau amndoi aceeasi statura, erau mbracati la fel, cu pantaloni albastri si tricouri bleumarin cu mneci scurte. Ziaristul s-a ndepartat putin, apoi s-a ase zat pe o banca si putea acum sa se uite la ei n voie. Si-a dat atunci seama ca fa ra ndoiala nu aveau mai mult de douazeci de ani. n acest moment, l-a vazut pe Gonz ales care venea spre el, scuzndu-se. Iata-i pe prietenii nostri, spune el si l-a condus spre cei doi tineri pe care i-a prezentat sub numele de Marcel si Louis. Vazuti din fata, semanau mult ntre e i, si Rambert socotea ca erau frati.

Asa, spune Gonzales. Acum va cunoasteti. Sa punem si afacerea la cale. Marcel sau Louis a spus atunci ca rndul lor de garda ncepea peste doua zile, tinea o saptamna si va trebui reperata ziua cea mai potrivita. Erau patru care pazeau p oarta de vest, iar ceilalti doi erau militari de cariera. Nu putea fi vorba sa fi e bagati n afacere. Nu erau oameni siguri si, de altfel, asta ar mari cheltuielil e. Dar se ntmpla ca, n unele seri, cei doi colegi ai lor sa se duca sa petreaca o p arte din noapte n sala dosnica a unui bar pe care-l cunosteau. Marcel sau Louis i propunea deci lui Rambert sa vina sa se instaleze la ei, n apropierea portilor, s i sa astepte ca ei sa vina sa-l ia. Trecerea va fi atunci foarte usoara. Dar tre buiau sa se grabeasca pentru ca se vorbea, de ctva timp ncoace, ca se vor instala posturi duble n afara orasului. Rambert a aprobat si a oferit cteva din ultimele sale tigari. Acela dintre cei do i frati care nca nu vorbise l-a ntrebat atunci pe Gonzales daca problema cheltuiel ilor era aranjata si daca se putea primi un avans. Nu, spune Gonzales, nu e nevoie, e un prieten. Banii vor fi achitati la plecare . S-au nteles sa se ntlneasca din nou. Gonzales a propus pentru a treia zi o cina la restaurantul spaniol. De acolo se poate ajunge acasa la paznici. n prima noapte, i-a spus el lui Rambert, am sa-ti tin tovarasie. n ziua urmatoare, urcnd spre odaia sa, Rambert s-a ncrucisat pe scara hotelului cu Tarrou. Ma duc sa ma ntlnesc cu Rieux, spune acesta din urma, vreti sa veniti si dumneavo astra ? Nu sunt niciodata sigur ca nu-l deranjez, spune Rambert dupa o ezitare. Nu cred, mi-a vorbit mult despre dumneavoastra. Ziaristul reflecta: Stiti ce ? spune el, daca aveti un moment liber dupa cina, sau chiar mai trziu, veniti amndoi la barul hotelului. Asta depinde de el si de ciuma, spune Tarrou. Cu toate astea, la ora unsprezece seara, Rieux si Tarrou au intrat n barul mic si ngust. Vreo treizeci de insi stateau nghesuiti si vorbeau foarte tare. Veniti din linistea orasului ciumat, cei doi s-au oprit, putin zapaciti. Au nteles aceasta galagie vaznd ca se mai serveau nca bauturi alcoolice. Rambert statea la una din m arginile tejghelei si le facea semn de pe taburetul lui nalt. S-au asezat alaturi de el, Tarrou mpingnd linistit un vecin zgomotos. Alcoolul nu va sperie? Nu, spune Tarrou, dimpotriva. Rieux aspira mirosul de ierburi amare din paharul sau. Era greu de vorbit n acest tumult, dar Rambert parea ocupat mai ales sa bea. Doctorul nu putea nca sa judece daca era beat. La una dintre cele doua mese care ocupau restul localului strmt n care se aflau, un ofiter de marina tinnd n stnga si n dreapta cte o femeie de brat, i povestea unui interlocutor gras si congestionat, despre o epidemie de tifos la Ca iro: "Tabere, spunea el, se facusera tabere pentru indigeni, cu corturi pentru bo lnavi, si de jur mprejur, un cordon de santinele care trageau asupra celor din fa milie cnd acestia ncercau sa aduca prin frauda leacuri babesti. Era o masura aspra , dar dreapta." La cealalta masa, ocupata de niste tineri eleganti, conversatia era de nenteles si se pierdea n ritmul slagarului Saint Jams Infirmay care se revar sa dintr-un picup cocotat pe undeva. Sunteti multumit ? spune Rieux ridicnd glasul. Se apropie, spune Rambert. Poate n cursul saptamnii. Pacat, striga Tarrou. De ce? Tarrou se uita la Rieux. O! spune acesta, Tarrou spune asta pentru ca se gndeste ca ne-ati fi putut fi de folos aici. Dar eu, nteleg prea bine dorinta dumneavoastra de a pleca. Tarrou a mai oferit un rnd. Rambert a cobort de pe taburet si l-a privit n fata pent ru ntia oara: La ce v-as fi de folos ? Pai, spune Tarrou, ntinznd mna spre pahar fara sa se grabeasca, la formatiile noas tre sanitare.

Rambert si lua acel aer de reflectie ncapatnata care i era obisnuit si s-a catarat l a locul lui pe taburet. Nu vi se par folositoare aceste formatii ? spune Tarrou care tocmai bause si l p rivea cu atentie pe Rambert. Foarte folositoare, spune ziaristul, si soarbe din nou. Rieux observa ca-i trem ura mna. Se gndi ca da, hotart, era complet beat. n ziua urmatoare, cnd Rambert a intrat pentru a doua oara n restaurantul spaniol, e l a trecut prin mijlocul unui grup de barbati care scosesera scaune n fata intrar ii si se bucurau de seara verde si aurie n care caldura de-abia ncepea sa slabeasc a. Fumau un tutun cu un miros ntepator. nauntru, restaurantul era aproape pustiu. R ambert s-a dus sa se aseze la masa din fund la care l gasise prima oara pe Gonzal es. I-a spus chelneritei ca are sa astepte. Erau orele nouasprezece treizeci. ncet ul cu ncetul oamenii au intrat si s-au instalat la mese. ncepusera sa fie serviti si bolta joasa se umpluse de zgomote de tacmuri si de conversatii nabusite. La ore le douazeci, Rambert tot mai astepta. A fost aprinsa lumina. Niste clienti nou v eniti s-au instalat la masa lui. Si-a comandat cina. La orele douazeci si treize ci, ispravise de mncat, fara sa-l fi vazut pe Gonzales sau pe cei doi tineri. A f umat cteva tigari. Restaurantul se golea pe nesimtite. Afara noaptea cadea foarte repede. Un suflu caldut care venea dinspre mare misca usor perdelele usilor cu geam. Cnd s-au facut orele douazeci si unu, Rambert a bagat de seama ca la mese n u mai era nimeni si chelnerita se uita la el cu uimire. A platit si a iesit afar a. n fata restaurantului, o cafenea era deschisa. Rambert s-a instalat lnga tejghe a si supraveghea intrarea restaurantului. La orele douazeci si unu si treizeci, s-a ndreptat spre hotel, cautnd zadarnic n minte un mijloc de a da de Gonzales, a c arui adresa n-o avea, si simtind un gol n inima la gndul tuturor demersurilor care trebuiau rencepute. Acesta a fost momentul, n noaptea spintecata de ambulante fugitive, n care si-a dat seama, cum avea sa-i spuna doctorului Rieux, ca n tot acest timp si uitase ntr-un fel sotia pentru a se concentra n ntregime n cautarea unei sparturi n zidurile care l desparteau de ea. Dar acesta a fost si momentul n care, ntlnind o data mai mult to ate caile barate, a regasit-o n centrul dorintei sale cu o asemenea izbucnire de du rere, nct a nceput sa alerge spre hotel, pentru ca sa fuga de aceasta arsura salbat ica pe care nsa o ducea cu el si care i sfredelea tmplele. A doua zi a venit foarte devreme la Rieux ca sa-l ntrebe cum l-ar putea gasi pe C ottard. Tot ceea ce mi ramne de facut, spune el, este sa urmez din nou aceeasi filiera. Veniti mine seara, spune Rieux; Tarrou, nu stiu de ce, mi-a cerut sa-l invit pe Cottard. L-am chemat la ora zece. Veniti la zece si jumatate. Cnd Cottard a sosit n seara urmatoare, Tarrou si doctorul Rieux vorbeau despre o vi ndecare neasteptata care avusese loc n serviciul acestuia din urma. Unul la zece. A avut noroc, spunea Tarrou. A! bun, spune Cottard, nu era ciuma. L-au asigurat ca era vorba chiar de aceasta boala. Imposibil, din moment ce s-a facut bine. Stiti la fel de bine ca mine, ciuma nu iarta. n general, nu, spune Rieux. Dar cu un pic de ncapatnare, ai surprize. Cottard rse. Nu s-ar zice. Ati auzit cifrele n seara asta ? Tarrou, care se uita la rentier cu bunavointa, spune ca cifrele i erau cunoscute, ca situatia era grava, dar ce dovedeau toate astea ? Dovedeau ca trebuiau luate masuri si mai drastice. Ei, pai! Le-ati si luat. Da, dar trebuie ca fiecare dintre noi sa le ia pe cont propriu. Cottard se uita la Tarrou fara sa nteleaga. Acesta spunea ca prea multi oameni sta u inactivi, ca epidemia era problema fiecaruia si ca fiecare trebuia sa-si faca d atoria. Formatiunile voluntare erau deschise tuturor. Asta e o idee, spune Cottard, dar nu va folosi la nimic. Ciuma e prea puternica. O sa stim asta, spune Tarrou pe un ton rabdator, cnd vom fi ncercat tot ce e posi bil. n acest timp, Rieux, la biroul lui, recopia niste fise. Tarrou tot l mai privea pe

rentier care se framnta pe scaun. De ce n-ati venit cu noi, domnule Cottard ? Celalalt s-a ridicat cu un aer jignit si si-a luat palaria lui rotunda: Nu e meseria mea. Apoi pe un ton de bravada : De altfel eu ma simt bine n mijlocul ciumei si nu vad de ce m-as baga ca s-o fac sa nceteze. Tarrou se lovi peste frunte, parca iluminat de un adevar neasteptat: Ah ! e adevarat, uitam ca de n-ar fi asta v-ar aresta. Cottard a avut o tresari re puternica si s-a agatat de scaun ca si cum s-ar fi sprijinit sa nu cada. Rieu x ncetase sa mai scrie si l privea cu un aer serios si interesat. Cine v-a spus asta ? a strigat rentierul. Tarrou parea surprins si a spus : Pai dumneata. Sau cel putin asta e ceea ce ni s-a parut, doctorului si mie, ca n telegem. Si cum Cottard, apucat deodata de o furie mai puternica dect el, bolborosea cuvin te de nenteles, Tarrou a adaugat: Nu va enervati. Nici doctorul si nici eu n-o sa va denuntam. Istoria dumneavoast ra nu ne priveste. Si apoi, nu ne-a placut niciodata politia. Haideti, stati jos ! Rentierul se uita la scaun, si apoi, dupa o ezitare, s-a asezat. Un moment mai trz iu, a oftat: E o istorie veche, a recunoscut el, pe care au scos-o din nou la lumina. Credea m ca a fost uitata. Dar e unul care a vorbit. M-au chemat si mi-au spus sa le st au la dispozitie pna la nchiderea anchetei. Am nteles ca pna la urma ma vor aresta. E ceva grav ? ntreaba Tarrou. Depinde ce ntelegeti prin grav. n orice caz, nu e un omor. nchisoare sau munca silnica ? Cottard parea foarte abatut. nchisoare, daca am noroc... Dar peste o clipa a reluat cu vehementa : Este o eroare. Oricine face erori. Si nu pot suporta ideea de a fi ridicat pent ru asta, de a fi despartit de casa mea, de obiceiurile mele, de toti cei pe care i cunosc. A! exclama Tarrou, si de aceea v-a venit ideea sa va spnzurati ? Da, o prostie, desigur. Rieux a vorbit pentru prima data si i-a spus lui Cottard ca-i ntelege nelinistea dar ca, poate, totul avea sa se aranjeze. O ! pentru moment, stiu ca n-am de ce sa ma tem. Vad, spune Tarrou, n-o sa intrati n formatiile noastre. Celalalt, care si nvrtea n mini palaria, a ridicat spre Tarrou o privire nesigura: Nu trebuie sa va suparati pe mine. Sigur ca nu. Dar ncercati cel putin, a spus Tarrou zmbind, sa nu raspnditi microbu l n mod voit. Cottard a protestat ca el nu dorise ciuma, aceasta venise asa, si nu era vina lu i daca ea i aranja pentru moment treburile. Iar cnd Rambert a ajuns la usa, rentier ul a adaugat cu multa energie n glas: De altfel, parerea mea e ca n-o sa ajungeti la nici un rezultat. Rambert a aflat ca nici Cottard nu cunostea adresa lui Gonzales, dar ca, oricum, puteau sa se duca din nou la cafeneaua aceea mica. Si-au dat ntlnire pentru a doua zi. Si cum Rieux si-a manifestat dorinta de-a fi tinut la curent, Rambert l-a invitat sa vina mpreuna cu Tarrou la sfrsitul saptamnii n odaia lui, noaptea, la ori ce ora. Dimineata, Rambert s-a dus cu Cottard la cafenea si i-au transmis lui Garcia sa vina la o ntlnire n aceeasi seara sau, daca nu va putea, atunci sa vina seara urmat oare. n seara aceea l-au asteptat zadarnic. A doua zi Garcia era acolo. A asculta t n tacere povestirea lui Rambert. El nu era la curent, dar stia ca fusesera conse mnate cartiere ntregi timp de douazeci si patru de ore pentru ca sa se procedeze la verificari de domiciliu. Era posibil ca Gonzales si cei doi tineri sa nu fi pu tut trece peste cordoane. Dar tot ceea ce el, Garcia, putea face, era sa-i puna

din nou n legatura cu Raoul. Fireste, asta nu va fi dect poimine. Vad, spune Rambert, trebuie luat totul de la nceput. A treia zi, la un colt de s trada, Raoul confirma ipoteza lui Garcia; cartierele periferice fusesera consemn ate. Trebuia luat din nou contact cu Gonzales. Doua zile mai trziu, Rambert lua prn zul mpreuna cu jucatorul de fotbal. Ce prostie, spunea acesta. Ar fi trebuit sa convenim asupra unui mijloc de a ne ntlni. Aceasta era si parerea lui Rambert. Mine dimineata ne vom duce la baieti si vom ncerca sa aranjam totul. n ziua urmatoare baietii nu erau acasa. Le-au lasat vorba pentru o ntlnire a doua z i la amiaza, n piata Liceului si Rambert s-a ntors acasa cu o expresie care l-a uim it pe Tarrou, atunci cnd l-a ntlnit dupa-amiaza. Nu merge ? l-a ntrebat Tarrou. Tot lund-o de la cap... spune Rambert Si si-a rennoit invitatia. Seara, cnd cei doi barbati au intrat n odaia lui Rambert, acesta statea culcat. Sa ridicat si a umplut paharele pe care le pregatise. Rieux, lundu-l pe al lui, a n trebat daca lucrurile erau pe calea cea buna. Ziaristul a raspuns ca facuse din n ou un ocol complet, ca ajunsese la acelasi punct si ca va avea n curnd ultima ntlnir e cu ei. A baut si a adaugat: Fireste, nu vor veni. Nu trebuie facut din asta un principiu, spune Tarrou. nca n-ati nteles, raspunde Rambert dnd din umeri. Ce anume ?' Ciuma. A! face Rieux. Nu, n-ati nteles ca totul consta n a o lua de la capat. Rambert s-a dus ntr-un col t al odaii si a deschis un mic fonograf. Ce disc e asta ? ntreaba Tarrou. l cunosc. Rambert raspunde ca era Saint James Infirmary. La mijlocul discului, s-au auzit pocnind n departare doua mpuscaturi. Un cine sau o evadare, spune Tarrou. Un moment mai trziu, placa se ispravise si apelul unei ambulante devenise limpede , crescuse, trecuse pe sub geamurile odaii de hotel, scazuse si n fine se stinsese . Placa asta nu e vesela, spune Rambert. Nu mai spun ca e cel putin a zecea oara c-o aud astazi. Va place att de mult ? Nu, dar e singura pe care o am. Si dupa o clipa: Va spun ca totul consta n a o lua de la capat. L-a ntrebat pe Rieux cum mergeau formatiile. Erau cinci echipe care lucrau. Spera u sa mai formeze si altele. Ziaristul sedea pe pat si parea preocupat de unghiil e lui. Rieux i cerceta silueta scunda si puternica, ghemuita pe marginea patului. A bagat deodata de seama ca Rambert se uita la el. Stiti, doctore, a spus el, m-am gndit mult la organizatia dumneavoastra. Daca nu sunt alaturi de dumneavoastra este pentru ca am motivele mele. n rest, cred ca as mai sti sa-mi pun pielea la bataie, am facut razboiul din Spania. De ce parte ? ntreba Tarrou. - De partea celor nvinsi. Dar de atunci am reflectat putin. La ce ? a facut Tarrou. La curaj. Acuma stiu ca omul este capabil de fapte mari. Dar daca nu este capab il de un sentiment mare, atunci el nu ma intereseaza. Se pare ca este capabil de orice, spune Tarrou. Ba nu, este incapabil sa sufere sau sa fie fericit multa vreme. Nu este prin ur mare capabil de nimic de seama. Se uita la ei, apoi spune: Iata, dumneata, Tarrou, esti capabil sa mori pentru o iubire ? Nu stiu, dar cred ca acuma nu. Poftim. Si esti capabil sa mori pentru o idee, se vede de la o posta. Ei bine,

eu m-am saturat de oamenii care mor pentru o idee. Nu cred n eroism, stiu ca e le sne practicabil si mi-am dat seama ca e distructiv. Ceea ce ma intereseaza este daca cineva poate sa traiasca si sa moara pentru ceea ce iubeste. Rieux l ascultase cu atentie pe ziarist. Fara sa nceteze sa-l priveasca, i spune cu blndete: Omul nu este o idee, Rambert. Celalalt a sarit de pe pat cu obrazul aprins de pasiune. Este o idee, si nca o idee goala, ncepnd din momentul n care renunta la iubire. Si t ocmai asta e, ca nu mai suntem capabili de iubire. Sa ne resemnam, doctore! Sa a steptam pna ce devenim n stare sa iubim si daca este ntr-adevar imposibil, sa astep tam izbavirea generala fara a face pe eroii. Eu nu merg mai departe. Rieux se ridica, cu o expresie subita de oboseala. Dumneata ai dreptate, Rambert, ai ntrutotul dreptate, si pentru nimic n lume n-as vrea sa te retin de la ceea ce ai de gnd si care mi se pare ceva drept si bun. Da r trebuie totusi sa-ti spun urmatoarele: nu este vorba de eroism n toate astea. E vorba de cinste. Este o idee care poate sa te faca sa rzi, dar singurul mod de a lupta mpotriva ciumei este cinstea. Ce este cinstea ? spune Rambert, cu un aer deodata serios. Nu stiu ce e n general. Dar n cazul meu stiu ca ea consta n a-mi face meseria. A! spune Rambert furios, eu nu stiu care e meseria mea. Poate ca ntr-adevar gres esc alegnd iubirea. Rieux i tine piept: Nu, spune el cu putere, nu gresesti. Rambert l privea gnditor. Dumneavoastra doi, spune el, mi nchipui ca n-aveti nimic de pierdut n toate astea. E mai usor sa alegi calea cea buna. Rieux si-a golit paharul. Sa mergem, spune el, avem treaba. Iese. Tarrou l urmeaza, dar n ultimul moment a parut sa se razgndeasca, s-a ntors spre zia rist si i-a spus: Stiti ca sotia lui Rieux se afla ntr-un sanatoriu la cteva sute de kilometri de a ici ? Rambert a avut un gest de surpriza, dar Tarrou plecase. A doua zi, la prima ora, Rambert i telefona doctorului: Ati primi sa lucrez cu dumneavoastra pna ce gasesc mijlocul de a parasi orasul ? Urma o tacere la celalalt capat al firului, si apoi: Da, Rambert. ti multumesc.

III Astfel, ct tinea saptamna, prizonierii ciumei se zbateau cum puteau. Si unii dintr e ei, ca de pilda Rambert, reuseau chiar sa-si nchipuie, dupa cum s-a vazut, ca m ai actionau ca niste oameni liberi, ca mai puteau alege. Dar, de fapt, se putea s pune n acel moment, n mijlocul lunii august, ca ciuma domnea. Nu mai existau atunc i destine individuale, ci o istorie colectiva, care era ciuma, si sentimente unic e, mpartasite de toti. Cel mai dominant dintre ele era cel al despartirii si al e xilului cu tot ceea ce comporta el ca frica si revolta. Iata de ce martorul gase ste potrivit sa descrie, n acest moment de vrf al caldurii si al bolii, situatia n oastra generala si, cu titlu de exemplu, violentele concetatenilor ramasi n viata , nmormntarile celor morti si suferintele ndragostitilor despartiti. Spre mijlocul acestui an vntul se pornise si a suflat timp de cteva zile, peste or asul ciumat. Vntul este temut n mod deosebit de locuitorii Oranului, deoarece nu ntl neste nici un obstacol natural pe podisul pe care este construit orasul, si se n apusteste asadar cu toata violenta pe strazi. Dupa aceste nesfrsite luni n care ni ci un strop de apa nu racorise orasul, Oranul se acoperise cu un soi de pasta ce nusie care s-a scorojit si a cazut la suflarea vntului. Vntul ridica asadar valuri de praf si de hrtii care loveau picioarele trecatorilor deveniti tot mai rari. i

vedeai grabindu-se pe strazi, aplecati nainte, cu o batista sau cu mna la gura. Se ara, n locul adunarilor cnd oamenii ncercau sa prelungeasca ct mai mult cu putinta a ceste zile care, fiecare, putea fi ultima, ntlneai mici grupuri de insi grabiti sa ajunga acasa sau n cafenele, astfel ca, timp de cteva zile, la ora amurgului care se lasa mult mai repede n aceasta perioada, strazile erau pustii si singur vntul suiera prin ele nentrerupt. Dinspre marea nvolburata si mereu nevazuta urca un mir os de alge si de saruri. Acest oras pustiu, albit de praf, saturat de mirosuri m arine, rasunnd de la un capat la altul de suieraturile vntului, gemea atunci ca o insula nefericita. Pna acum ciuma facuse mult mai multe victime n cartierele marginase, mai populate s i mai putin confortabile, dect n centrul orasului. Dar ea parea sa se apropie si s a se instaleze dintr-o data si n cartierele de afaceri. Locuitorii nvinuiau vntul c a transporta germenii infectiei. "ncurca lucrurile vntul asta", spunea directorul hotelului. Dar oricum, cartierele din centru stiau ca le venise rndul, auzind cum vibreaza n noapte foarte aproape de ele si din ce n ce mai des sirenele ambulantel or care faceau sa rasune sub geamurile lor chemarea posomorita si fara pasiune a ciumei. S-a nascut ideea ca n interiorul orasului nsusi sa fie izolate anumite cartiere deo sebit de ncercate si sa nu fie autorizati sa le paraseasca dect oamenii ale caror s ervicii erau indispensabile. Cei care locuiau pna atunci acolo nu au putut fi mpied icati sa considere aceasta masura ca pe o vexatiune ndreptata n mod special mpotriv a lor, si n orice caz se gndeau, prin contrast, la locuitorii celorlalte cartiere ca la niste oameni liberi. n schimb, acestia din urma, n momentele lor grele, gasea u o mngiere la gndul ca altii erau si mai putin liberi dect ei. "Oricum, altii sunt si mai ntemnitati dect mine", era fraza care rezuma pe atunci singura speranta posi bila. Cam n aceeasi perioada s-a nmultit si numarul incendiilor, mai ales n cartierele de petreceri, n partea de vest a orasului. Informatiile luate au aratat ca era vorba de persoane ntoarse din carantina si care, nnebunite de doliu si de nenorocire, si dadeau foc caselor n iluzia ca faceau astfel sa arda ciuma din ele. Aceste initi ative, a caror frecventa punea cartiere ntregi ntr-un pericol continuu din pricina vntului puternic, au fost greu de stavilit. Dupa ce s-a demonstrat zadarnic ca dez infectarea caselor efectuata de autoritati era suficienta pentru a exclude orice risc de contaminare, a trebuit sa fie decretate pedepse foarte severe pentru aces ti incendiatori nevinovati. Si, fara ndoiala, nu ideea nchisorii a fost aceea care i-a silit pe acesti nefericiti sa dea napoi, ci convingerea generala a tuturor l ocuitorilor ca o pedeapsa cu nchisoarea era echivalenta cu o pedeapsa cu moartea, ca urmare a excesivei mortalitati ce putea fi observata n temnita municipala. Bin enteles, aceasta credinta nu era lipsita de temei. Din ratiuni lesne de nteles, ci uma parea sa se nversuneze mai ales mpotriva tuturor celor care aveau obiceiul sa traiasca n grupuri, soldati, calugari sau prizonieri. n ciuda izolarii unor detinu ti, o nchisoare este o comunitate si dovada graitoare este faptul ca n nchisoarea no astra municipala paznicii plateau tribut bolii n aceeasi masura ca si prizonierii . Din punctul de vedere superior al ciumei, toata lumea, de la director si pna la ultimul detinut, era condamnata, si, pentru prima oara, poate, domnea n nchisoare o justitie absoluta. Zadarnic au ncercat autoritatile sa introduca o ierarhie n aceasta nivelare, conce pnd ideea de a decora paznicii de nchisoare morti n exercitiul functiunii. Cum star ea de asediu era decretata si cum, dintr-un anumit punct de vedere, se putea con sidera ca paznicii nchisorii erau mobilizati, li s-a dat medalia militara cu titl u postum. Dar daca detinutii n-au ridicat nici un protest, cercurile militare nau vazut lucrurile cu ochi buni si au atras pe buna dreptate atentia ca o confuzi e regretabila s-ar putea produce n spiritul publicului. Autoritatile au dat drept ate acestei plngeri si s-au gndit ca mai simplu era sa se atribuie paznicilor care mureau medalia epidemiei. Dar pentru cei care o luasera pe cea militara greseal a se comisese; nu era de conceput sa li se retraga decoratiile, iar cercurile mil itare continuau sa-si mentina punctul lor de vedere. Pe de alta parte, n ceea ce priveste medalia epidemiilor, ea avea inconvenientul de a nu produce efectul mor al care fusese obtinut prin atribuirea unei decoratii militare, deoarece pe timp de epidemie era banal sa obtii o decoratie de acest gen. Toata lumea a fost nemu

ltumita. n plus, administratia penitenciara nu a putut sa procedeze ca autoritatile religio ase sau cum procedasera, n mai mica masura, cele militare. Calugarii singurelor d oua manastiri ale orasului fusesera, ntr-adevar, dispersati si gazduiti provizori u n familii cucernice. La fel, de cte ori lucrul a fost posibil, mici companii fuse sera scoase din cazarmi si bagate n garnizoana, n scoli sau n imobile publice. Astfe l boala care, aparent, i silise pe locuitori la o solidaritate de asediati, distr ugea n acelasi timp asociatiile traditionale si i retrimitea pe indivizi n singurat atea lor. Asta crea un adevarat haos. Se poate presupune ca toate aceste circumstante, adaugate la vnt, transmisesera i ncendiul si n unele spirite. Portile orasului au fost din nou atacate n timpul nop tii, de mai multe ori, dar de asta data de mici grupuri narmate. Au avut loc schi mburi de focuri, raniri si cteva evadari. Posturile de paza au fost ntarite si aces te tentative au ncetat destul de repede. Ele au fost totusi suficiente pentru a str ni n oras un suflu de revolta care a provocat cteva scene de violenta. Case, incend iate sau ncuiate din motive sanitare, au fost jefuite. La drept vorbind, este gre u de presupus ca aceste acte ar fi fost premeditate. Cel mai adesea o ocazie nea steptata mpingea oamenii, pna atunci onorabili, la actiuni blamabile care au fost imitate imediat. Se gasisera astfel smintiti care sa se napusteasca ntr-o casa nca n flacari, n prezenta proprietarului nsusi, naucit de durere. n fata nepasarii aces tuia, exemplul celor dinti a fost urmat de multi dintre spectatori si, pe aceasta strada ntunecoasa, la lumina incendiului, s-au vazut fugind n toate partile umbre deformate de flacarile care plpiau si de obiectele sau mobilele pe care le duceau pe umeri. Tocmai aceste incidente au silit autoritatile sa asimileze starea de c iuma cu starea de asediu si sa aplice legile care decurgeau de aici. Au fost mpus cati doi hoti, dar e ndoielnic ca asta sa fi facut vreo impresie asupra celorlalt i, caci n mijlocul attor morti aceste doua executii au trecut neobservate: era o p icatura de apa ntr-un ocean! Si, ntr-adevar, scene asemanatoare s-au repetat destu l de des, fara ca autoritatile sa schiteze gestul de a interveni. Singura masura care a parut sa-i impresioneze pe toti locuitorii a fost interzicerea circulatie i si stingerea luminilor pe strazi. ncepnd de la orele unsprezece, cufundat ntr-un nt uneric complet, orasul era mpietrit. Sub noptile cu luna, el si alinia zidurile albicioase si strazile drepte, nepatat e vreodata de masa neagra a unui arbore, netulburate vreodata de pasul unui treca tor sau de latratul unui cine. Marele oras tacut nu mai era atunci dect o adunare de cuburi masive si inerte, n mijlocul carora numai efigiile ncremenite ale binefac atorilor uitati sau ale oamenilor mari din vechime, nabusiti pentru totdeauna n bro nz, ncercau, cu falsele lor obrazuri de piatra sau de fier, sa evoce o imagine de gradata a ceea ce fusese omul. Acesti idoli mediocri tronau sub un cer dens, la n crucisarile strazilor fara viata, brute insensibile care ntruchipau destul de bin e domnia nemiscarii n care intrasem, sau cel putin ordinea ei ultima, aceea a unu i mare cimitir n care ciuma, piatra si ntunericul, facusera sa taca n cele din urma orice glas. Dar ntunericul era si n inimi si att lucrurile adevarate ct si legendele care se pov esteau n legatura cu nmormntarile nu erau menite sa-i linisteasca pe concetatenii n ostri. Naratorul se scuza, dar trebuie totusi sa vorbeasca despre nmormntari. El nt elege reprosul care i s-ar putea face n aceasta privinta, dar singura lui justifi care este ca nmormntari au fost n tot timpul acestei perioade si ca, ntr-un anume fe l, a fost obligat, la fel cum au fost obligati toti concetatenii nostri, sa se p reocupe de nmormntari. n orice caz, nu ca ar avea gustul acestui gen de ceremonii, el prefernd dimpotriva societatea celor vii, si pentru a da un exemplu, baile n ma re. Dar, de fapt, baile n mare fusesera suprimate si societatea celor vii se teme a tot timpul sa nu fie obligata sa cedeze pasul societatii mortilor. Asta era un lucru evident. Binenteles, puteai totusi sa te fortezi sa nu vezi aceasta eviden ta, sa-ti acoperi ochii si s-o refuzi, dar evidenta are o putere teribila care sfr seste totdeauna prin a nvinge orice. Exista, de pilda, vreun mijloc de a refuza nm ormntarile, n ziua n care cei pe care i iubesti au nevoie de nmormntari ? Ei bine, ceea ce caracteriza la nceput ceremoniile noastre era rapiditatea! Toate

formalitatile fusesera simplificate si, n general, pompa funebra fusese suprimata . Bolnavii mureau departe de familiile lor, iar vechile rituale fusesera interzise , n asa fel nct cel care murise seara petrecea noaptea singur, iar cel care murea n timpul zilei era nmormntat fara ntrziere. Familia era, binenteles, nstiintata, dar n m joritatea cazurilor nu se putea deplasa, fiind in carantina daca locuise laolalt a cu bolnavul. n cazul n care familia nu traise mpreuna cu cel mort, ea se prezenta la ora indicata, adica a plecarii spre cimitir, trupul fiind de mai nainte spalat si pus in sicriu. Sa presupunem ca aceasta formalitate ar fi avut loc la spitalul auxiliar de care se ocupa doctorul Rieux. Scoala avea o iesire plasata n spatele cladirii princip ale. ntr-o mare magazie care dadea pe culoar se aflau sicriele. Pe culoar chiar, familia gasea un singur sicriu gata nchis. Se trecea de ndata la ceea ce era mai i mportant, adica i se dadea capului familiei hrtiile la semnat. Trupul era apoi nca rcat ntr-o masina care era ori un adevarat furgon, ori o ambulanta mare transform ata. Rudele se urcau ntr-unul din taxiurile care mai erau nca autorizate sa circul e, si cu toata viteza masinile ajungeau pe strazi laterale la cimitir. La poarta , jandarmii opreau convoiul, puneau o stampila pe permisul oficial, fara de care era cu neputinta sa ai ceea ce concetatenii nostri numesc un ultim lacas, se dad eau la o parte iar masinile opreau lnga un loc patrat n care numeroase gropi astep tau sa fie umplute. Un preot ntmpina trupul, caci serviciile religioase la biseric a fusesera suprimate. n timp ce se rosteau rugaciunile, sicriul era cobort din mas ina, legat cu frnghii, tras, aluneca, se lovea de fundul gropii, preotul si flutur a agheazmatarul iar primii bulgari de pamnt se si pravaleau peste capac. Ambulant a plecase putin mai devreme ca sa fie supusa unei stropiri cu dezinfectant si, n timp ce lutul aruncat cu lopata rasuna din ce n ce mai nabusit, familia disparea n taxi. Un sfert de ora mai trziu era din nou acasa. Astfel, totul se petrecea cu maximum de rapiditate si minimum de riscuri. Si, far a ndoiala, cel putin la nceput, este evident ca sentimentul legitim al familiilor a fost jignit. Dar astea sunt consideratii de care nu se poate tine seama pe vre me de ciuma : totul fusese sacrificat eficacitatii. De altfel, daca la nceput mor alul populatiei suferise din pricina acestor practici, caci dorinta de a fi nmormnt at n mod decent este mai raspndita dect se crede, ceva mai trziu, din fericire, probl ema aprovizionarii devenise delicata si interesul locuitorilor s-a ndreptat spre alte preocupari mai imediate. Absorbiti de faptul ca trebuiau sa stea la cozi, s a efectueze demersuri, sa ndeplineasca formalitati daca voiau sa mannce, oamenii n u au mai avut timp sa se gndeasca la felul n care se murea n jurul lor sau n care vor muri ei nsisi. Asadar, aceste greutati materiale, care ar fi trebuit sa fie un r au, s-au aratat pna la urma a fi o binefacere. Si totul ar fi fost cum nu se poat e mai bine daca epidemia, asa cum s-a si vazut, nu s-ar fi extins... Caci sicriele au devenit atunci mai rare, lipsea pnza pentru giulgiu, si locul n ci mitir. Trebuia facut ceva ! Cel mai simplu, si tot din motive de eficacitate, se pare sa fi fost gruparea ceremoniilor si, cnd lucrul era necesar, sporirea numaru lui de drumuri facute ntre spital si cimitir. Astfel, n ceea ce priveste sectia lu i Rieux, spitalul dispunea n acel moment de cinci sicrie. O data ocupate, ambulan ta le ncarca. La cimitir, cutiile erau golite, si trupurile de culoarea fierului d epuse pe targi asteptau ntr-un hangar amenajat n acest scop. Sicriele se stropeau c u solutie antiseptica, duse la spital, si operatia rencepea de cte ori era necesar . Organizarea era prin urmare foarte buna si prefectul se arata satisfacut. El i spusese chiar lui Rieux ca la urma urmei acest sistem era mai bun dect carutele cu morti conduse de negri, asa cum erau descrise n cronicile vechilor ciume. Da, spune Rieux, este aceeasi nmormntare, dar noi facem si fise... Progresul este incontestabil. n ciuda acestor succese ale administratiei, caracterul neplacut pe care l luau acu m formalitatile l obligau sa ndeparteze rudele de la ceremonie. Li se tolera doar sa vina la poarta cimitirului si nca nici asta nu era oficial admis. Pentru ca, n ceea ce priveste ultima ceremonie, lucrurile se schimbasera putin. La marginea c imitirului, pe un spatiu liber, acoperit cu arbusti de fistic, fusesera sapate d oua imense gropi. Exista groapa barbatilor si groapa femeilor. Din acest punct d e vedere, administratia respecta convenientele si abia mult mai trziu, prin forta lucrurilor, a disparut si aceasta ultima pudoare si au fost ngropati n dezordine, u

nii peste altii, barbati si femei, fara vreo preocupare pentru decenta. Din feri cire, aceasta ultima rusine a marcat numai ultimele momente ale flagelului. n per ioada de care ne ocupam, despartirea gropilor exista si prefectura tinea mult la acest lucru. n fundul fiecareia din ele un strat gros de var nestins fumega si c locotea. Pe marginile gropii, dintr-un morman din acelasi var ieseau clabuci n ae r liber. Cnd drumurile ambulantei se terminau, targile erau aduse n sir si de pe e le alunecau pe fundul gropii, aproximativ unele lnga altele, trupurile despuiate si usor strmbe, care, n aceeasi clipa, erau acoperite de var nestins, apoi de pamnt , dar numai pna la o anumita naltime, spre a pastra loc oaspetilor care mai urmau sa vina. A doua zi rudele erau invitate sa semneze ntr-un registru, ceea ce scote a la iveala diferenta care poate sa existe ntre oameni si, de exemplu, cini: la oa meni este totdeauna posibil controlul. Pentru toate aceste operatii era nevoie de personal si autoritatile erau mereu p e pragul de a-i duce lipsa. Multi dintre acesti infirmieri si gropari mai nti ofic iali, apoi improvizati, au murit de ciuma. Oricte precautii se luau, ntr-o zi tot se producea contagiunea. Dar daca te gndesti bine, lucrul cel mai uimitor a fost a cela ca pentru aceasta meserie n-au lipsit niciodata oamenii n tot timpul epidemi ei. Perioada critica a aparut cu putin nainte ca ciuma sa fi atins punctul maxim si ngrijorarea doctorului Rieux era atunci ntemeiata. Nici pentru cadrele sanitare, nici pentru ceea ce el numea muncile grele, mna de lucru nu era ndestulatoare. Da r, ncepnd din momentul n care ciuma a pus ntr-adevar stapnire pe tot orasul, nsusi exc esul bolii a atras dupa sine consecinte foarte comode, deoarece a dezorganizat nt reaga viata economica si a sporit considerabil numarul de someri, n majoritatea c azurilor, acestia nu puteau fi recrutati pentru treburi cernd initiativa, dar au u surat muncile penibile, ntr-adevar, ncepnd din acel moment mizeria s-a dovedit mai puternica dect frica, cu att mai mult cu ct munca era platita proportional cu riscu l. Sectiile sanitare au putut dispune de o lista de solicitanti si, de ndata ce se producea un loc vacant, erau nstiintati primii de pe lista care, daca nu lasaser a si ei locul vacant n urma lor ntre timp, se prezentau de ndata. Astfel, prefectul care ezitase multa vreme sa foloseasca pe cei condamnati temporar sau pe viata la acest gen de munci a putut sa evite sa faca uz de aceasta masura extrema. El era de parere ca atta vreme ct vor exista someri, se putea astepta. De bine, de rau, pna la sfrsitul lunii august concetatenii nostri au putut deci sa fie dusi la ultimul lor lacas daca nu n mod decent, cel putin n suficienta ordine pentru ca administratia sa aiba constiinta ca-si ndeplineste datoria. Dar trebuie anticipat putin asupra urmarii evenimentelor pentru a povesti ultimele procedee la care am fost nevoiti sa recurgem. La nivelul la care ciuma s-a mentinut ntr-ade var ncepnd cu luna august, numarul mare al victimelor a depasit cu mult posibilita tile pe care le putea oferi micul nostru cimitir. Zadarnic au fost darmate parti din zid, zadarnic a fost facuta pentru cei morti o iesire n terenurile nconjuratoar e, a fost curnd nevoie sa se gaseasca altceva. S-a hotart mai nti ca nmormntarile sa f ie facute noaptea, ceea ce dintr-o data permisese autoritatilor sa procedeze far a anumite menajamente. Au putut fi ngramadite n ambulanta trupuri din ce n ce mai n umeroase. Si cei ctiva trecatori ntrziati care, mpotriva oricarei reguli, se mai afl au prin cartierele marginase dupa oprirea circulatiei (sau cei pe care munca lor i aducea acolo) ntlneau uneori lungi ambulante albe care goneau cu toata viteza, f acnd sa rasune cu sirenele lor lesinate strazile goale ale noptii. n graba, trupur ile erau aruncate n gropi. Nici nu se rostogoleau bine ca lopetile de var se si s farmau pe fetele lor, iar pamntul i acoperea ntr-un fel anonim n gropi sapate din ce n ce mai adnc. Ceva mai trziu, totusi, administratia s-a vazut obligata sa caute loc n alta parte si sa mai largeasca spatiul. O hotarre a prefecturii i-a expropriat pe cei care ocupau unele locuri de veci si resturile exhumate au luat drumul spre crematoriu . Curnd a fost nevoie sa fie incinerati chiar mortii de ciuma. Dar a fost folosit vechiul cuptor de incinerare care se afla la rasaritul orasului, n afara portilo r. Pichetul de paza a fost mutat ceva mai departe si un functionar al primariei a usurat mult sarcina autoritatilor cu sfatul lui de a se folosi tramvaiele care , alta data, deserveau cornisa maritima si care stateau acum nentrebuintate. n ace st scop s-au amenajat vagoanele cu motor si remorcile, scotndu-se din ele scaunele , iar sinele au fost ntoarse n dreptul cuptorului, care astfel a devenit cap de li

nie. Si n tot timpul acestui sfrsit de vara ca si n timpul ploilor de toamna, puteai sa v ezi de-a lungul cornisei, n toiul noptii, convoaie stranii de tramvaie fara calat ori, hurducndu-se deasupra marii. Locuitorii au sfrsit prin a afla despre ce era v orba. Si, n ciuda patrulelor care interziceau accesul cornisei, grupuri de oameni reuseau destul de des sa se strecoare pe stncile care se naltau deasupra marii si sa arunce flori la trecerea tramvaielor. Si se auzeau atunci vehicule zdranganin d n noaptea de vara, cu ncarcatura lor de flori si de morti. Catre dimineata, n orice caz n primele zile, un abur gros si gretos plutea asupra cartierelor rasaritene ale orasului. Dupa parerea tuturor medicilor, aceste duhor i, desi neplacute, nu puteau dauna nimanui. Dar locuitorii din aceste cartiere a u amenintat sa le paraseasca de ndata, fiind ncredintati ca astfel ciuma se va aba te peste ei din naltul cerului, nct autoritatile au fost obligate sa ndeparteze fumul printr-un sistem de tevi complicat si locuitorii s-au potolit. Numai n zilele cu vnt puternic, un vag miros venit dinspre rasarit le amintea ca traiesc ntr-o noua ordine si ca flacarile ciumei si mistuiau n fiecare seara tributul. Acestea au fost urmarile extreme ale epidemiei. Dar, din fericire, ea nu s-a mai extins ulterior, fiindca se poate imagina ca n acest caz ingeniozitatea functiona rilor nostri, dispozitiile prefecturii si chiar capacitatea de absorbtie a cupto rului ar fi fost depasite. Rieux stia ca fusesera prevazute atunci solutii disper ate, ca de pilda zvrlirea cadavrelor n mare, si si nchipuia lesne spuma lor monstruo asa pe apa albastra, el stia de asemenea ca daca statisticile ar fi continuat sa urce, orice organizare, orict de excelenta ar fi fost, n-ar fi rezistat, ca oamen ii ar fi ajuns sa moara gramada si sa putrezeasca pe strazi, n ciuda prefecturii, si ca orasul ar fi avut parte, n pietele publice, de scene n care muribunzi s-ar fi agatat de cei vii cu un amestec de ura si de speranta stupida. Acesta era, n orice caz, genul de evidenta sau temeri care mentineau n cetatenii n ostri sentimentul exilului si al despartirii. n aceasta privinta, naratorul stie foarte bine ct de regretabil este faptul ca nu poate reda aci nimic care sa fie s pectaculos, ca de pilda vreun model sau vreo actiune stralucita, asemanatoare ce lor pe care le gasesti n povestirile vechi, dar nimic nu e mai spectaculos dect un flagel si, prin nsasi durata lor, marile nenorociri sunt monotone. n amintirea ce lor care le-au trait, ngrozitoarele zile de ciuma nu apar ca niste mari flacari s omptuoase si pline de cruzime, ci mai ales asemenea unui interminabil mers trsit care striveste totul n calea lui. Nu, ciuma nu avea nici o legatura cu imaginile exaltate care l urmarisera pe doct orul Rieux la nceputul epidemiei. Ea era mai nti o administratie prudenta si impeca bila, functionnd bine. Si de aceea, n paranteza fie spus, pentru a nu trada nimic si mai ales pentru a nu se trada pe sine, naratorul a tins spre obiectivitate. El n-a vrut sa modifice aproape nimic prin mijloacele artei, afara doar de ceea ce e neaparat necesar unei relatari ct de ct coerente. Si nsasi obiectivitatea este a ceea care i porunceste acum sa spuna ca, daca marea suferinta a acelei perioade, cea mai generala si cea mai adnca, era despartirea, daca ntr-adevar este absolut ne cesar s-o descrie din nou n acest stadiu al ciumei, nu este mai putin adevarat ca nsasi aceasta suferinta si pierdea atunci din patetismul ei. Concetatenii nostri, cel putin aceia dintre ei care suferisera mai mult din prici na acestei despartiri, se obisnuiau ei oare cu situatia ? N-ar fi cu totul exact daca am afirma acest lucru. Mai potrivit ar fi sa spunem ca sufereau att fizic ct si moral de o senzatie de dematerializare. La nceputul ciumei, si aminteau foarte bine fiinta pe care o pierdusera si o regretau. Dar daca si aminteau limpede chip ul iubit, rsul acestuia, cutare zi despre care si dadeau seama prea trziu ca fusese o zi fericita, cu greu si puteau nchipui ce facea celalalt la o asemenea departar e n clipa chiar n care l evocau. Pe scurt, aveau n acel moment memorie, dar insuficien ta imaginatie. n cel de-al doilea stadiu al ciumei si pierdusera si memoria. Nu ca ar fi uitat cum arata acel chip dar, ceea ce e acelasi lucru, acest chip si pier duse consistenta, nu-l mai zareau n ei nsisi. Si in timp ce, n primele saptamni, avea u tendinta sa se plnga ca n dragostea lor nu mai ntlneau dect umbre, si dadusera mai t ziu seama ca aceste umbre puteau deveni mai inconsistente, pierznd si cele mai nen semnate culori pe care amintirea le-o pastra. La capatul acestui lung drum de de spartire, ei nu-si mai reprezentau aceasta intimitate care fusese a lor, nici cum

putuse trai lnga ei o fiinta pe care n orice clipa o puteau atinge cu mna. Din acest punct de vedere, ei intrasera n nsasi ordinea ciumei, cu att mai eficace cu ct era mai mediocra. Nimeni, la noi, nu mai avea sentimente mari. Dar toata lu mea trecea prin sentimente monotone. "E timpul ca asta sa se sfrseasca", spuneau concetatenii nostri, pentru ca ntr-o perioada de epidemie este normal sa doresti sfrsitul suferintelor colective si pentru ca, ntr-adevar, doreau ca sa ia sfrsit. Da r toate acestea erau spuse fara pasiunea sau sentimentul acru de la nceput, ci nu mai cu cele cteva argumente care ne ramneau clare n minte si care erau bicisnice. D upa marele avnt salbatic al primelor saptamni urmase o descurajare pe care ar fi f ost gresit s-o iei drept resemnare, dar care nu era mai putin un fel de consimta mnt provizoriu. Concetatenii nostri se domolisera, se adaptasera, cum s-ar zice, pentru ca nu av eau altceva de facut. Le mai ramnea, fireste, atitudinea de nefericire si suferin ta, dar nu-i mai resimteau ascutisul. De altfel, doctorul Rieux, de pilda, consid era ca tocmai n asta consta nenorocirea si ca obisnuinta disperarii este mai rea dect disperarea nsasi. nainte, cei despartiti nu erau cu adevarat nefericiti, exist a n suferinta lor o lumina care acum se stinsese. n prezent i vedeai la colturi de strazi, prin cafenele sau pe la prieteni, placizi si distrati, si privirea lor e ra att de plictisita nct, datorita lor, ntregul oras semana cu o sala de asteptare. Cei care aveau o meserie o practicau n ritmul ciumei, meticulos si fara stralucir e. Toata lumea era modesta. Pentru prima oara, cei despartiti nu se mai simteau stingheriti sa vorbeasca despre cel care era plecat, sa foloseasca limbajul tutu ror, sa-si cerceteze despartirea sub acelasi unghi ca si statisticile epidemiei. D aca, pna atunci, si sustrasesera cu ndrjire suferinta lor din nefericirea colectiva, ei acceptau acum sa le amestece. Fara memorie si fara speranta, se instalau n pre zent, ntr-adevar, totul devenea pentru ei prezent. Trebuie s-o spunem, ciuma rapi se tuturor puterea iubirii si chiar a prieteniei. Caci iubirea cere putin viitor, iar pentru noi nu mai existau dect clipe. Binenteles, nimic din toate acestea nu era absolut. Pentru ca, daca este adevarat ca toti cei despartiti ajunsesera n aceasta stare, este drept sa adaugam ca nu aj unsesera toti n acelasi timp si de asemenea ca, o data fixati n aceasta noua atitu dine, strafulgerari, ntoarceri, luciditati bruste i readuceau pe cei loviti la o se nsibilitate mai proaspata si mai dureroasa. Erau necesare pentru asta acele momen te de uitare n care faureau cte un plan care presupunea ca flagelul a luat sfrsit. Era necesar sa fi resimtit deodata, si ca efect al vreunui dar ceresc, muscatura unei gelozii fara obiect. Altora li se ntmpla sa aiba renvieri bruste, ieseau din toropeala lor n anumite zile ale saptamnii, fireste duminica si smbata dupa-amiaza , deoarece aceste zile erau consacrate unor anumite rituri pe vremea cnd cel pleca t era acasa. Sau i apuca un fel de melancolie, catre sfrsitul zilei, care le dadea avertismentul, de altfel nu ntotdeauna confirmat, ca memoria avea sa le revina. A cest ceas al serii, care pentru credinciosi era cel al examenului de constiinta, acest ceas este greu pentru prizonier sau pentru exilat, care nu are de examina t dect vidul. i tinea un moment suspendati, dupa care recadeau n sfrseala, se nchidea u n ciuma. Cititorul a si nteles, desigur, ca asta nsemna a renunta la ceea ce aveau ei mai p ersonal. Daca n primele perioade ale ciumei, acesti oameni erau surprinsi de mult itudinea de nimicuri care contau mult pentru ei, fara sa aiba vreo realitate pent ru ceilalti, si traindu-si astfel experienta lor personala, acum, dimpotriva, nu se mai interesau dect de ceea ce i interesa pe ceilalti, nu mai aveau dect idei gen erale si nsasi iubirea capatase pentru ei chipul cel mai abstract. Erau n asemenea masura prada ciumei, nct li se ntmpla uneori sa nu mai spere dect n somnul ei si sa s e trezeasca gndind : "Sa mi se umfle ganglionii si sa se termine o data !" Dar n r ealitate ei dormeau de mult si toata aceasta perioada nu a fost dect un somn lung . Orasul era populat de somnambuli treji care nu scapau ntr-adevar destinului lor dect rareori, cnd noaptea, rana lor, aparent nchisa, se redeschidea fara veste. Si, treziti brusc, ei si pipaiau atunci, cu un fel de placere, marginile zgndarite al e ranii, regasind ntr-o strafulgerare suferinta lor mprospatata deodata si, mpreuna cu ea, chipul ravasit al iubirii lor. Dimineata reveneau la flagel, adica la ru tina. Dar cu cine, se va spune, semanau acesti despartiti ? Ei bine, simplu, nu semana

u cu nimic. Sau, daca preferati, semanau cu toata lumea, aveau o nfatisare cu tot ul generala, mpartaseau placiditatea si agitatia puerila a cetatii. Pierdeau apare ntele simtului critic, dobndind n acelasi timp aparentele stapnirii de sine. Puteai sa-i vezi, de pilda, pe cei mai inteligenti dintre ei facndu-se a cauta ca toata lumea n ziare, sau n emisiunile de radio, motive sa creada ntr-un sfrsit rapid al c iumei, si concepnd, aparent, sperante himerice sau resimtind temeri nentemeiate la citirea unor consideratii pe care un ziarist le scrisese cam la ntmplare, cascnd de plictiseala. n rest, consumau bere sau si ngrijeau bolnavii, leneveau sau se istov eau, clasau fise sau ascultau discuri, fara a se deosebi n vreun fel unii de alti i. Cu alte cuvinte, ei nu mai alegeau nimic. Ciuma suprimase judecatile de valoa re. Si asta se vedea dupa felul n care nimeni nu se mai ocupa de calitatea hainel or sau a alimentelor pe care le cumparau. Totul era acceptat n bloc. Putem spune in ncheiere ca despartitii nu mai aveau acel privilegiu ciudat care i ocrotise la nceput. Pierdusera egoismul iubirii si folosul pe care-l trageau din el. Cel putin, acum, situatia era clara, flagelul privea pe toata lumea. Noi tot i, n mijlocul detunaturilor care se auzeau la portile orasului, a stampilelor car e ne pecetluiau viata sau decesul, n mijlocul incendiilor si al fiselor, al teroa rei si al formalitatilor, sortiti unei morti infame, dar trecute ntr-un registru, p rintre valurile de fum nspaimntatoare si clopotelul linistit al ambulantelor, ne h raneam cu aceeasi pine de exil, asteptnd fara sa stim aceeasi revedere si aceeasi pace rascolitoare. Iubirea noastra fara ndoiala era mereu prezenta, dar era pur si simplu inutilizabila, grea de dus, inerta n noi, sterila ca si crima sau condamna rea. Nu mai era dect o rabdare lipsita de viitor si o asteptare ncapatnata. Si din acest punct de vedere, atitudinea unora dintre concetatenii nostri te facea sa te gndesti la acele lungi cozi din cele patru colturi ale orasului n fata pravalii lor cu alimente. Era aceeasi resemnare si aceeasi rabdare trudnica, fara limite si n acelasi timp si fara iluzii. In ceea ce priveste despartirea, ar trebui numa i naltat acest sentiment la o scara de o mie de ori mai mare, caci era vorba atun ci de o alta foame si care putea sa devoreze totul. n orice caz, presupunnd ca ai vrea sa ai o idee exacta a starii de spirit n care se gaseau cei despartiti din orasul nostru, ar trebui evocate din nou acele eterne seri aurite si ncarcate de pulbere care cadeau peste cetatea fara arbori, n timp c e barbati si femei se revarsau pe toate strazile. Caci, lucru straniu, ceea ce u rca atunci spre terasele nca nsorite, n lipsa zgomotelor de vehicule si de masini c are constituie de obicei tot specificul sonor al oraselor, nu era dect o enorma r umoare surda de pasi si de voci nabusite, dureroasa alunecare a miilor de talpi, ritmata de suieratul flagelului sub cerul apasator, n sfrsit un trsit de picioare int erminabil si nabusitor care umplea ncetul cu ncetul tot orasul si care, seara de s eara, dadea ncapatnarii oarbe, care n inimile noastre tinea loc de dragoste, glasul ei cel mai adevarat si mai posomorit.

IV n septembrie si octombrie, ciuma a tinut orasul ncolacit sub ea. Si fiindca pomene am de trsitul picioarelor, sute de mii de oameni si le-au mai trt nca timp de saptamni , parca fara sfrsit. Ceata, caldura si ploaia si-au urmat pe cer. Stoluri tacute d e sticleti si mierle, venind din sud, au trecut la mare naltime, dar au ocolit or asul, ca si cnd simbolul evocat de Paneloux, strania tepusa de lemn care se nvrtea suiernd pe deasupra caselor, le tinea la distanta. La nceputul lui octombrie, mar i averse de ploaie maturara strazile. Si n tot acest timp, nimic mai de seama nu se produsese n afara de acest enorm trsit de picioare. Rieux si prietenii lui au descoperit atunci ct erau de obositi. De fapt, oamenii formatiilor sanitare nu mai ajungeau sa digere aceasta oboseala. Doctorul Rieux si dadea seama de acest lucru observnd la prietenii lui si la el nsusi progresele un ei ciudate indiferente. De pilda, acesti oameni, care pna acum aratasera un att de viu interes pentru toate stirile care priveau ciuma, nu se mai preocupau de loc de asa ceva. Rambert, care fusese nsarcinat provizoriu sa conduca una din casele de carantina, instalata in hotelul unde locuia el, cunostea perfect numarul cel

or pe care i avea sub observatie. Era la curent cu cele mai mici amanunte ale sist emului de evacuare pentru cei care dadeau n mod subit semne de mbolnavire. Statist ica efectelor serului asupra celor din carantina i era gravata n memorie. Dar era i ncapabil sa spuna cifra saptamnala a victimelor ciumei, nu stia realmente daca ea era n crestere sau n scadere. Iar el, n ciuda faptelor, pastra speranta unei evadar i apropiate. Ct despre ceilalti, absorbiti zi si noapte de munca lor, nu citeau ziarele si nu ascultau radioul. Si daca li se anunta un rezultat, aveau aerul ca i intereseaza, dar de fapt primeau acest rezultat cu acea indiferenta distrata pe care o gases ti la luptatorii marilor razboaie, epuizati de eforturi, silindu-se numai sa nu se abata de la ndeplinirea datoriei lor zilnice si nemaispernd nici n atacul decisi v, nici n ziua armistitiului. Grand, care continua sa efectueze calculele cerute de ciuma, ar fi fost cu sigur anta incapabil sa spuna care erau rezultatele generale. Spre deosebire de Tarrou, Rambert si de Rieux, n mod vizibil rezistenti la oboseala, sanatatea sa nu fuses e niciodata buna. Or, el cumula functia de auxiliar la primarie, de secretar la spitalul lui Rieux si mai avea si lucrarea sa nocturna. Puteai sa-l vezi astfel n tr-o continua stare de epuizare, sustinut de doua sau trei idei fixe, cum ar fi aceea de a-si permite un concediu complet dupa ciuma, timp de o saptamna cel puti n, si de a munci atunci ntr-un fel care sa-i dea rezultate pozitive, "jos palaria ", la ceea ce lucra acum. Era de asemenea cuprins de bruste nduiosari, si n aceste momente i vorbea bucuros lui Rieux despre Jeanne, se ntreba unde putea fi ea chia r n acel moment si daca, citind ziarele, se gndea la el. Si tocmai cu el se pomeni Rieux vorbind ntr-o zi despre propria lui sotie pe tonul cel mai banal, ceea ce nu facuse niciodata pna atunci. Nesigur pe creditul pe care trebuia sa-l acorde t elegramelor linistitoare ale sotiei lui, se hotarse sa telegrafieze medicului sef al sanatoriului unde ea se ngrijea. Ca raspuns, primise stirea unei agravari a sta rii bolnavei si asigurarea ca vor face totul pentru a opri progresele raului. Pa strase pentru sine vestea si nu-si explica altfel dect prin oboseala faptul ca put use s-o spuna lui Grand. Functionarul, dupa ce i vorbise de Jeanne, l ntrebase de s otia lui si Rieux i raspunsese. "Stiti, zise Grand, asta se vindeca foarte repede acum." Si Rieux convenise, zicnd numai ca despartirea ncepea sa fie lunga si ca e l ar fi ajutat-o poate pe sotia lui sa-si nvinga boala, n timp ce acuma ea trebuie sa se simta foarte singura. Apoi tacuse si nu mai raspunsese dect evaziv la ntreb arile lui Grand. Ceilalti erau n aceeasi stare. Tarrou rezista mai bine, dar carnetele lui arata c a, daca curiozitatea sa nu scazuse totusi n adncime, ea pierduse n diversitate. n ti mpul acestei ntregi perioade, ntr-adevar el nu s-a interesat aparent dect de Cottar d. Seara, la Rieux, unde se instalase pna la urma, de cnd hotelul fusese transform at n casa de carantina, abia daca l asculta pe Grand sau pe doctor cnd acestia anun tau rezultatele. El readucea imediat conversatia asupra micilor maruntisuri ale vietii oraneze care l preocupau n general. Ct despre Castel, n ziua n care a venit sa-l anunte pe doctor ca serul era gata si dupa ce hotarsera sa faca prima ncercare asupra baietelului domnului Othon, pe car e tocmai l adusesera la spital si al carui caz i parea lui Rieux disperat, n timp ce acesta i comunica batrnului sau prieten ultimele cifre statistice, si-a dat seama ca interlocutorul sau adormise adnc n fundul fotoliului. Si, naintea acestui chip p e care de obicei un aer de blndete si ironie asternea o expresie de vesnica tinere te si care, brusc relaxat, cu un firisor de saliva lunecnd printre buzele ntredesc hise, lasa sa se vada uzura si batrnetea, Rieux simti cum i se urca un nod n gt. Numai dupa asemenea slabiciuni putea Rieux sa-si dea seama ct era de obosit. Sens ibilitatea i scapa de sub control. Ferecata n cea mai mare parte a timpului, mpietri ta si uscata, ea izbucnea din cnd n cnd si l lasa prada unor emotii pe care el nu ma i era stapn. Singura lui aparare era de a se refugia n aceasta mpietrire si de a st rnge si mai mult acel nod ncordat care se formase n el. Stia foarte bine ca era sin gurul fel potrivit de a continua. n rest, nu-si facea multe iluzii si oboseala i le stergea si pe cele pe care nca le mai pastra. Fiindca el stia ca, pentru o per ioada al carei sfrsit nu-l ntrezarea, rolul lui nu mai era de a lecui. Rolul lui e ra de a diagnostica. Sa descopere, sa vada, sa descrie, sa nregistreze, apoi sa c ondamne, asta era sarcina lui. Unele sotii l apucau de mna si urlau: "Domnule doct

or, salvati-i viata". Dar el nu venise acolo ca sa salveze vieti, el venise ca s a ordone izolarea. La ce folosea ura pe care o citea atunci pe chipuri ? "N-avet i inima !" i spusese cineva ntr-o zi. Ba da, avea o inima. i folosea ca sa suporte cele douazeci de ore pe zi n care vedea murind oameni care erau facuti sa traiasc a. i folosea ca s-o ia de la capat n fiecare zi. De-aici nainte, el avea exact atta inima cta i trebuia pentru asta. Cum sa-i fi ajuns aceasta inima ca sa salveze vie ti ? Nu, nu ajutoare distribuia el de-a lungul zilei, ci lamuriri. Asta nu putea sa s e numeasca o meserie de om, binenteles. Dar, la urma urmei, cui oare, din aceasta multime terorizata si decimata, i se ngaduia sa-si exercite meseria de om ? Tot era bine ca avea parte de oboseala. Daca Rieux ar fi fost mai odihnit, acest mir os de moarte raspndit peste tot ar fi putut sa-l faca sentimental. Dar cnd n-ai do rmit dect patru ore nu esti sentimental. Vezi lucrurile asa cum sunt, adica le ve zi conform dreptatii, hidoasa si derizoria dreptate. Iar ceilalti, cei condamnat i, simteau si ei acelasi lucru. nainte de ciuma l primeau ca pe un salvator. El av ea sa aranjeze totul cu trei pilule si o seringa, si i strngeau bratul conducndu-l de-a lungul culoarelor. Era magulitor, dar primejdios. Acum, dimpotriva, se prez enta cu soldati si era nevoie de lovituri cu patul pustii ca familia sa se hotar asca sa deschida. Ei ar fi vrut sa-l ia cu ei si sa ia cu ei n mormnt ntreaga omeni re. Si era, vai, foarte adevarat ca oamenii nu se puteau lipsi unii de altii, ca era la fel de lipsit de mijloace ca si acesti nenorociti si ca avea dreptul la a ceeasi cutremurare de mila pe care o simtea crescnd n el cnd i parasea. Cel putin, acestea erau gndurile care l framntau pe doctorul Rieux o data cu cele c are priveau starea lui de exilat n timpul acestor interminabile saptamni. Si aceste a erau si gndurile pe care le putea citi si pe fetele prietenilor sai. Dar cel ma i primejdios efect al istovirii care i cuprindea putin cte putin pe toti cei care continuau aceasta lupta mpotriva flagelului nu consta n indiferenta fata de evenime ntele exterioare si de emotiile celorlalti, ci n neglijenta n voia careia se lasau . Caci aveau atunci tendinta de a evita toate gesturile care nu era strict folos itoare si care li se pareau ntotdeauna mai presus de puterile lor. Si astfel aces ti oameni ajunsesera sa neglijeze din ce n ce mai des regulile de igiena pe care e i nsisi le instituisera, sa uite unele din numeroasele dezinfectari pe care trebu iau sa le practice asupra lor nsisi, sa alerge uneori, fara a fi aparati mpotriva contagiunii, la bolnavii atinsi de ciuma pulmonara, din pricina ca, preveniti n ul timul moment ca trebuie sa se duca n case infectate, li se paruse din capul locul ui istovitor sa se mai ntoarca n vreun punct sanitar unde sa-si faca instilatiile necesare. Asta era adevarata primejdie, caci atunci lupta nsasi mpotriva ciumei i f acea cei mai vulnerabili n fata ei. Ei mizau, n cele din urma, pe hazard, si hazar dul nu e al nimanui. Exista totusi n oras un om care nu parea nici istovit, nici descurajat, si care nt ruchipa imaginea vie a satisfactiei. Era Cottard. El continua sa stea deoparte, pastrnd n acelasi timp relatiile cu ceilalti. Dar el se oprise asupra lui Tarrou pe care l vedea pe ct de des i permitea munca acestuia, pe de o parte din pricina c a Tarrou era bine informat asupra cazului lui si, pe de alta parte, pentru ca ac esta stia sa-l primeasca pe micul rentier cu o cordialitate neschimbata. Era un v esnic miracol, dar Tarrou, n ciuda muncii grele pe care o depunea, ramnea tot bine voitor si atent. Chiar atunci cnd, n unele seri, era zdrobit de oboseala, el reven ea a doua zi cu forte proaspete. "Cu asta, i spusese Cottard lui Rambert, se poat e sta de vorba, e un om. Te ntelege ntotdeauna." Iata de ce notele lui Tarrou, n aceasta perioada, converg ncet-ncet spre persoana l ui Cottard. Tarrou a ncercat sa dea un tablou al reactiilor si reflectiilor lui C ottard, asa cum i erau destainuite de catre acesta din urma, sau asa cum le inter preta el. Sub rubrica "Raporturile lui Cottard cu ciuma", acest tablou ocupa cteva pagini din carnet, si naratorul crede ca este util sa faca aici o expunere suma ra asupra lor. Opinia generala a lui Tarrou asupra micului rentier se rezuma la a ceasta judecata: "Este un personaj care creste, capata importanta." Aparent, de altfel, crestea ntru buna dispozitie. Cottard nu era nemultumit de ntorsatura pe ca re o luau evenimentele. El exprima uneori, fata de Tarrou, fondul gndirii sale, pr in remarci de acest gen : "Desigur, nu e mai bine. Dar cel putin toata lumea e n aceeasi oala."

"Binenteles, adauga Tarrou, este amenintat ca si ceilalti, dar tocmai asta e, ca e amenintat mpreuna cu ceilalti. Si apoi, sunt sigur ca nu se gndeste n mod serios c-ar putea sa fie atins de ciuma. Are aerul ca traieste cu aceasta idee, nu att d e prosteasca de altfel, ca un om n prada unei boli grave sau a unei temeri adnci e ste, prin nsusi acest fapt, scutit de toate celelalte boli sau temeri. Ati observa t, mi-a spus el, ca bolile nu pot fi cumulate ? Sa presupunem ca aveti o boala g rava sau nevindecabila, un cancer serios sau o tuberculoza teapana, n-o sa va mbo lnaviti niciodata de ciuma sau de tifos, e imposibil. De altfel, asta e valabil s i mai departe, deoarece n-am vazut niciodata un canceros murind ntr-un accident de automobil. Adevarata sau gresita, aceasta idee i creeaza lui Cottard o foarte bun a dispozitie. Singurul lucru pe care nu-l doreste este sa fie despartit de ceila lti. Prefera sa fie asediat mpreuna cu toti ceilalti dect prizonier de unul singur . Ct tine ciuma nu mai poate fi vorba de anchete secrete, de dosare, de fise, de i nstructii juridice misterioase, de arestari iminente. Propriu-zis, numai exista politie, crime vechi sau noi, nu mai exista vinovati, nu mai exista dect condamna ti care asteapta cea mai arbitrara dintre gratieri si printre ei politistii nsisi ." Astfel, Cottard, si tot conform interpretarii lui Tarrou, era ndreptatit sa pri veasca simptomele de neliniste si de zapaceala pe care le prezentau concetateni i nostri cu acea satisfactie indulgenta si ntelegatoare care se putea exprima prin tr-un : "Dati-i nainte, eu am trecut prin asta naintea voastra". "Degeaba i-am spus ca singurul mod de a nu fi despartit de ceilalti este la urma urmei de a avea o constiinta curata, m-a privit rautacios si mi-a spus: Atunci, daca e s-o iei asa, nimeni nu este niciodata cu nimeni. Singurul mod de a-i uni pe oameni ramne tot acela de a le trimite ciuma. Ia uitati-va in jur. Si, ntr-adeva r, nteleg foarte bine ce vrea sa spuna si ct de usoara si tihnita trebuie sa i se para lui viata n aceste zile. Cum sa nu recunoasca el, trecnd pe lnga ele, reactiil e care au fost si ale lui; tentativa pe care fiecare o face de a avea pe toata l umea de partea lui; bunavointa care se depune uneori pentru informatiile date un ui trecator ratacit si reaua dispozitie care i se arata alteori; navala oamenilo r spre restaurantele de lux, satisfactia lor de a se afla acolo si de a sta ct ma i mult n ele; afluenta dezordonata cu care fac coada, n fiecare zi, la cinema, cu care umplu toate salile de spectacol si chiar dancingurile, afluenta care se ntin de ca o revarsare de apa dezlantuita n toate locurile publice; darea napoi dinaint ea oricarei atingeri, dorinta de caldura umana care mpinge totusi oamenii unii sp re altii, trup lnga trup, barbat lnga femeie ? Cottard a cunoscut toate acestea nai ntea lor, e evident. n afara de femei, fiindca asa cum arata el... Si eu presupun ca atunci cnd s-a simtit pe punctul de a vizita anumite fete, s-a abtinut ca sa nu-i faca un nume prost, care ar fi putut apoi sa-i dauneze. ntr-un cuvnt, ciuma i prieste. Dintr-un om singuratic si care nu voia sa fie singur atic, ea face un complice. Caci, n mod vizibil, el e un complice si nca un complic e care este fascinat. E complice la tot ce vede, la superstitii, la spaimele nem otivate, la susceptibilitatile acestor suflete n alarma; la mania lor de a dori s a discute ct mai putin posibil despre ciuma si de a nu nceta totodata sa discute; la iesirea lor din minti si la paloarea lor la cea mai mica durere de cap de cnd stiau ca boala ncepe prin cefalee; si la sensibilitatea lor iritata, susceptibila , schimbatoare, n sfrsit, care transforma n jignire o simpla uitare si care se mhnes te de pierderea unui nasture la pantaloni. I se ntmpla adesea lui Tarrou sa iasa seara cu Cottard. El povestea apoi n carnetel e sale cum se pierdeau n multimea ntunecata din ceasurile amurgului sau ale noptii, umar lnga umar, scufundndu-se ca ntr-o masa alba si neagra n care, din loc n loc, o lampa arunca sclipiri rare, si nsotind turma umana spre placerile fierbinti care o aparau mpotriva frigului ciumei. Ceea ce Cottard, cu cteva luni mai nainte, cauta n locurile publice, luxul si viata larga, acel ceva la care visa fara sa si-l po ata satisface, adica placerea nenfrnata, n bratele ei se zvrlea acum un popor ntreg. Desi pretul oricarui lucru urca fara ncetare, niciodata nu se cheltuisera attia ba ni si, n vreme ce strictul necesar lipsea celor mai multi, nicicnd nu fusese mai b ine risipit prisosul. Se vedeau nmultindu-se toate formele vesele ale unei trndavi i care nu era de fapt dect somaj. Tarrou si Cottard urmareau cteodata, timp de min ute ntregi, una din acele perechi de ndragostiti care mai nainte se straduiau sa as cunda ceea ce i lega si care, n prezent, lipiti unul de altul, mergeau cu ncapatnare

prin oras fara sa vada multimea care i nconjura, cu neluarea-aminte neclintita pe care o dau marile pasiuni. Cottard se nduiosa. Ai naibii, zicea el. Si vorbea tare, se simtea n largul lui n mijlocul febrei colective, a bacsisurilor regesti care z anganeau n jur si a intrigilor care se nnodau naintea ochilor lor." Totusi, Tarrou socotea ca nu era prea multa rautate n atitudinea lui Cottard. Ace l "Am trecut prin asta naintea lor" marca mai mult nefericire dect triumf. "Cred, zicea Tarrou, ca ncepe sa tina la acesti oameni nchisi ntre cerul si zidurile orasu lui lor. De exemplu, el le-ar explica bucuros, daca ar putea-o face, ca lucruril e nu sunt att de cumplite pe ct par: i auziti, zicea el: dupa ciuma o sa fac aia, o sa dreg ailalta ... si otravesc existenta n loc sa stea linistiti. Si nici macar n u-si dau seama de avantajele pe care le au. Oare eu puteam sa zic: dupa arestare a mea o sa fac aia ? Arestarea e un nceput si nu un sfrsit. n timp ce ciuma ... Vre ti sa stiti parerea mea ? Sunt nenorociti pentru ca nu se destind, nu se lasa n v oia momentului. Si eu stiu ce spun". "El stie ntr-adevar ce spune, adauga Tarrou. El judeca la adevarata lor valoare c ontradictiile locuitorilor Oranului care, n timp ce simt profund nevoia caldurii umane care sa-i apropie, nu pot totusi sa i se lase n voie din pricina nencrederii care i ndeparteaza pe unii de altii. Se stie prea bine ca nu poti sa ai ncredere n v ecin, ca el e n stare sa-ti dea ciuma fara sa stii si sa profite de delasarea ta c a sa te infecteze. Cnd ti-ai petrecut timpul n felul lui Cottard, vaznd denuntatori posibili printre toti cei carora, totusi, le cautai tovarasia, poti sa ntelegi ac est sentiment. ntelegi foarte bine durerea oamenilor care traiesc cu ideea ca fla gelul poate, de la o zi la alta, sa le puna mna pe umar si ca se pregateste poate s-o si faca n momentul n care ei se bucura de a fi nca sanatosi si zdraveni. Pe ct e cu putinta, Cottard se simte bine n mijlocul terorii. Dar pentru ca a simtit to ate acestea naintea lor, eu cred ca el nu poate sa resimta n ntregime, mpreuna cu ei , cruzimea acestei incertitudini, ntr-un cuvnt, cu noi, care nu suntem nca morti de ciuma, el simte foarte bine ca libertatea si viata sa sunt n fiecare zi n ajun de a fi distruse. Dar pentru ca el nsusi a trait n teroare, gaseste normal ca si cei lalti s-o cunoasca la rndul lor. Mai exact, teroarea i se pare acum mai putin gre a de dus n spinare dect daca ar fi cu totul singur. Tocmai aici n-are dreptate si e mai greu de nteles dect altii. Dar, la urma urmei, tocmai pentru asta merita el m ai mult dect altii sa ncerci sa-l ntelegi." n sfrsit, paginile lui Tarrou se termina cu o povestire care ilustreaza aceasta co nstiinta ciudata la care ajungeau n acelasi timp si Cottard, si ciumatii. Aceasta povestire reda oarecum atmosfera grea a acestei epoci si de aceea povestitorul i acorda importanta. Se dusesera la Opera Municipala unde se cnta Orfeu si Euridice. Cottard l invitase pe Tarrou. Era vorba de o trupa care venise primavara, la nceputul ciumei, sa de a reprezentatii n orasul nostru. Blocata de epidemie, aceasta trupa se vazuse cons trnsa, dupa un acord cu Opera noastra, sa-si reia spectacolul o data pe saptamna. Astfel, de luni de zile, n fiecare vineri, teatrul nostru municipal rasuna de vai etele melodioase ale lui Orfeu si de chemarile neputincioase ale Euridicei. Totu si, acest spectacol continua sa se bucure de favoarea publicului nostru si aduce a mereu ncasari bune. Instalati pe locurile cele mai scumpe, Cottard si Tarrou dom inau un parter plin pna la refuz de cei mai eleganti dintre concetatenii nostri. Cei care soseau se straduiau vizibil sa nu-si rateze efectul aparitiei lor n sala . La lumina orbitoare din fata cortinei, n timp ce orchestra si acorda discret ins trumentele, siluetele se detasau cu precizie, treceau dintr-un rnd n altul, se ncli nau cu gratie. n murmurul de voci al unei conversatii alese, oamenii si reluau sig uranta de sine care le lipsea cu cteva ceasuri mai nainte pe strazile negre ale or asului. Hainele alungau ciuma. n actul nti, Orfeu se vaita cu usurinta, cteva femei n tunici si comentau cu gratie ne fericirea, si iubirea era cntata in mici arii. Sala reactiona cu nsufletire discre ta. Abia daca se observa ca Orfeu introducea, n aria lui din actul al doilea, tre molouri care nu figurau n text si i cerea cu un usor acces de patetism stapnului In fernului sa se lase nduiosat de vaietele sale. Unele gesturi sincopate care i scap asera, celor mai priceputi li s-au parut un efect de stilizare care se adauga si el la interpretarea cntaretului. A fost nevoie de marele duet al lui Orfeu si Euridice din actul al treilea (era

momentul n care Euridice fugea de iubitul ei) pentru ca o anume surpriza sa straba ta sala. Si, ca si cnd cntaretul n-ar fi asteptat dect aceasta miscare a publicului sau, si mai exact nca, ca si cnd rumoarea care venea de la parter ar fi confirmat parca ceea ce simtea, el si-a ales un moment ca sa nainteze spre rampa ntr-un fel grotesc, cu bratele si picioarele ndepartate, n costumul sau antic, si sa se prabu seasca n mijlocul decorului pastoresc care nu ncetase niciodata sa fie anacronic, d ar care, n ochii spectatorilor, a devenit anacronic abia acum si ntr-un fel cumplit . Caci, n aceeasi clipa, orchestra s-a oprit, cei de la parter s-au ridicat si au nceput sa paraseasca ncet sala, mai nti n liniste, asa cum se iese dintr-o biserica dupa slujba sau dintr-o camera mortuara dupa o vizita, femeile strngndu-si rochiil e si iesind cu capul plecat, barbatii conducndu-le si tinndu-le de cot, ferindu-le sa se loveasca de strapontine. Dar, ncetul cu ncetul, miscarea s-a precipitat, so aptele au devenit exclamatii si multimea a nceput sa curga spre iesiri si s-a ngrama dit n fata lor ca sa sfrseasca prin a se nghionti ntre usi tipnd. Cottard si Tarrou, care doar se ridicasera, stateau singuri n fata uneia dintre imaginile a ceea ce era viata lor de atunci: ciuma pe scena, sub nfatisarea unui actor dezarticulat s i, n sala, tot luxul devenit inutil, sub forma de evantaiuri uitate si de dantele atrnnd pe rosul fotoliilor. n timpul primelor zile ale lunii septembrie, Rambert lucrase srguincios alaturi de Rieux. El ceruse numai o nvoire de-o zi cnd trebuia sa se ntlneasca cu Gonzales si c u cei doi tineri n fata liceului de baieti. n ziua aceea, la amiaza, Gonzales si ziaristul i-au vazut sosind pe cei doi foart e veseli. Ei au spus ca n-avusesera noroc data trecuta, dar ca se asteptasera la asta. n orice caz, nu mai era saptamna lor de garda. Trebuia sa aiba rabdare pna n s aptamna care vine. O vor lua atunci de la cap. Rambert a spus ca asta era cuvntul. Gonzales propusese deci o ntlnire pentru lunea viitoare. Dar, de data asta, Rambe rt va fi instalat la Marcel si Louis. "O sa ne fixam o ntlnire, tu si cu mine. Dac a eu nu vin, o sa te duci direct la ei. O sa-ti explicam unde stau." Dar Marcel s au Louis au spus n clipa aceea ca cel mai simplu era sa-l conduca pe amic imediat . Daca nu e pretentios, se gaseste mncare pentru toti patru. Si n felul asta el o sa-si dea seama. Gonzales a spus ca asta era o idee foarte buna si au cobort spr e port. Marcel si Louis locuiau la marginea cartierului Marinei, aproape de portile care se deschideau spre cornisa. Era o casa mica, spaniola, cu ziduri groase, cu obl oane de lemn vopsite, cu odai goale si umbroase. Aveau orez, pe care l-a servit mama tinerilor, o batrna spaniola zmbitoare si plina de riduri. Gonzales s-a mirat , fiindca orezul lipsea acum n oras. "Se poate face rost la porti", zise Marcel. Rambert mnca si bea, si Gonzales a spus ca era un adevarat prieten, n timp ce ziar istul se gndea numai la saptamna pe care trebuia s-o mai rabde. De fapt, a avut de asteptat doua saptamni, fiindca numarul zilelor de garda a fos t ridicat la cincisprezece, ca sa se reduca efectivul echipelor. Si, n timpul ace stor cincisprezece zile, Rambert a muncit fara sa se crute, nentrerupt, oarecum o rbeste, din zori pna noaptea. Se culca trziu si dormea bustean. Trecerea brusca de la lipsa de ocupatie la aceasta munca istovitoare l lasa aproape fara visuri si fara puteri. Vorbea putin de evadarea lui apropiata. Un singur fapt de retinut: la capatul unei saptamni, el i-a marturisit doctorului ca, pentru ntia oara, n noapt ea precedenta, se mbatase. Iesind din bar avusese deodata impresia ca ganglionii l ui se ngrosasera si ca bratele i se miscau greu la subsuori. Se gndise ca l-a lovit ciuma. Si singura reactie pe care a avut-o atunci, si despre care a convenit cu Rieux ca nu era la locul ei, a fost sa alerge spre partea de sus a orasului si de acolo, de pe un mic loc de unde tot nu dadeai de mare, dar de unde se vedea ceva mai mult cer, el o chemase pe sotia lui cu un strigat puternic pe deasupra zidurilor orasului. ntors acasa si nedescoperind pe corpul lui nici un semn de b oala, nu se simtise prea mndru de aceasta criza brusca. Rieux spune ca ntelegea f oarte bine ca poti reactiona asa: "n orice caz, a spus el, ti se poate ntmpla s-o d oresti". Domnul Othon mi-a vorbit de dumneata azi-dimineata, a adaugat Rieux deodata, n c lipa n care Rambert l parasea. M-a ntrebat daca te cunosc: "Sfatuiti-l, mi-a zis el

, sa nu frecventeze mediile de contrabandisti. Bate la ochi." Asta ce vrea sa nsemne ? Asta vrea sa nsemne ca trebuie sa te grabesti. Multumesc, a spus Rambert strngndu-i doctorului mna. La usa, s-a ntors deodata. Rieux a bagat de seama ca, pentru prima oara de la ncep utul ciumei, el zmbea. De ce oare nu ma mpiedicati sa plec ? Aveti cum. Rieux a dat din cap cu gestul s au obisnuit si a spus ca asta era treaba lui Rambert, ca acesta din urma alesese fericirea si ca el, Rieux, n-avea argumente pe care sa i le opuna. Se simtea in capabil sa judece ce era bine sau ce era rau n aceasta istorie. Atunci de ce mi spuneti sa ma grabesc, n aceste conditii ? Rieux a zmbit la rndul sau. Poate pentru ca doresc si eu sa fac ceva pentru fericire. A doua zi n-au mai vorbit despre nimic, dar au lucrat mpreuna. Saptamna urmatoare, Rambert se instalase n sfrsit n mica locuinta spaniola. i facusera un pat n odaia co muna. Cum tinerii nu se ntorceau la masa si cum l rugasera sa iasa ct mai putin posi bil, traia acolo singur cea mai mare parte a timpului sau facea conversatie cu b atrna mama. Era o femeie uscata si activa, mbracata n negru, cu chipul ntunecat si p lin de creturi, si parul alb si foarte curat. Tacuta, ea zmbea numai, cu toata pr ivirea, cnd se uita la Rambert. Alteori l ntreba daca nu-i era frica sa nu-i duca sotiei lui ciuma. El era de acor d ca riscul acesta exista, dar ca, n definitiv, aceasta sansa era minima, n timp c e ramnnd n oras ei riscau sa fie despartiti pentru totdeauna. E draguta ? spunea batrna zmbind. Foarte draguta. Frumoasa? Cred. A, zicea batrna, de-aia ! Rambert se gndea. Fara ndoiala ca pentru asta, dar era imposibil sa fie numai pent ru asta. Nu credeti n Dumnezeu ? a spus batrna care se ducea n fiecare dimineata la liturghi e. Rambert a recunoscut ca nu, iar batrna a spus din nou ca asta era prin urmare pri cina. Trebuie s-o revedeti, aveti dreptate. Daca nu, ce v-ar ramne ? Restul timpului, Rambert se nvrtea ntre cele patru ziduri goale si varuite, mngind eva ntaiele agatate pe pereti sau numarnd ciucurii care mpodobeau fata de masa. Seara, tinerii se ntorceau acasa. Nu vorbeau mult, sau daca vorbeau o faceau numai ca sa spuna ca nu era nca momentul. Dupa masa, Marcel cnta din chitara si beau toti lic hior mirosind a anason. Rambert avea aerul ca reflecteaza. Miercuri, Marcel se ntorsese spunnd: "S-a hotart pentru mine seara la miezul noptii. Fii gata". Din cei doi oameni cu care pazeau postul, unul era atins de ciuma si c elalalt, care mpartea de obicei camera cu primul, era pus sub observatie. Astfel, timp de doua sau trei zile Marcel si Louis vor fi singuri. n cursul noptii ei or sa aranjeze ultimele amanunte. A doua zi lucrul va fi posibil. Rambert le-a mult umit. "Sunteti fericit ?" ntreba batrna. El a spus da, dar la altceva se gndea. A doua zi, sub un cer ncarcat, caldura era umeda si nabusitoare. Stirile despre ci uma erau rele. Batrna spaniola si pastra totusi seninatatea. "Lumea e plina de pac ate, spunea ea. Asa ca, ce sa-i faci!" Ca si Marcel si Louis, Rambert era gol pna la bru. Dar asa gol cum era, sudoarea i curgea pe spinare si pe piept. n penumbra c asei cu obloanele trase asta le dadea o culoare bruna si lucioasa. Rambert se pl imba n jurul camerei fara sa spuna nimic. ntr-un fel neasteptat, pe la orele patru dupa-amiaza, el s-a mbracat si a anuntat ca iesea. Fii atent, a spus Marcel, s-a hotart pentru miezul noptii. Totul e aranjat. Rambert s-a dus acasa la doctor. Mama lui Rieux i-a spus lui Rambert ca l poate g asi la spitalul din partea de sus a orasului. naintea postului de paza, aceeasi m ultime se nvrtea mereu n jurul ei nsasi. "Circulati", spunea un sergent cu ochii bulb ucati. Circulau, dar pe loc. "N-aveti ce sa asteptati", spunea sergentul, caruia sudoarea i patrunsese prin haina. Asta era si parerea lor, dar ei ramneau totusi, n ciuda caldurii ucigatoare. Rambert si-a aratat permisul sergentului care i-a in

dicat biroul lui Tarrou. Usa dadea n curte. S-a ncrucisat cu parintele Paneloux, c are iesea din birou. ntr-o ncapere mica alba si murdara care mirosea a farmacie si a cearsaf umed, Tarro u, stnd la un birou de lemn negru, cu mnecile camasii suflecate, si tampona cu o ba tista sudoarea care i curgea pe ncheieturile bratelor. Tot aici ? a spus el. Da, as vrea sa vorbesc cu Rieux. E n sala. Dar daca ai putea sa te descurci fara el ar fi mai bine. E istovit. l crut si eu cum pot. Rambert s-a uitat la Tarrou. Acesta slabise. Oboseala i tulbura ochii si trasatur ile fetei. Umerii sai puternici se cocosasera. Cineva a batut la usa si un infirm ier cu masca alba a intrat. A pus pe biroul lui Tarrou un pachet de fise si, cu o voce pe care tifonul o nabusea, a spus doar att: "sase", apoi a iesit. Tarrou la privit pe ziarist si i-a aratat fisele pe care le-a desfacut n evantai. Frumoase fise, ai ? Ei bine! nu, sunt morti. Mortii de peste noapte. Fruntea i se brazdase. A strns la loc pachetul de fise. Singurul lucru care ne ramne de facut este contabilitatea. Tarrou s-a ridicat sprijinindu-se de masa. O sa pleci curnd ? Asta-seara, la miezul noptii. Tarrou a spus ca asta i facea placere si ca Rambert trebuia sa aiba grija de sine. Spui asta sincer ? Tarrou a dat din umeri: La vrsta mea esti sincer vrnd-nevrnd. Sa minti e prea obositor. Tarrou, a spus ziaristul, as vrea sa-l vad pe doctor. Iarta-ma. Stiu. El e mai uman ca mine. Sa mergem. Nu e asta, a spus Rambert cu greutate. Si s-a oprit. Tarrou l-a privit si deodata i-a zmbit. Au mers pe un culoar ngust ai carui pereti erau zugraviti n verde-deschis si unde plutea o lumina de acvarium. nainte de a ajunge la usa dubla cu geam n spatele ca reia se vedea o ciudata miscare de umbre, Tarrou l-a condus pe Rambert ntr-o sala foarte mica, ai carei pereti erau n ntregime acoperiti cu dulapuri. A deschis unul dintre ele, a tras dintr-un sterilizator doua masti de tifon hidrofil, i-a ntins una lui Rambert si l-a invitat sa si-o puna. Ziaristul l-a ntrebat daca asta folo seste la ceva si Tarrou a raspuns ca nu, dar ca da ncredere celorlalti. Au mpins glasvandul. Era o sala imensa, cu ferestrele ermetic nchise, n ciuda anoti mpului. n partea de sus a peretilor bziau aparate care mprospatau aerul si elicele l or curbe rascoleau aerul laptos si suprancalzit pe deasupra a doua rnduri de patur i cenusii. Din toate partile se ridicau gemete nabusite sau subtiri care se amest ecau ntr-un vaier monoton. Oamenii mbracati n alb se miscau cu ncetineala n lumina cr uda care se revarsa pe ferestrele largi si nalte prevazute cu gratii. Rambert s-a simtit prost n caldura cumplita a acestei sali si l-a recunoscut cu greu pe Rieux cnd l-a vazut aplecat deasupra unui corp care gemea. Doctorul facea incizia gang lionilor unui bolnav pe care doua infirmiere, din doua parti ale patului, l tinea u rastignit .Cnd s-a ridicat, doctorul a pus instrumentele pe platoul pe care un ajutor i-l ntinsese si a ramas o clipa nemiscat uitndu-se la omul pe care tocmai l pansau. Ce mai e nou ? i-a spus el lui Tarrou care se apropia. Paneloux accepta sa-l nlocuiasca pe Rambert la casa-carantina. Ne-a mai ajutat e l mult si pna acum. Ramne ca echipa a treia de teren sa se regrupeze fara Rambert. Rieux aproba din cap. Castel a terminat primele preparate. Propune o ncercare. A! a spus Rieux, asta e bine. n sfrsit, e aici Rambert. Rieux s-a ntors. Pe deasupra mastii ochii i s-au micsorat zarindu-l pe gazetar. Ce faci dumneata aici ? spune el. Ar trebui sa fii n alta parte. Tarrou a spus ca plecarea e n seara asta pe la miezul noptii si Rambert adauga: "n principiu". De fiecare data cnd unul din ei vorbea, masca hidrofila se umfla si se umezea n dr eptul gurii. Asta dadea conversatiei ceva ireal, ca un dialog ntre statui. As vrea sa va vorbesc, a spus Rambert.

O sa iesim mpreuna, daca vrei. Asteapta-ma n biroul lui Tarrou! Putin dupa aceea Rambert si Rieux se instalau pe banca din spate a masinii docto rului. Tarrou conducea. Nu se mai gaseste benzina, a spus acesta demarnd. Mine mergem pe jos. Doctore, spune Rambert, nu plec si vreau sa ramn cu dumneavoastra!. Tarrou nu s-a clintit. Continua sa conduca. Rieux parea incapabil sa se smulga d in oboseala lui. Si ea ? spune el cu o voce nabusita. Rambert spune ca s-a mai gndit, ca el continua sa creada ceea ce credea, dar daca ar pleca, i-ar fi rusine. Asta l-ar stingheri n iubirea lui pentru aceea pe care o lasase. Dar Rieux s-a ndreptat si a spus cu o voce ferma ca asta e o tmpenie si ca nu e o rusine sa preferi fericirea. Da, spune Rambert, dar poate sa-ti fie rusine sa fii fericit singur. Tarrou, care tacuse pna atunci, fara sa se ntoarca spre ei, spune ca daca Rambert voia sa mpartaseasca nenorocirea oamenilor, n-o sa mai aiba niciodata timp pentru fericire. Trebuia sa aleaga. Nu e asta, spune Rambert. Am crezut totdeauna ca sunt strain de acest oras si c a n-am nici o legatura cu dumneavoastra. Dar acum cnd am vazut ce-am vazut, stiu ca sunt de aici, indiferent daca vreau sau nu. Povestea asta ne priveste pe toti . Nimeni nu raspunde si Rambert pare sa-si piarda rabdarea. O stiti de altfel foarte bine. Altfel ce cautati n acest spital ? Prin urmare, d umneavoastra ati ales si ati renuntat la fericire ? Tarrou si Rieux tot nu raspunsesera. Tacerea a durat multa vreme, pna s-au apropi at de casa doctorului. Si din nou Rambert a pus ntrebarea sa din urma, cu si mai mare tarie. Si, singur, Rieux s-a ntors spre el. S-a ridicat facnd un efort: Iarta-ma, Rambert, spune el, dar nu stiu. Rami cu noi din moment ce o doresti. O deviere brusca a masinii l-a facut sa taca. Apoi reia uitndu-se drept naintea lu i: Nimic pe lume nu merita sa te faca sa renunti la ceea ce iubesti. Si totusi am renuntat si eu, fara sa stiu pentru ce. S-a lasat iar ncet pe perna sa. E un fapt, atta tot, spune el cu oboseala. Sa-l nregistram si sa tragem consecinte le. Ce consecinte ? ntreaba Rambert. A, spune Rieux, nu se poate n acelasi timp sa vindeci si sa stii. Deci sa vindec am ct mai repede posibil. E lucrul cel mai grabnic. La miezul noptii, Tarrou si Rieux i faceau lui Rambert planul cartierului pe care l nsarcinau sa-l cerceteze, cnd Tarrou s-a uitat la ceas. Ridicnd fruntea a ntlnit pr ivirea lui Rambert. I-ati prevenit ? Ziaristul si-a ferit privirea. Trimisesem un bilet, spune el cu truda, nainte de a veni sa va vad. Serul lui Castel a fost ncercat n ultimele zile ale lui octombrie. Practic, acest s er era ultima speranta a lui Rieux. n cazul unui nou esec, doctorul era convins c a orasul va cadea prada capriciilor maladiei, fie ca epidemia si-ar prelungi nca actiunea timp de luni ntregi, fie ca s-ar hotar sa se opreasca fara pricina. Chiar n ajunul zilei n care Castel venise sa-l viziteze pe Rieux, fiul domnului Ot hon se mbolnavise si toata familia fusese nevoita sa intre n carantina. Mama, care iesise cu putin nainte, s-a vazut deci izolata pentru a doua oara. Respectnd inst ructiunile, judecatorul l-a chemat pe doctorul Rieux ndata ce a recunoscut pe cor pul copilului semnele bolii. Cnd Rieux a sosit, tatal si mama stateau n picioare l a marginea patului. Fetita fusese ndepartata. Copilul era n perioada de toropire s i s-a lasat examinat fara sa se plnga. Cnd doctorul a ridicat fruntea, a ntlnit priv irea judecatorului si n spatele lui fata palida a mamei care si pusese o batista la gura si urmarea gesturile doctorului cu ochii larg deschisi. Asta e, nu-i asa ? a spus judecatorul cu un glas rece. Da, a raspuns Rieux, privind din nou copilul.

Ochii mamei s-au marit, dar continua sa nu zica nimic. Judecatorul tacea si el, apoi a spus, pe un ton mai cobort: Ei, bine, doctore, trebuie sa facem ceea ce e prescris. Rieux se ferea s-o priv easca pe mama, care si tinea mereu batista la gura. Are sa mearga repede, a spus el sovaind, daca as putea sa telefonez. Domnul Othon spune ca o sa-i arate unde e telefonul. Dar doctorul s-a ntors spre femeie: Sunt dezolat. Trebuie sa pregatiti cteva lucruri. Stiti despre ce e vorba. Doamna Othon parea ncremenita. Se uita n pamnt. Da, a spus ea dnd din cap, asta o sa si fac. nainte de a-i parasi, Rieux nu s-a putut mpiedica sa nu-i ntrebe daca n-au nevoie d e ceva. Femeia l privea mereu n tacere. Dar judecatorul si-a ferit de asta data pr ivirea. Nu, a spus el, apoi a nghitit, dar salvati-mi copilul. Carantina, care la nceput nu era dect o simpla formalitate, fusese organizata de Ri eux si Rambert ntr-un mod foarte strict. n special ei cerusera ca membrii aceleias i familii sa fie totdeauna izolati unii de altii. Daca unul din membrii familiei fusese contaminat fara s-o stie, nu trebuiau nmultite ocaziile favorabile maladie i. Rieux a explicat aceste considerente judecatorului, care le gasise bune. Cu t oate acestea, sotia lui si el s-au privit n asa fel, nct doctorul a simtit pna unde a ceasta despartire i lasa descumpaniti. Doamna Othon si fetita ei au putut fi trimi se la hotelul de carantina condus de Rambert. Dar pentru judecatorul de instructi e nu mai era loc dect n tabara de izolare pe care prefectura tocmai o organiza pe s tadionul municipal cu ajutorul corturilor mprumutate de serviciul drumurilor publ ice. Rieux s-a scuzat, dar domnul Othon a spus ca exista o regula pentru toata l umea si ca era drept sa i se supuna. Ct despre copil, el a fost transportat la spitalul auxiliar ntr-o veche sala de cl asa n care fusesera instalate zece paturi. Cam dupa douazeci de ceasuri, Rieux a c onsiderat disperat cazul sau. Micul trup se lasa devorat de infectie fara nici o reactie. Foarte mici ganglioni durerosi, dar abia formati, blocau articulatiile m embrelor sale fragile. Era dinainte nvins. De aceea a avut Rieux ideea sa ncerce pe el serul lui Castel. n aceeasi seara, dupa masa, i-a facut lunga inoculare, fara sa obtina nsa o singura reactie din partea copilului. A doua zi n zori toti s-au adunat n jurul baiatului ca sa-si dea seama cum decurgea aceasta experienta hotart oare. Copilul, iesit din toropeala sa, se rasucea convulsiv n cearsafuri. Doctorul, Cas tel si Tarrou stateau lnga el de la orele patru dimineata, urmarind pas cu pas pr ogresele sau stagnarile bolii. La capatul patului se vedea, putin curbata, silue ta masiva a lui Tarrou. La picioarele patului, lnga Rieux, care sta n picioare, Ca stel citea o veche lucrare, aratnd, dupa toate aparentele, linistit. ncetul cu ncet ul, pe masura ce se lumina n vechea sala de scoala, soseau si ceilalti. Paneloux m ai nti, care si-a gasit loc n partea cealalta a patului, opusa lui Tarrou si s-a sp rijinit de perete. O expresie dureroasa se citea pe chipul sau si oboseala tuturo r acestor zile n care se expusese direct primejdiei sapase riduri pe fruntea sa co ngestionata. A venit apoi Joseph Grand. Era ora sapte si functionarul s-a scuzat ca era cu sufletul la gura. N-avea sa ramna dect o clipa, poate acum se stia ceva precis. Fara sa scoata un cuvnt, Rieux i-a aratat copilul care, cu ochii nchisi si cu chipul descompus, cu dintii strnsi la limita puterilor, cu trupul nemiscat, s i ntorcea mereu capul la dreapta si la stnga pe sulul de perna fara cearsaf. Cnd n s frsit se facuse destula lumina, pentru ca n fundul salii, pe tabla scolareasca ram asa acolo, sa se poata distinge urmele unor vechi formule algebrice, a sosit Ram bert. El s-a rezemat cu spatele de patul vecin si a scos un pachet de tigari. Da r dupa ce a vazut copilul, a bagat la loc pachetul n buzunar. Castel, tot pe scaun, se uita la Rieux pe deasupra ochelarilor. Aveti stiri despre tata ? Nu, spune Rieux, este n tabara de izolare. Doctorul strngea cu putere bara patului n care gemea copilul. Nu parasea din privi ri micul bolnav care s-a ntepenit brusc si, cu dintii strnsi, s-a ridicat putin din mijloc, ndepartndu-si ncet bratele si picioarele. Dinspre micul corp, gol sub cuve rtura militara, urca un miros de lna si de sudoare acra. Copilul s-a destins apoi

ncetul cu ncetul, si-a readus bratele si picioarele spre centrul patului si, mere u orb si mut, parea sa respire mai iute. Rieux a ntlnit privirea lui Tarrou, care a ntors capul. Mai vazusera copii murind, de vreme ce teroarea de luni de zile nu alegea, dar n iciodata nu urmarisera suferinta lor minut cu minut, cum o faceau de azi-diminea ta. Si, binenteles, chinul pe care l ndurau acesti nevinovati nu ncetase niciodata sa li se para ceea ce era n realitate, adica un lucru scandalos. Dar pna atunci, cel putin, ei se scandalizau oarecum la un mod abstract, pentru ca ei nu privisera n iciodata n fata, att de ndelungat, agonia unui nevinovat. Ca si cum ar fi fost muscat de pntec, copilul tocmai se ncovoia din nou cu un geam at subtire. A ramas astfel ghemuit timp de clipe lungi, zgltit de frisoane si de tr emuraturi convulsive ca si cnd plapndele lui madulare se ncovoiau sub vntul furios a l ciumei si priau sub suflul repetat al febrei. Dupa ce vrtejul trecuse se destinse putin, febra parea sa se retraga si sa-l paraseasca cu rasuflarea taiata pe un t arm umed si otravit unde odihna semana acum cu moartea. Cnd valul arzator l-a ati ns din nou pentru a treia oara si l-a crispat putin, copilul s-a chircit, s-a re tras n fundul patului, cuprins de spaima flacarii care l ardea si si agita nnebunit capul azvrlind patura. Lacrimi mari, tsnind de sub pleoapele inflamate, au nceput sa curga pe chipul sau plumburiu, si, la capatul crizei, epuizat, crispndu-si picio arele osoase si bratele a caror carne se topise n patruzeci si opt de ore, copilul a luat n patul pustiit o poza de crucificat grotesca. Tarrou s-a aplecat asupra lui si, cu mna sa grea, sterse micul chip udat de lacri mi si de sudoare. De la un timp, Castel si nchisese cartea si se uita la bolnav. A nceput o fraza, dar ca sa poata s-o termine a fost obligat sa tuseasca, pentru c a vocea sa a detunat brusc: N-a avut o diminuare de dimineata, nu-i asa, doctore ? Rieux a spus ca nu, dar copilul rezista de mai mult timp dect e normal. Paneloux, care se rezema ca prabusit de zid, a spus atunci cu glas nabusit: Daca trebuie sa moara, atunci va fi suferit prea mult. Rieux s-a ntors brusc spre el si a deschis gura sa vorbeasca, dar a tacut, a facut un efort vizibil sa se stapneasca si a revenit cu privirea asupra copilului. n sala lumina crestea. n celelalte cinci paturi, forme de corpuri se miscau si gem eau, dar cu o discretie care parea convenita. Singurul care striga, la celalalt capat al salii, scotea la intervale regulate mici exclamatii care pareau sa expri me mai degraba uimire dect durere. Se parea ca, nici pentru bolnavi, nu mai era s paima de la nceput. Era, acum, un soi de consimtire n felul lor de a suporta boala . Singur copilul se zbatea din toate puterile. Rieux, care din timp n timp i lua p ulsul, fara necesitate de altfel si mai degraba ca sa iasa din nemiscarea neputi ncioasa n care se afla, simtea, nchiznd ochii, cum agitatia aceasta se amesteca cu tumultul propriului sau snge. El se confunda atunci cu copilul condamnat la supli ciu si ncerca sa-l sustina cu toata puterea sa nca nealterata. Dar, un minut reuni te, pulsatiile inimilor lor se dezacordau iarasi, copilul i scapa si efortul lui se prabusea n vid. El dadea atunci drumul ncheieturii subtiri a minii copilului si se ntorcea la locul lui. De-a lungul peretilor varuiti lumina trecea de la trandafiriu la galben. O dimine ata calduroasa ncepea sa se faca simtita n spatele geamurilor. Grand abia a fost a uzit cnd a plecat, spunnd ca o sa revina. Toti asteptau. Copilul, cu ochii mereu nc hisi, parea ca s-a linistit putin. Minile, devenite gheare, rciau ncet marginile patu lui. Au urcat apoi, au zgriat patura aproape de genunchi si, deodata, copilul sia ndoit picioarele, si-a vrt genunchii n burta si a ramas nemiscat. Si-a deschis atun ci ochii pentru ntia oara si s-a uitat la Rieux care statea n fata lui. n scobituril e fetei fui, mpietrita acum ca ntr-un pamnt ars, gura i s-a deschis si aproape imedi at a scos din ea un strigat continuu pe care respiratia abia l nuanta si care a u mplut deodata sala de un protest monoton, discordant si att de putin omenesc, ca parea sa vina de la toti oamenii n acelasi timp. Rieux a strns din dinti si Tarrou s-a ntors cu spatele. Rambert s-a apropiat de pat, lnga Castel, care a nchis carte a ramasa deschisa pe genunchi. Paneloux s-a uitat la aceasta gura de copil, pngar ita de boala, plina de acest tipat al tuturor vrstelor. Si s-a lasat sa lunece n g enunchi, si toti cei de acolo au gasit firesc sa-l auda zicnd cu o voce putin nabu sita, dar distincta, n mijlocul plnsetului fara nume care nu contenea: "Doamne, sca

pa acest copil". Dar copilul continua sa strige si, jur mprejurul lui, bolnavii se agitau. Cel ale carui exclamatii nu ncetasera, de la celalalt capat al ncaperii, si-a ntetit ritmul vaietului pna ce a scos si el un tipat asemanator, n timp ce ceilalti gemeau din ce n ce mai tare. Un val de hohote de plns s-a revarsat n sala, acoperind ruga lui Paneloux, iar Rieux, agatat de bara patului, a nchis ochii, ametit de oboseala si de dezgust. Cnd i-a redeschis din nou, a dat cu ochii, alaturi de el, de Tarrou. Trebuie sa plec de-aici, a spus Rieux. Nu pot sa-i mai suport. Dar, deodata, ceilalti bolnavi au tacut. Doctorul si-a dat seama ca strigatul co pilului slabise, ca mai slabea nca si ca se oprise chiar. mprejurul lui, vaietele rencepeau, dar nabusit ca un ecou ndepartat al acestei lupte care tocmai se sfrsise. Caci se sfrsise. Castel trecuse de cealalta parte a patului si spusese ca s-a ter minat. Cu gura deschisa, dar muta, cu urme de lacrimi pe obraz, copilul se odihn ea n mijlocul paturilor n dezordine devenit deodata mai mic. Paneloux s-a apropiat de pat si a facut gestul binecuvntarii. Apoi si-a adunat poalele si a iesit prin coridorul principal. Va trebui sa luam totul de la nceput ? l-a ntrebat Tarrou pe Castel. Batrnul doctor a dat din cap. Poate, spune el cu un surs crispat. La urma urmei a rezistat destul de mult. Dar Rieux parasea acum sala cu un pas att de grabit si cu un astfel de aer, nct, at unci cnd trecu pe lnga Paneloux, acesta a ntins mna sa-l retina. Doctore, i-a spus el. Rieux s-a ntors fara sa se opreasca si i-a zvrlit cu violenta: Cel putin asta era nevinovat, o stiti bine! Apoi s-a ntors si, trecnd prin usile salii naintea lui Paneloux, a ajuns n curtea sc olii. S-a asezat pe o banca ntre niste mici arbori prafuiti si si-a sters sudoare a care i curgea n ochi. i venea sa urle ca sa desfaca n sfrsit nodul violent care i st rngea inima. Caldura cadea ncet printre ramurile ficusilor. Cerul albastru al dimi netii se acoperea repede de o albeata care facea aerul mai nabusitor. Rieux s-a l asat sa cada pe o banca. Contempla ramurile, cerul, regasindu-si ncetul cu ncetul oboseala. De ce mi-ati vorbit cu atta mnie ? a spus o voce n spatele lui. Spectacolul era si pentru mine insuportabil. Rieux s-a ntors spre Paneloux: E adevarat, spune el. Iertati-ma. Dar oboseala te scoate din minti. Si sunt ore ntregi n acest oras n care nu mai simt dect revolta. nteleg, murmura Paneloux. E revoltator pentru ca asta ntrece puterile noastre. Da r poate ca trebuie sa iubim ceea ce nu putem sa ntelegem. Rieux s-a ndreptat dintr-o data. S-a uitat la Paneloux cu toata puterea si pasiun ea de care era n stare si a dat din cap. Nu, parinte, spune el. Am alta parere despre iubire. Si voi refuza pna la moarte sa iubesc aceasta creatiune n care copiii sunt torturati. Pe fata lui Paneloux a trecut o umbra ravasita. A! Doctore, face el cu tristete, acum am nteles ce nseamna harul. Dar Rieux se lasase din nou pe banca. Din adncul oboselii care l cuprinsese iarasi, a raspuns cu mai multa blndete: Eu nu-l am, stiu. Dar nu vreau sa discut asta cu dumneavoastra. Lucram mpreuna pe ntru ceva care ne reuneste dincolo de blesteme si rugaciuni. Numai asta e import ant. Paneloux s-a aseza lnga Rieux. Parea si el emotionat. Da, a spus el, da, dumneavoastra de asemenea actionati pentru mntuirea omului. Rieux a ncercat sa zmbeasca. Mntuirea omului e un cuvnt prea mare pentru mine. Nu merg att de departe. Ceea ce ma intereseaza, este sanatatea lui nainte de toate. Paneloux sovaia. Doctore, spune el. Dar s-a oprit. Pe fruntea lui, ncepusera sa curga siroaie de sudoare. A murmurat: "la revedere" si ochii sai straluceau cnd s-a ridicat. Era gata sa plece cnd Rieux , care cazuse pe gnduri, s-a ridicat si a facut un pas spre el.

nca o data, iertati-ma, a spus el. Aceasta iesire n-o sa se mai repete. Paneloux i-a ntins mna si i-a spus cu tristete: Si totusi nu v-am convins. Ce importanta are ? spune Rieux. Ce urasc eu este moartea si durerea, stiti bin e. Si vrnd, nevrnd, le suferim si luptam mpreuna contra lor. Rieux retinea mna preotului. Vedeti, spune el ocolindu-i privirea, nici macar Dumnezeu nu poate acum sa ne ma i desparta. De cnd intrase n formatiile sanitare, Paneloux nu parasise spitalele si locurile u nde ciuma putea fi ntlnita. El si alesese, printre salvatori, locul care i se parea de datoria lui sa fie al sau, adica cel dinti. Spectacolele mortii nu i-au lipsi t. Si cu toate ca n principiu era protejat de vaccin, grija de propria lui moarte nu-i ramasese mai putin straina. n aparenta si pastrase totdeauna calmul. Dar ncepn d din ziua aceasta, n care vazuse ndeaproape un copil murind, el parea schimbat. O tensiune n crestere se citea pe chipul sau. Si n ziua n care, zmbind, el i spusese l ui Rieux ca pregatea un scurt tratat cu subiectul: "Poate un preot sa consulte u n medic ?" doctorul a avut impresia ca era vorba de ceva mult mai serios dect par ea s-o spuna Paneloux. Cum doctorul si-a exprimat dorinta sa cunoasca aceasta lu crare, Paneloux l-a anuntat ca avea sa tina o predica dupa liturghia pentru barb ati si ca si va expune, cu aceasta ocazie, cel putin cteva din punctele sale de ve dere. As vrea sa veniti, domnule doctor, subiectul o sa va intereseze. Parintele si-a tinut a doua sa predica ntr-o o zi cu vnt puternic. La drept vorbin d, rndurile asistentei erau mai rare dect la prima predica. Acest gen de spectacol nu mai prezenta atractia noutatii pentru concetatenii nostri. n mprejurarile grele prin care trecea orasul nsusi, cuvntul "noutate" si pierduse sensul. De altfel, cea mai mare parte a oamenilor, atunci cnd nu fugeau cu totul de ndatoririle lor reli gioase sau cnd nu le faceau sa coincida cu o viata personala profund imorala, nlocu iau practicile obisnuite prin superstitii lipsite de sens. Purtau mai bucurosi me dalii protectoare sau amulete ale Sfntului Roch, dect sa se duca la liturghie. Putem da aici ca exemplu lipsa de moderatie cu care concetatenii nostri faceau u z de profetii. n primavara, ntr-adevar, asteptasera de la un moment la altul sfrsit ul molimei si nimeni nu se gndise sa ceara altuia precizari asupra duratei epidem iei, dat fiind ca toata lumea era convinsa ca n-o sa dureze. Dar pe masura ce zi lele treceau, ncepusera sa se teama ca aceasta nenorocire chiar n-o mai sa aiba s frsit si, o data cu asta, ncetarea epidemiei devenise obiectul tuturor sperantelor . Se raspndeau astfel din om n om diverse profetii care se datorau unor magi sau u nor sfinti ai Bisericii catolice. Unii tipografi din oras vazusera foarte repede folosul pe care l puteau trage de pe urma acestei noi mode si difuzasera n numeroa se exemplare textele care circulau. Dndu-si seama ca publicul era stapnit de o cur iozitate nesatioasa, ei ntreprinsera cercetari n bibliotecile municipale asupra tu turor marturiilor de acest gen pe care istoria anecdotica le putea aduce si le r aspndisera n oras. Cnd istoria nsasi a fost epuizata de profetii, ele au fost comand ate ziaristilor, care, cel putin asupra acestui punct, s-au aratat la fel de com petenti ca si confratii lor din veacurile trecute. Unele din aceste profetii apareau n ziare chiar n foileton si nu erau citite cu mai putina lacomie dect povestirile sentimentale pe care le puteai gasi n locul lor n timpuri normale. Unele din aceste previziuni se sprijineau pe calcule bizare n ca re interveneau cifrele anului, numarul mortilor si socoteala lunilor petrecute s ub regimul ciumei. Altele stabileau comparatii cu marile ciume ale istoriei, scotn d la iveala asemanari (pe care profetiile le numeau constante) si, pe baza de ca lcule nu mai putin bizare, pretindeau ca trag din ele nvataminte cu privire la nce rcarea prezenta. Dar cele mai apreciate de public erau, fara discutie, acelea ca re, ntr-un limbaj apocaliptic, anuntau serii de evenimente dintre care fiecare pu tea fi acela prin care trecea orasul si a caror complexitate lasa libera orice i nterpretare. Nostradamus si Sfnta Odile au fost astfel consultati zilnic ct mai fr uctuos. Ceea ce, de altfel, ramnea comun tuturor profetiilor, era faptul ca n cele din urma erau linistitoare. Numai ciuma nu era.

Aceste superstitii le tineau deci concetatenilor nostri loc de religie si iata d e ce predica lui Paneloux avuse loc ntr-o biserica plina numai pe trei sferturi. n seara predicii, cnd a sosit Rieux, vntul care se strecura n fuioare de aer prin u sile cu resort de la intrare, circula liber printre auditori. Si ntr-o biserica f riguroasa si tacuta, n mijlocul unei asistente compuse exclusiv din barbati, el s -a asezat si l-a vazut pe preot urcnd la amvon. Acesta din urma a vorbit pe un to n mai blnd si mai chibzuit dect prima oara si, n mai multe rnduri, cei de fata au ob servat o oarecare sovaire n alocutiunea lui. Si nca un lucru curios, nu mai spunea "voi", ci "noi". Totusi, vocea sa s-a mbarbatat ncetul cu ncetul. El a nceput prin a reaminti ca de l uni de zile ciuma era printre noi si ca acum, cnd o cunoastem mai bine dupa ce am vazut-o de attea ori asezndu-se la masa noastra sau la capatiul celor care-i iubea m, mergnd alaturi de noi si asteptnd sosirea noastra la locul unde muncim, acum, d eci, puteam sa ntelegem poate mai bine ceea ce ne spunea ea fara ncetare si ceea ce , prea surprinsi la nceput, este posibil sa nu fi ascultat bine. Ceea ce parintele Paneloux mai predicase n acelasi loc ramnea adevarat sau cel putin asta era convi ngerea lui. Dar mai era posibil, asa cum ni se ntmpla tuturor, si se batea cu pumn ii n piept, el gndise si ne spusese acel lucru fara dragoste crestineasca. Ceea ce ramnea totusi adevarat era ca din orice lucru e totdeauna ceva de retinut. Pentr u un crestin chiar si cea mai cruda ncercare este n folosul lui. Si ceea ce acest crestin, n speta, trebuia sa caute, era tocmai folosul sau si n ce consta acest fo los, si cum putea fi gasit. n acest moment, n jurul lui Rieux, oamenii ncepusera parca sa-si caute mai bine loc ul n banci si sa se aseze pe ct puteau mai confortabil. Una din usile capitonate d e la intrare zdrangani usor. Cineva s-a sculat s-o tina. Si Rieux, distras de acea sta miscare, abia l-a auzit pe Paneloux care si relua predica. El spunea cam asa, ca nu trebuie sa ncerci sa-ti explici spectacolul ciumei, ci sa ncerci sa nveti di n el ce se poate nvata. Rieux a nteles destul de confuz ca, dupa parerea parintelu i, nu era nimic de explicat. Interesul sau s-a fixat cnd Paneloux a spus apasat c a existau lucruri care puteau fi explicate cu privire la Dumnezeu si altele care nu puteau fi. Exista, desigur, binele si raul, si n general ti explici cu usurinta ceea ce le desparte. Dar n snul raului, greutatea de a-l explica abia ncepea. Exis ta de exemplu raul aparent necesar, si raul aparent inutil. Exista Don Juan n inf ern si moartea unui copil. Caci daca e drept ca libertinul sa fie fulgerat, este de nenteles suferinta copilului. Si, ntr-adevar, nu e nimic mai important pe pamnt dect suferinta unui copil si oroarea pe care aceasta suferinta o aduce cu ea si ratiunile pe care trebuie sa i le gasesti. n viata, Dumnezeu ne usura totul si pna acum a fi fost credincios nu era nici un merit. Acum, dimpotriva, Dumnezeu ne pun ea la zid. Eram astfel sub zidurile groase ale ciumei si tocmai sub umbra lor uc igatoare trebuia sa gasim folosul nostru. Parintele Paneloux refuza chiar sa-si acorde avantajele usoare care i-ar fi permis sa sara peste zid. I-ar fi fost uso r sa spuna ca eternitatea marilor bucurii care l asteptau pe copil puteau sa-i co mpenseze suferinta, dar, ntr-adevar, nu stia nimic despre asta. Cine putea sa afi rme, realmente, ca eternitatea unei bucurii putea sa compenseze o clipa a dureri i umane ? Acela n-ar fi, desigur, un crestin, al carui nvatator a cunoscut durere a n carnea si n sufletul lui. Nu, parintele va ramne la picioarele zidului, credinc ios acestei rastigniri al carei simbol este crucea, fata n fata cu suferinta unui copil. Si el va spune fara teama celor care l ascultau n ziua aceea: "Frati crest ini, a sosit clipa. Trebuie sa crezi totul sau sa negi totul. Si cine oare, dint re voi, ar ndrazni sa nege totul ?" Rieux abia a avut timp sa-si dea seama ca parintele era pe marginea ereziei, cnd acesta a reluat firul, cu putere, ca sa afirme ca acest ordin categoric, aceasta pura cerinta, era folosul crestinului. Era de asemenea virtutea lui. Parintele stia ca ceea ce era excesiv n virtutea despre care avea sa vorbeasca o sa socheze multe spirite obisnuite cu o morala mai indulgenta si mai clasica. Dar religia d in timpul ciumei nu putea fi religia din toate zilele si daca Dumnezeu putea sa admita si sa doreasca chiar ca sufletul sa se afle n tihna si sa se bucure n timpu rile de fericire, El l voia excesiv n excesele nenorocirii. Dumnezeu facea astazi f apturilor sale favoarea de a le cufunda ntr-o asemenea nenorocire, nct ele trebuiau sa regaseasca si sa-si asume cea mai mare dintre virtuti, care consta n Totul sau

Nimic. Un autor profan, din secolul trecut, pretinsese ca da la iveala secretul Biseric ii afirmnd ca nu exista Purgatoriu. El subntelegea prin asta ca nu existau jumatat i de masura, ca nu exista dect Paradisul si Infernul si ca nu puteai fi dect mntuit sau osndit dupa cum ai facut alegerea. Asta era, dupa parerea lui Paneloux, o er ezie care nu se putea naste dect n sufletul unui libertin. Caci exista un Purgator iu, dar existau, fara ndoiala, vremuri cnd nu prea trebuia sperat n acest Purgatori u, vremuri cnd nu se putea vorbi de pacate usoare. Orice pacat era mortal si oric e indiferenta criminala. Era totul sau nu era nimic. Paneloux s-a oprit si Rieux a auzit mai bine, n acest moment, pe sub usi, vaietele vntului care afara pareau sa se nteteasca. Parintele spunea n aceeasi clipa ca vir tutea acceptarii totale despre care se vorbea nu putea fi nteleasa n sensul restrns care i se dadea de obicei, ca nu era vorba de banala resemnare, nici macar de di ficila umilinta. Era vorba de umilire, dar de o umilire la care umilitul consimt ea. Desigur, suferinta unui copil era umilitoare pentru minte si inima. Dar tocma i de aceea trebuia sa intri n ea. Tocmai de aceea, si Paneloux asigura auditoriul ca ceea ce avea sa spuna nu era usor de spus, trebuia s-o vrei, fiindca Dumneze u o voia. Numai astfel crestinul nu cruta nimic si, cu toate iesirile nchise, mer gea spre adncul alegerii esentiale. El va alege sa creada n tot ca sa nu fie silit a nega tot. Si precum bietele femei care, n biserici, n acest moment, aflnd ca gan glionii care se inflameaza sunt calea fireasca prin care trupul si arunca infecti a, ar zice: "Doamne, da-i trupului meu boala", tot asa si crestinul va sti sa se lase n voia divinitatii, chiar nenteleasa. Nu se poate spune: "Asta nteleg; dar as ta e inacceptabil", trebuie sa ne aruncam n inima acestui inacceptabil care ne est e oferit tocmai pentru ca sa alegem. Suferinta copiilor este pinea noastra amara, dar fara aceasta pine sufletul nostru ar pieri de foame spirituala. Aici zgomotele si miscarile nabusite care nsoteau n general pauzele parintelui Panel oux ncepeau sa se faca auzite cnd, fara veste, predicatorul a reluat, cu putere, a vnd aerul de a ntreba n locul auditorilor sai, care e, la urma urmelor, comportarea necesara. i era teama ca se va rosti cuvntul nfricosator numit fatalism. Ei bine, n-o sa dea ndarat naintea termenului, daca i se va permite numai sa adauge la el ad jectivul "activ". Desigur, si nca o data, nu trebuie sa-i imitam pe crestinii din Abisinia despre care el vorbise. Nu trebuia nici sa ne gndim sa ne asemanam cu c iumatii persani care si zvrleau zdrentele asupra pichetelor sanitare crestine, inv ocnd cu glas tare cerul pentru a-l ruga sa-i loveasca cu ciuma pe acesti necredin ciosi care voiau sa combata raul trimis de Dumnezeu. Si nici, dimpotriva, sa fie imitati calugarii din Cairo care, n timpul epidemiilor din secolul trecut, dadea u mpartasania tinnd azima cu un cleste spre a evita contactul cu gurile umede si c alde n care putea sa zaca microbul. Ciumatii persani si calugarii pacatuiau n mod e gal. Caci pentru cei dinti, suferinta unui copil nu valora nimic, si pentru cei d in urma, dimpotriva, teama foarte omeneasca de suferinta napadise totul. n ambele cazuri problema era ocolita. Toti ramneau surzi la glasul lui Dumnezeu. Dar exis tau alte exemple pe care Paneloux voia sa le reaminteasca. Daca ne luam dupa cro nicarul marii ciume din Marsilia, dintre cei optzeci si unu de calugari ai manas tirii din Mercy, numai patru supravietuisera febrei. Si din acesti patru, trei f ugisera. Astfel vorbeau cronicarii si nu era meseria lor sa spuna mai mult. Dar c itind acestea, toate gndurile parintelui Paneloux se ndreptau spre acel care ramas ese singur n pofida celor saptezeci si sapte de cadavre si mai ales n pofida exemp lului celor trei frati ai sai. Si parintele, lovind cu pumnul marginea amvonului, a strigat: "Fratii mei, trebuie sa fim acela care ramne!" Nu era vorba de a renunta la precautii, la ordinea inteligenta pe care o societat e o introduce n dezordinea unui flagel. Nu trebuiau ascultati acei moralisti care spun ca trebuie sa ngenunchem si sa abandonam totul. Trebuie doar sa ncepem sa nain tam n bezna, putin orbeste si sa ncercam sa facem binele. Ct despre rest, trebuie s a stam locului si sa ne lasam n seama lui Dumnezeu, chiar n ce priveste moartea cop iilor, si fara sa cautam o scapare personala. Aici, parintele Paneloux a evocat marea figura a episcopului Belzunce, n timpul ci umei din Marsilia. El a reamintit ca spre sfrsitul epidemiei, episcopul, dupa ce f acuse tot ceea ce trebuia sa faca, creznd ca nu mai exista nici un remediu, s-a nc uiat cu provizii n casa lui pe care a nconjurat-o cu ziduri; ca locuitorii, al caro

r idol era, printr-o rasturnare a sentimentelor, asa cum se ntmpla n excesele sufer intei, s-au suparat pe el, i-au nconjurat casa de cadavre ca sa-l contamineze si au zvrlit chiar trupuri peste ziduri, ca sa fie mai siguri c-o sa piara. Astfel, episcopul, ntr-o slabiciune de ultima clipa, crezuse ca se poate izola n mijlocul u nei lumi a mortii, si mortii i cadeau din cer. Tot asa si noi, trebuie sa ne conv ingem ca nu exista insula n mijlocul ciumei. Nu, nu exista cale de mijloc. Trebui e sa admitem ceea ce pare de neadmis pentru ca trebuie sa alegem ntre a-l ur pe Du mnezeu sau a-l iubi. Si cine ar ndrazni sa aleaga ura mpotriva lui Dumnezeu ?' "Fratii mei, a spus n sfrsit Paneloux anuntnd ca ncheie, dragostea pentru Dumnezeu e ste o dragoste grea. Ea presupune parasirea totala de sine si dispretul de perso ana sa. Dar numai ea singura poate sa stearga suferinta si moartea copiilor, numa i ea singura, n orice caz, poate s-o faca necesara, fiindca e cu neputinta sa ntel egem si nu putem dect s-o voim. Iata greaua nvatatura pe care voiam s-o mpartasesc c u voi. Iata credinta, cruda n ochii oamenilor, hotartoare n ochii lui Dumnezeu, de care trebuie sa ne apropiem. Trebuie sa ajungem pna la aceasta imagine nfricosatoar e. Pe aceasta culme totul se va amesteca si se va egaliza, adevarul va tsni din ap arenta nedreptate. Astfel s-a ntmplat ca, n multe biserici din sudul Frantei, ciuma tii dorm de secole sub lespezile corului si preotii vorbesc pe deasupra morminte lor lor si spiritul pe care ei l propaga izvoraste din aceasta cenusa n care copiii si-au adus totusi partea lor." Cnd Rieux a iesit, un vnt violent a navalit cu putere prin usa ntredeschisa si i-a izbit n plin pe credinciosi. Aducea n biserica un miros de ploaie, o mireasma de tr otuar ud care i lasa sa ghiceasca nfatisarea orasului nainte ca ei sa fi iesit. n fa ta doctorului Rieux, un preot batrn si un tnar diacon care ieseau n acest moment, a u avut de furca sa-si tina palaria pe cap. Asta nu l-a mpiedicat pe cel mai n vrst a sa continue sa comenteze predica. El lauda elocventa lui Paneloux dar se nelin istea de ndraznelile de gndire de care parintele daduse dovada. Socotea ca aceasta predica arata mai multa neliniste dect putere si ca, la vrsta lui Paneloux, un pr eot n-avea dreptul sa fie nelinistit. Tnarul diacon, cu capul n jos ca sa se apere de vnt, l-a asigurat ca se ducea des pe la Paneloux, ca era la curent cu evoluti a lui si ca tratatul sau o sa fie mult mai ndraznet, si n-o sa capete, fara ndoial a, permisiunea ecleziastica de a fi tiparit. Care e, atunci, ideea lui ? a spus batrnul preot. Ajunsesera n piata din fata bisericii si vntul i nconjura urlnd, mpiedicndu-l pe cei m i tnar sa deschida gura. Cnd a reusit sa vorbeasca el a spus doar: Daca un preot consulta un medic exista o contradictie. Lui Rieux, care i reproducea cuvintele lui Paneloux, Tarrou i-a spus ca el cunoas te un preot care si pierduse credinta n timpul razboiului, cnd descoperise un chip d e tnar cu ochii plesniti. Paneloux are dreptate, spunea Tarrou. Cnd inocenta are ochii plesniti, un cresti n trebuie sa-si piarda credinta sau sa accepte sa-i plesneasca ochii. Paneloux n u vrea sa-si piarda credinta, el o sa mearga pna la capat. E tocmai ceea ce a vru t sa zica. Aceasta observatie a lui Tarrou ne permite ea oare sa luminam putin evenimentele nefericite care au urmat si n care comportarea lui Paneloux parea de nenteles celo r care l nconjurau ? Se va vedea. La cteva zile dupa predica, Paneloux ntr-adevar s-a mutat. Era momentul cnd evolutia bolii provoca mutari continui n oras. Si tot asa cum Tarrou trebuise sa paraseasc a hotelul sau ca sa locuiasca la Rieux, tot asa parintele a trebuit sa lase apart amentul pe care ordinul sau bisericesc i-l daduse, ca sa vina sa stea la o perso ana batrna, care frecventa asiduu biserica si era nca neatinsa de ciuma. n timpul mu tarii, parintele simtise cum oboseala si nelinistea l coplesesc. Si asa se face ca a pierdut consideratia proprietaresei. Caci aceasta, laudnd calduros n fata lui m eritele profetiei Sfintei Odile, preotul se aratase usor nerabdator, datorita, f ara ndoiala, oboselii lui. Nici o ncercare pe care a facut-o apoi ca sa obtina de la batrna doamna cel putin o neutralitate binevoitoare, nu i-a reusit. Facuse o i mpresie rea. Si n fiecare seara, nainte de a intra n camera lui plina de valuri de dantele crosetate, el trebuia sa contemple spatele gazdei, care statea n salonul e i, n timp ce el era silit sa duca amintirea unui "buna seara, parinte" pe care ea i-l adresa pe un ton rece si fara sa se ntoarca. Pe o seara ca asta, n momentul cn

d se culcase, cu capul vuind, a simtit navalind n ncheieturile minilor si n tmple val urile dezlantuite ale unei febre care clocea n el de mai multe zile. Ceea ce a urmat nu s-a aflat mai apoi, dect din povestirile gazdei. Dimineata, ea se sculase devreme, conform obiceiului. Dupa un timp, mirata ca nu-l vede pe pari nte iesind din odaie, se hotarse, dupa multe ezitari, sa-i bata n usa. l gasise nca n pat, dupa o noapte de insomnie. Suferea de o apasare n piept si parea mai conges tionat ca de obicei. Conform propriilor ei cuvinte, i propusese cu amabilitate sa cheme un medic, dar propunerea i fusese respinsa cu o violenta pe care o consider a regretabila. Nu-i ramasese altceva de facut dect sa se retraga. Putin mai trziu, parintele sunase si o chemase. El se scuzase pentru iesirea avuta si declarase ca nu putea fi vorba de ciuma, ca el nu prezenta nici unul din simptomele bolii si ca trebuie sa fie o oboseala trecatoare. Batrna doamna i raspunsese cu demnitat e ca propunerea ei nu izvorse dintr-o neliniste de acest ordin, ea nu avusese n ve dere propria securitate care era n minile lui Dumnezeu, ci se gndise numai la sanat atea parintelui de care se considera n parte raspunzatoare. Dar cum parintele nu z icea nimic, gazda, pe ct spunea, dornica sa-si faca datoria pna la capat, i propuse se din nou sa cheme doctorul. Parintele refuzase din nou, dar adaugnd niste expli catii pe care batrna doamna le socotise foarte neclare. Ea credea numai ca a ntele s, si tocmai asta i se parea de nenteles, ca parintele refuza consultatia pentru ca aceasta consultatie nu era n acord cu principiile lui. Ea trasese de aici conc luzia ca febra tulbura ideile locatarului ei, si se marginise sa-i aduca ceai. Mereu hotarta sa ndeplineasca foarte exact obligatiile pe care situatia i le crea, l vizitase regulat pe bolnav la fiecare doua ore. Ceea ce o impresionase cel mai mult era agitatia continua n care parintele si petrecuse ziua. Arunca cearsafurile de pe el si le tragea apoi ndarat, stergndu-si fara ncetare cu palmele fruntea umed a si ridicndu-se adesea ca sa poata tusi cu o tuse sugrumata, ragusita si umeda, d e parca-si smulgea ceva din piept. Parea ca nu poate sa dea afara din fundul gtul ui tampoane de vata care l nabuseau. La sfrsitul acestor crize, cadea pe spate, avnd toate semnele unei istoviri. n cele din urma, se mai ridica iarasi pe jumatate, timp de cteva clipe, si privea naintea lui cu o fixitate mai salbateca dect toata zb aterea dinainte. Dar batrna doamna tot mai sovaia sa cheme un medic si sa-si supe re astfel bolnavul. Putea fi vorba de un simplu acces de febra, orict parea el de spectaculos. Totusi, n timpul dupa-amiezii, ea a ncercat sa-i vorbeasca preotului, dar nu a prim it drept raspuns din partea lui dect cteva cuvinte nedeslusite. Si-a rennoit propun erea. Dar atunci parintele s-a ridicat si, pe jumatate sufocndu-se, i-a raspuns l impede ca nu voia nici un doctor. n acest moment, gazda a hotart ca o sa astepte pna a doua zi dimineata si ca, daca starea parintelui nu se va fi ameliorat, ea va telefona la numarul pe care agentia Randsdoc l repeta de vreo zece ori pe zi la r adio. Mereu atenta la ndatoririle ei, se gndea sa-si viziteze locatarul n timpul no ptii si sa vegheze asupra lui. Dar seara, dupa ce i daduse ceai proaspat, ea a vr ut sa se ntinda putin si nu s-a trezit dect a doua zi n zori. A alergat n odaie. Parintele statea ntins fara miscare. Congestiei extreme din ziua precedenta i urma se un fel de lividitate cu att mai pronuntata cu ct trasaturile fetei lui erau nca pline. Parintele fixa mica lampa cu margele multicolore care atrna deasupra patului . La intrarea batrnei doamne, el a ntors capul spre ea. Dupa spusele gazdei, n acel moment arata ca si cnd ar fi baut toata noaptea si ar fi pierdut orice putere de a mai reactiona. Ea l-a ntrebat cum se simte. Cu o voce al carei sunet ciudat de indiferent nu i-a scapat femeii, parintele a spus ca se simtea prost, ca nu avea nevoie de medic si ca va fi suficient sa fie transportat la spital pentru ca to tul sa fie conform regulilor. ngrozita, batrna doamna a alergat la telefon. Rieux a sosit la amiaza. La povestirea gazdei el a raspuns numai ca Paneloux ave a dreptate si ca era probabil prea trziu. Parintele l-a primit cu acelasi aer ind iferent. Rieux l-a examinat si a fost uimit sa nu descopere nici unul din simpto mele principale ale ciumei bubonice sau pulmonare, n afara de obturarea si senzat ia de apasare din plamni. Oricum, pulsul era att de slab si starea generala att de alarmanta, nct erau putine sperante. Nu aveti nici unul din simptomele principale ale maladiei, i spusese el lui Panelo ux. Dar, e adevarat, exista o ndoiala si trebuie sa va izolez. Parintele zmbise ciudat, parca cu politete, dar tacuse. Rieux a iesit pentru a te

lefona si s-a ntors. Am sa ramn lnga dumneavoastra, i-a spus el cu blndete, privindu-l. Celalalt a parut sa se nvioreze si s-a ntors catre doctor cu niste priviri in care un fel de caldura ncerca sa se arate. Apoi cu greu a articulat, n asa fel nct era c u neputinta sa stii daca spunea acest lucru cu tristete sau nu: Multumesc, a spus el. Dar slujitorii bisericii n-au prieteni. Ei si-au daruit t otul lui Dumnezeu. A cerut crucifixul care era asezat la capatul patului si, dupa ce l-a primit, sa ntors sa-l priveasca. La spital, Paneloux nu desclesta dintii. El s-a supus ca un obiect tuturor trata mentelor care i s-au impus, dar nu mai lasa din mna crucifixul. n acest timp, cazu l preotului continua sa fie echivoc. ndoiala persista in mintea lui Rieux. Era ci uma. Si totusi nu era. De ctva timp, de altfel, parea sa-i faca placere sa derute ze diagnosticele. Dar, n cazul lui Paneloux, ceea ce a urmat a aratat limpede ca aceasta incertitudine era lipsita de importanta. Febra urca. Tusea devenise din ce n ce mai ragusita si l tortura pe bolnav toata z iua. Seara, n sfrsit, parintele a expectorat aceasta vata care l sufoca. Era rosie. n plin tumult al febrei, Paneloux si pastrase privirea indiferenta si, a doua zi d imineata, cnd a fost gasit mort, pe jumatate rasturnat din pat, privirea lui nu e xprima nimic. Se scrisese pe usa lui: "Caz ndoielnic". Sarbatoarea tuturor Sfintilor din anul asta nu a fost ceea ce era de obicei. Des igur, vremea era asa cum trebuia sa fie. Se schimbase brusc si caldurile trzii fa cusera dintr-o data loc frigului. Ca si n ceilalti ani, un vnt rece sufla acum ncon tinuu. Nori grosi alergau dintr-o parte ntr-alta a orizontului, acopereau cu umbra casele peste care, dupa trecerea lor, recadea lumina rece si aurie a cerului de noiembrie, si facusera aparitia primele impermeabile. Dar se observa un numar sur prinzator de stofe cauciucate si lucioase. Ziarele povestisera ntr-adevar ca, cu doua sute de ani n urma, n timpul marilor ciume din sudul Frantei, medicii purtau, pentru a se feri, stofe trecute prin ulei. Magazinele profitasera de asta pentru a desface un stoc de haine demodate datorita carora fiecare spera sa devina imu n. Dar toate aceste semne ale anotimpului nu te puteau face sa uiti ca cimitirele e rau parasite. n ceilalti ani, tramvaiele erau pline de mirosul fad al crizantemelo r, si grupuri de femei se duceau la locurile unde rudele lor erau ngropate sa dep una flori pe mormntul lor. Era ziua n care se ncerca sa se compenseze pe lnga defunc t izolarea si uitarea n care fusese lasat timp de luni ntregi. Dar anul acesta, ni meni nu mai voia sa se gndeasca la cei morti. Se gndeau si asa prea mult la ei. Si nu mai era vorba sa revii la mormntul lor cu putin regret si multa melancolie. N u mai erau parasitii lnga care vii sa te justifici ntr-o zi pe an. Erau intrusii p e care vrei sa-i uiti. Iata de ce anul acesta Ziua Mortilor a fost ntructva suprim ata. Dupa cum spunea Cottard, la care Tarrou observa un limbaj din ce n ce mai ir onic, n fiecare zi era Ziua Mortilor. Si realmente, focurile sarbatoresti ale ciumei ardeau n crematoriu cu o veselie t ot mai mare. Cei drept, de la o zi la alta flagelul se instalase ct mai comod par ca n forma lui paroxistica si vadea n omorurile lui zilnice precizia si regularitat ea unui bun functionar. n principiu, si dupa parerea personalitatilor competente, acesta era un semn bun. Graficul progreselor ciumei, cu cresterea lui nencetata, urmata apoi de o lunga linie stationara i se parea de pilda doctorului Richard f oarte reconfortant. "Este un grafic bun, excelent", spunea el. El socotea ca mal adia atinsese ceea ce numea el un prag constant. De acum ncolo ea nu mai putea de ct sa descreasca. Richard credea ca meritul este al noului ser al lui Castel, car e, ntr-adevar, tocmai cunoscuse cteva succese neasteptate. Batrnul Castel nu-l cont razicea, dar considera ca de fapt nu se putea prevedea nimic, istoria epidemiilo r comportnd salturi neprevazute. Prefectura, care dorea de multa vreme sa potolea sca spiritul public si careia ciuma nu-i dadea posibilitatea s-o faca, si propune a sa ntruneasca medicii pentru a le cere un raport pe aceasta tema, cnd doctorul Ric hard a fost si el rapus de ciuma, si tocmai n pragul scaderii molimei. Administratia, n fata acestui exemplu, impresionant lucru fara ndoiala, dar care la

urma urmei nu dovedea nimic, a redevenit pesimista cu aceeasi inconsecventa cu care devenise mai nti optimista. Castel, n ceea ce-l privea, se marginea sa-si prepar e serul lui cu ct de multa grija putea. n orice caz nu mai exista un singur loc pu blic care sa nu fi fost transformat n spital sau n carantina, si daca se mai respe cta nca prefectura era pentru ca trebuia totusi pastrat un loc de ntrunire. Dar n g eneral, si ca urmare a stabilitatii relative a ciumei n acea epoca, organizarea c onceputa de Rieux nu a fost de loc depasita. Medicii si ajutoarele care depuneau un efort istovitor nu erau obligati sa se gndeasca la eforturi si mai mari. Ei t rebuiau numai sa continue cu regularitate, daca se poate spune asa, aceasta munc a supraomeneasca. Formele pulmonare ale epidemiei care se manifestasera se nmulte au acum n cele patru colturi ale orasului, ca si cum vntul aprindea si ntretinea in cendii n piepturi. n toiul varsaturilor de snge, bolnavii erau rapusi mult mai repe de. Molima risca acum sa fie mai mare, n aceasta noua forma a epidemiei. E adevar at, parerile specialistilor fusesera ntotdeauna contradictorii asupra acestui punc t. Pentru mai multa siguranta totusi, personalul sanitar continua sa respire sub masti de tifon dezinfectate. La prima vedere, n orice caz, boala ar fi trebuit s a se extinda. Dar cum cazurile de ciuma bubonica se mputinau, balanta era n echili bru. Mai puteau exista totusi alte subiecte de neliniste ca urmare a greutatilor de al imentare care cu timpul cresteau. Specula si scosese capul si alimente de prima n ecesitate care lipseau pe piata zilnica se ofereau la negru, la preturi fabuloas e. Familiile sarace se aflau asadar ntr-o situatie foarte grea, n timp ce familii le bogate nu duceau lipsa de aproape nimic. Desi ciuma, prin impartialitatea efi cace cu care functiona, ar fi trebuit sa ntareasca ideea de egalitate ntre conceta tenii nostri, dimpotriva, prin jocul normal al egoismului, ea ascutea si mai mul t n inima oamenilor sentimentul nedreptatii. Ramnea, binenteles, egalitatea ireprosab ila a mortii, dar pe asta nimeni n-o dorea. Saracii care sufereau de foame se gnd eau cu si mai multa nostalgie la orasele si la satele vecine, unde viata era lib era si unde pinea era ieftina. Din moment ce nu li se putea da suficienta hrana, ei aveau sentimentul, de altminteri cam nesocotit, ca ar fi trebuit sa li se per mita sa plece. Asa nct circula o lozinca pe care o puteai citi uneori pe peretii c aselor, iar alteori era strigata la trecerea prefectului: "Pine sau aer". Aceasta formula ironica a dat semnalul unor manifestatii repede reprimate, dar al caror caracter grav nu a scapat nimanui. Ziarele, fireste, se supuneau cu orice pret consemnului de optimism pe care l pri misera. Citindu-le, gaseai n ele ca ceea ce caracteriza situatia era "exemplul em otionant de calm si snge rece" pe care l dadea populatia, dar ntr-un oras nchis n el n susi, unde nimic nu putea sa ramna secret, nimeni nu se nsela asupra "exemplului" d at de comunitate. Si pentru a avea o idee exacta a calmului si a sngelui rece des pre care era vorba, era destul sa intri ntr-un loc de carantina sau ntr-una din ta berele de izolare care fusesera organizate de administratie. ntmplarea face ca nar atorul, ocupat fiind n alta parte, nu le-a cunoscut. Si de aceea el nu poate cita aici dect marturia lui Tarrou. Tarrou face, ntr-adevar, n carnetele sale, descrierea unei vizite pe care o ntrepri nsese mpreuna cu Rambert n tabara instalata pe stadionul municipal. Stadionul e as ezat cam la portile orasului si o parte din el da n strada pe care trec tramvaiel e, iar cealalta spre locuri virane care se ntind pna la marginea podisului pe care e cladit orasul. Este nconjurat, cum se obisnuieste, de ziduri nalte din ciment si fusese suficient sa se aseze santinele la cele patru porti de intrare pentru a face dificila evadarea. De asemenea, zidurile mpiedicau oamenii din afara sa-i sti nghereasca prin curiozitatea lor pe nefericitii care erau pusi n carantina. n schi mb, acestia auzeau ct era ziua de mare, fara sa le vada trecnd, tramvaiele, si ghi ceau, dupa rumoarea mai mare pe care o trau cu ele, orele de sosire si de iesire din birouri. Ei stiau astfel ca viata de la care erau exclusi si urma cursul la ct iva metri de ei si ca zidurile de ciment desparteau doua universuri mai straine unul de altul dect daca s-ar fi aflat pe planete diferite. ntr-o duminica dupa-amiaza, Tarrou si Rambert s-au hotart sa se ndrepte spre stadio n. Erau nsotiti de Gonzales, jucatorul de fotbal, pe care Rambert l regasise si ca re primise pna la urma sa conduca cu schimbul supravegherea stadionului. Rambert t rebuia sa-l prezinte administratorului lagarului. Gonzales spusese celor doi, n m

omentul n care se ntlnisera, ca era ora n care, nainte de ciuma, el si schimba costumu l ca sa nceapa meciul. Acum, ca stadioanele erau rechizitionate, asta nu mai era p osibil, si Gonzales se simtea fara rost si avea aerul unuia care taie frunza la cini. Era unul din motivele pentru care acceptase aceasta supraveghere, cu condit ia sa n-o exercite dect la sfrsitul saptamnii. Cerul era pe jumatate acoperit si Go nzales, cu nasul n vnt, observa cu regret ca acest timp, nici ploios, nici cald, e ra cel mai potrivit pentru o partida buna. Vorbea si el cum se pricepea de miros ul de cataplasme din vestiare, de tribunele ntesate pna la refuz, de maiourile n c ulori vii pe terenul roscat, de lamile dintre reprize sau de limonada care nteapa cu mii de ace racoritoare gtlejurile uscate. Tarrou noteaza de altfel ca n tot tim pul drumului, prin strazile desfundate ale mahalalei, jucatorul nu nceta sa dea cu piciorul n pietricelele pe care le ntlnea. El ncerca sa le trimita direct n canale s i cnd reusea spunea "unu la zero". Cnd si ispravea tigara, scuipa mucul naintea lui si ncerca sa-l prinda din zbor cu piciorul. Lnga stadion, niste copii care se juca u trimisera o minge spre grupul care trecea si Gonzales s-a abatut ca sa le-o nto arca cu precizie. Au intrat n sfrsit pe stadion. Tribunele erau pline de lume. Dar terenul era acope rit cu sute de corturi rosii nauntrul carora se zareau de departe asternuturi de p at si baloturi. Se pastrasera tribunele pentru ca internatii sa se poata adapost i pe timp de caldura sau de ploaie. Trebuiau, pur si simplu, la apusul soarelui, sa se ntoarca n corturi. Sub tribune se aflau dusurile care fusesera amenajate din ainte si fostele vestiare ale jucatorilor care fusesera transformate n birouri si infirmerii. Cea mai mare parte dintre internati stateau n tribune. Altii ratacea u pe tusa. Unii stateau pe vine la intrarea corturilor lor si-si lasau ochii sa lunece peste toate, cu o privire nedeslusita. n tribune, multi stateau prabusiti si pareau ca asteapta. Ce fac toata ziua ? l-a ntrebat Tarrou pe Rambert. Nimic. Aproape toti, ntr-adevar, stateau cu bratele spnzurnd si cu minile goale. Aceasta ur iasa adunare de oameni era ciudat de tacuta. n primele zile nici nu te puteai ntelege aici, zise Rambert. Dar pe masura ce au trecut zilele, au nceput sa vorbeasca din ce n ce mai putin. Daca ar fi sa dam crezare notelor sale, Tarrou i ntelegea si i vedea chiar de la ncep ut cum stateau nghesuiti n corturile lor, ocupati sa asculte bzitul mustelor sau sa se scarpine, varsndu-si mnia sau marturisindu-si spaima cnd gaseau o ureche binevoi toare sa-i asculte. Dar ncepnd din momentul n care tabara fusese suprapopulata, se gasisera din ce n ce mai putine urechi binevoitoare. Nu le mai ramnea asadar dect t acerea si nencrederea. Exista ntr-adevar un fel de nencredere care cadea din cerul c enusiu, luminos totusi, peste tabara rosie. Da, toti aveau un aer de nencredere. Din moment ce fusesera despartiti de ceilalti , asta nu era fara justificare si aveau nfatisarea celor care si cauta justificari le si care se tem. Fiecare dintre cei la care Tarrou se uita avea o privire lips ita de preocupari, toti aveau aerul ca sufera de o despartire foarte generala de ceea ce constituia viata lor. Si cum nu se puteau gndi mereu la moarte, nu se gnde au la nimic. Erau in vacanta. "Dar cel mai rau, scria Tarrou, este ca sunt niste uitati si ca o stiu si ei. Cei care i cunosteau i uitasera pentru ca se gndeau la altceva si era si de nteles. Ct despre cei care i iubeau, i uitasera si acestia pent ru ca trebuiau sa se epuizeze n demersuri si n ncercari de a-i scoate de-acolo. Tot gndindu-se la ceea ce ntreprindeau, ei nu se mai gndeau la cei pe care era vorba s a-i scoata. Asta era, de asemenea, normal. Si n cele din urma ti dai seama ca nimen i nu este cu adevarat n stare sa se gndeasca la cineva, fie chiar si n cea mai rea dintre nenorociri. Caci a te gndi cu adevarat la cineva, nseamna a te gndi la el mi nut cu minut, fara sa fii abatut de nimic, nici de grijile gospodariei, nici de bzitul unei muste, nici de mese, nici de o mncarime. Dar exista ntotdeauna muste si mncarimi. De aceea viata este greu de trait. Si cei de aici o stiu bine. Administratorul, care revenea spre ei, i-a spus ca un domn, Othon, vrea sa-i vad a. L-a condus pe Gonzales n biroul sau, apoi i-a dus pe Tarrou si pe Rambert spre un colt al tribunelor, de unde domnul Othon, care se asezase mai la o parte, s-a ridicat sa-i ntmpine. Era mbracat tot n acelasi fel si purta acelasi guler tare. Ta rrou a observat numai ca smocurile lui de la tmple erau mult mai zbrlite si ca unu

l din sireturi i era desfacut. Judecatorul avea un aer obosit si nici o singura d ata el nu si-a privit interlocutorii n fata. A spus ca era bucuros ca-i vedea si ca-i ruga sa-i multumeasca doctorului Rieux pentru tot ce facuse. Ceilalti au tacut. Sper, zise judecatorul dupa un timp, ca Philippe n-a suferit prea mult Era prima oara cnd Tarrou l auzea pronuntnd numele fiului sau si a nteles ca ceva se schimbase. Soarele cobora la orizont si, ntre doi nori, razele lui intrau latera l n tribune, aurind chipurile celor trei. Nu, a spus Tarrou, nu, ntr-adevar, n-a suferit. Dupa ce s-au retras, judecatorul continua sa priveasca nspre partea unde lucea so arele. S-au dus sa-i spuna la revedere lui Gonzales care studia un tabel de supravegher e prin schimburi. Jucatorul a rs strngndu-le minile. Am regasit cel putin vestiarele, spunea el, e si asta ceva. Putin dupa aceea, administratorul i petrecea pe Tarrou si pe Rambert, cnd un sfrit n emaipomenit s-a auzit din tribune. Apoi difuzoarele care, n vremuri mai bune, erau folosite sa anunte rezultatul meciurilor sau sa prezinte echipele, declarara cu o voce nazala, ca internatii trebuiau sa se ntoarca la corturile lor pentru ca s a poata fi distribuita masa de seara. Agale, oamenii au parasit tribunele si au intrat n corturi, trndu-si pasii, pna si-au reluat cu totii locurile, doua carucioar e electrice, dintre cele care se vad n gari, au trecut printre corturi, transportn d oale mari. Oamenii ntindeau bratele, doua polonice se scufundau n doua oale si ie seau de acolo pentru a ateriza n doua gamele. Caruciorul pornea din nou. O lua de la capat la cortul urmator. E stiintific, i spune Tarrou administratorului. Da, spune acesta cu satisfactie, strngndu-le mna, e stiintific. Amurgul se lasase si cerul se limpezise. O lumina dulce si proaspata scalda taba ra. n pacea serii, zgomote de linguri si farfurii urcau din toate partile. Liliec i zburau pe deasupra corturilor si dispareau apoi pe neasteptate. De cealalta pa rte a zidurilor, un tramvai scrtia la un macaz. Bietul judecator, a murmurat Tarrou iesind pe poarta. Ar trebui facut ceva pent ru el. Dar cum sa ajuti un judecator ? Existau astfel, n oras, multe alte tabere de felul acestea, despre care naratorul , din scrupul si din lipsa de informatii directe, nu poate spune mai mult. Dar c eea ce poate sa spuna este ca existenta acestor tabere, mirosul de oameni care v enea de acolo, vocile puternice ale difuzoarelor n amurg, misterul zidurilor si t eama de aceste locuri condamnate, apasau greu asupra moralului concetatenilor no stri si se adaugau la zapaceala si suferinta tuturor. Incidentele si conflictele cu administratia s-au nmultit. ntre timp, pe la sfrsitul lui noiembrie, diminetile au devenit foarte reci. Ploi to rentiale spalasera asfaltul cu revarsari de ape, curatasera cerul si l lasasera l impezit de nori, deasupra strazilor lucioase. Un soare lipsit de putere raspndea n fiecare dimineata deasupra orasului o lumina scnteietoare si nghetata. Spre seara, dimpotriva, aerul devenea din nou caldut. Aceste a fost momentul pe care si l-a ales Tarrou pentru a se destainui ntructva doctorului Rieux. ntr-o zi, pe la orele zece, dupa o zi lunga si istovitoare, Tarrou l-a nsotit pe R ieux care se ducea sa-i faca batrnului astmatic vizita de seara. Cerul lucea blnd deasupra caselor din vechiul cartier. Un vnt usor sufla fara zgomot prin raspntiil e ntunecoase. Veniti din linistea strazilor, cei doi barbati au dat peste vorbari a batrnului. Acesta le spunea ca erau unii care nu puteau admite tot ce se petrec ea, ca mereu pinea si cutitul erau n mna acelorasi, ca urciorul nu merge de multe o ri la apa si ca, probabil, si aici si freca minile, o sa se lase cu scandal. Docto rul l-a ngrijit, si n vremea asta batrnul comenta netulburat evenimentele. Auzeau pe cineva mergnd deasupra lor. Batrna, observnd aerul ntrebator al lui Tarrou, le spusese ca erau niste vecine care stateau pe terasa. Au aflat n acelasi timp ca de-acolo de sus aveai o vedere frumoasa si ca terasele caselor se uneau adesea dintr-o parte, asa nct femeile din cartier aveau posibilitatea de a-si face vizite fara sa iasa din casele lor.

Da, a spus batrnul, urcati. E aer bun sus. Au gasit terasa goala, si cu trei scaune. Dintr-o parte, att ct putea sa cuprinda privirea, nu se vedeau dect terase care se sprijineau, undeva, de o forma ntunecoa sa si pietroasa n care au recunoscut prima colina a orasului. De cealalta parte, pe deasupra ctorva strazi si a portului invizibil, privirea se pierdea ntr-un orizo nt n care cerul si marea se amestecau ntr-o frematare nedeslusita. Dincolo de ceea ce ei stiau ca trebuie sa fie falezele, o licarire a carei sursa n-o zareau, apa rea la rastimpuri regulat: farul strmtorii continua, din primavara, sa lumineze pe ntru nave care se ndreptau spre alte porturi. n cerul maturat si lacuit de vnt, stra luceau stelele limpezi si licarirea ndepartata a farului adauga printre ele, din timp n timp, o plpire cenusie trecatoare. Briza aducea miresme de mirodenii si de p iatra. Tacerea era absoluta. E placut, spune Rieux asezndu-se. E ca si cnd ciuma n-ar fi urcat niciodata pna ai ci. Tarrou statea cu spatele si privea marea. Da, spune el dupa un timp, e placut. A venit sa se aseze lnga doctor si s-a uitat la el cu atentie. De trei ori licari rea aparu pe cer regulat. Din adncurile strazii un zgomot de vesela sparta urca pn a la ei. n casa s-a auzit o usa trntindu-se. Rieux, spune Tarrou cu un ton foarte firesc, n-ai cautat niciodata sa stii cine sunt ? Simti vreo afectiune pentru mine? Da, raspunde doctorul, am pentru dumneata un sentiment de prietenie. Dar pna acum ne-a lipsit timpul. Bine, asta ma linisteste. Vrei ca ora asta sa fie ora prieteniei ? Drept orice raspuns, Rieux i-a zmbit. Ei bine, iata... La cteva strazi mai ncolo, o masina luneca prelung pe pavajul ud. S-a ndepartat si, n urma ei, exclamatii confuze, venind de departe, au rupt din nou tacerea. Apoi, aceeasi tacere s-a lasat asupra celor doi barbati, cu toata greutatea ei de cer si de stele. Tarrou se ridicase ca sa se aseze pe parapetul terasei cu fata spre Rieux, care statea tot pravalit in scaunul lui. Nu se vedea din Tarrou dect o for ma masiva, care se profila pe cer. El a vorbit multa vreme si iata aproximativ d iscursul lui reconstituit: Ca sa simplificam, sa spunem, Rieux, ca eu sufeream de ciuma cu mult nainte de a cunoaste acest oras si aceasta epidemie. Asta spune suficient ca sunt la fel ca t oata lumea. Dar sunt oameni care nu stiu lucrul acesta, sau care se simt bine n a ceasta stare, si oameni care stiu si ar vrea sa scape de ea. Eu am vrut ntotdeaun a sa scap. Cnd eram tnar traiam cu ideea inocentei mele, adica fara vreo idee, niciuna. Nu su nt genul de om framntat, am nceput asa cum se cuvine. Totul mi reusea, eram intelig ent fara efort, cu femeile n bune relatii; daca aveam unele nelinisti, treceau as a cum venisera. ntr-o zi am nceput sa reflectez. Acum... Trebuie sa-ti spun ca nu eram sarac ca dumneata. Tatal meu era procuror, ceea ce e o situatie. Cu toate astea, nu-si dadea aere, fiind din fire un om cumsecade. Mama mea era simpla si stearsa si n-am ncetat niciodata s-o iubesc, dar prefer s a nu vorbesc despre ea. El se ocupa de mine cu afectiune si cred chiar ca ncerca s a ma nteleaga. Avea aventuri n afara casei, sunt sigur acum de asta, si sunt de as emenea departe de a ma indigna. Se purta n toate astea asa cum era de asteptat sa se poarte, fara sa socheze pe nimeni. Pentru a vorbi pe scurt, nu era foarte ori ginal si astazi, ca a murit, mi dau seama ca, daca n-a trait ca un sfnt, nici om r au n-a fost. Tinea o linie de mijloc, iata tot; si este tipul de om pentru care simti o afectiune rezonabila, acel gen de afectiune care poate dura. Avea totusi o particularitate: marele ghid Chaix era cartea lui de capati. Nu ca ar fi calatorit, cu exceptia vacantei, cnd se ducea n Bretania unde avea o mica pro prietate. Dar era n stare sa-ti spuna exact orele de plecare si de sosire ale tren ului Paris-Berlin, combinatiile de orar pe care trebuia sa le faci ca sa te duci de la Lyon la Varsovia, kilometrajul exact ntre orice capitale voiai. Esti dumne ata capabil sa spui cum se merge de la Briancon la Chamonix ? Chiar si un sef de gara s-ar ncurca. Tatal meu nu se ncurca. El se straduia aproape seara de seara s a-si mbogateasca cunostintele n aceasta materie si se falea cu ele. Asta ma amuza m

ult si i punem adesea ntrebari, ncntat sa verific raspunsurile lui n Chaix si sa recu nosc ca nu se nselase. Aceste mici exercitii ne-au legat mult unul de altul, caci i ofeream un auditoriu a carui bunavointa o aprecia. Ct despre mine, gaseam ca ac easta superioritate n legatura cu caile ferate era la fel de buna ca oricare alta . Dar ma las furat de povestire si risc sa-i dau prea multa importanta acestui om de treaba. Caci, pentru a ncheia, el n-a avut dect o influenta indirecta asupra ho tarrii mele. Cel mult, el mi-a furnizat un prilej. ntr-adevar, cnd am mplinit saptes prezece ani, tatal meu m-a invitat sa vin sa-l ascult. Era vorba de o afacere im portanta la curtea cu juri si, desigur, el crezuse ca va aparea n lumina lui cea m ai buna. Cred de asemenea ca el contase pe aceasta ceremonie n stare sa impresion eze imaginatiile tinere, pentru a ma mpinge sa intru n cariera pe care el nsusi o a lesese. Acceptasem pentru ca asta i facea placere tatalui meu si de asemenea pentr u ca eram curios sa-l vad si sa-l aud ntr-un alt rol dect acel pe care l juca print re noi. Nu ma gndeam la nimic mai mult. Ceea ce se petrecea ntr-un tribunal mi se paruse ntotdeauna la fel de firesc si de inevitabil ca o trecere n revista de 14 I ulie sau o distribuire de premii. Aveam despre toate astea o idee foarte abstrac ta si care nu ma stingherea. N-am pastrat totusi din ziua aceea dect o singura imagine, aceea a vinovatului. Cr ed ca era ntr-adevar vinovat, putin conteaza de ce. Dar acest omulet la vreo trei zeci de ani, cu par roscat si rar, parea att de hotart sa recunoasca totul, att de sincer speriat de ceea ce avea sa i se faca, nct dupa cteva minute nu m-am mai uita t dect la el. Avea aerul unei bufnite speriate de o lumina prea puternica. Nodul cravatei lui nu se tinea exact n unghiul gulerului. si rodea unghiile de la o singur a mna, dreapta ... Pe scurt, nu insist, ai nteles ca era un om viu. De aceasta eu, mi-am dat seama dintr-o data, eu care nu ma gndisem la el pna atunc i dect bagndu-l comod n categoria de inculpat. Nu pot sa spun ca l-am uitat atunci pe tata, dar ceva mi strngea stomacul, ceva care mi rapea orice atentie n afara de cea pe care o acordam acuzatului. Nu ascultam aproape nimic, simteam ca voiau sa-l o moare pe acest om viu si un instinct formidabil, ca un val, ma aducea alaturi de el, cu un fel de ncapatnare oarba. Nu m-am trezit cu adevarat dect o data cu rechi zitoriul tatalui meu. Transformat de roba lui rosie, nici cumsecade si nici afectuos, gura lui viermui a n fraze nesfrsite care ieseau fara ncetare din ea ca niste serpi. Si am nteles ca el cerea moartea acestui om n numele societatii si ca cerea chiar sa i se taie cap ul. E adevarat, el nu spunea dect: Acest cap trebuie sa cada. Dar, pna la urma, deose birea nu era mare. Si acelasi lucru a fost, ntr-adevar, din moment ce el a obtinu t acest cap. Atta doar ca nu el a fost cel care a executat sentinta. Iar eu, care am urmarit dupa aceea afacerea pna la lichidarea ei, exclusiv, am avut cu acest ne norocit o intimitate mult mai vijelioasa dect a avut-o vreodata tatal meu. El treb uia totusi, conform obiceiului, sa asiste la ceea ce se cheama ntr-un mod cuviinc ios ultimele clipe si care trebuie totusi numit cel mai abject dintre asasinate. ncepnd din aceasta zi n-am mai putut sa ma uit la indicatorul Chaix dect cu un dezgu st cumplit ncepnd din aceasta zi m-am interesat, cu groaza, de justitie, de condam narile la moarte, de executii si m-a apucat ameteala cnd am constatat ca tatal me u asistase, probabil, de mai multe ori la. asasinate si ca asta se ntmpla exact n z ilele n care se scula foarte devreme. Da, n aceste cazuri ntorcea desteptatorul. Nam ndraznit sa vorbesc cu mama despre asta, dar am observat-o atunci mai bine si am nteles ca nu mai era nimic ntre ei, si ca ea ducea o viata de renuntare. Asta m -a ajutat s-o iert, cum spuneam atunci. Mai trziu am aflat ca nu aveam pentru ce s-o iert, pentru ca ea fusese saraca toata viata ei pna la casatorie si saracia o nvatase sa se resemneze. Te astepti fara ndoiala sa-ti spun ca am plecat imediat. Nu, am mai ramas mai mul te luni, aproape un an. Dar inima mi-era bolnava. ntr-o seara, tatal meu a cerut desteptatorul pentru ca trebuia sa se scoale devreme. N-am dormit toata noaptea. A doua zi cnd s-a ntors, plecasem. Trebuie spus numaidect ca tatal meu m-a cautat, ca m-am dus sa-l vad, ca fara sa explic ceva i-am spus linistit ca m-as sinucid e daca m-ar sili sa ma ntorc. El a acceptat pna la urma, caci avea o fire mai curnd blnda, mi-a tinut un discurs asupra prostiei de a voi sa-ti traiesti viata (astf el si explica gestul meu si nu i-am schimbat parerea), mi-a facut o mie de recoma

ndari si si-a stapnit lacrimile sincere care i veneau n ochi. Mai pe urma, destul d e multa vreme dupa aceea, m-am ntors totusi cu regularitate sa-mi vad mama si atu nci l ntlneam. Aceste legaturi i erau, cred, suficiente. Ct despre mine, nu eram porn it mpotriva lui, aveam doar putina tristete n inima. Cnd a murit, am luat-o pe mama la mine si ar mai fi si acum cu mine, daca n-ar fi murit la rndul ei. Am insistat ndelung asupra acestui nceput pentru ca el a fost cu adevarat nceputul a tot ce a urmat. Acum are sa mearga mai repede. Am cunoscut saracia la optsprez ece ani, iesind din ndestulare. Am avut tot felul de meserii pentru ca sa-mi cstig existenta. Nu mi-a iesit prea rau. Dar ceea ce ma interesa era condamnarea la m oarte. Voiam sa ma achit fata de bufnita roscata. Drept care, am facut politica, cum se spune. Nu voiam sa fiu un ciumat, iata totul. Am crezut ca societatea n c are traiam era cea care se sprijinea pe condamnarea la moarte si combatnd-o, cred eam ca pot sa combat asasinatul. Asa am crezut, asa mi-au spus altii si, de fapt , era n mare masura adevarat. Am intrat deci n rnd cu acestia din urma pe care i iub eam si pe care n-am ncetat sa-i iubesc nici acum. Am ramas multa vreme cu ei si n u este tara n Europa la ale carei lupte sa nu fi luat parte. Sa trecem peste asta . Binenteles, stiam ca si noi pronuntam, n unele cazuri, condamnari. Dar mi se spune a ca aceste cteva morti erau necesare pentru ca sa vina o lume n care nimeni nu va mai fi ucis. Era adevarat ntr-un anume fel si, la urma urmelor, poate ca nu sunt eu capabil sa ma mentin n acest gen de adevaruri. Ceea ce e sigur, este ca sovai am. Dar ma gndeam la bufnita si puteam sa continui. Pna n ziua n care am vazut o exe si aceeasi ameteala care cuprinsese copilul de altadata micutie (era n Ungaria) a ntunecat privirea de barbat. N-ai vazut niciodata cum se mpusca un om ? Nu, binenteles, asta se face n general p e baza de invitatie si publicul e ales dinainte. Rezultatul e ca ai ramas tot la ceea ce se stie din stampe si din carti. O legatura la ochi, un stlp, si, mai ncol o, ctiva soldati. Ei bine, nu! Stii ca, dimpotriva, plutonul de executie se aseaz a la un metru jumatate de condamnat ? Stii ca, daca condamnatul ar face doi pas i nainte, ar atinge pustile cu pieptul ? Stii ca, la aceasta scurta distanta, sol datii si concentreaza tirul asupra regiunii inimii si ca toti, mpreuna cu gloantel e lor mari, fac acolo o gaura n care ai putea sa bagi pumnul ? Nu, nu stii, pentr u ca astea sunt amanunte despre care nu se vorbeste. Pentru ciumati, somnul oame nilor este mai sfnt dect viata. Nu trebuie mpiedicati oamenii cumsecade sa doarma. Ar nsemna sa dai dovada de prost-gust, si gustul consta n a nu insista, toata lume a stie asta. Dar eu, de-atunci, n-am mai dormit bine. Gustul amar mi-a ramas n gu ra si n-am ncetat sa insist, adica sa gndesc asupra acestui lucru. Am nteles atunci ca eu, cel putin, nu ncetasem sa fiu un ciumat, n tot timpul acest or lungi ani, ani n care credeam ca lupt mpotriva ciumei. Am aflat ca subscrisesem indirect la moartea a mii de oameni, ca provocasem chiar aceasta moarte gasind bune actiunile si principiile care n mod fatal o antrenasera. Ceilalti nu pareau stingheriti de asta sau cel putin nu vorbeau niciodata despre asta n mod spontan. Iar eu aveam un nod n gt. Eram cu ei si ma simteam totusi singur. Cnd mi se ntmpla s a-mi exprim scrupulele, mi spuneau ca trebuie sa reflectez la ceea ce este n joc s i mi dadeau argumente adesea impresionante ca sa ma faca sa nghit ceea ce nu-mi alu neca pe gt. Si eu le raspundeam ca marii ciumati, cei care si pun robe rosii, au s i ei argumente excelente n aceste cazuri si ca, daca admiteam argumentele de fort a majora si necesitatile invocate de micii ciumati, nu mai puteam sa le resping pe cele ale celor mari. Ei ma faceau sa observ ca felul cel mai potrivit de a da dreptate robelor rosii era de a le lasa exclusivitatea condamnarii. Si eu mi spun eam atunci ca, daca cedezi o data n aceasta problema, nu mai exista motive sa te opresti. Se pare ca istoria mi-a dat dreptate, astazi se ntrec toti cine sa omoar e mai mult. Sunt toti cuprinsi de furia uciderii si nu pot sa faca altfel. Ceea ce ma interesa n orice caz, nu era rationamentul. Era bufnita roscata, acea sta murdara aventura n care murdare guri ciumate anuntau un om n lanturi ca o sa mo ara si aranjau tot ce trebuia ca el sa moara cu adevarat dupa nopti si nopti de agonie n timpul carora astepta cu ochii deschisi sa fie asasinat. Ceea ce ma inte resa era gaura din piept. Si mi spuneam ca pna una-alta, si cel putin n ceea ce ma priveste, voi refuza sa-i gasesc vreodata vreo ratiune, una singura, auzi, acest ei dezgustatoare macelarii. Da, am ales aceasta orbire ndrjita asteptnd sa vad mai

clar. De-atunci, nu m-am schimbat. E multa vreme de cnd mi-e rusine, rusine de moarte, de a fi fost, chiar daca de departe, chiar daca de buna-credinta, la rndul meu, un ucigas. Cu timpul, mi-am dat doar seama ca si cei care sunt mai buni dect altii nu se pot mpiedica astazi de a omor sau de a lasa sa se omoare pentru ca e n logica vietii n care traiesc si ca nu putem sa facem un gest n aceasta lume fara sa risc am de a aduce moartea. Da, am continuat sa-mi fie rusine, am nvatat asta, ca sunt em cu totii implicati n ciuma, si mi-am pierdut linistea. O mai caut si astazi, nc ercnd sa-i nteleg pe toti si sa nu fiu dusmanul de moarte al nimanui. Stiu numai c a avem datoria sa facem ce trebuie pentru a nu mai fi ciumati si ca numai asta p oate sa ne faca sa speram sa ne regasim pacea interioara, sau cel putin, n lipsa ei, o moarte onorabila. Numai asta poate sa aduca usurare oamenilor si daca nu sa -i salveze, barem sa le faca ct mai putin rau posibil si cteodata chiar putin bine . Si de aceea m-am hotart sa refuz tot ceea ce, de aproape sau de departe, din ra tiuni bune sau rele, te duc la moarte sau justifica aceasta moarte. De aceea si aceasta epidemie nu ma nvata nimic n afara de faptul ca trebuie sa lup t alaturi de voi. Eu stiu n mod sigur (da, Rieux, stiu totul despre viata, vezi b ine) ca fiecare poarta n el ciuma, fiindca nimeni, da, nimeni pe lume nu este ne atins. Si ca trebuie sa te supraveghezi fara ncetare ca sa nu fii adus ntr-o clipa de neatentie n situatia de a sufla n chipul altuia si de a-i transmite boala. Cee a ce e firesc, e microbul. Restul, sanatatea, integritatea, puritatea, daca vrei , este un rezultat al vointei, si al unei vointe care nu trebuie sa se opreasca niciodata. Om cinstit, cel care nu infecteaza aproape pe nimeni, este acela a car ui neatentie este cea mai mica posibil, si trebuie vointa si ncordare pentru a nu fi niciodata neatent. Da, Rieux, este foarte obositor sa fii ciumat. Dar este nc a si mai obositor de a nu voi sa fii. Din pricina asta arata toata lumea obosita , fiindca toata lumea, astazi, e putin ciumata. Dar de aceea unii, care ncearca s a nu fie, simt o oboseala extrema de care nimic nu-i va mai mntui n afara de moart e. Pna atunci, eu stiu ca nu mai valorez nimic pentru lumea asta si ca, din clipa cnd am renuntat sa ucid m-am condamnat la un exil definitiv. Ceilalti vor face istor ia. Stiu de asemenea ca, n aparenta, nu pot sa-i judec pe acesti ceilalti. Exista o calitate, care mi lipseste, ca sa nu fiu un ucigas rational. Nu e deci o superi oritate. Dar acum, consimt sa fiu ceea ce sunt, am nvatat ce e modestia. Spun num ai ca exista pe acest pamnt flageluri si victime si ca trebuie, att ct e posibil, sa refuzi sa fii de partea flagelului. Asta ti se va parea poate putin cam simplu si nu stiu daca e simplu, dar stiu ca e adevarat. Am auzit attea rationamente car e erau ct pe-aci sa ma zapaceasca de cap, si care au zapacit suficient alte capete pentru a le face sa consimta la asasinat, nct am nteles ca toata nenorocirea oamen ilor vine de-acolo ca ei nu folosesc un limbaj clar. M-am hotart atunci sa foloses c un limbaj clar si sa am o purtare deschisa ca sa gasesc drumul cel bun. n consec inta, spun ca exista flageluri si victime, si nimic mai mult. Daca, spunnd asta, d evin flagel eu nsumi, cel putin eu nu consimt la asta. ncerc sa fiu un ucigas nevi novat. Vezi ca nu e o ambitie mare. Ar trebui, binenteles, sa existe o a treia categorie, aceea a adevaratilor medici , dar fapt e ca nu-i ntlnesti prea des si ca trebuie sa fie si greu sa-i ntlnesti. D e aceea m-am hotart sa trec de partea victimelor n orice ocazie, pentru a limita p agubele, n mijlocul lor pot cel putin sa caut cum se ajunge la a treia categorie, adica Ia liniste. Terminnd, Tarrou si legana piciorul si lovea ncet cu calciul n terasa. Dupa o tacere , doctorul s-a ridicat putin si l-a ntrebat pe Tarrou daca are o idee despre drum ul pe care trebuie sa apuci ca sa ajungi la acea liniste. Da, simpatia. Doua clopotele de ambulanta au rasunat n departare. Exclamatiile, confuze adineau ri, s-au concentrat la marginea orasului, aproape de colina pietroasa. S-a auzit n acelasi timp ceva care semana cu o detunatura. Apoi tacerea s-a asternut iar R ieux a numarat doua clipiri de far. Briza parea sa capete mai multa putere si n a celasi timp un suflu, venind dinspre mare, a adus un miros sarat. Se auzea acum,

distinct, respiratia surda a valurilor lovindu-se de faleza. Pe scurt, spune Tarrou cu simplitate, ceea ce ma intereseaza este sa stiu cum aj ungi sa devii un sfnt. Dar dumneata nu crezi n Dumnezeu. Tocmai. Poti oare sa fii sfnt fara Dumnezeu ? este singura problema concreta pe care o cunosc astazi. Brusc, o licarire tsnise din partea de unde se auzisera strigatele si, venind mpot riva vntului, o zarva nedeslusita a ajuns pna la cei doi barbati. Licarirea s-a s tins numaidect si, departe, la marginea teraselor, nu a mai ramas dect o boare ros iatica. ntr-o clipa de acalmie a vntului s-au auzit distinct strigate de oameni, a poi zgomotul unei mpuscaturi de arma si urletele unei multimi. Tarrou se ridicase si asculta. Nu se mai auzea nimic. Au fost iar ncaierari la porti. S-a sfrsit acum, spune Rieux. Tarrou a murmurat ca asa ceva niciodata nu se sfrseste si ca victime vor fi nca, p entru ca e n ordinea lucrurilor. Posibil, raspunde doctorul, dar stii dumneata, eu ma simt mult mai solidar cu nv insii dect cu sfintii. N-am preferinta, cred, pentru eroism si sfintenie. Ceea ce ma intereseaza este sa fiu un om. Da, cautam acelasi lucru, dar eu sunt mai putin ambitios. Rieux si spunea ca Tarrou glumeste si se uita la el. Dar n lumina difuza care ven ea din cer, a vazut o fata trista si serioasa. Vntul se ntetea iarasi si Rieux simt ea ca era caldut la atingerea pielii. Tarrou s-a scuturat: Stii, spune el, ce-ar trebui sa facem pentru prietenie ? Ceea ce doresti, spune Rieux. Sa facem o baie n mare. Chiar pentru un viitor sfnt, e o placere demna. Rieux zmbea. Cu permisele noastre putem sa mergem pe dig. n cele din urma e prea stupid sa nu traiesti dect n mijlocul ciumei. Binenteles, un om trebuie sa se bata pentru apara rea victimelor. Dar daca lui nceteaza sa-i mai placa altceva, la ce-i serveste sa se bata ? Da, spune Rieux, sa mergem. Putin dupa aceea, masina se oprea aproape de grilajul portului. Luna rasarise. U n cer laptos proiecta pretutindeni umbre palide. n spatele lor se ridica orasul n trepte si de-acolo venea un suflu cald si bolnav care i mpingea spre mare. Si-au a ratat hrtiile unui paznic care le-a examinat destul de ndelung. Au trecut si, prin tre bataturile de pamnt acoperite de butoaie, printre mirosurile de vin si de pes te, au apucat-o n directia digului. Cu putin timp nainte de a ajunge acolo, mirosu l de iod si de alge le-a anuntat marea. Apoi au auzit-o. Fosnea ncet la picioarele marilor blocuri de piatra ale digului si, cum au urcat pe ele, ea le-a aparut densa ca de catifea, supla si lucioasa ca un animal. S-au asezat pe stncile ntoarse spre larg. Apele se umflau si se retrageau cu ncetineala. Aceasta respiratie calma a marii facea sa nasca si sa dispara reflexe uleioase l a suprafata valurilor. naintea lor, era noaptea fara margini. Rieux, care simtea sub degete suprafata zgrunturoasa a pietroaielor, era stapnit de-o stranie fericir e. ntors spre Tarrou, el ghicea pe chipul calm si grav al prietenului sau aceeasi fericire care nu uita nimic, nici chiar asasinatul. S-au dezbracat. Rieux s-a aruncat cel dinti. Reci la nceput, valurile i s-au parut moi cnd a iesit la suprafata. Dupa cteva miscari de not, si-a dat seama ca marea er a calda n seara aceea, avea acea moliciune calduta a marilor de toamna care iau d in pamnt caldura nmagazinata timp de luni ntregi. nota n ritm controlat. Bataia picio arelor sale lasa n urma o fierbere de spuma, apa i fugea de-a lungul bratelor ca s a se lipeasca de picioare. O clipocire grea l-a anuntat ca Tarrou se aruncase de sus. Rieux se ntoarse pe spate si ramne nemiscat, cu fata la cerul rasturnat, pli n de lumina lunii si de stele. Rasufla ndelung. Apoi percepe din ce n ce mai disti nct un zgomot de apa lovita, straniu de clar n tacerea si singuratatea noptii. Ta rrou se apropia, i s-a auzit curnd respiratia. Rieux se rasuceste, ajunge n dreptu l prietenului sau si noata n acelasi ritm. Tarrou nainta cu mai multa putere dect el si a trebuit sa noate mai repede. Timp de cteva minute, au naintat n aceeasi cadent a si cu aceeasi vigoare, singuratici, departe de lume, eliberati n sfrsit de oras

si de ciuma. Rieux s-a oprit cel dinti si s-au ntors alene, pna ntr-un moment cnd au intrat ntr-un curent nghetat. Fara sa zica nimic, si-au grabit amndoi miscarile, bi ciuiti de aceasta surpriza a marii. Dupa ce s-au mbracat, au pornit napoi fara sa fi rostit un cuvnt. Dar inimile lor b ateau la fel si amintirea acestei nopti le era placuta. Cnd au zarit de departe s antinela ciumei, Rieux stia ca Tarrou si spunea ca si el, ca boala i uitase un mome nt, ca asta era bine si ca acum trebuia s-o ia de la cap. Da, trebuia s-o ia de la cap si ciuma nu uita pe nimeni prea multa vreme. n luna decembrie, ea a ars n piepturile concetatenilor nostri, a iluminat cuptorul, a po pulat taberele de umbre care nu faceau nimic, nu a ncetat, n sfrsit, sa nainteze cu mersul ei rabdator si sacadat. Autoritatile contasera pe zilele friguroase pentr u a opri aceasta naintare si totusi ciuma trecea prin cele dinti rigori ale anotim pului fara sa se sinchiseasca. Mai trebuia nca asteptat. Dar tot asteptnd, sfrsesti prin a nu mai astepta, si ntregul nostru oras traia fara viitor. Ct despre doctor, momentul trecator de liniste si de prietenie care i fusese oferi t nu s-a repetat. Fusese deschis nca un spital si Rieux nu mai statea ntre patru o chi dect cu bolnavii. El a observat nsa ca, n acest stadiu al epidemiei, cnd ciuma l ua din ce n ce mai des forma pulmonara, bolnavii pareau ca ajuta ntr-o oarecare mas ura medicul. n loc sa cada n ghearele disperarii sau apatiei de la nceput, ei parea u sa-si faca o idee mai exacta despre interesele lor si cereau ei nsisi ceea ce l e putea fi cel mai util. Ei cereau fara ncetare sa bea si toti doreau sa fie cald n ncaperi. Cu toate ca efortul era acelasi pentru doctor, el se simtea totusi mai putin singur n aceste ocazii. Spre sfrsitul lui decembrie, Rieux a primit de la domnul Othon, judecatorul de in structie, care se afla nca n tabara, o scrisoare care i spunea ca timpul sau de car antina trecuse, ca administratia nu regasea hrtia cu data intrarii lui acolo si, cu siguranta, l tineau nca n tabara de internare dintr-o eroare. Sotia lui, iesita de ctva timp, protestase la prefectura, unde fusese rau primita si unde i se spus ese ca acolo nu exista niciodata eroare. Rieux i spusese lui Rambert sa intervina si, cteva zile dupa, l-a vazut pe domnul Othon sosind. Fusese ntr-adevar o eroare s i Rieux s-a indignat putin. Dar domnul Othon, care slabise, a ridicat o mna moale si a spus, cntarindu-si cuvintele, ca oricine se poate nsela. Doctorul se gndea doa r ca ceva n firea lui se schimbase. Ce-o sa faceti acuma, domnule judecator? Va asteapta dosarele. Ei bine, nu, a spus judecatorul. As vrea sa-mi iau concediu. ntr-adevar, trebuie sa va odihniti. Nu e asta, as vrea sa ma ntorc n tabara. Rieux s-a mirat: Abia ati iesit! M-ati nteles gresit. Mi s-a spus ca exista voluntari n administratia de acolo. Judecatorul si rostogolea putin ochii sai rotunzi si ncerca sa-si netezeasca unul d in smocurile lui de par. ntelegeti, as avea ce face ! Si apoi, e stupid, dar o sa ma simt mai putin despa rtit de baietasul meu. Rieux l privea. Nu era cu putinta ca n acesti ochi duri si banali sa se instaleze att de repede blndetea. Dar devenisera mai negurosi, pierdusera duritatea lor metal ica. Binenteles, spune Rieux, o sa ma ocup de asta, din moment ce doriti acest lucru. Si doctorul s-a ocupat ntr-adevar, iar viata cetatii ciumate si-a reluat cursul ob isnuit, pna la Craciun. Tarrou continua sa se arate peste tot cu felul lui linist it si eficace. Rambert i marturisea doctorului ca stabilise, datorita ajutorului c elor doi tineri paznici, un sistem de corespondenta clandestina cu sotia lui. Pr imea din cnd n cnd cte o scrisoare, i propusese lui Rieux sa profite si el de sistemu l lui, si acesta a acceptat. A scris pentru ntia oara, dupa luni ntregi, dar cu foa rte mare greutate. Nu mai cunostea limbajul de alta data. Scrisoarea a plecat. Ra spunsul ntrzia sa vina. n ceea ce l privea pe Cottard, micile lui operatii de specul a l mbogateau si prospera. Ct despre Grand, perioada sarbatorilor nu avea sa-i reuse asca.

Craciunul din anul acela a fost mai degraba sarbatoarea Infernului dect cea a Eva ngheliei. Pravaliile goale si lipsite de lumina, ciocolatile artificiale sau cut iile goale din vitrine, tramvaiele ncarcate de chipuri ntunecate, nimic nu mai ami ntea de Craciunurile trecute. La aceasta sarbatoare, n care toata lumea, saraca s au bogata, se reunea odinioara, nu mai era loc dect pentru cteva bucurii singurati ce si rusinoase pe care cei privilegiati si le procurau, platindu-le cu aur, din adncul vreunei pravalii jegoase. Bisericile erau pline mai degraba de vaiete dect de rugaciuni de proslavire. n orasul posomort si nghetat mai alergau ctiva copii, nc a nestiutori de ceea ce i ameninta. Dar nimeni nu ndraznea sa li-l prevesteasca pe Dumnezeul de altadata, ncarcat de daruri, batrn ca suferinta umana, dar nou ca tna ra speranta. Nu mai era loc n inima nimanui dect pentru o foarte batrna si foarte p osomorta speranta, chiar cea care mpiedica oamenii sa se lase pe mna mortii si care nu e dect o simpla ndrjire de a trai. n ajun, Grand nu venise la ntlnire. Rieux, nelinistit, trecuse pe la el dis-de-dimi neata fara sa-l gaseasca. Toata lumea fusese pusa pe picioare. Spre prnz, Rambert a venit la spital sa-l avertizeze pe doctor ca l zarise pe Grand de departe, ratac ind pe strazi, cu o nfatisare descompusa. Apoi l pierduse din vedere. Doctorul si Tarrou au plecat cu masina sa-l caute. La prnz, pe o vreme de ger, Rieux, iesind din masina, se uita de la distanta la G rand, care statea aproape lipit de o vitrina plina cu jucarii de lemn lucrate gro solan. Pe chipul batrnului functionar curgeau, fara ntrerupere, lacrimi. Si aceste lacrimi l-au rascolit pe Rieux pentru ca le ntelegea si le simtea si el n gtlej. si amintea si el de logodna nefericitului, care avusese loc dinaintea unei pravali i de Craciun, si de Jeanne, aplecata spre el, ca sa-i spuna ca e bucuroasa. Din adncul anilor ndepartati, n chiar inima acestei nebunii, glasul tineresc al lui Jea nne venea spre Grand, asta era sigur. Rieux stia la ce se gndea n acest minut batrn ul om care plngea, si el se gndea la acelasi lucru ca si el, ca aceasta lume fara dragoste era ca o lume moarta si ca vine totdeauna un ceas cnd te obosesc nchisor ile, munca si curajul, si implori chipul unei fiinte si inima vrajita a tandretei . Dar celalalt l-a zarit prin geam. Fara sa-si nceteze plnsul, s-a ntors si s-a rezem at cu spatele de vitrina ca sa-l vada venind. Ah ! domnule doctor, ah ! domnule doctor, facea el. Rieux dadea din cap, aprobnd u-l, incapabil sa scoata un cuvnt. Aceasta disperare era si a lui, si ceea ce i frn gea inima n clipa aceea era imensa mnie care l cuprinde pe om naintea unei dureri pe care toti o mpartasesc. Da, Grand, spune el. As vrea sa am timp sa-i scriu o scrisoare. Ca sa stie... Si ca sa poata sa fie fericita, fara remuscari... Cu un soi de violenta, Rieux l face pe Grand sa nainteze. Celalalt continua lasndu-s e aproape trt, bolborosind frnturi de fraze. E prea multa vreme de cnd dureaza. ti vine sa-ti dai drumul, n-ai ncotro. Ah ! dom nule doctor! Par linistit asa. Dar am avut totdeauna nevoie de un efort urias ca sa fiu normal doar. Iar acum si asta e nca prea mult. Se opreste, tremurnd din tot corpul si cu privirea ratacita. Rieux i-a luat mna. A rdea. Trebuie sa te duci acasa. Dar Grand i scapa si alearga ctiva pasi, apoi se opreste, desface bratele si ncepe sa se legene nainte si-ndarat. Se nvrte n loc si cade pe trotuarul nghetat, cu chipul mnjit de lacrimile care continuau sa-i curga. Trecatorii priveau de departe, opri ti locului, nendraznind sa mai nainteze. A trebuit ca Rieux sa-l ia pe batrn n brate. Acum, n patul sau, Grand se nabusea: plamni i erau prinsi. Rieux se gndea. Functionar ul n-avea familie. La ce bun sa-l transporte ? O sa fie singur, cu Tarrou, sa-l n grijeasca ... Grand si nfundase n perna capul, cu obrazul verzui si cu privirea stinsa. Se uita n emiscat la focul slab pe care Tarrou l aprindea n camin cu ce mai ramasese dintr-o lada. "Merge rau , spune el. Si din adncul plamnilor sai n flacari un ciudat hrit nso ea tot ce spunea. Rieux i recomandase sa nu vorbeasca si spusese ca va reveni. Bo lnavul avusese un surs bizar si o data cu el un soi de duiosie i se asternuse pe

chip. "Daca scap, jos palaria, domnule doctor!" spusese el facndu-i cu ochiul, c u greu. Dar imediat dupa aceea cazuse ntr-o stare de prostratie. Cteva ore mai trziu, Rieux si Tarrou l-au gasit pe bolnav n capul oaselor si Rieux s -a speriat citind pe chipul sau ravagiile raului care l ardea si care progresa. D ar Grand parea mai lucid si, imediat, cu o voce ciudat de sparta, i-a rugat sa-i aduca manuscrisul pe care l pusese ntr-un sertar. Tarrou i-a dat foile pe care bol navul le-a strns cu grija la piept, fara sa le priveasca, pentru ca sa le ntinda a poi doctorului, invitndu-l printr-un gest sa le citeasca. Era un manuscris scurt, d e vreo cincizeci de pagini. Doctorul l-a rasfoit si a nteles ca toate aceste foi nu contineau dect aceeasi fraza recopiata la nesfrsit, modificata, mbogatita sau sa racita. Fara ncetare, n luna mai, amazoana si aleile din Bois de Boulogne se confr untau si se asezau n diferite feluri. Lucrarea avea si explicatii, uneori nemasur at de lungi, si variante. Dar la sfrsitul ultimei pagini, o mna scrisese doar att, n grijit, cu o cerneala nca proaspata: "Draga mea Jeanne, astazi e Craciunul ..." De asupra, caligrafiata cu grija, se gasea ultima versiune a frazei. "Cititi", a spu s Grand. Si Rieux a citit: "ntr-o frumoasa dimineata de mai, o zvelta amazoana, calare pe o somptuoasa iapa alezana, parcurgea, prin mijlocul florilor, aleile din Bois..." O fi bine asa ? a spus batrnul cu o voce de febra. Rieux nu si-a ridicat ochii s pre el. Ah! a spus celalalt agitat, stiu eu. Cuvntul frumoasa, asta e cel care nu e potr ivit. Rieux i-a luat mna ntinsa pe cuvertura. Lasati, domnule doctor. N-o sa mai am timp... Respira chinuit si deodata a stri gat: Puneti-l pe foc! Doctorul sovaia, dar Grand a repetat ordinul cu un accent att de cumplit si cu o a stfel de suferinta n glas, nct Rieux a aruncat foile n focul aproape stins. Odaia sa luminat numaidect si, o clipa, flacarile pareau s-o ncalzeasca. Cnd doctorul reven i lnga bolnav, acesta se ntorsese cu spatele, lipindu-si aproape fata de perete. T arrou se uita pe fereastra, strain parca de scena care avusese loc. Dupa ce i-a injectat bolnavului serul, Rieux i-a spus prietenului sau ca Grand n-o sa apuce dimineata si Tarrou s-a oferit sa ramna. Doctorul a fost de acord. Ideea ca Grand o sa moara l-a urmarit noaptea toata. Dar, a doua zi dimineata, R ieux l-a gasit pe Grand n capul oaselor stnd de vorba cu Tarrou. Febra disparuse. Nu-i mai ramasesera dect semnele unei epuizari generale. Ah, domnule doctor, spune functionarul, rau am facut. Dar o s-o iau de la cap. Tin minte totul, o sa vedeti. Sa asteptam, i-a spus Rieux lui Tarrou. Dar, la amiaza, nimic nu se schimbase. Seara, Grand putea fi socotit salvat. Rieu x nu ntelegea nimic din aceasta nviere. Cam n aceeasi vreme totusi, i se adusese lui Rieux o bolnava, a carei stare el o s ocoti disperata, si pe care a izolat-o imediat la sosirea ei n spital. Fata era n plin delir si prezenta simptomele ciumei pulmonare. Dar a doua zi dimineata febra scazuse. Doctorul a crezut ca recunoaste, ca si n cazul lui Grand, ameliorarea m atinala pe care experienta l obisnuise s-o considere drept un semn rau. La prnz, t otusi, febra nu se urcase. Seara crescuse doar cu cteva linii si, a doua zi dimin eata, disparuse. Fata, cu toate ca era slabita, respira cu usurinta n patul ei. R ieux i-a spus lui Tarrou ca era salvata mpotriva tuturor regulilor. Dar n cursul s aptamnii, patru cazuri asemanatoare s-au prezentat la sectia doctorului. La sfrsitul aceleiasi saptamni, batrnul astmatic l-a primit pe doctor si pe Tarrou cu toate semnele unei mari agitatii. Gata, spunea el, ies iar. Cine? Ei, cine! sobolanii! Din aprilie ncoace nici un sobolan mort nu mai fusese descoperit. Oare o s-o luam de la capat ? i spuse Tarrou lui Rieux. Batrnul si freca minile. Sa-i vezi alergnd! E o placere. El vazuse doi sobolani vii intrnd la el prin usa dinspre strada. Vecinii i spusese

ra ca si la ei si facusera aparitia guzganii. Prin unele poduri se auzea din nou zdranganeala lor, uitata de luni ntregi. Rieux astepta publicarea statisticilor ge nerale care avea loc la nceputul fiecarei saptamni. Ele relevau un recul al molime i.

V Cu toate ca aceasta brusca repliere a bolii era nesperata, concetatenii nostri n u s-au grabit sa se bucure. Lunile care abia trecusera, desi sporisera dorinta lor de eliberare, i nvatasera sa fie prudenti si i obisnuisera sa conteze din ce n c e mai putin pe un sfrsit apropiat al epidemiei. Totusi, acest fapt nou era pe toa te buzele, si, n adncul inimilor, clocotea o mare speranta nemarturisita. Toate ce lelalte treceau pe planul al doilea. Noile victime ale ciumei cntareau foarte put in pe lnga acest fapt exorbitant: statisticile scazusera. Unul din semnele ca epo ca sanatatii, fara a fi sperata n mod deschis, era totusi asteptata n secret, era faptul ca, ncepnd din acest moment, concetatenii nostri vorbeau bucurosi, desi cu un aer de indiferenta, despre modul n care se va organiza viata dupa ciuma. Toata lumea era de acord n a gndi ca partile placute ale vietii dinainte nu vor fi regasite dintr-o data si ca era mai usor sa distrugi dect sa construiesti. Aprec iau doar ca aprovizionarea nsasi putea sa fie putin ameliorata si ca n felul acesta ar scapa de grija cea mai presanta. Dar, de fapt, sub aceste remarci nensemnate o speranta nesabuita se dezlantuia n acelasi timp si cu atta forta, nct concetatenii nostri si dadeau uneori seama de ea si se grabeau atunci sa afirme ca, oricum, i zbavirea nu era hotarta pentru a doua zi. Si, ntr-adevar, ciuma nu se opri a doua zi, dar, n aparenta, ea si pierdea puterile mai repede dect s-ar fi putut n mod ratio nal sa se spere. n primele zile ale lui ianuarie, frigul se instalase cu o staruin ta neobisnuita si parea chiar sa se cristalizeze deasupra orasului. Si, cu toate acestea, niciodata cerul nu fusese att de albastru. Timp de zile ntregi splendoare a lui imuabila si nghetata a inundat orasul cu o lumina perpetua. n acest aer puri ficat, n trei saptamni, si prin prabusiri succesive, ciuma parea ca se istovise n c adavrele din ce n ce mai putin numeroase pe care le alinia. Ea si-a pierdut, ntr-u n interval scurt de timp, aproape n ntregime fortele pe care le acumulase de luni si luni. Vaznd-o ratnd victime desemnate, ca Grand sau ca fata din spitalul lui Ri eux, ajungnd timp de doua-trei zile la paroxism n unele cartiere, n timp ce dispare a complet din altele, nmultindu-si prada lunea iar miercurea lasnd-o sa-i scape ap roape cu totul, vaznd-o astfel gfind sau napustindu-se, ai fi zis ca se dezorganiza de enervare si de lehamite, ca pierdea, o data cu stapnirea de sine, eficacitatea matematica si suprema care constituise forta ei. Serul lui Castel cunostea deod ata o serie de reusite care-i fusesera refuzate pna acum. Fiecare dintre masurile luate de medici, si care nainte nu dadeau nici un rezultat, pareau sa loveasca d eodata n plin. Se parea ca ciuma era, la rndul ei, haituita, si ca slabiciunea ei brusca dadea tarie armelor tocite care i fusesera opuse pna atunci. Din vreme n vre me numai, boala se ncrncena si, ntr-un fel de tresarire oarba, rapunea trei sau pat ru bolnavi n a caror vindecare se sperase. Ei erau ghinionistii ciumei, cei pe ca re ea i ucidea n plina speranta. A fost cazul judecatorului Othon care a trebuit e vacuat din tabara de carantina, si Tarrou spusese ntr-adevar despre el ca nu avus ese noroc, fara sa se poata sti nsa daca se gndea la moartea sau la viata judecator ului. Dar, n ansamblu, infectia batea n retragere pe toata linia si comunicatele prefect urii, care dadusera mai nti nastere unei timide si secrete sperante, au confirmat pna la urma, n mintea publicului, convingerea ca victoria era dobndita si ca boala parasea pozitiile. n realitate, era greu de hotart daca ca era o victorie. Erai nu mai obligat sa constati ca boala parea sa plece asa cum venise. Strategia care i se opunea nu se schimbase, ineficace ieri si aparent reusita astazi. Aveai doar impresia ca maladia se istovise ea nsasi sau poate ca se replia dupa ce si atinse se toate obiectivele. ntr-un fel, rolul ei se sfrsise. Ai fi spus cu toate acestea ca nimic nu era schimbat n oras. Mereu tacute n timpul

zilei, strazile erau invadate seara de aceeasi multime, doar ca acum dominau pa ltoanele si fularele. Cinematografele si cafenelele faceau aceleasi afaceri. Dar, privind mai de aproape, puteai sa observi ca figurile erau mai destinse si ca u neori zmbeau. Si aveai ocazia sa constati ca pna atunci nimeni nu zmbise pe strazi. n realitate, valul opac, care de luni de zile nconjura orasul, fusese sfsiat si, n fiecare luni, oricine putea sa constate, dupa stirile radioului, ca ruptura se m area, si ca, n sfrsit, se va putea rasufla. Era nca doar o usurare total negativa s i care nu se manifesta pe fata. Dar n timp ce nainte nu s-ar fi aflat, fara oareca re nencredere, ca plecase un tren sau ca sosise un vapor, sau ca va fi din nou au torizata circulatia automobilelor, anuntul acestor evenimente la mijlocul lui ia nuarie n-ar fi provocat, dimpotriva, nici o surpriza. Era putin lucru, fara ndoia la. Dar aceasta usoara nuanta exprima de fapt uriasele progrese facute de concet atenii nostri pe calea sperantei, se poate spune, de altfel, ca, ncepnd din moment ul n care cea mai infima speranta a devenit posibila pentru populatie, se sfrsise cu domnia efectiva a ciumei. Nu este mai putin adevarat ca n tot cursul lunii ianuarie, concetatenii nostri au reactionat ntr-un fel contradictoriu. Si anume, ei au trecut, rnd pe rnd, de la ex citare la depresiune. Astfel, au fost nregistrate noi tentative de evadare, chiar n momentul n care statisticile erau cele mai favorabile. Lucrul a surprins mult a utoritatile si chiar posturile de garda, avnd n vedere ca cea mai mare parte a eva darilor reusisera. De fapt, oamenii care evadau n aceste momente dadeau ascultare unor sentimente firesti. Datorita ciumei, la unii se nradacinase un scepticism a dnc, de care nu se puteau dezbara. Speranta nu mai actiona asupra lor. Chiar atunc i cnd vremea ciumei trecuse, ei continuau sa traiasca conform normelor ei. Acesti a ramasesera n urma evenimentelor. La altii, dimpotriva, si acestia se recrutau m ai ales dintre cei care traisera pna atunci despartiti de fiintele pe care le iube au, dupa acest lung timp de claustrare si de descurajare, vntul sperantei care se ridica aprinsese o febra si o nerabdare care le rapise orice stapnire de sine. i apuca un fel de panica la gndul ca puteau, att de aproape de tinta, sa moara, ca nu vor revedea fiinta pe care o iubeau si ca nu vor fi rasplatiti pentru aceste lu ngi suferinte. Desi luni ntregi perseverasera n asteptare cu o tenacitate obscura, n ciuda nchisorii si a exilului, cea dinti speranta fusese suficienta ca sa distru ga ceea ce disperarea si teama nu putusera stirbi. Ei s-au napustit, ca niste sc osi din minti, s-o ia naintea ciumei, incapabili sa-i tina pasul pna n ultima clipa . n acelasi timp, de altminteri, s-au manifestat si semne spontane de optimism. Ast fel a fost nregistrata o scadere sensibila a preturilor. Din punctul de vedere al economiei pure, aceasta miscare era inexplicabila. Greutatile ramneau aceleasi, fo rmalitatile de carantina fusesera mentinute la porti si aprovizionarea era depar te de a fi ameliorata. Se asista deci la un fenomen pur moral, ca si cum retrage rea ciumei se rasfrngea pretutindeni. n acelasi timp, optimismul se ntindea asupra c elor care traisera nainte n grup si pe care boala i silise sa se desparta. Cele dou a manastiri ale orasului au nceput sa se reconstituie, si viata comuna din ele a putut fi reluata. Acelasi lucru s-a ntmplat cu militarii, care au fost din nou adu nati n cazarmile ramase libere: ei au renceput o viata normala de garnizoana. Aces te fapte marunte erau semne mari Populatia a trait n aceasta agitatie secreta pna la 25 ianuarie, n saptamna aceea, st atisticile au scazut att de mult nct, dupa consultarea comisiei medicale, prefectur a a anuntat ca epidemia se putea considera aproape gtuita. Comunicatul adauga, est e adevarat, dintr-un spirit de prudenta pe care populatia nu putea sa nu-l aprob e, ca portile orasului vor mai ramne nchise nca doua saptamni, si masurile profilacti ce mentinute timp de o luna. n timpul acestei perioade, la cel mai mic semn ca pe ricolul ar putea sa revina, "status-quo-ul trebuia sa fie mentinut si masurile p recedente reluate". Toata lumea a fost nsa de acord sa considere aceste adaugiri ca pe niste clauze de stil si, n seara de 25 ianuarie, un neastmpar de veselie cop lesise orasul. Pentru a se alatura bucuriei generale, prefectul daduse ordin sa se revina la iluminatia pe care o avusese orasul nainte de ciuma. Sub un cer rece si pur, concetatenii nostri s-au revarsat atunci n grupuri zgomotoase si vesele p e strazile pline de lumina. Desigur, n multe case obloanele ramasesera trase si unele familii si-au petrecut n

tacere aceasta seara pe care altii o ncarcau de strigate. Cu toate astea, pentru multi dintre acesti oameni n doliu, sentimentul de usurare era totusi adnc, fie p entru ca teama de a vedea rapuse alte rude era n sfrsit potolita, fie pentru ca se ntimentul conservarii lor personale nu mai era in stare de alarma. Dar familiile care trebuiau sa ramna cele mai straine de bucuria generala au fost, indiscutabil, acelea care, chiar n acest moment, aveau un bolnav n lupta cu ciuma ntr-un spital si care, n casele de carantina sau acasa, asteptau ca flagelul sa sfrseasca ntr-adev ar cu ele asa cum sfrsise cu ceilalti. Aceste familii trageau desigur nadejde, da r faceau din ea o provizie pe care o tineau n rezerva, si din care si interziceau sa consume nainte de a avea cu adevarat dreptul s-o faca. Si aceasta asteptare, a ceasta veghe tacuta, la jumatate de drum ntre agonie si bucurie, li se parea si m ai feroce n mijlocul jubilarii generale. Dar aceste exceptii nu scadeau cu nimic satisfactia celorlalti. Fara ndoiala, cium a nca nu se sfrsise si avea s-o dovedeasca. Totusi, n imaginatia tuturor, trenurile plecau, cu saptamni nainte, suiernd pe sine fara sfrsit si vapoarele brazdau mari lu minoase. A doua zi, spiritele aveau sa fie mai linistite si ndoielile aveau sa re nasca. Dar, pentru moment, ntregul oras se urnea, parasea locurile nchise, ntunecat e si nemiscate n care si nfipsese radacinile de piatra si se punea n sfrsit n miscare cu ncarcatura lui de supravietuitori. n seara aceea, Tarrou si Rieux, Rambert si c eilalti mergeau n mijlocul multimii si simteau si ei cum le fuge pamntul de sub pi cioare. Multa vreme dupa ce parasisera bulevardele, Tarrou si Rieux auzeau nca ac easta bucurie urmarindu-i, chiar n ceasul n care treceau pe stradute pustii, de-a lungul ferestrelor cu obloanele trase. Si, din pricina oboselii lor, ei nu putea u sa deosebeasca aceasta suferinta care se prelungea dincolo de obloane, de bucu ria care umplea strazile putin mai ncolo. Izbavirea care se apropia avea un chip care amesteca rsul cu lacrimile. ntr-un moment n care rumoarea a devenit mai puternica si mai vesela, Tarrou se opri se. Pe asfaltul ntunecat, o forma alerga sprintena. Era o pisica, prima care a fo st vazuta iar, din primavara pna acum. Ea a ramas o clipa nemiscata n mijlocul sos elei, a sovait, si-a lins laba, a trecut-o iute peste urechea dreapta, si-a vazu t mai departe de treburile ei, si, neauzita, a pierit n noapte. Tarrou zmbeste. Ba trnelul o sa fie si el multumit. Dar n momentul n care ciuma parea sa se ndeparteze pentru a se ntoarce n vizuina necu noscuta din care iesise n tacere, exista cel putin unul n oras pe care aceasta ple care l arunca ntr-o stare de consternare, si acesta era Cottard, daca e sa ne luam dupa carnetele lui Tarrou. La drept vorbind, aceste carnete devin destul de bizare ncepnd din momentul n care statisticile au nceput sa scada. Poate sa fie din pricina oboselii, dar scrisul d evine greu de citit si se trece prea des de la un subiect la altul. n plus, si pe ntru ntia oara, aceste carnete sunt lipsite de obiectivitate, si fac loc unor cons ideratii personale. Gasesti astfel, n mijlocul unor pasaje destul de lungi, privi toare la cazul Cottard, un mic raport asupra batrnului cu pisicile. Daca e sa-l c redem pe Tarrou, ciuma nu micsorase niciodata cu nimic consideratia lui pentru a cest personaj care l interesa dupa epidemie asa cum l interesase si nainte, si cum, din nefericire, n-o sa mai poata sa-l intereseze n viitor, desi propria lui buna vointa, a lui Tarrou, nu va fi n cauza. Caci el ncercase sa-l revada. Cteva zile du pa seara de 25 ianuarie, se postase n coltul stradutei. Pisicile erau aci, exacte la ntlnire, ncalzindu-se n baltile de soare. Dar, la ora obisnuita, obloanele ramas esera nchise cu ncapatnare. n cursul zilelor urmatoare, Tarrou nu le-a mai vazut nic iodata deschise. El conchise n mod curios ca batrnelul era jignit sau mort, ca, da ca era jignit, era pentru ca se gndea ca are dreptate si ca ciuma i facuse o nedre ptate dar daca era mort, trebuia sa te ntrebi n legatura cu el, ca si cu batrnul as tmatic, daca nu fusese un sfnt. Tarrou nu credea acest lucru, dar considera ca exi sta n cazul batrnului o "indicatie". "Poate, se spunea n carnete, nu este cu putint a sa ajungi dect la niste aproximatii de sfintenie. n acest caz ar trebui sa te mu ltumesti cu un satanism modest si caritabil." Amestecate tot cu observatiile privitoare la Cottard, poti gasi n carnete si nume roase nsemnari, adesea risipite, dintre care unele l privesc pe Grand, acum convale

scent si care se apucase din nou de lucru ca si cum nimic nu s-ar fi ntmplat, iar altele o evoca pe mama doctorului Rieux. Cele cteva conversatii care se datorau f aptului ca Tarrou locuia n acelasi apartament cu fiul ei, unele atitudini ale bat rnei, zmbetul ei, observatiile ei asupra ciumei sunt notate cu scrupulozitate. Tar rou insista mai ales asupra modestei doamne Rieux; asupra modului pe care-l avea de-a exprima totul n fraze simple; asupra preferintei deosebite pe care o arata pentru o anumita fereastra care dadea n strada linistita, si ndaratul careia, tinnd u-se cam teapana, se aseza n fiecare seara, cu minile odihnindu-se si privirea ate nta, pna ce amurgul cuprindea odaia, facnd din ea o umbra neagra n lumina cenusie c are se ntuneca putin cte putin si topea atunci silueta ei nemiscata; asupra sprin tenelii cu care ea se deplasa dintr-o odaie n alta; asupra bunatatii ei de care n u-i daduse niciodata lui Tarrou dovezi precise, dar a carei licarire el o recuno stea n tot ceea ce facea sau spunea ea; asupra faptului, n sfrsit, ca, dupa parerea lui, ea stia totul fara sa stea sa chibzuiasca n mod deosebit si ca, cu atta tace re si umbra, ea putea sa ramna la naltimea oricarei lumini, fie ea si aceea a cium ei. Aici, de altfel, scrisul lui Tarrou dadea semne ciudate de cedare. Rndurile c are urmau erau greu de citit si, parca pentru a da o noua dovada a acestei cedar i, ultimele cuvinte erau cele dinti cuvinte personale: "Mama mea era astfel, iubea m n ea aceeasi modestie si ca ea am vrut totdeauna sa ajung. Nu pot spune ca a mur it acum opt ani. S-a tras doar putin mai mult deoparte, ca de obicei, si, cnd m-a m ntors, ea nu mai era acolo." Dar trebuie sa ne ntoarcem la Cottard. De cnd statisticile erau n scadere, acesta i f acuse mai multe vizite doctorului Rieux, invocnd diverse pretexte. Dar, n realitate , de fiecare data i cerea lui Rieux pronosticuri asupra mersului epidemiei. "Cred eti ca poate sa nceteze asa deodata, fara sa ne previna ?" Cottard era sceptic as upra acestui punct, sau cel putin asa spunea. ntrebarile lui repetate pareau sa i ndice nsa o convingere mai putin ferma, pe la mijlocul lui ianuarie, Rieux i raspuns ese ntr-un mod destul de optimist. Si de fiecare data, aceste raspunsuri, n loc sa -l bucure pe Cottard, scosesera din el la iveala reactii variabile n functie de z ile, dar care mergeau de la proasta dispozitie pna la descurajare. Datorita acest ui fapt, doctorul ajunsese sa-i spuna ca, n ciuda indicatiilor favorabile date de statistici, era mai bine sa nu se proclame nca victoria. Cum s-ar zice, observase Cottard, nu se stie nimic, poate sa renceapa de la o zi la alta ? Da, dupa cum e posibil ca si miscarea de vindecare sa se accelereze. Aceasta incertitudine, care nelinistea pe toata lumea, i produsese lui Cottard o usurare vizibila si, n prezenta lui Tarrou, el se angaja cu negustorii din cartie rul lui n conversatii n care ncerca sa raspndeasca opinia lui Rieux. E adevarat ca nui era greu s-o faca. Fiindca dupa nfrigurarea primelor victorii, n multe spirite r evenise o ndoiala care avea sa supravietuiasca surescitarii provocate de declarat ia prefecturii. Pe Cottard l linistea spectacolul acestei ngrijorari. Asa cum alteo ri se si descuraja. "Da, i spunea el lui Tarrou, vor sfrsi prin a deschide portil e. Si o sa vedeti, cu totii ma vor parasi." Pna la 25 ianuarie, toata lumea observase nestatornicia caracterului sau. Timp de zile ntregi, dupa ce ncercase att de multa vreme sa se puna bine cu cartierul si c u toti cei pe care i cunostea, se certa violent cu ei. n aparenta, cel putin, el s e retragea atunci din lume si, de la o zi la alta, ncepea sa traiasca asemenea un ui salbatic Nu-l mai vedeai la restaurant, nici la teatru, nici n cafenelele care -i placeau. Si, cu toate astea, el nu parea sa regaseasca viata masurata si obsc ura pe care o ducea nainte de epidemie. Traia complet retras n apartamentul lui si i se aducea masa de la un restaurant vecin. Seara numai, iesea pe furis, cumparn du-si cele necesare, iesind apoi din magazine pentru a fugi repede pe strazi sing uratice. Daca Tarrou l ntlnea atunci, nu putea scoate de Ia el dect monosilabe. Apoi , fara trecere, redevenea sociabil, vorbind fara masura despre ciuma, solicitnd p arerea fiecaruia si pierzndu-se din nou n fiecare seara, bucuros, n valul multimii. n ziua declaratiei date de prefectura, Cottard disparuse cu totul din circulatie. Doua zile mai trziu, Tarrou l-a ntlnit ratacind pe strazi. Cottard i-a cerut sa-l n soteasca pna la marginea orasului. Tarrou, care se simtea deosebit de obosit de z iua pe care o petrecuse, a sovait. Dar celalalt a insistat. Parea foarte agitat, gesticula n mod dezordonat, vorbind repede si tare. L-a ntrebat pe Tarrou daca ntr-a

devar crede ca declaratia prefecturii pune capat ciumei. Binenteles, Tarrou consi dera ca o declaratie administrativa nu era suficienta prin ea nsasi pentru a opri un flagel, dar era logic sa crezi ca epidemia, cu exceptia neprevazutului, avea sa nceteze. Da, spunea Cottard, cu exceptia neprevazutului. Si exista ntotdeauna neprevazutu l. Tarrou i-a atras atentia ca, de altfel, prefectura prevazuse ntructva neprevazutul , prin faptul ca instituise un termen de doua saptamni pna la deschiderea portilor . Si bine a facut, a spus Cottard, mereu sumbru si agitat, pentru ca dupa felul n c are merg lucrurile, s-ar putea foarte bine sa fi vorbit n vnt. Tarrou gasea lucrul posibil, dar se gndea ca era mai bine totusi sa fie luata n co nsideratie viitoarea deschidere a portilor si ntoarcerea la o viata normala. Sa admitem, i-a spus Cottard, sa admitem, dar ce numiti dumneavoastra ntoarcerea la o viata normala ? Filme noi la cinematograf, spune Tarrou zmbind. Dar Cottard nu zmbea. El voia sa stie daca se putea crede ca ciuma n-o sa schimbe nimic n oras, adica daca totul o sa nceapa, ca nainte, de la capat, ca si cnd nimic nu s-ar fi ntmplat. Tarrou credea ca ciuma o sa schimbe si n acelasi timp n-o sa schimbe orasul, ca, binenteles, cea mai puternica dorinta a concetatenilor nostri era si va fi sa se poarte ca si cnd nimic nu s-ar fi schimbat si ca, prin urmare , nimic, ntr-un sens, nu se va schimba, dar ca, n alt sens, nu se poate uita totul , chiar daca ar voi lumea, si ciuma o sa lase urme, cel putin n inimi. Micul rent ier a declarat categoric ca pe el nu-l interesa inima si ca de asta se sinchisea chiar cel mai putin. Ceea ce-l interesa pe el era sa stie daca administratia no sa fie transformata, daca, de pilda, toate serviciile or sa functioneze ca si n trecut. Si Tarrou a trebuit sa admita ca nu stia despre asta nimic. Dupa parere a lui era de presupus ca toate aceste servicii, perturbate n timpul epidemiei, or sa aiba putin de furca pna or sa-si reia atributiile. S-ar putea de asemenea cre de ca se vor pune o groaza de probleme noi care vor face necesara cel putin o re organizare a vechilor servicii. A! a spus Cottard, e posibil, ntr-adevar, toata lumea va trebui sa ia totul de l a nceput. Cei doi plimbareti ajunsesera aproape de casa lui Cottard. Acesta se nsufletise, se silea sa fie optimist. si nchipuia orasul rencepnd sa traiasca, stergndu-si trecut ul si lund-o de la zero. Asa e, spune Tarrou. La urma urmei, lucrurile or sa se aranjeze poate si pentru dumneata. ntr-un anume fel, va fi vorba de o viata noua. Se aflau naintea usii si si strngeau minile. Aveti dreptate, spunea Cottard, din ce n ce mai agitat, s-o luam de la zero, ar f i bine. Dar, n umbra culoarului, se ivisera doi oameni. Tarrou abia a avut timpul sa-l au da pe nsotitorul sau ntrebndu-se ce puteau sa vrea tipii aia. Tipii, care aveau nfat isarea unor functionari dichisiti, l ntrebau ntr-adevar pe Cottard daca se numea ch iar Cottard si acesta, scotnd un soi de exclamatie nabusita, s-a rasucit pe calcie s i s-a nfundat n noapte fara ca, nici ceilalti, nici Tarrou, sa fi avut timpul sa s chiteze vreun gest. Dupa ce trecuse surpriza, Tarrou i-a ntrebat pe cei doi oamen i ce voiau. Ei si-au luat un aer rezervat si politicos, au spus ca era vorba de niste informatii si au plecat fara graba, n directia n care o luase Cottard. ntors acasa, Tarrou relata aceasta scena si imediat (scrisul o dovedea ndeajuns) no ta oboseala sa. Adauga ca avea nca multe de facut, dar ca asta nu era un motiv ca sa nu fie pregatit si se ntreba, tocmai, daca era pregatit. El raspundea, ncheind, si aici carnetele lui Tarrou se terminau, ca exista totdeauna un ceas al zilei si al noptii cnd un om e las si ca lui nu-i era frica dect de ceasul acela. A treia zi, la ctva timp naintea deschiderii portilor, doctorul Rieux se ntorcea aca sa, pe la prnz, ntrebndu-se daca o sa gaseasca telegrama pe care o astepta. Cu toat e ca zilele erau pentru el la fel de istovitoare ca si n cea mai grea perioada a c iumei, asteptarea eliberarii definitive i risipise si lui orice oboseala. Spera a

cum si se bucura. Nu poti sa-ti soliciti mereu vointa si sa fii mereu ncordat si e o fericire sa dezlegi n sfrsit, ntr-o efuziune, acest snop de energie strns pentru lupta. Daca telegrama asteptata i aducea si ea vesti bune, Rieux putea s-o ia de la nceput. Si el era de parere ca toata lumea trebuie s-o ia de la nceput. Trecu pe dinaintea odaitei portarului. Noul portar, cu fata lipita de gemulet, i -a zmbit. Urcnd scarile, Rieux se gndea la nfatisarea acestuia, galbejita de oboseli si lipsuri. Da, o s-o ia de la nceput cnd abstractiunea se va fi ncheiat si, cu putin noroc... Dar chiar n acelasi moment el deschidea usa si mama i iesea n ntmpinare sa-l anunte ca domnul Tarrou nu se simtea bine. Se sculase de dimineata, dar nu putuse sa ia sa si tocmai se culcase din nou. Doamna Rieux era ngrijorata. Poate ca nu e nimic grav, spune fiul ei. Tarrou era ntins ct era de lung, capul lui greu apasa perna, pieptul puternic i se desena sub grosimea paturilor. Avea febra, avea dureri de cap. I-a spus lui Rie ux ca era vorba de simptome vagi care puteau sa fie foarte bine cele ale ciumei. Nu, nimic precis nca, spune Rieux dupa ce l-a examinat. Dar Tarrou era devorat de sete. Pe culoar, doctorul i-a spus mamei sale ca putea sa fie nceputul ciumei. O ! spune ea, nu se poate, tocmai acum ! Si apoi, numaidect: Sa-l tinem aici, Bernard. Rieux reflecta: N-am dreptul, spune el. Dar portile se vor deschide. Cred ca ar fi primul drept pe care mi l-as asuma, daca n-ai fi tu aici. Bernard, spune ea, tine-ne pe amndoi aici. Stii bine ca tocmai m-am vaccinat din nou. Doctorul spune ca si Tarrou era vaccinat, dar ca, poate din pricina oboselii, pr obabil ca a omis sa-si faca ultima injectie cu ser si a uitat sa-si ia anumite pr ecautii. Rieux se si ndrepta spre cabinetul lui. Cnd s-a ntors n odaie, Tarrou a vazut ca tin ea n mna fiole mari de ser. A, asta e deci, spune el. Nu, dar e o precautie. Drept orice raspuns, Tarrou si ntinse bratul si a ndurat interminabila injectie pe care el nsusi o facuse altor bolnavi. O sa vedem diseara, spune Rieux si l-a privit pe Tarrou drept n fata. Si izolarea, Rieux ? Nu e deloc sigur ca ai ciuma. Tarrou a zmbit cu greutate. E prima oara cnd vad injectndu-se un ser fara sa se ordone n acelasi timp izolarea . Rieux s-a ntors cu spatele. Mama si cu mine o sa te ngrijim. O sa-ti fie mai bine aici. Tarrou a tacut si doctorul, care aranja fiolele, astepta ca el sa vorbeasca pent ru a se ntoarce cu fata. n cele din urma s-a ndreptat spre pat. Bolnavul l privea. C hipul lui era obosit, dar ochii lui cenusii erau calmi. Rieux i-a zmbit. Dormi daca poti. Ma ntorc repede. Ajuns la usa, a auzit glasul lui Tarrou care l chema. Se ntoarce spre el. Dar Tarrou parea sa se lupte cu gndul pe care trebuia sa-l exprime si nu-l putea exprima. Rieux, a rostit el sfrsit, va trebui sa-mi spui tot, am nevoie de asta. ti promit. Celalalt si strmba putin chipul lui masiv ntr-un zmbet. Multumesc. N-am chef sa mor, o sa lupt. Dar daca partida e pierduta, vreau sa s frsesc cum trebuie. Rieux se apleaca si-i strnge umarul. Nu, zise el. Ca sa devii un sfnt, trebuie sa traiesti. Lupta! n timpul zilei, frigul, care fusese viu, a mai scazut, dar ca sa faca loc, dupa-a miaza, averselor violente de ploaie si de grindina. La asfintit cerul s-a nsenina t putin si frigul se facuse mai patrunzator. Rieux s-a ntors acasa seara fara sa-

si scoata paltonul, a intrat n odaia prietenului sau. Mama tricota. Tarrou parea sa nu se fi miscat deloc, dar buzele lui, albite de febra, erau semnul luptei pe care o dadea. Ei ? spune doctorul. Tarrou si nalta putin, peste paturi, umerii lui puternici. Ei, zise el, pierd partida. Doctorul s-a aplecat asupra lui. Sub pielea care frigea se formasera ganglioni, pieptul lui parea sa rasune de toate zgomotele unei forje subterane. n mod ciudat , Tarrou prezenta cele doua serii de simptome. Ridicndu-se, Rieux spune ca serul n-avusese nca timp sa-si faca tot efectul. Dar un nou val de febra tocmai l cuprin de si bolnavului i s-au oprit n gt cele cteva cuvinte pe care ncerca sa le rosteasca . Dupa cina, Rieux si mama lui au venit si s-au asezat lnga bolnav. Noaptea ncepea c u lupta pentru el, si Rieux stia ca aceasta grea batalie cu ngerul ciumei avea sa dureze pna n zori. Umerii puternici si pieptul larg al lui Tarrou nu erau cele ma i bune arme ale sale, ci mai degraba sngele lui pe care Rieux l facuse sa tsneasca adineauri sub acul seringii, si, n acest snge, acel ceva care era mai tainic dect s ufletul si pe care nici o stiinta nu-l putea da n vileag. Si el trebuia doar sa s e uite cum lupta prietenul sau. Ct despre ceea ce avea de facut el, abcesele de c are trebuia sa aiba grija, ntaritoarele pe care trebuia sa i le administreze, mult e luni de esecuri repetate l nvatasera sa le aprecieze eficacitatea. Singura lui s arcina, ntr-adevar, era sa dea ocazii favorabile acestui hazard care prea adesea nu se sinchisea dect provocat. Si trebuia ca acest hazard sa se sinchiseasca. Caci Rieux se gasea naintea unei fete a ciumei care l deconcerta. O data mai mult, ea se silea sa dejoace planurile de lupta folosite mpotriva ei, aparea n locurile unde nu era asteptata, ca sa dispara din acelea unde parea bine instalata. O data ma i mult ea se straduia sa uimeasca. Tarrou lupta, nemiscat. Nici o singura data, n cursul noptii, el nu opuse agitati a asalturilor febrei, luptnd doar prin robustete si prin tacere. Si de asemenea nici o singura data nu vorbi, marturisind astfel, n felul sau, ca nu-i mai statea n putinta sa se sustraga bolii. Rieux urmarea fazele bataliei doar dupa ochii pr ietenului sau, rnd pe rnd deschisi sau nchisi, cu pleoapele mai strnse pe globul ocul ar sau dimpotriva, destinse, cu privirea fixata asupra unui obiect sau ntoarsa as upra doctorului si a mamei lui. De fiecare data cnd doctorul ntlnea aceasta privire , Tarrou zmbea, cu un mare efort. ntr-o vreme s-au auzit pasi grabiti pe strada. Pareau sa fuga dinaintea unui bubu it ndepartat care se apropia ncetul cu ncetul si care a sfrsit prin a umple strada c u siroaiele lui: ploaia rencepea, amestecata curnd cu o grindina care se izbea de trotuare. Marile draperii s-au valurit naintea ferestrei, n umbra odaii, Rieux, un moment distrat de zgomotul ploii, l contempla din nou pe Tarrou, luminat de o la mpa de pat. Mama lui tricota, ridicnd din cnd n cnd capul ca sa se uite la bolnav. D octorul facuse acum tot ceea ce era de facut. Dupa ploaie, tacerea s-a materiali zat parca n odaie, plina doar de tumultul fara glas al unui razboi invizibil. Cri spat de nesomn, doctorul si nchipuia ca aude, la marginea tacerii, suieratul usor si regulat care l nsotise n timpul ntregii epidemii. I-a facut mamei lui un semn ca s -o determine sa se culce. Ea a refuzat cu o miscare a capului si privirile i s-a u luminat, apoi a examinat cu grija, n vrful andrelelor, un ochi tricotat de care nu era sigura. Rieux s-a ridicat sa-i dea bolnavului de baut, s-a ntors si s-a as ezat. Ctiva trecatori, profitnd de acalmie, paseau zoriti pe trotuar. Zgomotul pasilor d escrestea si ei se ndepartau; pentru ntia oara doctorul si-a dat seama ca aceasta noapte plina de oameni care se plimbau trziu si lipsita de sunetele sirenelor amb ulantelor semana cu cele de altadata. Era o noapte eliberata de ciuma. Si se par ea ca molima, gonita de frig, de lumini si de multime iesise din adncimile ntuneca te ale orasului si se refugiase n aceasta odaie calda ca sa dea ultimul ei asalt asupra trupului inert al lui Tarrou. Flagelul nu mai rascolea cerul orasului. D ar suiera ncet n aerul greu al ncaperii. Pe el l auzea Rieux de ore ntregi. Trebuia a steptat ca si aici sa se opreasca, si aici ciuma sa se declare nvinsa. Putin naintea zorilor, Rieux s-a aplecat spre mama lui: Va trebui sa te culci, ca sa poti sa ma nlocuiesti la ora opt. Fa-ti instilatii n

ainte de culcare. Doamna Rieux s-a ridicat, si-a aranjat andrelele si a naintat spre pat. Tarrou si tinea acum, de ctava vreme, ochii nchisi. Sudoarea i ncretise parul pe fruntea osoas a. Doamna Rieux suspina si bolnavul deschide ochii. El vede chipul blnd aplecat a supra lui si, sub valurile miscatoare ale febrei, zmbetul tenace apare nca o data. Dar ochii i s-au nchis numaidect. Ramas singur, Rieux se aseaza n fotoliul pe care tocmai l parasise mama lui. Strada amutise si tacerea era acum totala. Frigul dim inetii ncepea sa se faca simtit n odaie. Doctorul atipise, dar prima trasura care trecu n zori l-a trezit din somnolenta. S-a nfiorat si, uitndu-se la Tarrou, a nteles ca avusese loc o pauza si ca bolnavul dormea si el. Rotile de lemn si de fier ale trasurii cu cal se auzeau nca ndepartn du-se. Fereastra era nca neluminata. Cnd doctorul s-a apropiat de pat, Tarrou l priv ea cu niste ochi fara expresie, ca si cnd se gasea nca sub imperiul somnului. Ai dormit, nu-i asa ? l-a ntrebat Rieux. Da. Respiri mai bine ? Putin. Asta poate sa nsemne ceva ? Rieux tace si dupa un timp: Nu, Tarrou, asta nu nseamna nimic. Stii, ca si mine, ca apare ameliorarea matina la. Tarrou confirma. Multumesc, spune el. Raspunde-mi totdeauna exact. Rieux se aseaza la picioarele patului. Simtea aproape de el picioarele bolnavulu i, lungi si tepene, asemanatoare membrelor unei statui culcate. Tarrou respira ma i tare. Febra o sa renceapa, nu-i asa, Rieux? spune el gfind. Da, dar la prnz vom sti. Tarrou nchide ochii, parnd sa-si adune fortele. O expresie de oboseala se citea pe trasaturile lui. Astepta urcarea febrei, care se si urnea undeva n adncul lui. Cnd s i-a deschis ochii, privirea lui era stearsa. Nu s-a luminat dect zarindu-l pe Rie ux aplecat asupra lui. Bea, spunea acesta. Celalalt a baut si si-a lasat iar capul pe perna. Tine mult, spune el. Rieux i apuca bratul, dar Tarrou, cu privirea ntoarsa, nu mai reactiona. Deodata, febra se revarsa vizibil pna pe obraz ca si cnd s-ar fi spart nu stiu ce dig inter ior. Cnd privirea lui Tarrou s-a ntors spre doctor, acesta l ncuraja cu chipul sau nc ordat. Zmbetul pe care Tarrou ncerca sa-l schiteze, n-a putut sa treaca dincolo de maxilarele strnse si de buzele cimentate de o spuma albicioasa. Dar, pe chipul nt epenit, ochii se aprinsesera cu toata stralucirea curajului. La orele sapte, doamna Rieux a intrat n odaie. Doctorul se ntorsese n birou ca sa telefoneze la spital sa-i tina cineva locul. El hotarse de asemenea sa-si amne con sultatiile, se ntinsese o clipa pe divanul cabinetului sau, dar se ridicase aproa pe imediat si revenise n odaie. Tarrou avea capul ntors spre doamna Rieux. El priv ea mica umbra chircita lnga el pe un scaun, cu minile mpreunate pe genunchi. Si o c ontempla cu atta intensitate nct doamna Rieux duse un deget la buze si s-a ridicat sa stinga lampa de la capati. Dar, n spatele perdelelor, ziua se strecura cu rapid itate si, putin dupa aceea, cnd trasaturile bolnavului devenisera vizibile n ntuner icul odaii, doamna Rieux a putut sa-si dea seama ca el o privea mereu. S-a aplec at asupra lui, i-a aranjat perna si, ridicndu-se, i-a pus o clipa mna pe parul lui umed si ciufulit. Ea a auzit atunci o voce nabusita, venind de departe, spunndu-i multumesc si ca acum totul era bine. Cnd ea s-a asezat din nou, Tarrou nchisese oc hii si chipul sau istovit, desi avea gura pecetluita, parea din nou ca zmbeste. La prnz febra atinse culmea. Un soi de tuse viscerala scutura corpul bolnavului c are ncepuse sa scuipe snge. Ganglionii ncetasera sa se mai umfle. Erau mereu la loc ul lor, tari ca niste piulite nsurubate n scobitura articulatiilor si Rieux socote a imposibila deschiderea lor. n intervalele febrei si tusei, Tarrou se uita nca di n cnd n cnd la prietenii sai. Dar, curnd, ochii lui se deschisera din ce n ce mai rar si lumina care se reflecta atunci pe chipul sau devastat, se stingea tot mai mu lt. Furtuna care zgltia acest corp cu tresariri bruste si convulsive l lumina cu fu

lgere din ce n ce mai rare si Tarrou se lasa trt ncet n adncul acestei furtuni. Rieux u mai avea naintea lui dect o masca de-acum ncolo inerta, de pe care zmbetul disparu se. Aceasta forma umana care i fusese att de apropiata, strapunsa acum de lovituri de tepusa, arsa de un rau supraomenesc, rasucita de toate vnturile dusmanoase ale cerului, se scufunda sub ochii sai n apele ciumei si el nu putea sa faca nimic c ontra acestui naufragiu. Trebuia, o data mai mult, sa ramna pe tarm cu minile goal e si inima frnta, fara arme si fara ajutor pe care sa le opuna acestui dezastru. Si la sfrsit, singure lacrimile de neputinta l mpiedicasera pe Rieux sa-l vada pe T arrou ntorcndu-se brusc cu fata la perete si dndu-si sufletul ntr-un vaiet adnc, ca s i cnd n fiinta lui s-ar fi rupt o coarda esentiala. Noaptea care a urmat nu a mai fost de lupta, ci de tacere, n aceasta odaie, depar te de lume, deasupra acestui corp nensufletit, acum mbracat, Rieux simtea plutind acel calm surprinzator care, cu multe nopti n urma, pe terasele de deasupra ciume i, urmase atacului portilor. De pe atunci se gndise la aceasta tacere care se rid ica din paturile n care el lasase sa moara oameni. Pretutindeni era aceeasi pauza , acelasi interval solemn, mereu aceeasi potolire de dupa batalii, era tacerea nfrn gerii. Dar aceea care l nvaluia acum pe prietenul lui era att de compacta, se potri vea att de perfect cu tacerea strazilor si a orasului eliberat de ciuma, nct Rieux simtea clar ca era vorba de asta data de nfrngerea divina, aceea cu care se sfrseau razboaiele si care face din pacea nsasi o suferinta fara vindecare. Doctorul nu st ia daca n cele din urma Tarrou si gasise pacea sa interioara, dar, n acest moment c el putin, el credea ca stie ca pentru el nsusi aceasta pace nu va mai fi pentru niciodata posibila, asa cum nu exista armistitiu pentru mama rupta de fiul ei sa u pentru barbatul care si nmormnteaza prietenul. Afara era aceeasi noapte geroasa, cu stele reci pe un cer limpede si nghetat. n od aia semintunecoasa se simtea frigul apasnd asupra ferestrelor, marea respiratie vnat a a unei nopti polare. Lnga pat, doamna Rieux sedea n atitudinea care i era familia ra, luminata de lampa de la capati. n mijlocul odaii, departe de lumina, Rieux ast epta n fotoliul lui. Se gndea la sotia lui, dar respingea de fiecare data acest gnd . La nceputul serii, pasii trecatorilor rasunara limpede n noaptea rece. Ai avut grija de tot ? l ntrebase doamna Rieux. Da, am telefonat. si reluasera apoi veghea tacuta. Doamna Rieux si privea fiul din vreme n vreme. Cnd s urprindea una din aceste priviri, le zmbea. n strada, zgomotele familiare ale nopt ii se schimbasera rnd pe rnd. Cu toate ca nu se daduse nca autorizatia, multe masin i circulau din nou. nghiteau repede asfaltul, dispareau si apoi reapareau. Glasu ri, chemari, din nou tacerea, pasul unui cal, doua tramvaie scrtind la o curba, fo snete nesigure si iarasi respiratia noptii. Bernard! Da. Nu esti obosit ? Nu. El stia ce gndea mama lui si ca n acel moment l iubea. Dar stia de asemenea ca nu e mare lucru sa iubesti pe cineva, sau cel putin ca o iubire nu este niciodata de ajuns de puternica pentru ca sa-si gaseasca propria ei expresie. Astfel, mama lui si cu el se vor iubi ntotdeauna n tacere. Si ea avea sa moara la rndul ei sau el f ara ca, de-a lungul ntregii lor vieti, sa fi putut sa mearga mai departe n marturi sirea afectiunii lor. Tot asa traise alaturi de Tarrou si Tarrou murise n seara aceasta, fara ca prietenia lor sa fi avut timp sa fie ntr-adevar traita. Tarrou p ierduse partida, cum spunea el nsusi. Dar el, Rieux? Se alesese doar cu faptul ca putuse sa cunoasca ciuma si sa si-o aminteasca, ca putuse sa cunoasca prietenia si sa si-o aminteasca, sa cunoasca duiosia si ntr-o zi sa si-o aminteasca. Tot c eea ce putea omul sa cstige n focul ciumei si al vietii erau cunoasterea si aducer ea aminte. Poate ca asta era ceea ce numea Tarrou a cstiga partida. Din nou trecuse o masina si doamna Rieux se miscase putin pe scaunul ei. Rieux i -a zmbit. Ea i spune ca nu era obosita si adauga ndata: Va trebui sa te duci acolo, la munte, sa te odihnesti. Desigur, mama. Da, se va odihni acolo. De ce nu ? Va fi si asta un pretext pentru aduceri-amint

e. Dar daca asta nseamna sa cstigi partida, ct de greu trebuie sa fie sa traiesti n umai cu ceea ce stii si cu ceea ce ti amintesti, lipsit fiind de speranta. Astfel traise, fara ndoiala, Tarrou, si Rieux era constient de ct de sterila e o viata f ara iluzii. Nu exista pace fara speranta, iar Tarrou, care nu dadea oamenilor dr eptul de a condamna pe cineva, care stia cu toate astea ca nimeni nu se poate mpi edica sa condamne si ca se ntmpla uneori ca nsesi victimele sa fie calai, Tarrou tra ise n sfsiere si contradictii si nu cunoscuse niciodata speranta. Oare de aceea voi se el sa cunoasca sfintenia si cautase pacea interioara punndu-se n serviciul oamen ilor? De fapt Rieux nu stia nimic n aceasta privinta, si lucrul avea putina impor tanta. Singurele imagini pe care le va pastra despre Tarrou vor fi cele ale unui om care apuca bine cu ambele mini volanul masinii pentru a o conduce sau cele al e acestui trup ndesat, ntins acum n nemiscare. O scnteie de viata si o imagine de moa rte, aceasta era cunoasterea. Iata de ce, fara ndoiala, a primit doctorul Rieux, cu liniste, dimineata, vestea m ortii sotiei lui. Era n birou. Mama lui venise aproape fugind sa-i aduca o telegr ama, apoi iesise sa dea un bacsis aducatorului. Cnd s-a ntors, fiul ei tinea n mna t elegrama deschisa. Ea se uita la el, dar el contempla cu ncapatnare pe fereastra o dimineata magnifica ridicndu-se deasupra portului. Bernard, spune doamna Rieux. Doctorul o privea cu un aer distrat. Telegrama ? ntreba ea. Da, asta e, a recunoscut medicul. Acum opt zile. Doamna Rieux si-a ntors capul s pre fereastra. Doctorul tacea. Apoi i-a spus mamei sale sa nu plnga, ca el se ast epta la asta, dar ca i era greu totusi. Si doctorul stia, pur si simplu, spunnd as ta, ca suferinta nu-l surprinsese. De luni ntregi si de doua zile, era aceeasi du rere care nu mai contenea. Portile orasului s-au deschis, n sfrsit, n zorii unei dimineti frumoase de februarie , salutate de populatie, de ziare, de radio si de comunicatele prefecturii. i ramn e deci povestitorului sa se faca cronicarul ceasurilor de bucurie care au urmat a cestei deschideri a portilor, desi el nsusi era unul dintre aceia carora nu le er a permis sa i se alature cu totul. Mari serbari erau organizate pentru tot restul zilei si pentru noapte. n acelasi timp, trenurile ncepusera sa fumege n gara, n timp ce, venite din mari ndepartate, vap oare ancorau acum n portul nostru, aratnd n felul lor ca aceasta zi era, pentru tot i cei care gemeau ca sunt despartiti, ziua marii revederi. E lesne de nchipuit aici ce a putut sa devina sentimentul despartirii care fusese trait de att de multi dintre concetatenii nostri. Trenurile, care n timpul zilei au intrat n orasul nostru nu erau mai putin ncarcate dect acelea care au iesit. Fie care si retinuse un loc pentru ziua aceea n cursul celor doua saptamni de ragaz, tr emurnd ca nu cumva sa nu fie anulata n ultima clipa hotarrea prefectorala. Unii cal atori care veneau spre oras nu erau, de altfel, cu totul dezbarati de teama, cac i daca cunosteau ei n general soarta celor apropiati lor, nu stiau nimic despre c eilalti si despre orasul nsusi, caruia i atribuiau o nfatisare de temut. Dar asta n u era adevarat dect pentru cei pe care pasiunea nu-i consumase n timpul acestui ntr eg interval de timp. Cei arsi de pasiune, ntr-adevar, erau prada ideii lor fixe. Un singur lucru se sc himbase pentru ei: acest lucru, pe care, de-a lungul lunilor de exil, ar fi vrut sa-l sileasca sa treaca mai repede, pe care se mai ncapatnau nca sa-l grabeasca, a tunci cnd se aflau de-acum n apropierea orasului nostru; dimpotriva, ei doreau acu m sa-l prelungeasca si sa-l tina suspendat, de ndata ce trenul ncepea sa frneze naint e de oprire. Un sentiment vag si totodata acut al tuturor acestor luni de viata pierdute pentru iubirea lor i facea sa pretinda n mod tulbure un fel de compensati e prin care timpul bucuriei sa se scurga de doua ori mai repede dect cel al astept arii. Iar cei care i asteptau ntr-o odaie sau pe peron, ca de pilda Rambert, a car ui sotie, prevenita de saptamni ntregi, facuse tot ce trebuia pentru a sosi, se af lau n aceeasi stare de nerabdare si de zapaceala. Caci Rambert astepta tremurnd sa confrunte aceasta iubire si aceasta duiosie, pe care lunile de ciuma le reduses e la abstractie, cu fiinta vie care fusese suportul acestei iubiri si duiosii.

El ar fi voit sa redevina acelasi care la nceputul epidemiei voise sa iasa alergnd n tr-un suflet din oras si sa se avnte n ntmpinarea celei pe care o iubea. Dar stia ca asta nu mai este posibil. Se schimbase, ciuma lasase n el un fel de absenta pe c are ncerca din toate puterile s-o nege, si care totusi continua sa existe n el ca o sursa de neliniste. ntr-un sens, el avea sentimentul ca ciuma ncetase prea bruta l, nu-si regasea prezenta de spirit. Fericirea sosea n goana, evenimentul alerga m ai repede dect asteptarea. Rambert ntelegea ca totul i va fi redat dintr-odata si ca bucuria este o arsura pe care nu o poti savura. Toti, de altfel, mai mult sau mai putin constient, erau asemenea lui, si de toti trebuie sa vorbim. Pe acest peron de gara unde si rencepeau viata lor individual a, ei o mai simteau nca pe cea comuna, schimbnd ntre ei priviri si zmbete. Dar d endata ce au vazut fumul trenului, sentimentul de exil se stinse brusc sub aversa de bucurii confuze si naucitoare. Cnd trenul s-a oprit, despartiri nesfrsite care n cepusera n unele cazuri tot pe acest peron de gara, au luat sfrsit aici ntr-o secun da, n clipa n care bratele s-au strns cu o avaritie exultanta peste trupuri a caror forma vie o uitasera. Rambert nici nu a avut timp sa priveasca aceasta forma ale rgnd spre el, ca ea se si abatea la pieptul lui. Si tinnd-o toata n brate, strngnd la inima un cap din care nu vedea dect parul familiar, el lasa sa-i curga lacrimile fara sa stie daca proveneau din fericirea lui prezenta sau dintr-o durere prea multa vreme reprimata, linistit cel putin ca-l vor mpiedica sa verifice daca obraz ul ascuns la umarul lui era cel pe care-l visase atta, sau, dimpotriva, cel al un ei straine. O sa-si dea seama mai trziu daca banuiala lui era adevarata. Pentru m oment, voia sa faca ceea ce faceau toti cei din jurul lui si care aveau aerul sa creada ca ciuma poate veni si pleca fara ca asta sa schimbe inima oamenilor. Strnsi unii n altii, se ntoarsera toti atunci acasa, orbi fata de restul lumii, tri umfnd n aparenta fata de ciuma, uitnd toata mizeria si de asemenea pe cei care, ven iti si ei cu acelasi tren, nu gasisera pe nimeni si se pregateau sa primeasca aca sa confirmarea unor temeri pe care o lunga tacere le si nascuse n inima lor. Pent ru acestia din urma, care nu aveau acum drept tovarasie dect durerea lor foarte p roaspata, pentru altii care se daruiau din acest moment amintirii unei fiinte dis parute, lucrurile stateau cu totul altfel, si sentimentul despartirii si atinsese punctul culminant. Mame, soti, ndragostiti care pierdusera orice bucurie o data c u fiinta acum ratacita ntr-o groapa anonima sau topita ntr-o gramada de cenusa, pe ntru toti acestia ciuma si continua existenta. Dar cine se gndea la aceste singuratati ? La amiaza, soarele, nvingnd adierile reci care se luptau de dimineata sa ramna n aer, revarsa asupra orasului valurile nentre rupte ale unei lumini nemiscate. Ziua se oprise n loc. De pe vrful colinelor, tunu rile fortaretelor bubuiau fara ntrerupere sub cerul imobil. Tot orasul se napusti se afara pentru a sarbatori acest minut chinuit cnd timpul suferintelor lua sfrsit si cnd timpul uitarii nca nu ncepuse. Se dansa n toate pietele. De la o zi la alta circulatia se marise considerabil si masinile, devenite mai numeroase, circulau cu greu pe strazile invadate. Clopot ele orasului au batut cu toata puterea ntreaga dupa-amiaza. Ele umpleau cu vibrat iile lor un cer albastru si auriu. n biserici, ntr-adevar, erau rostite rugaciuni d e multumire. Dar, n acelasi timp, localurile de petrecere erau pline pna la refuz si cafenelele, fara sa le pese de ce aveau sa faca pe viitor, serveau ultimele lo r bauturi alcoolice. n fata tejghelelor se nghesuia o multime de oameni la fel de e xcitati si, printre ei, numeroase perechi nlantuite care nu se temeau sa se dea n s pectacol. Toti strigau sau rdeau. Provizia de viata pe care o facusera n timpul ac estor luni, cnd fiecare si micsorase ct mai mult arderea sufletului, ei o cheltuiau n aceasta zi care era parca ziua supravietuirii lor. A doua zi va ncepe viata nsas i, cu precautiile ei. Pentru moment, oameni de origini foarte diferite stateau a laturi si fraternizau. Egalitatea pe care prezenta mortii n-o realizase n fapt, o instaura bucuria eliberarii, cel putin pentru cteva ore. Dar aceasta banala exuberanta nu spunea totul si cei care umpleau strazile la sfr situl dupa-amiezii, alaturi de Rambert. ascundeau adesea sub o atitudine placida , fericiri mai delicate. Multe perechi si multe familii, ntr-adevar, nu aveau alta nfatisare dect a oamenilor care se plimba n mod pasnic. n realitate, cei mai multi faceau pelerinaje delicate la locurile pe care suferisera. Voiau sa le arate noi lor veniti semnele izbitoare sau ascunse ale ciumei, urmele istoriei ei. n unele

cazuri se multumeau sa faca pe calauzele, pe cei care au vazut multe, pe contemp oranii ciumei si vorbeau de pericol fara sa evoce frica. Aceste placeri erau ino fensive. Dar n alte cazuri era vorba de itinerarii mai pline de fior, n care un ndr agostit, cuprins de delicata neliniste a amintirii, putea sa spuna celei care l ns otea: "n acest loc, n acea vreme mi-a fost dor de tine, si tu nu erai aici". Acest i turisti ai pasiunii se puteau atunci recunoaste : ei formau mici insule de soa pte si de destainuiri n mijlocul tumultului prin care mergeau. Mai mult dect orche strele de la rascruci, ei erau cei care anuntau adevarata eliberare. Caci aceste perechi n culmea fericirii, nlantuite strns si zgrcite la vorba, afirmau, n mijlocul tumultului, cu tot triumful si nedreptatea fericirii, ca ciuma s-a terminat si ca teroarea si traise traiul. Ei negau linistiti, mpotriva oricarei evidente, ca a m fi cunoscut vreodata aceasta lume smintita n care uciderea unui om era la fel d e cotidiana ca si uciderea mustelor, aceasta salbaticie bine definita, acest del ir calculat, aceasta ntemnitare care aduce cu ea o groaznica libertate fata de to t ce nu tinea de prezent, acest miros de moarte care-i ametea pe toti cei pe car e nu-i ucidea, ei negau, n sfrsit, ca am fi fost acest popor nmarmurit din care, n fi ecare zi, o parte din noi, ngramaditi n gura unui cuptor, ne evaporam n fumuri gras e, n timp ce ceilalti, coplesiti de lanturile neputintei si ale fricii, ne astept am rndul. Asta era, n orice caz, ceea ce lumina privirea doctorului Rieux, care, cautnd sa a junga n cartierele marginase, umbla singur la sfrsitul dupa-amiezii, n mijlocul clo potelor, al bubuiturilor tunului, al muzicii si al strigatelor asurzitoare. El si continua meseria, nu exista concediu pentru bolnavi. n frumoasa lumina transparen ta care se lasa peste oras, se naltau vechile mirosuri de carne fripta si de alco ol cu anason. n jurul doctorului, chipuri hilare se rasturnau de bucurie spre cer. Barbati si femei se agatau unii de altii, cu obrazul aprins, cu toata enervarea si strigatul dorintei. Da, ciuma ncetase o data cu teroarea si aceste brate care se nlantuiau marturiseau ntr-adevar ca ea nsemna exil si despartire n sensul adnc al cuvntului. Pentru ntia oara, Rieux putea sa dea un nume acestei nfatisari comune pe care o vaz use timp de luni de zile pe toate fetele trecatorilor. i era de ajuns acum sa pri veasca n jurul lui. Ajunsi la sfrsitul ciumei, cu mizeria si cu lipsurile, toti ac esti oameni sfrsisera prin a mbraca costumul rolului pe care l jucau de multa vreme , si acum si hainele vorbeau despre absenta si despre patria ndepartata. ncepnd din momentul n care ciuma nchisese portile orasului, ei nu mai traisera dect n desparti re, fusesera rupti de aceasta caldura umana care te face sa uiti totul. Din toat e colturile orasului si, n grade diferite, acesti barbati si aceste femei aspiras era la o revedere care nu era pentru toti de aceeasi natura, dar care pentru tot i era la fel de imposibila. Cea mai mare parte strigasera din toate puterile spr e cineva care lipsea, dorind caldura unui trup, duiosia si obisnuinta. Unii, ade sea fara s-o stie, sufereau de a fi pusi n afara prieteniei oamenilor, de a nu ma i putea ajunge la ei prin mijloacele obisnuite ale prieteniei, cum sunt scrisoril e, trenurile si vapoarele. Altii, mai putini la numar, ca Tarrou, poate, doriser a contopirea cu ceva pe care ei nu puteau sa-l defineasca, dar care merita sa fi e dorit. Si, n lipsa unui alt nume, ei i spuneau uneori pace interioara. Rieux mergea mereu. Pe masura ce nainta, multimea se ngrosa n jurul lui, vacarmul s e amplifica si i se parea ca periferia, unde voia sa ajunga, se ndeparta n aceeasi masura. Putin cte putin, el se topea n acest trup urias care urla, al carui strigat l nteleg ea din ce n ce mai bine, strigat care, n parte cel putin, era al lui. Da, toti suf erisera mpreuna, att n carne ct si n sufletul lor, de o vacanta grea, de un exil fara leac, de o sete nicicnd potolita. Printre gramezile de morti, printre clopotele ambulantelor si avertismentele a ceea ce este convenit sa fie numit destin, pri ntre trsitul ncapatnat al fricii si teribila revolta a inimii lor, nu ncetase sa aler ge un murmur puternic menit sa alarmeze aceste fiinte ngrozite si sa le spuna ca trebuiau sa-si regaseasca adevarata lor patrie. Pentru ei toti, adevarata patrie se afla dincolo de zidurile acestui oras sugrumat. Ea era n maracinisurile nmires mate de pe coline, n mare, n tinuturile libere, n tensiunea iubirii. Si la ea, la fe ricire, voiau ei sa revina, ntorcnd la rest, cu dezgust, spatele. Ct despre sensul pe care putea sa-l aiba acest exil si aceasta dorinta de reveder

e, Rieux nu stia nimic. Mergnd mereu, nghesuit din toate partile, interpelat, el a jungea pas cu pas pe strazi mai pustii si se gndea ca nu este important ca aceste lucruri sa aiba sau nu un sens, ci ca trebuie sa vezi numai ce raspuns primeste speranta oamenilor. El stia de-aci nainte raspunsul si-l deslusea mai bine n primele strazi marginase, aproape pustii. Cei care, multumindu-se cu putinul pe care-l nsemnau, nu doriser a dect sa se ntoarca n casa iubirii lor, erau uneori rasplatiti. Desigur, unii dint re ei continuau sa umble prin oras singuratici, lipsiti de fiinta pe care o aste ptau. Fericiti erau si cei care nu fusesera despartiti de doua ori, asemeni unora care, nainte de epidemie, nu-si putusera realiza dintr-o data iubirea urmarind ti mp de ani de zile, orbeste, o ntelegere greu de obtinut si care sfrseste prin a le ga unul de altul ndragostiti nvrajbiti. Acestia avusesera, ca si Rieux nsusi, usurin ta de a se baza pe timp: ei erau despartiti pe veci. Dar altii, ca Rambert, pe c are doctorul l parasise chiar n dimineata aceea spunndu-i: "Curaj, acum a venit tim pul sa ai dreptate", regasisera fara sa ezite pe cel absent pe care-l crezusera pierdut. Pentru ctva timp cel putin, ei vor fi fericiti. Ei stiau acum ca, daca e xista un lucru pe care-l poti dori ntotdeauna si obtine uneori, acesta este afect iunea umana. Pentru toti cei care, dimpotriva, se adresasera pe deasupra omului unui ce pe car e nici macar nu si-l puteau nchipui, nu existase raspuns. Tarrou paruse sa gaseasc a aceasta pace grea despre care vorbise, dar n-o gasise dect n moarte n ceasul n car e nu-i putea folosi la nimic. Dimpotriva, daca altii, pe care Rieux i zarea pe pr agurile caselor n lumina care scadea, nlantuiti din toate puterile si privindu-se cu pasiune, obtinusera ceea ce voiau, asta se datoreste faptului ca cerusera sing urul lucru care depindea de ei. Si Rieux, n momentul n care cotea pe strada lui Gra nd si a lui Cottard, se gndea ca era drept ca, din cnd n cnd cel putin, bucuria sa v ina sa-i rasplateasca pe cei carora le e suficient omul, cu sarmana si teribila lui iubire. Aceasta cronica se apropie de sfrsit. E timpul ca doctorul Bernard Rieux sa declar e ca este autorul ei. Dar nainte de a povesti ultimele evenimente, el ar vrea cel putin sa-si justifice interventia si sa faca sa se nteleaga de ce a tinut el sa adopte tonul naratorului obiectiv. n tot timpul ct a durat ciuma, meseria i-a perm is sa-i vada pe cea mai mare parte dintre concetatenii sai si sa nregistreze ceea ce simteau acestia. El era deci bine plasat pentru a reda ceea ce vazuse si auz ise. Dar a vrut sa faca acest lucru cu retinerea necesara, n general, el s-a stra duit sa nu redea mai multe lucruri dect a putut sa vada, sa nu atribuie tovarasil or lui de ciuma gnduri pe care, la urma urmei, nu erau siliti sa le conceapa, si sa foloseasca numai aceste texte pe care ntmplarea sau nefericirea i le pusesera n mini. Fiind chemat sa depuna marturie cu prilejul unui fel de crima, el a pastrat o an ume rezerva, asa cum se cuvine din partea unui martor de buna-credinta. Dar, n ac elasi timp, urmnd legea care guverneaza o inima cinstita, el a luat n mod delibera t partea victimei si a vrut sa fie mpreuna cu oamenii, concetatenii lui, alaturi d e singurele certitudini pe care le poseda ei n comun, si care sunt iubirea, sufer inta si exilul. Si astfel nici una dintre nelinistele concetatenilor lui nu a ra mas nempartasita de el, nici o situatie care sa nu fi fost a lui. Pentru a fi un martor obiectiv, el trebuia sa se refere mai ales la acte, la doc umente si la ceea ce se spunea. Dar ceea ce avea el de exprimat n mod personal, a steptarea sa, ncercarile la care a fost supus, despre ele nu trebuia sa vorbeasca. Daca s-a folosit totusi de ele, a fost numai ca sa-i nteleaga sau sa faca sa fie ntelesi concetatenii sai si ca sa dea o forma ct mai precisa posibil acelor lucru ri pe care, n cea mai mare parte a timpului, el le simtea n mod confuz. La drept v orbind, acest efort de ratiune nu l-a costat nimic. Cnd se simtea ispitit sa ames tece direct destainuirea lui cu miile de voci ale ciumatilor, era oprit de gndul ca dintre suferintele lui nu exista nici una care sa nu fie si a celorlalti si c a, ntr-o lume n care durerea este att de adesea singuratica, acesta este un avantaj. Hotart, el trebuia sa vorbeasca n numele tuturor. Dar exista cel putin un concetatean de-al nostru n numele caruia doctorul Rieux nu poate vorbi. E vorba ntr-adevar de cel despre care Tarrou ii spusese ntr-o zi lui Rieux: "Singura lui crima adevarata este aceea de a fi aprobat n inima lui ceea c

e i facea sa moara pe copii si pe oameni. Restul l nteleg, dar acest lucru sunt obl igat sa i-l iert". Este drept ca aceasta cronica sa sfrseasca cu el, caci avea o inima nestiutoare, adica singuratica. Dupa ce a iesit din marile strazi zgomotoase ale sarbatorii si n clipa cnd a vrut s -o ia pe strada lui Grand si a lui Cottard, doctorul Rieux ntr-adevar a fost opri t de un cordon de politisti. Nu se astepta la asa ceva. Freamatul ndepartat al sar batorii facea ca acest cartier sa para fara viata si el si-l nchipuia la fel de p ustiu si tacut. Si-a aratat carnetul de identitate. Imposibil, domnule doctor, a spus agentul. E un nebun care trage asupra multimii. Dar ramneti aici, o sa fie nevoie de dumneavoastra. n acest moment, Rieux l-a vazut pe Grand care venea spre el. Grand nu stia nici e l nimic. Nu-l lasau sa treaca si aflase ca se tragea din casa lui. De departe, s e vedea ntr-adevar fatada aurita de ultimele raze de lumina ale unui soare fara c aldura. n jurul fatadei se contura un spatiu mare si gol care se ntindea pna la tro tuarul din fata. n mijlocul soselei, se zarea n mod distinct un steag si o bucata d e pnza murdara. Rieux si Grand puteau sa vada foarte departe, pe cealalta parte a strazii, un cordon de agenti, paralel cu acela care i mpiedica sa nainteze si n spa tele caruia unii locuitori din cartier treceau repede ncoace si ncolo. Uitndu-se bin e au deslusit si niste agenti cu revolverele n mini, ascunsi dupa usile imobilelor din fata casei. Toate obloanele acesteia erau nchise. La etajul al doilea totusi, unul din obloane parea pe jumatate desprins. Tacerea era totala pe strada. Se a uzeau doar frnturi de muzica razbatnd din centrul orasului. La un moment dat, dintr-unul din imobilele din fata casei au rasunat doua focuri de revolver si din oblonul scos din ttni au sarit aschii. Apoi a fost din nou tace re. De departe, si dupa tumultul zilei, asta i se parea lui Rieux cam ireal. E fereastra lui Cottard, a spus deodata Grand, foarte nelinistit. Dar Cottard a disparut totusi. De ce se trage ? l-a ntrebat Rieux pe agent. Ca sa-l amageasca pe cel din casa. Asteptam o masina cu cele necesare, pentru c a trage asupra celor ce ncearca sa intre pe usa imobilului. A fost atins un agent . De ce a tras ? Nu se stie. Oamenii se distrau pe strada. La primul foc de revolver, n-au nteles . La al doilea, au nceput sa tipe, unul a fost ranit si toata lumea a nceput sa fu ga. Un nebun, ce mai! n tacerea restabilita, minutele pareau sa se trasca. Deodata, de cealalta parte a s trazii, au vazut ivindu-se un cine, primul pe care Rieux l vedea dupa multa vreme, un ogar murdar pe care stapnii probabil ca-l ascunsesera pna acum si care alerga de-a lungul zidurilor. Ajuns aproape de usa, a sovait, s-a asezat pe fund si s-a rasturnat sa-si clantane puricii. Agentii au fluierat de cteva ori sa-l cheme. E l a naltat botul, apoi s-a hotart sa traverseze ncet soseaua, ca sa miroasa bucata a ceea de pnza. n aceeasi clipa, un foc de revolver a pornit de la etajul al doilea s i cinele s-a rasucit ca un ghem dnd violent din labe pentru ca n cele din urma sa c ada pe o parte, scuturat de tresariri lungi. Drept raspuns, cinci-sase detunari venite dinspre usile din fata au sfarmat oblonul. Tacerea s-a asternut din nou. So arele coborse si umbra ncepea sa se apropie de fereastra lui Cottard. Frnele unei m asini au gemut ncet pe strada, n spatele doctorului. Uite-i, spune agentul. Politistii au aparut din spatele lor, purtnd frnghii, o scara cu doua pachete lung uiete nvelite n pnza uleioasa. Au luat-o pe o strada care nconjura grupul de case di n fata imobilului lui Grand. Nu mult dupa aceea, mai curnd puteai ghici dect vedea un fel de agitatie la usile acestor case. Apoi lumea a asteptat. Cinele nu mai m isca, zacea acum mort ntr-o balta ntunecata. Deodata, de la ferestrele caselor ocupate de agenti, s-a dezlantuit un tir de pu sca automata. n timpul tirului, oblonul care era tintit s-a desfacut literalmente si a lasat descoperita o suprafata neagra n care Rieux si Grand, de la locul lor, nu puteau distinge nimic. Cnd tirul s-a oprit, o a doua mpuscatura automata a prit din alt unghi, o casa mai ncolo. Gloantele intrau fara ndoiala n patratul ferestrei pentru ca unul din ele facuse sa sara o aschie de caramida. n aceeasi secunda, t rei agenti au traversat soseaua fugind si au navalit pe usa de la intrare. Aproa

pe ndata, nca trei s-au napustit ntr-acolo si tirul de automat a ncetat. Din nou au asteptat. Doua detunaturi ndepartate au rasunat n imobil. Apoi s-a auzit un fel de freamat si a fost zarit iesind din casa, mai curnd dus pe sus dect trt, un omulet f ara haina si care striga necontenit. Ca prin minune, toate obloanele nchise de pe strada s-au deschis si ferestrele s-au umplut de curiosi, n timp ce o multime de oameni iesea de prin case si se nghesuia n spatele cordoanelor. Un moment, omuletu l a fost vazut n mijlocul soselei, cu picioarele n sfrsit pe pamnt, cu bratele tinut e la spate de agenti. Tipa. Un agent s-a apropiat de el si l-a lovit de doua ori cu toata puterea pumnilor, fara graba, cu un fel de pricepere. E Cottard, bolborosi Grand. A nnebunit. Cottard se prabusise. A mai fost vazut agentul trimitnd cu toata puterea nca o lov itura de picior n cel care zacea pe jos. Apoi un grup nvalmasit s-a agitat si a po rnit n directia doctorului si a batrnului sau prieten. Circulati, spunea agentul. Rieux si-a ferit privirea cnd grupul a trecut prin fata lui. Grand si doctorul au pornit n amurgul care se sfrsea. Ca si cum evenimentul ar fi scuturat toropeala n care adormea cartierul, aceste strazi laturalnice se umpleau din nou de zumzetul unei multimi n prada unei veselii fara margine, n pragul casei , Grand i-a spus doctorului la revedere. Se ducea sa lucreze. Dar n clipa n care in tra, i-a spus ca-i scrisese lui Jeanne si ca acum era multumit. Si apoi, si rencep use fraza: "Am suprimat, a spus el, toate adjectivele". Si cu un surs smecher, si-a scos palaria cu un gest ceremonios. Dar Rieux se gndea la Cottard si zgomotul nabusit al pumnilor care strivise obrazul acestuia din urm a l urmarea n timp ce se ndrepta spre casa batrnului astmatic. Poate ca era mai greu sa te gndesti la un om vinovat dect la un om mort. Cnd Rieux a ajuns la batrnul lui bolnav, noaptea pusese stapnire pe tot cerul. Din odaie se putea auzi rumoarea ndepartata a libertatii si batrnul continua ntr-o disp ozitie neschimbata sa-si treaca boabele sale dintr-un vas n altul. Au dreptate sa se distreze, spunea el, trebuie de toate ca sa faci o lume. Si c olegul dumneavoastra, domnule doctor, ce e cu el ? Detunaturi puternice ajungeau pna la ei, dar erau pasnice: copiii aruncau pocnito ri. A murit, spuse doctorul, ascultnd pieptul sforaitor. A! a facut batrnul, nemaistiind ce sa spuna. De ciuma, a adaugat Rieux. Da, a recunoscut batrnul dupa o clipa, cei mai buni se duc. Asta e viata. Dar era un om care stie ce vrea. De ce spui asta ? spune doctorul care baga la loc stetoscopul. Asa. El nu vorbea ca sa nu spuna nimic. n sfrsit, mie mi placea. Dar asa se ntmpla. A ltii spun: "Ciuma e de vina, a fost ciuma''. Putin mai lipseste ca sa ceara sa f ie decorati. Dar ce nseamna asta, ciuma. Asta e viata si atta tot. Fa-ti inhalatiile n mod regulat. O ! Nici o grija. Mai am nca mult de trait si o sa-i vad pe toti murind. Eu stiu sa traiesc. Urlete de bucurie i-au raspuns n departare. Doctorul s-a oprit n mijlocul odaii. V-ar deranja daca m-as duce pe terasa ? Nu, deloc! Vreti sa-i vedeti de sus, hai ? Cum doriti. Dar ei sunt oricum tot a ceiasi. Rieux s-a ndreptat spre scara. Spuneti domnule doctor, este adevarat ca vor construi un monument destinat celor care au murit de ciuma ? Ziarele spun asta. Un monument funerar sau o placa. Eram sigur. Si se vor tine discursuri. Batrnul rdea cu un rs sugrumat. Parca i aud: "Mortii nostri..." si se vor duce sa ia o gustare. Dar Rieux urca scara. Cerul nalt si rece scnteia pe deasupra caselor, iar n apropier ea dealurilor, stelele pareau tari ca pietrele. Aceasta noapte nu era att de dife rita de aceea n care el si Tarrou se urcasera pe terasa ca sa uite de ciuma. Numa i marea, la picioarele falezelor, era mai zgomotoasa. Aerul era nemiscat si usor , fara suflul sarat si greu pe care l aducea atunci vntul caldut de toamna. Rumoar

ea orasului razbatea totusi, mereu, pna la picioarele teraselor, cu un zgomot ca de valuri. Dar aceasta noapte era a liberarii si nu a revoltei. n departare, ceva negru si mpurpurat indica asezarea bulevardelor si a pietelor iluminate. n noaptea acum libera, dorinta nu mai ntmpina piedici si chiar vuietul ei era acela care aj ungea pna la Rieux. Dinspre portul ntunecat, urcau spre el primele focuri de artificii ale serbarilor oficiale. Orasul le saluta printr-o lunga si nabusita exclamatie. Cottard, Tarro u si toti cei pe care Rieux i iubise si i pierduse, sotia lui n primul rnd, morti sa u vinovati, erau uitati. Batrnul avea dreptate, oamenii erau tot aceiasi. Dar ast a era puterea si nevinovatia lor si tocmai n acest punct, pe deasupra oricarei du reri, simtea Rieux ca se unea cu ei. n mijlocul strigatelor care si prelungeau pute rea si-si nteteau durata, care se rasfrngeau lung pna n josul terasei, pe masura ce jerbele multicolore se ridicau si mai numeroase pe cer, doctorul Rieux s-a hotart atunci sa redacteze aceasta povestire care se sfrseste aci, ca sa nu faca parte dintre cei care tac, pentru a depune marturie de partea acestor ciumati, ca sa l ase cel putin o amintire a nedreptatii si a violentei care li s-a facut, si ca s a afirme doar ceea ce se nvata n timpul unui flagel, ca exista n oameni mai multe l ucruri de admirat dect de dispretuit. Dar el stia n acelasi timp ca aceasta cronica nu putea fi a victoriei definitive. Ea nu putea fi dect marturia a ceea ce trebuise el sa mplineasca si a ceea ce, fa ra ndoiala, trebuiau sa mai mplineasca nca, mpotriva terorii si a armei ei neobosite, n ciuda suferintelor personale, toti oamenii, care, neputnd fi sfinti si refuznd s a admita flagelurile, se straduiesc totusi sa fie medici. Ascultnd, ntr-adevar, strigatele de bucurie nestapnita care urcau dinspre oras, Rie ux si amintea ca bucuria este mereu amenintata. Caci el stia un lucru pe care ace asta multime cuprinsa de bucurie l ignora si care poate fi citit n carti, ca bacil ul ciumei nu moare si nici nu dispare vreodata, ca el poate sa stea timp de zeci de ani adormit n mobile si rufarie, ca el asteapta cu rabdare n odai, n pivnite, n lazi, n batiste si n hrtoage si ca poate sa vina o zi cnd, spre nenorocirea si nvatat ura oamenilor, ciuma si va trezi sobolanii si-i va trimite sa moara ntr-o cetate fe ricita. --------------------