Sunteți pe pagina 1din 97

Gh. IACOB

D I P L O M A Ţ I E

IAŞI – 2005

S U M A R

DIPLOMAŢIA ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

5

CADRUL POLITICO-JURIDIC AL ACTIVITĂŢII DIPLOMATICE

38

VOCABULAR DIPLOMATIC

54

SINTEZE ŞI STUDII DE CAZ

77

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

91

OBLIGAŢII PENTRU EXAMEN

93

DIPLOMAŢIA ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

Adresându-se în primul rând studenţilor, demersul nostru are un caracter didactic. De aceea, prima problemă la care încercăm să răspundem este cea privind definiţia diplomaţiei. Dintre numeroasele definiţii şi interpretări ale „diplomaţiei” şi a ceea ce înseamnă un „diplomat” am ales mai întâi o menţiune a lui Harold Nicolson, unul dintre specialiştii în diplomaţie: „Teoreticienii secolului al XVI-lea au susţinut ideea conform căreia primii diplomaţi au fost îngerii, ca mesageri ce făceau legătura între Cer şi Pământ” 1 . Etimologic cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóô care înseamnă „dublez”, desemnând acţiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Cel care avea acest dublet era numit diplomat, iar activitatea sa diplomaţie 2 . În Imperiul Roman listele de călători erau ştampilate pe ambele foiţe de metal, erau împăturite şi cusute apoi într-un mod particular. Acestea erau numite „diplome”. Treptat cuvântul „diplomă” a fost extins ca semnificaţie şi asupra altor documente oficiale 3 . Utilizarea termenilor „diplomaţie” sau „diplomatic” provine, însă, nu din studierea arhivelor, ci din modul de conducere a relaţiilor internaţionale. Termenul de „diplomaţie” a fost folosit în limba engleză încă din anul 1645. În 1693, Leibniz publică Codex juris gentium diplomaticus şi în 1726, Jean Dumont tipăreşte culegerea de tratate intitulate Corps universel diplomatique du droit des gens 4 . În ambele cazuri, termenul se referă la colecţii de documente privind relaţiile internaţionale. El a fost extins însă şi la persoanele care se ocupau cu aceste probleme. Astăzi, prin

3

diplomatică se înţelege ştiinţa auxiliară a istoriei consacrată modului de întocmire a documentelor şi autenticităţii lor. Dintre definiţiile date diplomaţiei, am selectat câteva. Diplomatul şi cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomaţiei cu o definiţie dată la 1604 5 : „Un ambasador este un om onest trimis să mintă în străinătate pentru binele ţării sale”. Ea aparţine diplomatului britanic Sir Henry Wotton, care, în drum spre Veneţia s-a oprit la Augsburg, în casa unui prieten. La plecare, la cererea gazdei a scris în glumă aceste rânduri în „cartea de onoare a oaspeţilor”. Opt ani mai târziu un publicist le descoperă şi publică, aducând mari neplăceri diplomaţiei britanice şi, mai ales, autorului lor. Ca o răzbunare, spre sfârşitul carierei, fiind întrebat de un tânăr cum poate fi pus în încurcătură un adversar, a răspuns scurt:

„Spune-i adevărul”, fapt confirmat în dese rânduri de practică. La începutul secolului al XIX-lea, De Flassan scria 6 :

Diplomaţia este expresia prin care este desemnată, de un număr de ani încoace, ştiinţa raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani. Diplomaţia nu este acelaşi lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoaşterea cărţilor, a vârstei şi autenticităţii lor”.

Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, defineşte diplomaţia ca „ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor” 7 . Totodată, continuă autorul, „Diplomaţia, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe noţiuni mai mult sau mai puţin pozitive şi pentru că ea are un obiect precis şi distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepţia cea mai uzitată, ea este ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor” 8 . Ernest Satow, diplomat britanic în primele decenii ale secolului al XX-lea şi autor al unui ghid de diplomaţie, consideră că aceasta „reprezintă modul de aplicare a inteligenţei şi tactului în conducerea relaţiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându-se uneori şi asupra relaţiilor cu stalele vecine” 9 .

4

H. Nicolson dă următoarea definiţie 10 :

Diplomaţia este conducerea relaţiilor internaţionale pe calea negocierilor; este metoda utilizată de consuli şi ambasadori pentru a regulariza şi întreţine aceste relaţii”. Diplomatul francez Jean Serres, care s-a preocupat şi de realizarea unor lucrări teoretice privind diplomaţia şi protocolul, consideră că 11 :

Diplomaţia este arta de a reglementa paşnic dificultăţile care pot apărea între state. Diplomaţii sunt executanţii ei”.

Într-o nouă lucrare, relativ recentă 12 , găsim o prezentare ceva mai detaliată 13 :

Diplomaţia guvernează raporturile între state. Aceasta este arta de a atrage simpatiile pentru ţara sa şi de a o înconjura de prieteni, care să-i protejeze independenţa şi, de asemenea, de a regla în mod paşnic conflictele internaţionale”. Ca urmare, „Obiectul diplomaţiei este, pe baza utilizării metodelor paşnice şi a practicii concilierii, de a strânge legăturile unei ţări cu guvernele aliate, de a dezvolta relaţii amicale cu ţările neutre şi, de asemenea, de a ţine la respect guvernele ostile”.

Pentru un autor american, James Rives Childs, „Arta diplomaţiei constă în a face politica unui guvern înţeleasă şi, dacă e posibil, acceptată de alte guverne. Politica este deci esenţa relaţiilor străine; diplomaţia este procesul prin care politica este împlinită” 14 . Pe coperta lucrării lui L. Dembinski apar trei definiţii 15 :

diplomaţie (subst.) = artă şi practică în relaţiile internaţionale; comportament abil în relaţiile internaţionale, tact; diplomat (subst.) – practician al diplomaţiei; persoană acreditată pe lânga guvernul altui stat; persoană cu calităţi în diplomaţie; diplomatic (adj.) = care ţine de diplomaţie (valiză diplomatică, corp diplomatic, imunitate diplomatică).

În text autorul nuanţează definiţia diplomaţiei 16 :

5

Termenul de „diplomaţie” are diferite înţelesuri, după cum este folosit de un istoric, un jurist sau un specialist în ştiinţe politice. În cazul nostru, termenul de „diplomaţie” semnifică corpul instituţional al organelor specializate, guvernate de reguli specifice şi al activităţilor încredinţate acestora în scopul stabilirii, menţinerii şi dezvoltării relaţiilor de pace ale unui stat cu alţi subiecţi ai dreptului internaţional. Termenul poate semnifica, de asemenea, interacţiunea pe scena internaţională a «diplomaţiilor» naţionale”.

W. Watson, diplomat şi autor al mai multor studii şi lucrări privind diplomaţia, subliniază 17 :

prin diplomaţie înţeleg dialogul dintre statele

Cred că este o greşeală a lega prea mult

conceptul de diplomaţie de ambasade şi serviciile diplomatice, aşa cum se face adeseori. Aceste instituţii alcătuiesc doar o

De asemenea, am găsit

preferabil să nu folosesc cuvântul diplomaţie sinonim cu politica externă a unui stat, cu toate că şi această utilizare este

frecventă

şi diplomaţie ca

proces de dialog şi negociere, prin care statele dintr-un sistem îşi organizează relaţiile şi îşi urmăresc obiectivele prin mijloace paşnice”.

substanţă a relaţiilor unui stat cu alte puteri

Merită realizată distincţia dintre politica externă ca

cale de realizare a dialogului

independente

În limba română, termenul de diplomaţie, în sensul de document în accepţiunea veche (diplomă = hrisov), îl întâlnim la începutul secolului al XVIII-lea (în Hronicul româno-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir), iar ca termen de drept internaţional şi de politică externă, spre sfârşitul secolului al XIX-lea (fiind împrumutat din limba franceză). Termenul „diplomat”, în accepţiunea pe care i-o dăm astăzi, apare pentru prima dată în Vocabularul francez-român, din 1840, cu sensul de persoană „care cunoaşte diplomaţia, se îndeletniceşte cu diplomaţia, se află în diplomaţie” 18 . Petre Tănăsie, autorul unui recent curs de „Uzanţe diplomatice” 19 , consideră diplomaţia „ştiinţă, artă şi activitate”,

6

menită să reprezinte statele, să ducă la îndeplinire politica lor externă, sa le apere şi să le promoveze interesele;

ca ştiinţă, diplomaţia emite idei, concepţii, principii şi norme privind conducerea relaţiilor internaţionale;

ca artă ea ne oferă modalităţile, deprinderile şi abilităţile de a înfăptui în cele mai bune condiţii orientările de politică externă;

ca activitate, diplomaţia acţionează concret prin

mijloacele care îi sunt specifice, îndeosebi negocierile, pentru punerea în aplicare a politicii statului. Există triada relaţii internaţionale – politică externă – diplomaţie, care sunt strâns legate şi se intercondiţionează între ele, dar nu sunt sinonime. Relaţiile internaţonale reprezintă ansamblul raporturilor oficiale, şi neoficiale, politice, economice şi de altă natură, pe care le întreţine un stat cu alte state sau cu alte subiecte de drept internaţional, organizaţii şi organisme internaţionale. Politica externă este totalitatea obiectivelor şi mijloacelor urmărite şi folosite de un stat în relaţiile cu alte state. Diplomaţia serveşte obiectivele externe, fiind ştiinţă, artă şi activitate depusă în slujba acestei politici” 20 . În sfârşit, din articolul dedicat diplomaţiei, în Dicţionarul diplomatic, selectăm câteva paragrafe 21 :

DIPLOMAŢIE. Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat, sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. D. cuprinde astfel, deopotrivă, acţiunea proprie a agenţilor diplomatici şi activitatea specifică a ministrului afacerilor externe (secretarului de stat), a adjuncţilor săi, ca şi activitatea şefului de stat, a primului ministru, precum şi a altor persoane în domeniul politicii externe. În acest fel, d. se prezintă ca un instrument de bază al ansamblului relaţiilor externe ale unui stat, al apărării drepturilor şi intereselor acestuia, al conduitei sale practice în viaţa internaţională. Formă distinctă a raporturilor bilaterale şi multilaterale dintre state, caracterizată prin întreţinerea unor raporturi şi activităţi oficiale şi căutarea, prin intermediul negocierilor, a unei acomodări a intereselor statelor prin înţelegeri directe. În această accepţie, vocaţia d. rezidă în asigurarea bunăstării popoarelor, menţinerea unor

7

relaţii paşnice, de cooperare şi de înţelegere între ele, cu respectarea personalităţii fiecărui stat şi popor. În cazul unor neînţelegeri, d. este chemată să contribuie în mod nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea între state, stingându- se un anumit diferend şi eliminându- se, sau atenuându- se cauzele care l- au determinat.

*

O a doua problemă la care ne oprim priveşte funcţiile diplomaţiei. După J. Serres 22 , acestea pot fi caracterizate în patru termeni: a reprezenta, a proteja, a informa, a negocia. Funcţia de reprezentare 23 constituie elementul primordial. Ambasadorul reprezintă guvernul ţării sale faţă de autorităţile ţării unde a fost trimis. El este dotat cu autoritatea necesară pentru a vorbi în numele său, bază indispensabilă a oricărei negocieri. Însărcinat cu a primi şi cu a transmite comunicările care se schimbă între cele două guverne, el este intermediarul permanent şi sigur a raporturilor între state, ca şi sursa oficială de a obţine toate informaţiile privind propria sa ţară. O altă accepţiune a ideii de reprezentare este la fel de importantă. Se ştie că diplomaţii sunt pentru masa populaţiei ţării lor de rezidenţă imaginea ţării care i-a trimis. Conduita publică, ca şi viaţa privată a ambasadorului şi a misiunii sale trebuie să fie ireproşabilă. Valoarea morală a agenţilor constituie un criteriu esenţial al selecţiei şi trimiterii lor. Un stat care ştie că este reprezentat printr-un om care nu merită respect, nu se respectă el însuşi. Fiecare guvern trebuie, în fine, să dea funcţionarilor pe care îi trimite în străinătate, mijloacele necesare pentru a crea autorităţilor, ca şi populaţiei, cea mai bună opinie posibilă despre ceea ce este ţara lor şi, mai ales, de a duce un mod de viaţă care să provoace consideraţie. Ambasadorii trebuie să poată primi în mod elevat cănd împrejurările o cer, şi ei au, în această privinţă, responsabilităţi deosebite. O altă misiune a ambasadorului este de a proteja 24 resortisanţii săi, ca şi comerţul şi navigaţia ţării sale. Vigilenţa ca şi imaginaţia şefului misiunii trebuie să se exercite pentru a asigura pe concetăţenii săi, pavilioanele ţării sale şi raporturile comerciale, respectănd acordurile în vigoare. El trebuie să caute să

8

îmbunătăţească statutul concetăţenilor săi, să crească traficul comercial şi să întărească relaţiile culturale, elementele esenţiale ale dezvoltării bunelor raporturi şi interese paşnice între cele două ţări. Obiectivitatea în examinarea afacerilor, ca şi moderaţia limbajului sunt îndispensabile în această privinţă. O latură esenţială a activităţii ambasadorului este informaţia 25 . Această muncă este continuă, directă şi bilaterală. Ambasadorul trebuie să facă cunoscută, înţeleasă şi admisă politica generală a ţării sale. Totodată, pentru a permite guvernului său să-şi elaboreze propria judecată, el trebuie să informeze corect despre ceea ce se întâmplă în ţara sa de rezidenţă şi în statele vecine, îndeosebi despre proiectele autorităţilor, cu comentariile sale asupra a ceea ce vede şi prevede. Cercetarea informaţiei se va realiza prin toate mijloacele licite:

lectura presei, întrevederile cu funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe, colegii, notabilităţile cu care ambasadorul este în relaţii continue sau întâmplătoare, observaţii în cursul plecării şi deplasării ambasadorului şi membrilor misiunii sale. Guvernul ţării de rezidenţă nu trebuie să împiedice diplomaţii de a circula şi de a se întrevedea în mod liber. În sfârşit, ambasadorul trebuie să armonizeze punctele de vedere ale guvernului său cu cele ale celui unde a fost acreditat. Aceasta este munca de negociere 26 , care constă în căutarea de soluţii prin mijloace paşnice, a acordurilor tranzacţionale şi onorabile. Aceasta este una dintre sarcinile cele mai pasionante şi, de asemenea, uneori, cele mai ingrate şi înşelătoare ale profesiunii diplomatice. S-a definit negocierea ca „arta posibiliului”. Nu se poate, de fapt, negocia dacă nu există o voinţă reciprocă de întreţinere, pe plan general, a unor relaţii paşnice şi amicale, de a găsi o soluţie problemei controversate. De aceea, temperamentul personal al ambasadorului, simpatiile pe care a ştiut să le obţină, încrederea pe care a dobândit-o se dovedesc capitale. De asemenea, sunt supuse probei imaginaţia sa, supleţea inteligenţei sale, simţul situaţiilor şi oportunităţilor în egală măsură, formarea sa profesională etc Aici intră în joc munca de informare a misiunii, care trebuie să cunoască obiectivele propriului său guvern, obiectivul maximum pe care-l poate aborda, rezultatul minimum pe care-l poate obţine şi

9

trebuie să fie documentat asupra punctelor de vedere ale guvernului străin, ale reacţiilor sale, asupra posibilităţilor şi limitelor în care ele se desfăşoară şi pot evolua. Există şi o viziune mai realistă – poate chiar prea realistă – asupra funcţiilor diplomaţiei 27 . Din această perspectivă, diplomaţia este văzută ca o „tehnică de coerciţie”, pentru că „şi cea mai firavă structură a diplomaţiei pure conţine importante resurse de presiune”. Este adus ca exemplu politica regimurilor autoritare sau dictatoriale care renunţă la curtoazia şi bunele maniere tradiţionale, preferând o atmosferă emoţională, care uneori este eficientă. Dacă nu întotdeauna este vorba de „coerciţie”, diplomaţie este cel puţin o „tehnică de persuasiune”, pentru realizarea influenţei politice a unui guvern. Totodată, diplomaţia are un rol important în „reglarea” raporturilor dintre state, căci tensiunile dintre acestea nu pot fi reduse sau eliminate decât prin mijloace diplomatice. În final, este recunoscut rolul diplomaţiei în realizarea acordurilor, pentru că, dacă „un acord poate implica coerciţie, persuasiune, nici un acord nu este posibil până nu îl acceptă ambele părţi” 28 .

*

O problemă abordată în aproape toate lucrările privind diplomaţia se referă la calităţile unui diplomat. H. Nicolson alege „portretul” pe care îl realizează François de Callières, diplomat francez de la mijlocul secolului al XVII-lea 29 :

Un bun diplomat – scria el – trebuie să aibă spirit de observaţie, darul sârguinţei, să nu se lase tentat de plăceri şi distracţii frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor valoare şi să meargă drept la ţintă pe calea cea mai scurtă şi mai simplă, fără a se împotmoli în rafinamente şi subtilităţi inutile. Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă să-i dezvăluie gândurile oamenilor şi, pornind de la cea mai mică schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi animă.

10

Un diplomat trebuie să fie prompt, să ştie să se descurce, să asculte, să rămână mereu politicos şi amabil. Nu trebuie să caute să dobândească reputaţia de om spiritual şi nici, antrenat de dispută, să ajungă la divulgarea unor informaţii secrete de dragul unui argument hotărâtor. Mai presus de orice, un bun diplomat trebuie să posede suficientă stăpânire de sine, pentru a rezista tentaţiei de a vorbi înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie să evite greşeala de a crede că aerele misterioase, care creează secrete din nimic şi exagerează fleacurile la proporţiile unor probleme de stat, reprezintă altceva decât un simptom al lipsei de inteligenţă. Un diplomat trebuie sa fie atent cu femeile, fără a- şi pierde însă capul. Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o are, dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust. Curajul constituie, de asemenea, o calitate esenţială, căci nici un om timid nu poate trage speranţă să aibă succes în tratativele confidenţiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare de ceasornic şi să nu fie victima prejudecăţilor. Trebuie să fie calm din fire, capabil să- i suporte cu amabilitate pe neghiobi, să nu cadă pradă băuturii, jocurilor de noroc, femeilor, furiei şi oricăror altor excentricităţi sau gesturi deplasate. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze istoria şi memorialistica, să fie familiarizat cu obiceiurile şi instituţiile străine şi capabil să spună, în orice ţară străină, cui îi aparţine puterea reală. Oricine vrea să păşească în cariera diplomatică trebuie să cunoască germana, italiana şi spaniola tot atât de bine ca latina; necunoaşterea celei din urmă constituie o dezonoare şi o ruşine pentru oricare om de stat, căci latina e limba generală a naţiunilor creştine. De asemenea, trebuie să mai posede noţiuni de literatură, ştiinţă, matematică şi jurisprudenţă. În fine, trebuie sa fie o gazdă pricepută. Un bucătar bun a fost nu arareori un excelent mediator”.

În privinţa raportului adevăr/minciună în diplomaţie, problemă abordată şi în „diplomaţia curentă”, acelaşi autor aprecia 30 :

„Un diplomat trebuie să ţină minte că baza încrederii o constituie politica deschisă; el trebuie să împărtăşească celorlalţi orice informaţie, cu excepţia celor pe care trebuie să

11

Un bun diplomat nu- şi va

întemeia niciodată succesul misiunii pe rea-credinţă sau pe făgăduieli imposibil de ţinut. Părerea că un diplomat lucid trebuie să fie un maestru al înşelăciunii este fundamental eronată, deşi larg răspândită.

În fapt, înşelăciunea constituie criteriul de apreciere a obtuzităţii celui care o foloseşte; ea exprimă lipsa de inteligenţă şi neputinţa lui de a-şi atinge scopul prin mijloace cinstite şi raţionale. Onestitatea constituie aici, ca şi pretutindeni, cea mai bună politică. Minciuna lasă întodeauna în urmă dâre de venin, şi un succes diplomatic, oricât de strălucit, dobândit prin subterfugii stă pe o temelie nesigură deoarece stârneşte la cei invinşi iritare, dorinţă de răzbunare şi ură, izvoare permanente de adversitate. Utilizarea în diplomaţie a înşelăciunii e limitată de însăşi natura acestui mijloc, fiindcă nici un blestem nu apasă mai greu decât minciuna dezvăluită. Abstracţie făcând de faptul că o minciună e nedemnă de un mare ambasador, practic ea aduce mai mult pagubă decât folos, căci dacă poate asigura astăzi o izbândă, creează totodată o atmosferă de suspiciune,

care mâine împiedică orice nou succes

diplomatul trebuie să fie un om al probităţii şi al adevărului,

altminteri nu va reuşi să inspire încredere”

le tăinuiască în virtutea datoriei sale

Prin urmare,

J.

Serres,

problemă 31 :

scriind

în

secolul

al

XX-lea,

nunţează

această

Nu înseamnă că ambasadorul este obligat să spună în orice moment tot adevărul. Există negocieri în care relevarea prematură poate să impiedice un sfârşit fericit. El are totdeauna dreptul, dacă i se pune o problemă insidioasă, de a refuza să răspundă. Depinde de priceperea sa să abată cursul unei întrevederi dacă vede că ea se orientează spre un subiect delicat. Ceea ce îi este lui interzis, este să mintă. Se poate întâmpla ca guvernul său să- i dea un asemenea ordin (să mintă). Foarte rar ca acest fapt să nu fie descoperit. Dacă ambasadorul care nu a spus adevărul se desconsideră, în mod sigur, la fel se întâmplă şi cu guvernul, care prins asupra greşelii, nu a avut curajul şi demnitatea de a- şi asuma deplina responsabilitate a actelor sale. Mai ales, că nu este ca în timp

12

de război, când interesul naţional sau al aliaţilor este în joc şi când declaraţiile false constituie o practică curentă. Dar atunci acestea sunt mijloace de război şi scepticismul este regula”.

Concluzia unei analize privind „Succesul şi eşecul în diplomaţie” este că un diplomat bun trebuie să răspundă la patru cerinţe fundamentale 32 . Mai întâi, el trebuie să înţeleagă perfect şi corect situaţia în care îşi desfăşoară activitatea, pentru a putea aprecia în orice moment raportul dintre obiectivele sale şi punctele de vedere ale altor forţe implicate. Apoi, trebuie să facă o evaluare cât mai exactă a capacităţii sale de acţiune. Nu trebuie să aibă iniţiative fără acoperire, dar nici să se mulţumească cu realizarea la parametri minimi a obiectivelor urmărite. În al treilea rând, trebuie să manifeste o mare flexibilitate, să fie pregătit pentru schimbări neaşteptate, să aibă variante de rezervă, să aplice cu fineţe şi pricepere metodologia în negocieri. Este necesar „să facă deosebirea pe cât mai mult posibil, între pincipiile abstracte şi interesele concrete, rămânând ferm pentru acestea din urmă şi flexibil în privinţa primelor” 33 . În al patrulea rând, un bun diplomat acceptă compromisul doar în limitele pe care şi le-a propus de la început, ştiind foarte clar care sunt problemele negociabile şi care nu. El trebuie să fie capabil să ierarhizeze priorităţile, pentru a putea renunţa la un moment al negocierii, la o prioritate de mai mică importanţă pentru o alta majoră. Aceasta deoarece „criteriul unei bune negocieri diplomatice stă mai puţin în ceea ce s-a renunţat şi mai mult în cât s-a câştigat” 34 . Totodată, în numeroase situaţii, un ambasador trebuie să-şi coordoneze acţiunile cu cele ale altor ambasadori din aceeaşi capitală, care au primit instrucţiuni asemănătoare de la guvernele lor, de obicei ale unor ţări aliate sau prietene; în unele probleme coordonarea se poate realiza şi cu trimişi din ţări cu care legăturile sunt nesemnificative 35 . De asemenea, un diplomat trebuie să cultive în afara raporturilor oficiale cu guvernul, relaţii cu diverse personalităţi din administraţie, cultură, partidele politice, mass-media ş.a.

13

În legătură directă cu calităţile unui diplomat este problema raportului profesiune/amatorie sau, cu alte cuvinte, ce este de preferat, diplomatul de carieră sau un amator din sfera politicii, armatei, afacerilor, culturii etc.? La întrebare au răspuns atât cercetătorii asupra diplomaţiei, cât şi diplomaţi în funcţie sau foşti

diplomaţi; trebuie poate precizat de la început că în practica politică s-a ţinut prea puţin seama de concluziile studiilor teoretice sau părerile diplomaţilor. Pentru Hugh S. Gibson 37 , „Diplomaţia nu este un lucru ce poate fi stăpănit pe de-a-ntregul de orice sistem de educaţie şi profesionalismul poate fi asigurat numai după o experienţă îndelungată”. Un portret metaforic ne ofera George F. Kennan 38 : „Diplomatul de profesie este în fond un fel de doctor. El are ca şi doctorul un

grup vechi şi iritant de pacienţi

timp cât i se permite, salvându-i cât de mult poate să facă greşeli, cârpind daunele făcute, pe care nu le-a putut preveni. El va face acestea, deoarece este misiunea sa profesională şi, probabil, pentru că îndrăgeşte în adâncul sufletului pe aceşti pacienţi, chiar dacă se chinuie cu ei”. Lincoln Gordon 39 , reprezentant al ambasadorilor care nu erau de carieră, consideră că treptat diplomaţii de cariera ar trebui să ocupe „o proporţie tot mai mare” în posturile diplomatice. În acelaşi timp, continua autorul, „m-ar surprinde dacă 20-30% din posturile de ambasadori n-ar continua sa fie ocupate de «semiprofesionişti»„. Charles W. Thayer, înalt funcţionar diplomatic american, insistă pentru folosirea în majoritatea cazurilor a profesioniştilor. Este de acord că au existat şi situaţii când un amator s-a dovedit un ambasador abil, fapt ce nu compensează nenumăratele eşecuri ale amatorilor. De asemenea, nu este de acord cu folosirea misiunilor diplomatice drept compensări pentru servicii politice. Pentru a-şi susţine punctul de vedere citează şi opiniile lui Callières – diplomat francez din secolul al XVII-lea – conform cărora, „Dacă preoţii, militarii, avocaţii şi oamenii de afaceri sunt slabi diplomaţi, diletanţii sunt cei mai slabi dintre toţi. Oamenii cu minte puţină ar trebui să se mulţumească cu slujbe acasă, acolo unde greşelile lor pot fi uşor reparate; pentru greşelile de afară, adesea nu se mai poate face nimic” 41 .

El va continua să-i trateze atât

14

Autorul citează numeroase exemple din perioada contemporană, când alegerea unui ambasador nu avea legătură cu pregătirea sa în diplomaţie 42 . Preşedintele F.D. Roosevelt a numit în Germania un profesor de limbă germană, cu vederi antinaziste, dar care ca diplomat „era un dezastru”. Preşedintele Eisenhower a trimis în Asia de sud-vest un ambasador care avea meritul că ştie zona respectiva din diverse expediţii. În astfel de situaţii, chiar dacă un stat nu riscă să refuze agrementul – uneori poate chiar să nu aibă acest interes ! – găseşte căi să-şi exprime nemulţumirea. Un exemplu este Canada, care la un moment dat s-a plâns S.U.A că şi-a primit „partea sa de diletanţi” ca diplomaţi; reacţia a fost promptă şi S.U.A au trimis o personalitate reprezentativă pentru diplomaţie 43 . În destule situaţii – care s-au transformat în tradiţie – schimbarea diplomaţuilor de cariera cu amatori se datorează şi venirii la putere a unui nou partid sau unui nou preşedinte. Spre exemplu, în urma alegerilor „un ambasador în Scandinavia a citit în ziarul local că Washingtonul a numit un succesor al său. Supărat a cerut confirmarea . Imediat a primit-o, alături de o cerere urgentă pentru „demisia sa” 44 . Asupra raportului profesionişti/amatori în diplomaţie avem mai multe informaţii privind situaţia din S.U.A în diferite perioade istorice. De subliniat că tendinţa generală a fost aceea de a mări ponderea diplomaţilor de profesie. Faptul a fost impus de creşterea complexităţii problematicii relaţiilor internaţionale, dar şi al rolului S.U.A în acest cadru. Astfel, dacă până la declanşarea primului război mondial, procentul profesioniştilor era de aprox. 40%, după 1915, acesta creşte la 54%, iar după 1940 la peste 60%, depăşind 65% în anii '50 45 . După al doilea război mondial, o atenţie specială s-a acordat ţărilor intrate în sfera de influenţă sovietică; în aceste ţări aprox. două treimi dintre diplomaţi erau profesionişti. În anumite etape, „fiecare dintre ambasadorii SUA din ţările de după cortina de fier este profesionist” 46 . Aceeaşi atenţie s-a acordat şi zonelor considerate sensibile de pe toate continentele 47 globului. Încercând să stabilească o tipologie pentru diplomaţi, E. Clark 48 consideră că diplomatul este ca un actor care nu este niciodată

15

sigur când se află sau nu pe scenă. De aceea frazele alese şi zâmbetul „de serviciu” devin parte intrinsecă a personalităţii sale. Munca sa impune calm şi prudenţă. Nu de puţine ori, în convorbirile oficiale, mimează ignoranţa în probleme foarte bine cunoscute, tocmai pentru a avea mai mult timp de reflecţie. Deşi are opinii bine întemeiate, un diplomat este obişnuit să converseze „cu o politicoasă îndoială”. Un expert în diplomaţia de conferinţă, Johan Kaufmann 49, oferă câteva exemple privind frazele convenţionale care nu exprimă ceea ce ar părea pentru un amator (novice), dar sunt imediat înţelese de către diplomaţi. Astfel, declaraţia de tipul: „În timp ce au un mare

respect pentru distinsul delegat din

care şi-a exprimat părerile cu

inteligenţă şi convingere, trebuie să scot în evidenţă faptul că „ înseamnă, în mod probabil, „Nu sunt de acord cu delegatul

” . Sau, „Propunerea este foarte interesantă, dar trebuie să

din

evităm suprapunerea activităţilor noastre cu cele ale altor organizaţii – trebuie „tradusă” în – „Propunerea nu este compatibilă cu statutul acestei organizaţii”. De altfel, există o adevărată „şcoală” de stabilire a unor formule diplomatice care să „salveze aparenţele”. Acestea satisfac de multe ori opinia publică, dar sunt exact înţelese de către cei avizaţi. Formulele găsite la Madrid în privinţa lărgirii NATO şi anume invitarea tuturor doritorilor, anunţarea celui de-al II-lea val, parteneriatele ş.a. pot fi citite şi într-o astfel de „cheie” diplomatică. Încheiem cu opinia lui Sir Harold Nicolson 50 :

Acestea sunt calităţile diplomatului meu ideal. Adevăr, precizie, răbdare, bună dispoziţie, modestie şi loialitate. Acestea sunt, în acelaşi timp, calităţile unei diplomaţii model. Cititorul poate să obiecteze: aţi omis inteligenţa, cultura, discernământul, prudenţa, supleţea, farmecul, hărnicia, curajul şi chiar tactul. Nu le-am omis. Le-am considerat ca subînţelese”.

*

O problemă, poate de cea mai mare importanţă este cea privind diplomaţia „veche” şi diplomaţia „nouă”. De când putem vorbi de practică diplomatică, până când există o diplomaţie „veche”,

16

când începe cea nouă? Astfel, pentru a delimita cele două epoci se poate opta pentru mai multe momente istorice: Pacea din Westfalia (1648), Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), Conferinţa de pace de la Paris (1946), crearea O.N.U., căderea regimurilor comuniste din Europa ş.a. În legătură cu începuturile diplomaţiei, W. Watson 51 le fixează în Epoca de piatră. Oferă exemplul Australiei, în care şefii, cu consimţământul tribului, încheie alianţe, hotărăsc asupra războiului, păcii şi prieteniei şi trimit soli – la ocaziile foarte importante, ambasadori care să trateze cu triburile din vecinătate. Astfel de

soli sunt trataţi cu deplina politeţe şi nu sunt niciodată molestaţi în nici un fel în timpul misiunilor lor. În alte grupuri de triburi primitive, ca şi în civilizaţii mai avansate, crainicilor şi trimişilor le-a fost în mod virtual întotdeauna garantată imunitatea. Nu este nici o îndoială că aceasta a fost din cauza unui tabu religios, care oprea oamenii de a atinge sau molesta un trimis care venea cu un steag de armistiţiu; de asemenea, pentru faptul că legiuitorii, comandanţii şi guvernele au dorit să trimită mesaje şi să cunoască ce are de spus cealaltă parte, chiar dacă nu credeau întotdeauna acest lucru. Aspecte ale diplomaţiei sunt clar ilustrate într-o foarte veche corespondenţă dintre Faraon şi marele rege al hitiţilor în secolul 14

d.H

aramaică, care nu a fost nici limba egiptenilor nici a hitiţilor, ci limba internaţională a timpului. Cei doi conducători par să fi convenit că este în interesul ambilor să păstreze relaţia dintre ei şi să nu permită ca iritarea la unele manevre sau întârzieri ale celeilalte părţi să afecteze relaţia diplomatică în sine. Astfel, când regele hitiţilor a primit de la faraon o plată în lingouri de aur, care s-au dovedit a conţine înăuntru alt material, el i-a scris, avertizându-l cu foarte mult tact, că există un administrator necinstit în casa faraonului, care a înlocuit lingourile, sugerând că administratorul necinstit i-a înşelat pe amândoi. Atât de mult din diplomaţia modernă poate fi găsit în textelele de la Tell el Amarna, încât unii autori au sugerat chiar, că nu există nici o idee nouă în practica diplomatică până la fundarea Ligii Naţiunilor. Destul de mult timp, raporturile între grupurile tribale, apoi feudale, au fost doar episodice. Veneau misiuni pentru a stabili o

Textele de la Tell el Amarna sunt scrise în cuneiforma

17

alianţă, o căsătorie, un tratat comercial, apoi se întorceau fără a lăsa în urma lor un element permanent. O revoluţie 52 în cadrul metodelor relaţiilor dintre state s-a produs atunci când s-a dobândit obişnuinţa de a menţine misiuni permanente în capitalele străine. Această practică, inaugurată în sec. al XVI-lea, s-a impus pe măsură ce state naţionale puternice şi unificate au înlocuit suveranităţile feudale. Ea s-a generalizat în Europa în cursul secolului al XVII-lea, atunci cănd, după tratatele din Westfalia, dezvoltarea relaţiilor a multiplicat problemele ce trebuiau rezolvate. Cardinalul Richelieu a fost marele teoretician al „negocierii permanente”. Lumea, desigur, a evoluat după această epocă, îndeosebi în cursul secolului al XIX-lea. Se ştie că până în 1914 Europa a condus singură jocul politicii internaţionale. A fost în fapt, o politică a Curţilor. Amintim că în anul 1900 nu existau decât trei republici în Europa: Franţa, Elveţia şi San-Marino. Negocierile erau duse prin intermediul misiunilor diplomatice. Ambasadorii primeau instrucţiuni generale, lăsându-se la latitudinea lor de a manevra mai bine după circumstanţe; guvernanţii primeau informaţii necesare pentru a judeca evenimentele. Foarte rar ca un prim-ministru sau un ministru al afacerilor externe să se deplaseze pentru a negocia. Asemenea călătorii, care urmăreau totdeauna un obiectiv politic excepţional erau pregătite cu mult timp înainte şi rezultatele, pe care întrevederea trebuia sa le consacre şi să le facă publice, erau, în general, cunoscute dinainte. Primul război mondial a bulversat echilibrul stabilit. Şi Harold Nicolson consideră că demarcaţia dintre diplomaţia „veche” şi cea „nouă” o face Conferinţa de Pace de la Paris (1919) 53 :

Nu, nu telefonul a fost pricina trecerii de la vechea la noua diplomaţie după anul 1919, ci convingerea că în afacerile externe sunt aplicabile aceleaşi idei şi practici care în afacerile interne au fost timp de multe generaţii considerate esenţiale pentru democraţia liberală”.

În viziunea sa trăsăturile „vechii diplomaţii” erau:

concepţia

care

socotea

Europa

centrul

internaţional;

18

de

greutate

ideea că marile puteri angrenate în concertul Europei erau mai importante şi cumulau mai multe răspunderi decât micile puteri;

existenţa în fiecare ţară a unui serviciu diplomatic cu experienţă, având aceleaşi norme de conduită profesională;

în sfârşit, convingerea că tratativele trebuie să constituie mai de grabă un proces decăt un episod şi că fiecare etapă trebuie să rămână confidenţială.

Oprindu-ne doar la ultima caracteristică a diplomaţiei „vechi” trebuie subliniat că negocierile, fiind secrete şi nesupuse unor limite temporare, aveau mai mari şanse de reuşită. Spre exemplu, tratatul anglo-rus din 1907 a fost rezultatul unor negocieri care au durat 15 luni. În acelaşi timp, însă, o atmosferă dominată de secret, punea, nu de puţine ori, oameni politici şi diplomaţi în situaţii delicate. Ca rezultat al unor astfel de practici, în anul 1914 Parlamentul Franţei nu cunoştea clauzele secrete ale tratatului franco-rus 54 . Şi în istoria României este cunoscut faptul că tratatul cu Puterile Centrale din anul 1883 era cunoscut doar de Rege şi câţiva oameni politici 55 . Diplomaţia capătă noi dimensiuni după al II-lea război mondial şi datorită creşterii numărului de state independente participante la viaţa internaţională. Dacă în anul 1945 la Conferinţa de la San Francisco au participat 50 de state, în prezent la ONU numărul acestora a crescut de peste trei ori. O primă consecinţă a fost creşterea numărului de misiuni diplomatice, atât a celor permanente cât şi a celor temporare, cu unele implicaţii asupra poziţiei şi prestigiului diplomaţilor şi a misiunilor diplomatice în opinia publica. Unii autori vorbesc despre o „democratizare” a carierei de diplomat. Noi credem că are loc o anumită erodare a portretului „clasic” al diplomatului, care are o cultură generală solidă, cunoaşte perfect scena relaţiilor internaţionale, manifestă curtoazie şi fineţe în relaţiile publice etc. Prea puţini din membrii corpului diplomatic dintr-o ţară oarecare mai corespund acestor cerinţe. Mai ales, că lărgirea spectaculoasă a sferei relaţiilor internaţionale a însemnat şi o creştere proporţională a diversităţii mediilor culturale, politice, economice etc. De aceea se poate întâmpla „fie ca diplomatul să nu se comporte aşa cum statul

19

acreditar se aşteaptă, fie ca acesta din urmă să nu acorde toate garanţiile sau tratamentul prevăzut prin lege” 56 . În lucrarea sa „Diplomaţia contemporană” 57 . Robert J. Pranger consideră că trecerea de la „vechea” la „noua” diplomaţie se datorează creşterii complexităţii şi sofisticării comunităţii mondiale,

a interdependenţelor, mai ales de natură economică, a naţiunilor. El

susţine că „noua” diplomaţie priveşte mijloacele diplomatice noi, care să răspundă noilor necesităţi ale relaţiilor internaţionale. În cadrul acestui proces un rol tot mai important trebuie să revină diplomaţilor înşişi, care trebuie sa se implice tot mai mult în viaţa

publică. Creşterea numărului de state determină sporirea importanţei diplomaţiei multilaterale. Acest tip de activitate necesită noi genuri de misiuni: misiuni permanente acreditate pe lânga organizaţiile internaţionale; misiuni ad-hoc având sarcini impuse de evenimente speciale; delegaţii la organisme şi conferinţe internaţionale. Şi D. Hammarskjöld, în lucrarea „Tehnici diplomatice noi într-o lume nouă” 58 , susţine diplomaţia multilaterală ca principala cale de

a corespunde interdependenţelor mondiale. Ca urmare, un diplomat

trebuie să reprezinte pe lângă interesele statului său şi pe cele ale comunităţii internaţionale. De aceea este mai eficientă diplomaţia deschisă decât cea secretă specifică „vechii” diplomaţii. Noile tipuri de misiuni externe ale statelor diferă de misiunile diplomatice tradiţionale prin statutul şi forma de organizare şi, adesea, prin activităţile lor – mai ales în cazul misiunilor speciale. Cooperarea internaţională s-a extins în zilele noastre la o multitudine de domenii. Multe dintre ele vizează tehnica de vârf şi nu au foarte multe elemente în comun cu diplomaţia tradiţională. Acest lucru este valabil în cazul sistemului Naţiunilor Unite şi al altor organizaţii internaţionale „active”. În cadrul unor astfel de misiuni şi delegaţii participă mai mult tehnicieni decât diplomaţi, iar competenţele aparţin mai degrabă de ministerele aferente decât de cel al afacerilor exterme. Evident, ele acţionează ca reprezentanţi ai statului lor în relaţie cu alte ţări, indiferent de cât de „tehnice” sunt problemele pe care le dezbat. De aceea, din punct de vedere legal, aceste misiuni sunt considerate misiuni diplomatice. Cu alte cuvinte, participarea experţilor la activitatea diplomatică se poate realiza ca membri ai corpului diplomatic sau ca principali negociatori în cadrul unor acţiuni organizate de

20

ambasade. În prima calitate ei sunt consilieri sau conduc birouri specializate ale ambasadelor. În al doilea caz ei pot conduce efectiv negocierile asupra unor probleme de strictă specialitate. Extinderea competenţelor relaţiilor diplomatice are implicaţii şi asupra interdependenţelor dintre posturile consulare şi cele ale misiunilor diplomatice. Aceste două tipuri de misiuni externe ale statelor s-au dezvoltat, încă de la început, independent unul de altul. Diplomaţii reprezentau suveranitatea, pe când consulii – ale căror titluri oficiale au diferit în timp şi de la ţară la ţară – reprezentau interesele cetăţenilor şi ale statului acreditant. Distincţia s-a păstrat mult dimp, atât în teorie, cât şi în practică. Practica ne arată, însă, că diferenţele mai sus menţionate au devenit de prisos. În primul rând, ţările direct angajate în comerţul internaţional încredinţează competenţele directe misiunilor diplomatice sau reprezentanţelor economice mai degrabă decât consulilor. Ca urmare, posturile consulare în capitale sau în alte oraşe importante devin redundante atâta vreme cât nu fac parte din ambasade. Pe de altă parte, funcţiile consulilor privind cetăţenii statului acreditant s-au extins considerabil, mai ales ca urmare a călătoriilor şi migraţiei internaţionale. În consecinţă, din ce în ce mai multe state încredinţează funcţiile consulare misiunilor lor diplomatice, în virtutea convenţiilor de la Viena din 1961 şi 1963. În sfârşit, există astăzi un numar considerabil de misiuni ale organizaţiilor internaţionale în multe state sau acreditate pe lângă alte organizaţii. Până acum, nu au fost privite în legătură directă cu misiunile statelor. Deşi funcţiile lor diferă oarecum de cele ale misiunilor statului, sunt totuşi subiecte de drept internaţional şi se bucură – în grade diferite – de imunităţi şi privilegii diplomatice. O deosebită importanţă prezintă diferenţele social-economice şi politice dintre state. Un diplomat dintr-o ţară în curs de dezvoltare acreditat într-una industrializată sau invers se va preocupa mai mult de problemele economice decât de cele politice. Nu pot fi ignorate – ca elemente de noutate în activitatea diplomatică – actele de terorism îndreptate impotriva diplomaţilor, fapt care face ca această profesie să fie astăzi uneori mai periculoasă decât în timp de război. Dupa cum concluziona L. Dembinski, „toate aceste tendinţe dovedesc că limitele înguste impuse conceptului de diplomaţie prin

21

tradiţie şi doctrină sunt astăzi depăşite de impactul noilor cerinţe ale comunităţii internaţionale” 59 . Şi Eric Clark 60 evidenţiază asemănările, dar mai ales deosebirile, dintre ceea ce putem numi diplomaţia „veche” şi diplomaţia „nouă”. Datorită perfecţionării mijloacelor de comunicare, dar şi a creşterii complexităţii problematicii aflate în faţa diplomaţiei, limita dintre diplomaţia „veche” şi cea „nouă” evoluează în timp, apropiindu-se, de perioada actuală. În secolul trecut rolul unui şef de misiune – aflat la mare distanţa de capitala sa – poate fi hotărâtor. Este citat exemplul ambasadorului Marii Britanii la Constantinopol, Sir Stratford Canning, căruia i s-a cerut sa promită că ţara sa va ajuta Turcia în cazul în care va fi atacată de către Rusia şi Austria. Deoarece consultarea cabinetului de la Londra ar fi durat aproape două luni, el şi-a asumat acest angajament. Pe când astăzi, „oriunde ar fi diplomatul, este un mesager la capătul celălalt al telefonului” 61 . În perioada diplomaţiei „clasice” şefii de stat, primii miniştri sau miniştrii de externe se deplasau foarte rar. În ultimele decenii a devenit o practică obişnuită. Spre exemplu, în primele 21 de luni ale administraţiei Kennedy, S.U.A au fost vizitate de peste 50 de şefi de state sau de guverne. De asemenea, numărul persoanelor implicate în activitatea diplomatică a crescut continuu. Primul secretar de stat american, Thomas Jefferson avea 5 funcţionari, 2 mesageri şi un translator cu jumătate de normă. În 1936 întregul personal al Departamentului de stat putea face o fotografie împreună. În anul 1968 acelaşi departament avea 11.000 de angajaţi, dintre care 7000 peste hotare 62 . O situaţie asemanătoare găsim în Marea Britanie. În anul 1914 – în plină glorie a Imperiului Britanic – lucrau în diplomaţie – inclusiv personal auxiliar – 176 persoane la Londra şi 450 în diferite ţări. În anul 1969 existau 6400 diplomaţi, 240 ataşaţi speciali şi 7000 angajaţi locali 63 . O notă specială pentru „noua” diplomaţie o reprezintă creşterea numărului de vizite ale personalităţilor politice, ca şi a numărului de tratate, convenţii, acorduri semnate. Spre exemplu, în anul 1981 SUA au condus 88 de negocieri legate de relaţiile Nord-Sud. Iar între anii 1980-1985 S.U.A au încheiat peste 100 de tratate şi aproape 2000 de acorduri internaţionale 64 .

22

Implicarea personalităţilor politice de prim rang în activitatea diplomatică a fost caracterizată ca „diplomaţia personală”, fiind considerată una dintre principalele trăsături ale diplomaţiei „noi”. Încă din anii '50 mass-media folosea termenul de „diplomaţie de vârf”, iar mai apoi de „diplomaţie la cel mai înalt nivel”. După opinia lui E. Plischke, exercitarea în SUA de către preşedinte a funcţiei de „diplomat principal” nu garantează soluţii favorabile în toate problemele de relaţii internaţionale, în care sunt implicate S.U.A 65 . Între anii 1970-1974, preşedintele R. Nixon a efectuat 12 călătorii în străinătate, iar preşedintele G. Ford, 7 între anii 1974- 1975. H. Kissinger a întreprins 23 de călătorii în anii 1975-1976. Conform statisticii Departamentului de stat, între anii 1970-1977 la Washington au venit 222 delegaţii la nivel înalt 66 . Volumul comunicaţiilor diplomatice este într-o continuă creştere în ultimele decenii. Spre exemplu, la Departamentul de Stat al SUA sunt transmise milioane de mesaje anual, dintre care peste 4000 de telegrame pe zi. Dean Rusk declara că în cei 8 ani cât a fost secretar de stat a semnat peste 2 milioane de telegrame, fără a include mesajele unor instituţii care îi erau, de asemenea, subordonate 67 . Extinderea activităţii diplomatice este reflectată şi în creşterea documentaţiei 68 . Din 1970 arhivele Departamentului de Stat au crescut cu peste 357.000 picioare cubice. Din acestea 167.000 picioare cubice au rămas la Departament, restul fiind transferat la Arhivele Naţionale, urmând a fi puse la dispoziţia cercetătorilor în termenele legale. De asemenea, dacă în secolul trecut era publicat câte un volum pe an de documente diplomatice, în ultimele decenii se publică 8-10 volume, de aprox. 1000 de pagini. Evoluţii interesante şi complexe au avut şi au loc şi în privinţa caracterului activităţii diplomatice, „secretă” sau „deschisă”. Până la primul război mondial rolul diplomaţilor era limitat pe lângă şefii de stat, de guvern, miniştri afacerilor străine şi elita politică, eventual si cea culturală. La sfârşitul secolului al XIX-lea ambasadorul Marii Britanii la Washington, Lordul Lyons 69 nu a rostit cel puţin un discurs în cei 5 ani petrecuţi în S.U.A. Pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, diplomaţia americană, în frunte cu preşedintele Wilson, a acreditat ideea că una dintre cauzele războiului a fost diplomaţia secretă. De aceea politica

23

externă a statelor trebuia adusă sub controlul opiniei publice. Printre primii care s-a dezis de acest principiu a fost chiar preşedintele Wilson. Într-o scrisoare adresată secretarului său de stat, Robert Lansing, el explica: „Când m-am pronunţat pentru o diplomaţie deschisă n-am vrut să spun că nu vor mai exista discuţii private asupra unor probleme delicate, ci că nu vor mai exista nici un fel de înţelegeri secrete şi că toate tratatele şi înţelegerile internaţionale trebuie făcute publice” 70 . De altfel, după cum este bine cunoscut, tratatele semnate la Paris au fost în bună măsură rezultatul tratativelor secrete dintre cei patru mari, Wilson, Lloyd George, Clemenceau, Orlando 71 . Este la fel de adevărat că s-a introdus obligativitatea înregistrării la Liga Naţiunilor a tratatelor încheiate între state. Totodată, diplomaţia se caracterizează printr-o gamă nouă de metode şi mijloace de acţiune. Dacă, în trecut, „tot ceea ce trebuia să faci era să te plimbi cu regii”, acum „trebuie să fii pe placul şefului ţării, importatorilor locali, telespectatorilor, sindicatelor comerciale etc.”. Un ambasador englez dintr-o ţară mică crede că cea mai bună imagine pentru ţara sa a fost rezultatul impactului pe care l-a avut la televiziune printr-o declaraţie scurtă, repetată cu atenţie, într-un dialect local. Unul dintre angajaţii săi i-a declarat: „Aproape am plâns când v-am văzut. Acest interviu a făcut ţării tale foarte mult bine. Accentul era perfect, mai ales că nu este o limbă uşoară” 72 . Seria exemplelor este variată. Ambasadorul britanic la Varşovia a invitat grupul pop „Marmelade” la o masă de „steack and chips” la ambasadă, dupa ce cu o seară înainte participase împreună cu membri ai ambasadei la spectacol. Colegul său de la Haga a inaugurat o cârciumă englezească acolo, „Rose and range”, deschizând prima sticlă cu bere 73 . Surprinzând această nouă orientare în activitatea diplomatică, un raport al Seminarului de diplomaţie al ţărilor din Commonwealth susţinea că „Datorită mass-mediei, ambasadorii vorbesc mai des cu ziariştii, fermierii, studenţii, muncitorii decât cu monarhii sau şefii statelor” 74. Nu în puţine cazuri raportul politică/diplomaţie este văzut diferit de către politicieni şi diplomaţi. Pierre Trudeau, în calitate de prim ministru al Canadei consideră că „întregul concept al diplomaţiei de astăzi este puţin

24

demodat. Cred că mare parte din acest concept ne duce cu gândul la primii ani ai telegrafului, când aveai nevoie de o telegramă ca să ştii ce se întâmplă în ţara A, în timp ce astăzi poţi foarte bine să citeşti un ziar bun” 75 . Richard Nixon reproşa ambasadorului S.U.A la Tokyo că nu a desfăşurat o activitate mai eficientă pentru a impune interesele economice americane 76 . Pentru diplomaţi, misiunea lor nu este de a face politică, ci de a executa. O astfel de abordare permite două alternative pozitive:

dacă misiunea dă greş, de vină a fost politica; dacă misiunea reuşeşte, politica a fost bună, dar realizarea ei a depins în bună măsură de acţiunea diplomatului. Un diplomat canadian sintetiza astfel aceste raporturi:”lucrezi asupra unei probleme mai multe luni, liniştit şi cu răbdare. Când totul este gata, ministrul vine şi semnează documentul cu un stilou de aur. Apoi toţi cei de acasă spun cât de extraordinar este şi susţin că noi, diplomaţii, nu mai suntem necesari de acum încolo”. Mai mult, în alte situaţii noi „trebuie să găsim metoda de a traduce în fapte ceea ce el a crezut că a realizat deja” 77 . În final, apelăm tot la punctul de vedere a lui H. Nicolson 78 :

După părerea mea, ar fi o greşeală să luăm drept exemplu pentru metodele diplomatice moderne discuţiile din Consiliul de Securitate şi din Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Putem fi indignaţi de risipa de timp, energie şi bani, putem regreta că în extinderea sistemului parlamentar asupra afacerilor externe n- a fost ales drept model un tip mai eficient de parlament, putem să deplângem faptul că schimbul de invective din aceste foruri sporeşte tensiunea şi dezorientarea în lume. Dar dacă la New York se duc tratative, în nici un caz ele nu se desfăşoară între zidurile înaltului edificiu de pe East River. Ele au loc altundeva, potrivit principiilor curtoaziei, încrederii şi discreţiei, care vor rămâne întotdeauna singurele principii capabile să ducă la reglementarea paşnică a litigiilor Astăzi (anii '60 – n.ns. – Gh.I.) când vechea putere papală sau imperială, vechile instituţii ale concertului european şi ale echilibrului de forţe aparţin trecutului, este regretabil că autoritatea exercitată de Statele Unite nu are mai multă consistenţă, mai multă putere de convingere şi mai multă

25

fermitate. Nu sunt însă pesimist cu privire la evoluţia metodelor diplomatice americane. Ştiu că americanii au mai multe resurse decât a posedat vreodată oricare altă mare putere. Ştiu că, deşi arborează dispreţul pentru învăţămintele istoriei, sunt uimitor de prompţi în asimilarea experienţei altora. Şi cred că principiile diplomaţiei serioase, imuabile prin natura lor, vor triumfa în cele din urmă şi vor introduce calmul in haosul şi confuzia provocate de trecerea de la vechea la noua diplomaţie”.

sperăm

obiective.

generaţia

secolului

*

XXI

va

împlini

aceste

O problemă aflată în strânsă legătură atât cu diplomaţia „veche” cât şi cu cea „nouă” este cea a raportului dintre diplomaţie şi spionaj”. Într-o interesantă analiză, E. Clark concluziona:

„Adevărul este că toate ţările spionează în funcţie de mijloacele de care dispun utilizând cele mai convenabile metode: folosirea ambasadelor ca baze de spionaj este o cale bună din mai multe motive” 79 .

Procesele spionilor, atât din vest cât şi din est, arată cât de mult se întrepătrunde lumea ambasadelor cu cea a spionilor. Opt diplomaţi englezi şi cinci americani la Moscova, spre exemplu, erau în legătură cu Oleg Penkorosky, un ofiţer de informaţii sovietic care dădea informaţii vestului. Într-o ocazie, Penkorosky a transmis un film prin intermediul unei cutii de bomboane, pe care i-a dat-o unui copil pentru mama lui – soţia unui ataşat britanic la ambasadă 80 . Spionajul nu este nou: chinezii îl practicau înainte de naşterea lui Iisus Hristos şi practic metodele de înşelare şi tipurile de agenţi nu s-au schimbat mult de-a lungul secolelor. Omul care îl spiona pe Benjamin Franklin pentru englezi, în timp ce acesta conducea o misiune pentru a asigura asistenţa Franţei pentru cauza colonială, şi-a transmis mesajele punându-le într-o sticlă în trunchiul găunos al unui copac. Problema fundamentală – obţinerea de secrete pe care

26

cealaltă parte doreşte să le păstreze – este de asemenea de când lumea. Dar aici priorităţile în tipul de material căutat pot diferi. Americanii sunt cel mai mult interesaţi în echipament militar, capacităţile şi politicile ţărilor comuniste. În privinţa aspectului politic, se acordă o mare atenţie în strângerea de informaţii care vor ajuta politicienii să judece în mod corect ce vor face ruşii sau chinezii „dacă”. Cu toate că în mod normal era interesat de partea militară, spionajul sovietic era direcţionat şi spre obţinerea de secrete ştiintifice şi tehnologice. A fost semnificativ când, în 1971, Marea Britanie a trimis acasă 80 de oficiali ruşi si a interzis altor 15 să se mai întoarcă; s-a descoperit că majoritatea activităţilor clandestine s-au desfăşurat în domeniul industrial, ştiinţific şi în tehnologia militară 81 . Un om de ştiinţă şi om de afaceri pe care ruşii au crezut că l-au recrutat în SUA (el de fapt a informat FBI despre contact şi a lucrat sub instrucţiunile lui) a descris mai târziu informaţiile pe care îi interesau pe sovietici: „În mod clar ei doreau rapoarte inginereşti şi ştiinţifice. Ei credeau, aşa am dedus eu, că tehnologia loc nu era atât de avansată ca a noastră şi cred că de fapt asta doreau. Ei nu avea, nevoie de informaţii despre mişcări de trupe şi alte asemenea lucruri pe care le făceau spionii din timpul celui de-al doilea război mondial. Ei vroiau tehnologie, noi arme 82 , avioane mai rapide, rachete, chestii de genul ăsta”. Cea mai „ocupată de spioni” capitală din lume era probabil Viena 83 – cel puţin după spusele Ministrului de Interne Austriac în 1970. El a estimat că, cu cei peste 50.000 de agenţi secreţi (jumatate din Vest şi jumatate din blocul ţărilor sovietice) oraşul reprezenta capitala spionajului din toată lumea. Viena este în mod sigur folosită ca o casă de clearing şi ca un punct de schimb pentru materiale – câteodată de la o ţara la alta duşmană – prin intermediul unei a treia părţi. Este arhicunoscut că ţările îşi spionează mai ales inamicii săi. Cu toate că o mare agenţie de informaţii îşi va direcţiona cea mai mare parte a muncii sale spre inamicul ei natural, ea va căuta de asemenea informaţii secrete despre planurile şi intenţiile chiar ale celor mai apropiaţi aliaţi. S.U.A, de pildă, a ştiut înainte de invazia Suezului în 1956 ce vor face Israelul, Marea Britanie şi Franţa. Serviciul american a spionat toate cele 3 ţări, probabil interceptând mesajele radio.

27

Reţelele informaţionale pot de asemenea fi „admise” neoficial să opereze într-un mod clandestin într-o ţară străină, atâta timp cât ţara respectivă simte că ţinta lor nu o reprezintă proprii cetăţeni. Un exemplu clasic al unei asemenea operaţiuni este cea a serviciului sud-african la Londra dirijat de ambasadă, care s-a concentrat asupra propriilor „dizidenţi” naţionali şi asupra organizaţiilor anti-aparheid. I-a fost permis să funcţioneze pentru o lungă perioadă şi chiar i s-a oferit cooperare. În schimb, serviciul britanic a cerut informaţii. Ofiţerul poate fi ceea ce sovieticii numesc „legal” sau poate fi „ilegal”. Cei legitimi sunt ofiţerii care lucrează pentru ambasade; nelegitimi sunt cei care se infliltrează într-o ţară, trăind acolo ca cetăţeni cu naţionalitate, probabil lucrând sub acoperirea unei afaceri. „Legalii” şi „ilegalii” au propriile lor sisteme de comunicaţii separate. „Ilegalul” este deseori dotat cu un radio. „Ilegalii” au o problemă de comunicare prin care semnalele ilicite radio pot fi înregistrate de serviciile de urmărire ale ţării în care operează. Cu toate acestea, mesajele pot fi iniţial înregistrate şi apoi transmise cu o viteză mai mare astfel încât aparatul să nu stea niciodată prea mult în emisie pentru a fi localizat. Un spion israelian, Eliahu Shaul Cohen, care s-a infiltrat cu succes în Siria dându-se drept un libanez cu descendenţă siriană, a lucrat atât de bine încât era pe punctul de a deveni reprezentantul ministerului apărării. El a trimis rapoarte cu date aproape în fiecare zi timp de aproape 2 ani până când a fost arestat în 1965. Şi-a ales ca punct pentru transmisiile sale clandestine un loc în cartierul diplomatic din Damasc. În acest fel, semnalele sale codate erau unele dintre multe altele care erau monitorizate de serviciile siriene. Schema sa a mers până în ziua în care sirienii s-au decis să verifice un nou echipament rusesc şi au ordonat tuturor misiunlor să înceteze transmisiile. Numai semnalul lui Cohen a rămas şi a fost localizat; a fost judecat şi spănzurat 85 . În comparaţie cu colegii lor din ilegalitate, diplomaţii spioni de la misiuni au un mare dezavantaj. Ei se află sub supraveghere şi sunt deseori urmăriţi. Ataşatul de presă sovietic la Ottawa la mijlocul anilor '60 se plângea: „Sunt urmărit tot timpul, zi şi noapte. Sunt urmărit când mă duc la pescuit şi cănd îmi iau soţia şi copilul de trei ani la o îngheţată. Câteodată mă urmăreşte o maşină de

28

poliţie, câteodată trei. Când se întămplă să mă rătăcesc îi întreb pe ei drumul” 86 . Numărul celor care trebuie urmăriţi în unele ţări poate fi uriaş (acesta este o explicaţie de ce englezii au expulzat 105 sovietici, deoarece urmărirea devenea imposibilă cu atât de mulţi ruşi la Londra; „cea mai mare parte din timp nu ştiam, pentru cea mai mare parte din ei, unde se află”, spunea un ofiţer). Experţii spun că este nevoie de 8 oameni pentru a supraveghea zi şi noapte unul singur 87 . În serviciile din vest, cel puţin, omul de la informaţii este sub controlul ambasadorului. Documentul preşedintelui Kennedy din 1961, prin care creşte autoritatea ambasadorilor asupra staffului misiunii a fost rezultatul, în parte, al activităţilor CIA din cadrul ambasadelor, care au scăpat de sub control. În mod normal, astăzi, angajatul CIA spune ambasadorului ce activitate desfăşoară şi îşi arată rapoartele sale. Dar nu va explica cum plănuieşte să-şi îndeplinească sarcinile, nici să divulge sursa informaţiilor conţinute în rapoarte 88 . Din cauză că protecţia codurilor este atât de importantă, camerele pentru mesajele cifrate sunt păzite în mod special în toate misiunile 89 . La misiunea americană de la ONU camera de cod are o uşă din oţel groasa de 3 inci şi un sfert şi gărzi la intrare. Dezertorii în vest au relevat precauţiunile luate de sovietici la ambasadele lor. În Ottawa cheile cryptografice erau ţinute într-o valiză sigilată care era pusă în fiecare noapte într-un seif de oţel care se află intr-o suită de camere închise cu uşi din oţel. În Australia, cheia de la seiful unde se aflau documentele cifrate era depozitată într-un plic sigilat cu ceară şi încuiat într-un alt seif. În 1960 la ambasada sovietică din Washington existau substanţe chimice care puteau distruge un strat de documente în câteva secunde. Probabil cel mai dramatic exemplu pentru a ilustra cât de bine îşi păstrează ţările codurile, este acela din 1956 la Ottawa, când a luat foc ambasada sovietică. Ruşii au lăsat să ardă toată clădirea decât să permită pătrunderea de străini. În mod sigur un diplomat aflat într-o ţară „duşmană” ia drept normal faptul că telefonul său este ascultat. La fel şi în cazul diplomaţilor care se află într-o serie de ţări care au o astfel de reputaţie. Un ambasador britanic spune: „Eu adopt sistemul fie nespunând nimic important, fie spunând în mod deliberat lucruri în timpul conversaţiei pe care eu vreau ca ei să le ştie” 90 .

29

Ambasadele ţărilor comuniste la Oslo (la mijlocul anilor '60) au încercat să afle dacă telefoanele lor sunt urmărite. Astfel, la telefon ei schimbau mesaje despre o presupusă demonstraţie la ambasada americană. Demonstraţia era o ficţiune. Dar pentru momentul în care ei au spus că va avea loc, ei puteau observa dacă exista o grupare a poliţiei în zona ambasadei americane 91 . În 1964 Departamentul de Stat a anunţat că experţii au descoperit 40 de microfoane care au fost fixate în pereţii ambasadei americane la Moscova cu 11 ani mai devreme. După acelaşi Departament, între 1949 si 1964 peste 130 de aparate de ascultat de diferite feluri au fost găsite în misiunile americane din ţările comuniste. Probabil cel mai faimos caz a fost acela al microfonului plasat în replica din lemn a Marelui Sigiliu al SUA care a fost prezentat la ambasada americană la Moscova în 1945. A fost descoperit în 1952 şi a fost prezentat de SUA în timpul dezbaterilor Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din 1960. Biroul de Securitate al Departamentului de Stat a întâlnit un caz într-o ţară comunistă unde un microfon a fost descoperit numai datorită urletului unui câine 92 . Câinele a început că scheune în timp ce un expert verifica casa unui ataşat militar. Animalul părea că suferă şi că se află într-o luptă încinsă cu un duşman invizibil într-un colţ al camerei. Fiind contrariat, inginerul a oprit munca pentru a cerceta. După câteva minute de studiu, el a observat că pachetul unde luptătorul invizibil se lupta cu câinele arăta semne că s-a umblat recent – ceea ce i-a crescut curiozitatea. Ridicând mai multe plăci de parchet, el a descoperit un aparat F.M. care transmitea către un ascultător aflat la distanţă toate conversaţiile ce se ţineau în acea cameră. Experţii de la informaţii spun că echipele de tehnicieni, indiferent dacă au sau nu succes în căutările lor, au un efect determinant asupra serviciilor secrete străine:” Printr-o continuă verificare îi descurajezi să facă lucruri pe care le-ar face excesiv dacă ar fi altfel” spune un ofiţer de informaţii american. „Este la fel ca verificarea oamenilor. Poţi să găseşti numai 2% dintre ei care prezintă un risc potenţial – dar nu trebuie să uităm pe toţi aceia căror le este frică să mai facă ceva din cauză că i-au investigat” 93 . După cum s-a observat, exemplele citate de E. Clark sunt din anii războiului rece. Este de presupus că în ultimul deceniu orientarea spionajului cunoaşte noi coordonate şi mai ales noi

30

mijloace, în pas cu tehnica anului 2000. Credem, însă, ca nu s-a renunţat cu totul la „mijloacele clasice” pentru a obţine informaţii. Am insistat asupra acestei probleme şi am ales un număr mai mare de exemple pentru a oferi motive de reflecţie acelor politicieni care vorbesc cu prea multă uşurinţă despre „cinste” în diplomaţie.

*

O problemă, „veche” şi „noua” în acelaşi timp, se referă la „codificarea” relaţiilor diplomatice. În mod firesc, şeful unei misiuni diplomatice trebuie să aibă posibilitatea de a reprezenta interesele statului acreditant. Prin tradiţie, el s-a bucurat de o serie de privilegii şi imunităţi. Oricât ar părea de curios, abia în anul 1961, prin Convenţia de la Viena, s-a asigurat cadrul juridic pentru relaţiile diplomatice dintre state 94 . Imunităţile acordate membrilor misiunilor diplomatice urmăresc ca aceştia să-şi poată îndeplini misiunea lor. În acelaşi timp, însă , au obligaţii precise faţa de statul acreditar. Dintre imunităţi – prezentate în capitolul următor – o menţionăm doar pe cea din art. 29 al Convenţiei 95 :

„Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditat îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale”. Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele 96 :

libertatea de comunicare;

libertatea de mişcare;

facilităţi vamale;

facilităţi fiscale;

dreptul de a aborda drapelul naţional pe clădirea misiunii, a locuinţei şefului misiunii şi pe automobilul acestuia;

facilităţi privind acordarea vizei;

scutiri de prestaţii personale;

dreptul de capelă (dreptul de a organiza slujbe în ritul statului acreditant la sediul ambasadei);

31

şi altele, dintre care unele pot fi reciprocitate între doua state.

*

stabilite în regim de

O ultimă problemă la care ne referim priveşte protocolul şi precăderea.

„Ceremonialul diplomatic poate fi definit ca un ansamblu al formelor de curtoazie folosite în raporturile dintre state. Protocolul reprezintă totalitatea regulilor după care se conduce ceremonialul. În doctrina diplomatică se constată două tendinţe în ceea ce priveşte importanţa ceremonialului şi protocolului; pe de o parte se recunoaşte necesitatea respectării curtoaziei si normelor protocolare, pe de altă parte se consideră că ele generează un formalism care împovărează activitatea diplomatică. Permanenta lor actualitate este, însă, demonstrată de faptul ca ele sunt în continuare respectate, deşi în unele privinţe au fost simplificate. Unul din cele mai importante argumente este că ceremonialul şi protocolul contribuie la înfăptuirea egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor” 97 .

Unul dintre obiectivele Protocolului este de a determina ordinea ierarhică după care trebuie dispuse autorităţile unui stat, ale unui organism sau ale oricărui corp organizat sau grup social. Respectul prezentărilor şi a formelor este esenţial în recepţiile oficiale şi private. Orice greşeală protocolară tulbură armonia unei reuniuni. Regulile curtoaziei intervin mai ales în denumirile şi titlurile date invitaţilor şi în plasarea notabilităţilor printre personajele oficiale 98 . Istoria diplomaţiei înregistrează zeci, poate sute de exemple, care confirmă aceste aprecieri generale. Am selectat doar câteva. În 1661, ambasadele franceze şi spaniole din Londra au trimis delegaţii, după obiceiul timpului, pentru a întâmpina un ambasador suedez tocmai sosit pe cheiurile Londrei. În timp ce escorta noului sosit se forma pentru călătoria de întoarcere, contingentul francez a încercat să-şi facă loc în locul de onoare în spatele caleştii suedeze. Delegaţia spaniolă, care în mod providenţial adusese o escortă

32

armată de aprox. 40 de oameni, a atacat delegaţia franceză, le-a schilodit caii, au rănit birjarul provocând un dezastru general. Astfel francezii au fost anihilaţi, spaniolii ocupând locul de onoare. Când Ludovic al XIV-lea a auzit de incident el a fost atât de mânios încât a rupt relaţiile diplomatice cu Madridul 99 . O soluţie mai fericită a fost găsită cam în aceeaşi perioadă la Haga, unde trăsurile ambasadorilor francezi şi spanioli s-au întâlnit pe o stradelă îngustă, fiecare refuzând în mod solemn sa cedeze trecerea. După o lungă dispută, s-a decis să se demoleze gardul de la marginea drumului, astfel încât să poată trece fără a-şi acorda prioritate unul altuia 100 . Ruşii nu erau mai puţini perseverenţi în apărarea prerogativelor lor. Un secol după aceste incidente, la un bal la curtea Londrei, ambasadorul Rusiei, sosind mai devreme, s-a aşezat în locul de onoare în dreapta ambasadorului austriac al Sfântului Imperiu Roman. Francezul, sosind câteva minute mai târziu şi găsind ceea ce el considera că fiind locul său ocupat de catre rus, a sărit peste marginea banchetei pe care şedeau cei doi, şi a reuşit să-şi facă loc între ei. Cearta care a urmat a dus în cele din urmă la un duel între francez şi rus, în urma căruia rusul a fost rănit 101 . Benjamin Franklin şi-a făcut apariţia la curtea de la Versailles îmbrăcat într-o haină veche, cu capul chel neacoperit de vreo perucă. A descoperit însă repede că pentru a putea să-şi aducă contribuţia la apărarea Americii republicane, pe atunci fragilă, ar fi făcut mult mai bine să se conformeze obiceiurilor locale decât sa adopte o tactică de atac asupra obiceiurilor europene. În acest scop a născocit ceea ce el numea o uniformă de curte modestă dar elegantă. Trimişii americani care i-au urmat au adoptat exemplul său 102 . În ciuda eforturilor lui Grotius si a altor autorităţi de a stabili ordinea în acest haos, nimic nu a putut fi făcut până la războiele napoleniene, care au răsturnat clasamentele ierahice încât unele reguli internaţionale au devenit esenţiale. La Congresul de la Viena 103 a fost încheiată o convenţie specială care stabilea întâietatea trimişilor diplomatici. Pentru a înfrânge pretenţiile diferitelor curţi la locul întâi, convenţia a adoptat principiul „primul sosit, primul servit”. Astfel, ambasadorul care a servit cel mai mult la post este considerat decan, şi oricare altul dobândeşte întâietate în funcţie de

33

data la care şi-a prezentat scrisorile de acreditare. Miniştrii se clasificau după acelaşi principiu. Existau desigur excepţii. De exemplu în ţările catolice, nunţiul, ambasadorul Vaticanului, este în mod automat decanul corpului diplomatic. După L. Dussault 104 , dacă precăderea înseamnă a stabili în mod ordonat ce personalitate va avea prioritate într-un grup, cine trece înaintea cui, aşezarea se referă la loc, la spaţiul care va fi ocupat. Cuiva i se atribuie primul loc sau al doilea sau al treilea, în funcţie de rangul pe care i-l atribuie protocolul. A hotărâ, că locul său va fi pe scenă sau în sală, mai în spate, în mijlocul sau printre alte cinci personalităţi, la dreapta gazdei sau la stânga sa, toate acestea ţin de stabilirea locurilor. În acest domeniu posibilităţile sunt infinite. Prin conjugarea principiilor de ordine protocolară şi a datelor referitoare la aşezarea invitaţilor se determină locul pe care îl va ocupa o personalitate, fie că este vorba de o ceremonie, un dineu sau o conferinţă 105 . Alegerea este greu de făcut, dar asta nu e de mirare. Conform diplomatului Van Veld Hoven, există 3.268.082 de posibilităţi de a aşeza zece persoane la o masă! Ceea ce e uşor de înţeles, dacă ţinem seama de toate variabilele. Este vorba de un dineu unde invitaţii vin în cuplu, sau nu? Cu oaspeţi din afară? Vor sta la o masă rotundă, dreptunghiulară sau pătrată sau vor fi aşezaţi la o masă de onoare cu invitaţi plasaţi doar pe o parte? Gazda şi invitatul său principal sunt aşezaţi alături sau faţă în faţă? Elementele de care trebuie să ţinem seama sunt adesea foarte numeroase. Deşi precăderea şi stabilirea locurilor se fac simultan, dacă ar trebui sa stabilim o succesiune a operaţiilor, vom determina mai întâi ordinea protocolară pe categorii de invitaţi, rezervând fiecăreia dintre ele rangul celor care o compun, apoi vom stabili locul pe care îl vor ocupa, conform planului de aşezare stabilit 106 . De o importanţă majoră este precăderea oficialităţilor unui stat în cadrul a diverse ceremonii. De aceea statele cu tradiţie au o adevarată legislaţie în problemă. În penultimul capitol am selectat câteva din regulamentele care privesc „Ordinea protocolară” în diferite ţări. Cu regret trebuie să o spunem, că deşi am făcut mari eforturi, nu am găsit aşa ceva pentru ţara noastră.

34

N O T E

1.

H. Nicolson, Diplomacy, Londra, 1950, p.17.

2.

M. Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970, p.31.

3.

H. Nicolson, Diplomacy

, p.19.

4.

E. Satow, A Guide to Diplomatic Practice, 1957, p.3, apud I.M. Anghel, Dreptul diplomatic, Bucureşti, 1984, p.8.

5.

Herman F. Eilts, Diplomacy – Contemporary Practice, în Modern Diplomacy. The Art and the artisans, Ed. by Elmer Plischke, Washington, 1979, p.3-4.

6.

E. Satow, op.cit., p.1.

7.

Ibidem.

8.

M. Maliţa, op.cit., p.42.

9.

E. Satow, op.cit., p.1.

10.

I.M. Anghel, op.cit., p.17.

11.

J. Serres, Le protocol et les usages, Paris, 1961, p.20, apud, M. Maliţa, op.cit., p.47.

12.

J.Serres, Manuel practique de protocole, Paris, 1992.

13.

Ibidem, p.16.

14.

E. Plischke, op.cit., p.1.

15.

L. Dembinski, The modern law of diplomacy. External missions of state and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster,

1988.

16.

Ibidem, p.4.

17.

W. Watson, Diplomacy. The Dialogue Between States, Londra, 1982,

p.11.

18.

I.M. Anghel, op.cit., p.10.

19.

P. Tănăsie, Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.

20.

Ibidem, p.11.

21.

Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979, p.356.

22.

J. Serres, Manuel practique

 

,

p.24; vezi şi R.P. Barston, Modern

Diplomacy, Londra, New York, 1988, p.2-3.

23.

J. Serres, Manuel practique, p.24; vezi şi G.R. Beridge, Diplomacy. Theory and practice, Londra, 1995, p.34-35.

24.

J. Serres, Manuel practique, p.26.

 

25.

Ibidem,

26.

Ibidem, p.27-28.

27.

C.O. Lerche, Jr., Abdul A. Said, Diplomacy – Political Tehnique for Implementing Foreign Policy, în E. Plischke, op.cit.

28.

Ibidem, p.20-21.

29.

H. Nicolson, Arta diplomatică

,

p.54-55.

30.

Ibidem, p.52-53.

31.

J. Serres, Manuel practique

,

p.29.

 

32.

C.O. Lerche, Jr., Abdul A Said, op.cit., p.21.

33.

Ibidem, p.22.

34.

Ibidem.

35.

A. Watson, op.cit, p.125.

36.

Ibidem, p.126.

35

37.

W. Barnes, J.H. Morgan, Foreign Service as a Career, in E. Plischke, op.cit., p.277.

38. Ibidem.

39. L. Gordon, Carrerists vs. Noncareerists, în E. Plischke, op.cit., p.321.

40. Ch.W. Thayer, Case for Professional Diplomats, în E. Plischke, op.cit., p.232 şi urm.

41. Ibidem, p.327.

42. Ibidem, p.328.

43. Ibidem.

44. Ibidem, p.332.

45. E. Plischke, Career Status of United States Diplomats, în Idem, op.cit., p.300.

46. Clare Boothe Luce, Ambasadors: Profesionals or Amateurs, în E. Plischke, op.cit., p.307.

47. Ibidem.

48. E. Clark, Corps diplomatique, Londra, 1973, p.15.

49. Ibidem, p. 17.

50. H. Nicolson, Diplomacy,

51. W. Watson, op.cit., p.83 şi urm.

52. J. Serres, Manuel practique de protocole

53. H. Nicolson, Arta diplomatică, Bucureşti, 1966, p.70.

54. Ibidem, p.65.

55. Vezi pe larg, Gh. Platon, V. Rusu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s- a înfăptuit România modernă, Iaşi, 1993, p.255 şi urm.

56. L. Dembinski, op.cit., p.5.

57. W. Christopher, Normalization of Diplomatic Relations, în Elmer Plischke, op.cit., p.42.

58. Ibidem.

59. L. Dembinski, op.cit., p.7.

60. E. Clark, op.cit.

61. Ibidem, p.1.

62. Ibidem, p.2.

63. Ibidem.

64. R.P. Barston, op.cit., p.7.

65. E. Plischke, The New Diplomacy în E. Plischke, op.cit., p. 71.

66. R.J. Franger, New Diplomatic Tehniques in a New World, în E. Plischke, op.cit., p.77.

67. E. Plischke, The New Diplomacy

68. Ibidem.

69. E. Clark, op.cit., p.9.

70. Ibidem, p.8.

71. Vezi pe larg: S.D. Spector, Romania at the Paris Peace Conference: A study of the Diplomacy of Ioan I.C. Brătianu, Iaşi, 1995; C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), Cluj Napoca, 1983; V.Fl. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iaşi, 1993; I. Ciupercă, România în faţa recunoaşterii unităţii nationale. Repere,

, p.126.

, p.18 şi urm.

, p.63.

Iaşi, 1996.

72. E. Clark, op.cit., p.9-10.

73. Ibidem, p.9.

36

74.

Ibidem, p.8.

75.

Ibidem, p.1.

 

76.

Ibidem, p.4.

77.

Ibidem, p.3.

78.

H. Nicolson, Arta diplomatică

,

p.75-77.

79.

E. Clark, op.cit., p.184; vezi şi A. Fontaine, Istoria războiului rece, vol. III, Bucureşti, 1993.

80.

E. Clark, p.185.

 

81.

Ibidem.

82.

Ibidem, p.188.

 

83.

Ibidem, p.186.

84.

Ibidem.

85.

Ibidem, p.190.

 

86.

Ibidem, p.191.

87.

Ibidem.

88.

Ibidem, p.192.

 

89.

Ibidem, p.202.

90.

Ibidem, p.203.

91.

Ibidem.

92.

Ibidem, p.204.

 

93.

Ibidem, p.205.

94.

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (18 aprilie 1961), în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 89/1968.

95.

Ibidem.

96.

Vezi pe larg: I.M. Anghel, Dreptul diplomatic

 

,

p.625-668. A. Bonciog,

Drept diplomatic

,

p.91-129; J. Serres, Manuel practique de

protocol

,

p.65-86; Eileen, Denza, Diplomatic Law, New York, Londra,

1976, ş.a.

97.

T. Georgescu, Protocolul în relaţiile economice şi comerciale, Brăila,

1994, p.16; vezi şi G.R. Berridge, op.cit., p. 5-7; Letiţia Baldrige, Codul manierelor în afaceri, Bucureşti, 1994, p.233 şi urm.; D. Popescu, Conducerea afacerilor, Bucureşti, 1998; Ştefan Pruteanu, Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, 1998.

98.

J. Serres, Manuel practique de protocole

,

p.107; 137.

99.

Ch. Thayer, Diplomat, Londra, 1960, p.217.

100.

Ibidem, p.218.

 

101.

Ibidem.

102.

Ibidem, p.229.

 

103.

Ibidem, p.218-219.

104.

L.Dussault, Protocolul – instrument de comunicare, Bucureşti, 1996,

p.100.

105.

Ibidem.

106.

Ibidem.

37

CADRUL POLITICO-JURIDIC AL ACTIVITĂŢILOR DIPLOMATICE

Regulamentul de la Viena din 1815 cu privire la rangul agenţilor diplomatici

Pentru a preveni neînţelegerile care au avut loc frecvent şi care s-ar mai putea ivi din pretenţiile de precădere între diferiţii agenţi

diplomatici, plenipotenţiarii puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris au convenit asupra articolelor care urmează şi ei găsesc necesar să invite pe reprezentanţii altor suverani să adopte acelaşi regulament:

Art. 1. Funcţionarii diplomatici se împart în trei clase:

a) aceea a ambasadorilor, legaţilor şi nunţilor;

b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau altora, acreditaţi pe lângă

suverani;

c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă miniştri

însărcinaţi cu portofoliul Afacerilor Externe. Art. 2. Ambasadorii, legaţii sau nunţii sunt singurii care au caracter reprezentativ. Art. 3. Funcţionarii diplomatici în misiune extraordinară nu au în această calitate nici o superioritate de rang. Art. 4. Ordinea de precădere a funcţionarilor diplomatici va fi determinată, în fiecare clasă, de data notificării oficiale a sosirii lor. Prezentul regulament nu va aduce nici o modificare în ceea ce priveşte pe reprezentanţii Papei. Art. 5. În fiecare stat se va stabili un mod uniform de primire a funcţionarilor diplomatici din fiecare clasă. Art. 6. Legăturile de rudenie sau de alianţa între curţi nu au nici o influenţă asupra rangului funcţionarilor lor diplomatici. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul alianţelor politice. Art. 7. În actele şi tratatele dintre mai multe puteri care admit alternanţa, ordinea în care miniştrii vor trebui să-şi aplice semnăturile va fi stabilită prin tragere la sorţi. Prezentul regulament va fi inclus în protocolul plenipotenţiarilor celor opt puteri semnatare ale Tratatului de la Paris în şedinţa lor din 19 martie 1815.

38

Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 1818

Pentru a evita discuţiile dezagreabile care ar putea avea loc în viitor într-o chestiune de etichetă diplomatică pe care anexa la actul general final de la Viena, prin care au fost reglementate problemele de rang, pare să nu o fi prevăzut, cele cinci Curţi au hotărât că miniştrii rezidenţi acreditaţi pe lângă ele vor forma în raport cu rangul lor o clasă intermediară între miniştrii de ordin secund şi însărcinaţii cu afaceri.

(Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970, p. 529-530)

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (18 aprilie 1961)

Statele părţi la prezenta convenţie, amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor diplomatici, conştiente de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni, convinse că o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomatice ar contribui la favorizarea relaţiilor de prietenie între ţări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor constituţionale şi sociale, convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor, afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie sa continue a guverna materiile care n-au fost reglementate în mod expres în dispoziţiile prezentei convenţii, au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1

În sensul prezentei convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa cum se precizează mai jos:

a) prin expresia „şef de misiune” se înţelege persoana însarcinată de statul acreditant să acţioneze în această calitate; b) prin expresia „membrii misiunii” se înţelege şeful misiunii şi membrii personalului misiunii;

39

c)

prin expresia „membrii personalului misiunii” se înţelege membrii

personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al misiunii;

d) prin expresia „membrii personalului diplomatic” se înţelege

membrii personalului misiunii care au calitatea de diplomaţi;

e) prin expresia „agent diplomatic” se înţelege şeful misiunii sau un

membru al personalului diplomatic al misiunii;

f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic” se

înţelege membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnico- administrativ al misiunii;

g) prin expresia „membrii personalului de serviciu” se înţelege

membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul casnic al misiunii;

h) prin expresia „om de serviciu particular” se înţelege persoanele

folosite în serviciul casnic al unui membru al misiunii, care nu sunt angajaţi ai statului acreditant; i) prin expresia „localuri ale misiunii” se înţelege clădirile sau părţile din clădiri şi din terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv reşedinţa şefului misiunii.

Articolul 2

Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimţământul mutual.

Articolul 3

1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:

a) a reprezenta statul acreditant in statul acreditar;

b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale

cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;

c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;

d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi

evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;

e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice,

culturale şi ştiintifice între statul acreditant şi statul acreditar.

2. Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi interpretată

ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.

Articolul 4

1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care

intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat.

2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant

motivele refuzului agrementului.

Articolul 5

1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită statelor

acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state,

40

afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta.

2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul

sau mai multe alte state, el poate stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în care şeful misiunii nu-şi are reşedinţa sa permanentă. 3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii poate reprezenta statul acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională. Articolul 6

Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.

Articolul 7

Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 5, 8, 9 şi 11, statul acreditant numeşte la alegerea sa pe membrii personalului misiunii. În ceea ce priveşte pe ataşaţii militari, navali sau aerieni, statul acreditar poate cere ca numele lor să-i fie supuse mai înainte spre aprobare.

Articolul 8

1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în

principiu, naţionalitatea statului acreditant.

2. Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre

cetăţenii statului acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi-l retragă.

3. Statul acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept ce priveşte

cetăţenii unui al treilea stat care nu sunt cetăţeni ai statului acreditant.

Articolul 9

1. Statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze

hotărârea, să informeze statul acreditant că şeful sau oricare alt membru al personalului diplomatic a misiunii este persoana non grata sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil. În acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau

va pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul statului acreditar.

2. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un

termen rezonabil obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului 1 al prezentului articol, statul acreditar poate refuza să recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii.

Articolul 10

1. Se notifică Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar

sau oricărui alt ministru asupra căruia va fi convenit:

a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor la misiune; b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând familiei unui membru al misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o

41

persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru al misiunii;

c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari

aflaţi în serviciul persoanelor menţionate în alineatul de mai sus şi, dacă este cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;

d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în

statul acreditar, în calitate de membri ai misiunii sau în calitate de

oameni de serviciu particulari având dreptul la privilegii şi imunităţi.

2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea definitivă

trebuie să facă de asemenea obiectul unei notificări prealabile.

Articolul 11

1. În lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii, statul

acreditar poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele a ceea

ce el consideră ca rezonabil şi normal, având în vedere împrejurările şi condiţiile existente în acest stat şi nevoile misiunii în cauză.

2. Statul acreditar poate, de asemenea, în aceleaşi limite şi fără

discriminare, să refuze a admite funcţionari de o anumită categorie.

Articolul 12

Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără a fi obţinut în prealabil consimţământul expres al statului acreditar, birouri făcând parte din misiune în alte localităţi decât cele în care este stabilită misiunea însăşi.

Articolul 13

1. Şeful misiunii este considerat că şi-a asumat funcţiile în statul

acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi-a comunicat sosirea şi o copie a scrisorilor sale de

acreditare a fost prezentată Ministrului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit, conform practicii în vigoare în statul acreditar, care trebuie să fie aplicată în mod uniform.

2. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a

acestor scrisori este determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii.

Articolul 14

1. Şefii de misiuni se împart în trei clase, şi anume:

a) aceea a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de

stat şi a celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent;

b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau internunţilor acreditaţi pe

lângă şefii de stat;

c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele

afacerilor externe.

2. În afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o diferenţă

între şefii de misiune în raport cu clasa lor.

Articolul 15

Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor lor.

42

Articolul 16

1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora

la care şi-au asumat funcţiile, în conformitate cu articolul 13.

2. Modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui şef de

misiune, care nu implică schimbări de clasă, nu afectează rangul său de precădere.

3. Prezentul articol nu afectează uzanţele care sunt sau ar putea

fi acceptate de statul acreditar în ceea ce priveşte precăderea reprezentantului Sfântului Scaun.

Articolul 17

Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii este notificată de către şeful misiunii Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.

Articolul 18

În fiecare stat procedura ce trebuie urmată pentru primirea şefilor de misiuni trebuie sa fie uniformă faţă de fiecare clasă.

Articolul 19

1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful

misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu afaceri ad-interim funcţionează cu titlul provizoriu ca şef al misiunii. Numele insărcinatului cu afaceri ad-interim va fi notificat fie de către

şeful misiunii, fie, în cazul în care acesta este impiedicat să facă acest lucru, de catre Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditant Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.

2. În cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al

misiunii nu este prezent în statul acreditar, un membru al personalului administrativ şi tehnic poate, cu consimţământul statului acreditar, să fie desemnat de către statul acreditant pentru a gira afacerile administrative curente ale misiunii.

Articolul 20

Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de transport ale acestuia.

Articolul 21

1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe

teritoriul său, în cadrul legislaţiei sale, de către statul acreditant al localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant să-şi procure localuri în alt fel.

2. El trebuie de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunile în

obţinerea de locuinţe convenabile pentru membrii lor.

Articolul 22

1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor

statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.

43

2.

Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile

potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia.

3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se

găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii.

Articolul 23

1. Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite

şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai

căror proprietari sau locatari sunt, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate.

2. Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică

acestor impozite şi taxe când, după legislaţia statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii. Articolul 24

Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar afla.

Articolul 25

îndeplinirea

funcţiilor misiunii.

Statul

acreditar

acordă

toate

înlesnirile

pentru

Articolul 26

Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriuul său tuturor membrilor misiunii.

Articolul 27

1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a

misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant, oriunde se găsesc acesta, misiunea poate folosi toate mijloacele de

comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, misiunea nu poate instala si utiliza un post de radio-emisie decât cu asentimentul statului acreditar.

2. Corespondenţa oficiala a misiunii este inviolabilă. Prin expresia

corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la misiune şi la funcţiile sale.

3. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută.

4. Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte

semne exterioare vizibile ale caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.

5. Curierul diplomatic care trebuie să fie purtător al unui

document oficial ce atestă calitatea sa şi precizează numărul de colete care constituie valiza diplomatică, este ocrotit în exercitarea funcţiilor

44

sale, de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenţiune. 6. Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici adhoc. În acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, sub rezerva ca imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă. 7. Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie sa fie purtătorul unui document oficial care să indice numărul coletelor ce constituie valiza, dar el nu este considerat ca un curier diplomatic. Misiunea poate trimite pe unul dintre membrii săi să ia în posesie, în mod direct şi liber, valiza diplomatică din mâinile comandantului aeronavei.

Articolul 28

Drepturile şi redevenţele percepute de către misiune pentru acte oficiale sunt scutite de orice impozite şi taxe.

Articolul 29

Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.

Articolul 30

1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii. 2. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva paragrafului 3 al art. 31, bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate.

Articolul 31

1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. El se bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este vorba:

a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii; b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu titlul particular, şi nu în numele statului acreditant; c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale oficiale. 2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie. 3. Faţă de agentul diplomatic nu poate fi luată nici o măsură de executare, în afară de cazurile prevăzute la alineatele a), b) şi c) ale

45

paragrafului 1 din prezentul articol şi numai dacă executarea poate

avea loc făra a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale.

4. Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul

acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant.

Articolul 32

1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a

agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37.

2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.

3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de

imunitate de jurisdicţie în baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională direct legată de cererea principală.

4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă

sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare deosebită.

Articolul 33

1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol,

agentul diplomatic este, în ce priveşte serviciile prestate statului

acreditant, scutit de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se

aplică şi oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiţia:

a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă aici reşedinţa lor permanentă; b) ca ei să nu fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.

3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu

li se aplică scutirea prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligaţiile pe care dispoziţiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.

Articolul 34

Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale cu excepţia:

a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor; b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii; c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 din articolul 39;

46

d)

impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa

în statul acreditar şi a impozitelor pe capital prelevate asupra

investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale situate în statul acreditar;

e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii

particulare prestate; f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor articolului 23.

Articolul 35

Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice prestaţie personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa, şi de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.

Articolul 36

1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata

drepturilor de vamă, taxelor şi altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru:

a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;

b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau

al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale. 2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul că ar exista motive serioase să se creadă ca acesta conţine obiecte care nu beneficiază de scutirile menţionate la paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţia sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În asemenea caz, controlul nu trebuie sa se facă decât în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

Articolul 37

1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-36, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar. 2. Membrii personalului administratriv şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-35, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importante cu ocazia primei lor instalări. 3. Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau nu-şi au în acesta reşedinţa

47

permanentă beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în

exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum şi de scutirea prevăzută la articolul 33.

4. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii, care nu

sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa lor permanentă, sunt sctutiţi de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor. În toate celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 38

1. Exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi suplimentare au

fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie şi de

inviolabilitate decât pentru actele oficiale îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale.

2. Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu

particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 39

1. Orice persoană care are drept la privilegii şi imunităţi

beneficiază de ele de indată ce pătrunde pe teritoriul statului

acreditar pentru a-şi lua în primire postul său, dacă ea se află deja pe acest teritoriu, de indată ce numirea sa a fost notificată Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.

2. Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii iau

sfârşit, aceste privilegii şi imunităţi incetează în mod normal în momentul în care această persoană părăseşte ţara, sau la expirarea unui termen potrivit, care îi va fi acordat în acest scop, dar ele

continuă până în acest moment, chiar în caz de conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele indeplinite de către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii.

3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei

sale continuă să beneficieze de privilegiile şi imunităţile de care ei

beneficiază, până la expirarea unui termen potrivit, care să le permită să părăsească teritoriul statului acreditar.

4. În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este

cetăţean al statului acreditar sau nu-şi are reşedinţa permanentă în acesta sau al unui membru al familiei sale care face parte din gospodăria sa, statul acreditar permite retragerea bunurilor mobile

48

ale defunctului, cu excepţia acelora care au fost achiziţionate în ţară şi care fac obiectul unei interziceri de export în momentul decesului său. Nu se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în statul acreditar se datora în mod exclusiv prezenţei în acest stat a defunctului în calitate de membru al misiunii sau de membru al familiei unui membru al misiunii.

Articolul 40

1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui al treilea stat, care i-a acordat o viză de paşaport, în cazul în care această viză este cerută, pentru a merge să-şi asume funcţiile sau să-şi ia în primire postul sau pentru a se intoarce în ţara sa, statul terţ îi va acorda inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru a-i permite trecerea sau întoarcerea. În acelaşi fel va proceda şi cu membrii familiei agentului diplomatic care beneficiază de privilegii şi imunităţi şi care însoţesc sau care călătoresc pentru a-l întâlni sau pentru a se întoarce în ţara lor. 2. În condiţiile similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, statele terţe nu trebuie să stânjenească trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului administratriv şi tehnic sau de serviciu al misiunii şi a membrilor familiilor lor. 3. Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale în tranzit, inclusiv mesajele în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi statul acreditar. Ele acordă curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această viză este cerută, şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este obligat să le-o acorde. 4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale prezentului articol se aplică de asemenea persoanelor respective menţionate la aceste paragrafe, cât şi comunicărilor oficiale şi valizelor diplomatice, când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este datorată forţei majore.

Articolul 41

1. Fără prejudiciul privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat. 2. Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii de catre statul acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau prin intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit. 3. Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii aşa cum sunt ele anunţate în prezenta convenţie, sau în alte reguli ale dreptului internaţional general, sau în acordurile speciale în vigoare între statul acreditant şi statul acreditar.

Articolul 42

49

Agentul

diplomatic

nu

va

exercita

în

statul

acreditar

vreo

activitate profesională sau comercială în vederea unui câştig personal.

Articolul 43

Funcţiile unui agent diplomatic iau sfârşit în special:

a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că

funcţiile agentului diplomatic au luat sfârşit;

b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în

conformitate cu paragraful 2 al articolului 9, acest stat refuză sa recunoască agentul diplomatic ca membru al misiunii.

Articolul 44

Statul acreditar trebuie, chiar şi în caz de conflict armat, să acorde înlesniri care să permită persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului acreditar, ca şi membrilor familiei acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor, să părăsească teritoriul său în termenele cele mai potrivite. El trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor.

Articolul 45

În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar:

a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să

respecte şi să ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale;

b) statul acreditant poate incredinţa paza localurilor misiunii, cu

bunurile care se găsesc aici, precum şi arhivele unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar;

c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi

ale cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar.

Articolul 46

Cu consimţământul prealabil al statului acreditat şi la cererea unui stat terţ nereprezentat în acest stat, statul acreditant poate să asume ocrotirea temporară a intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor acestuia.

Articolul 47

1. Aplicând dispoziţiile prezentei Convenţii, statul acreditar nu va

face discriminare între state.

2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:

a) faptul că statul acreditar aplică in mod restrictiv una dintre

dispoziţiile prezentei Convenţii pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant;

b) faptul că unele state îsi asigură în mod reciproc, prin cutumă

sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de

dispoziţiile prezentei Convenţii.

Articolul 48

50

Prezenta Convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui stat parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, dupa cum urmează: până la 31 octombrie 1961, la Ministerul Federal al Afacerilor Externe al Austriei, şi apoi, până la 31 martie 1962, la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.

Articolul 49

Prezenta Convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 50

Prezenta Convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care aparţine uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48. Instrumentele de aderare vor fi depuse la Secretariatul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 51

1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare. 2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la aceasta după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va intra în vigoare într-a treizecea zi după depunerea de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.

Articolul 52

Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor statelor care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48:

a) semnăturile puse pe prezenta Convenţie şi depunerea instrumentelor de ratificare sau de aderare, în conformitate cu articolele 48, 49 şi 50; b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate cu articolul 51.

Articolul 53

Originalul prezentei Convenţii ale cărei texte englez, chinez, spaniol, francez şi rus au aceeaşi valoare, va fi depus la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va transmite o copie certificată conformă tuturor statelor aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48. Drept care plenipotenţiarii mai jos semnaţi, autorizaţi în modul cuvenit de guvernele lor respective, au semnat prezenta Convenţie. Încheiată la Viena, la optsprezece aprilie una mie nouă sute şaizeci şi unu.

51

(„Monitorul

Oficial”,

partea

I,

nr.

89/1968)

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 44/23.VI.2003

LEGI ŞI DECRETE

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

L E G E privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Prezenta lege reglementează Statutul Corpului diplomatic şi consular al României. (2) Membrii Corpului diplomatic şi consular sunt, de regulă, diplomaţi de carieră şi au un statut socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi

răspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a României, conform prevederilor prezentei legi. Art. 2. – (1) Au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României:

a) ministrul afacerilor externe;

b) secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe;

c) personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare. (2) Ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul general şi secretarul general adjunct fac parte de drept din Corpul diplomatic şi consular al României, pe durata exercitării funcţiei. Art. 3. – (1) Statutul Corpului diplomatic şi consular al României se completează cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii şi în Statutul funcţionarilor publici, dacă prin prezentul statut nu se stabileşte altfel.

(2) Pe perioada cât se află în misiune în străinătate, membrilor Corpului diplomatic şi consular şi se aplică şi prevederile tratatelor la care România este parte, precum şi alte reguli care decurg din normele dreptului internaţional.

53

CAPITOLUL II Gradele şi funcţiile diplomatice sau consulare. Modul de acordare, echivalare şi păstrare ale acestora

SECŢIUNEA I Gradele diplomatice sau consulare

Art. 4. – Membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot dobândi următoarele grade:

a) gradele diplomatice:

– ambasador;

– ministru plenipotenţiar;

– ministru-consilier;

– consilier diplomatic;

– secretar I;

– secretar II;

– secretar III;

– ataşat diplomatic;

b) gradele consulare:

– consul general;

– consul;

– agent consular.

Art. 5. – Membrii Corpului diplomatic şi consular al României ocupă, în

administraţia

diplomatice şi oficiile consulare, funcţii diplomatice şi consulare echivalente gradelor diplomatice sau consulare pe care le deţin.

Afacerilor Externe şi la misiunile

centrală

a

Ministerului

54

VOCABULAR DIPLOMATIC

Accensiune, este – ca şi aderarea – actul internaţional prin care un stat care nu a participat la negocierea şi semnarea unui tratat îşi exprimă consimţământul de a deveni parte la el. Accesiunea sau aderarea este posibilă atunci când prevederile tratatului o permit (dacă tratatul, conţinând o clauză de accesiune – „accession clause” – este un tratat „deschis”. Acord, termenul se aplică în general înţelegerilor intervenite între state în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale, îndeosebi în domeniile economic, comercial, financiar, cultural. Acreditant, stat care numeşte un reprezentant diplomatic într-un stat străin sau pe lângă o organizaţie internaţională. Acreditar, stat în care este numit un reprezentant diplomatic al altui stat. Acreditare, procedură de numire şi de intrare în funcţiune a şefului unei misiuni diplomatice în străinătate. În practica statelor se cere mai întâi consimţământul statului străin pentru numirea diplomatului. După primirea consimţământului, diplomatul este numit în funcţie de către organul competent, conform normelor metodologice ale statului acreditant. În statul de reşedinţă, după ce diplomatul ia contact cu ministrul de externe, înmânează scrisorile de acreditare şefului statului, în cadrul unei solemnităţi (în cazul unui diplomat cu rang de ambasador sau de ministru plenipotenţiar). Însărcinatul cu afaceri se acreditează pe lângă ministrul de externe al statului acreditar. Remiterea scrisorilor de acreditare marchează momentul intrării în funcţie a diplomatului ca reprezentant al statului său. Ad-hoc, locuţiune latină cu sensul „pentru acest (scop)”. În dreptul internaţional public se foloseşte pentru a caracteriza o instituţie

55

creată în vederea îndeplinirii unei sarcini speciale şi, în general, temporare. Ad interim. Expresia are în mod curent sensul de „provizoriu”, „care ţine locul titularului”. În terminologia diplomatică, indică de obicei pe agentul care îndeplineşte funcţia de şef al unei misiuni diplomatice, atunci când postul de şef al misiunii este vacant sau şeful misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile. Ad referendum. Ca o etapă intermediară între redactare şi semnarea definitivă, un tratat poate fi semnat „ad referendum” („pentru a se referi la el, până la hotărârea definitivă”). Semnarea „ad referendum” intervine atunci când reprezentantul este împuternicit să negocieze, dar nu are împuternicire sa semneze tratatul decât „ad referendum”, ceea ce înseamnă „sub rezerva aprobării guvernului” său. Agrement. La numirea (acreditarea) unei persoane ca şef al unei misiuni diplomatice, statul acreditant trebuie să ceară acordul prealabil al statului de reşedinţă asupra persoanei respective (agréer = a accepta, a aproba). Acordarea agrementului este o prerogativă a statului acreditar, care nu este obligat, în cazul unui dezacord să-şi motiveze refuzul. Pentru a se evita eventualele refuzuri oficiale, este uzual să se sondeze guvernul statului străin, în mod neoficial, înainte de a se face o cerere formală pentru agrement (demande d'agréation). Alternat. Este denumirea ce se dă ansamblului de reguli procedurale, după care se efectuează punerea semnăturilor pe tratat, astfel încât să fie respectat principiul egalităţii statelor. În cazul tratatelor bilaterale, când sunt mai mulţi plenipotenţiari, semnăturile se pun faţă în faţă, pe partea stângă şi pe partea dreaptă. Ele alternează în aşa fel încât semnăturile plenipotenţiarilor pe exemplarul pe care-l reţin pentru statul lor, să fie puse pe primul loc (pe partea stângă). Când tratatul se semnează de către un singur împuternicit de fiecare parte, semnăturile pot fi puse una sub cealaltă, alternând pe cele două exemplare. La semnarea unui tratat multilateral, plenipotenţiarii semnează în ordinea alfabetică a statelor părţi.

56

Aide-mémoire, notă diplomatică înmânată de un agent diplomatic celelalte părţi, în cursul unor tratative sau convorbiri, cu scopul de a rezuma problema discutată, a preciza anumite aspecte ale acesteia sau pentru a confirma declaraţiile făcute verbal. A.m. nu poartă decât menţiunea locului şi datei remiterii. Nu este semnat si nu conţine nici o formulă de politeţe. Amendament (în dreptul internaţional), text propus spre a fi introdus într-un proiect de act (tratat, rezoluţie, cartă, statut, regulament etc.) cu scopul de a preciza, completa sau modifica una sau mai multe din prevederile iniţiale. Ataşat. Există trei categorii de ataşaţi. Din prima fac parte ataşaţii navali, militari, ai aerului sau comerciali pe lângă misiunile diplomatice pentru servicii de specialitate. A doua categorie o formează ataşaţii diplomatici, reprezentând primul grad în ierarhia agenţilor diplomatici. În a treia categorie, îi găsim pe ataşaţii onorari (honorary attachê). Aceştia sunt voluntari nesalariaţi, tineri cu o anumită poziţie socială care, îndeosebi în sistemul englez, îşi petrec o perioadă de timp într-o ambasadă sau într-o legaţie la terminarea studiilor universitare, până la stabilirea lor în societate. Armistiţiu. Instrument juridic prin care beligeranţii s-au înţeles să suspende temporar ostilităţile şi care reglementează raporturile dintre beligeranţi în această perioadă. Barter, operaţie prin care părţile convin să schimbe între ele mărfuri de valori echivalente, care se derulează în baza acordului de b. În asemenea operaţiuni nu intervin, practic, transferuri de sume de bani, valorile mărfurilor care se schimbă compensându-se reciproc. Caracteristic pentru o operaţie de b. este faptul că fiecare dintre părţile contractante este în acelaşi timp şi vânzător şi cumpărător. Operaţiunile de b., denumite şi compensaţii sau operaţii de troc, s-au dezvoltat ca urmare a restricţiilor valutare impuse de diferite ţări. Beligeranţă, participare a unui stat, a unei mişcări de eliberare naţională la un conflict armat. Situaţia de b. prezintă importanţă în raport cu legile şi obiceiurile aplicabile în caz de conflict armat, toate părţile beligerante beneficiind, în condiţii de reciprocitate, de aceste legi şi obiceiuri. Recunoaşterea b. are drept scop şi efect asimilarea combatanţilor la un conflict

57

neinternaţional cu combatanţii participând la conflictele internaţionale. Beligerant. Termenul defineşte situaţia juridică a unui stat aflat în război cu alt stat. Statele beligerante au anumite drepturi şi obligaţii prin legile şi obiceiurile războiului. Acestea se aplică atât statelor beligerante cât şi părţilor aflate într-un conflict armat cărora li s-a recunoscut calitatea de răsculaţi sau de beligeranţi. Boicot, mijloc de constrângere care constă în întreruperea relaţiilor economice, a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale şi a altor mijloace de comunicaţii, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice. B. a apărut în practica internaţională la începutul sec. XX. Pe baza Cartei ONU, dreptul de a hotărâ instituirea b. faţă de un stat aparţine Consiliului de Securitate. Bulă Papală, act oficial emis de Sf. Scaun pentru soluţionarea unor importante probleme de drept canonic şi, câteodată, de ordin politic. B.p. sunt redactate de către cancelaria papală, semnate de Papă şi întărite cu o pecete sferică – bulă. În general, sunt denumite cu primele cuvinte cu care începe textul lor. Bune oficii. Prin „bune oficii” un stat intervine în litigiul existent sau pe cale sa se declare între alte două state, mijlocind soluţionarea paşnică a diferendului. Punând bunele sale oficii la dispoziţia a două state părţi într-un litigiu, un guvern joacă un rol mai important decât acela de simplu canal de comunicaţie. Bunele oficii nu se confundă cu mediaţia – mijloc de rezolvare paşnică a litigiilor internaţionale – care presupune conducerea efectivă a tratativelor de către mediator. Caducitate, încetarea valabilităţii unui tratat ca urmare a faptului că nici una din părţi nu-l mai aplică sau nu-l recunoaşte, dată fiind apariţia unei situaţii care face imposibilă executarea sa. Imposibilitatea de executare a unui tratat ca urmare a dispariţiei definitive a unui element indispensabil executării tratatului. C. diferă de abrogare, denunţare, şi de ieşirea din vigoare a tratatelor conform prevederilor lor exprese. Canal diplomatic, legătura şi comunicarea între două sau mai multe state prin intermediul ministerelor de externe şi misiunilor diplomatice, în forme şi metode specifice activităţii diplomatice.

58

Casus Belli, expresie latină cu sensul „caz (motiv) de război”. Desemnează actele sau evenimentele care, violând sau ameninţând în mod grav interesele fundamentale ale unui stat, justifică declararea războiului. Cifru diplomatic, ansamblul de caractere convenţionale (cifre şi semne) folosite pentru transmiterea corespondenţei diplomatice, spre a i se asigura respectarea caracterului său secret. Dreptul misiunilor diplomatice de a folosi un cifru este unanim recunoscut. Clase ale consulilor, categorii în care sunt împărţiti şefii posturilor consulare. Conform Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare (1963), aceste clase sunt: consul general, consul şi agent consular. Statele au dreptul să-şi fixeze şi alte denumiri pentru şefii posturilor consulare. Consulii, indiferent de clasa căreia îi aparţin, se bucură, din partea statului pe al cărui teritoriu funcţionează, de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri faţă de acel stat. Clase ale şefilor misiunilor diplomatice, categorii (ranguri) în care sunt impărţiţi şefii misiunilor diplomatice. Au fost stabilite pentru prima dată la Congresul de la Viena din 1815 şi completate la Congresul de la Aachen din 1818. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din 18 apr. 1961, prevede, în art. 14, că: „Şefii de misiune se împart în trei clase, şi anume: a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de state şi a celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent; a trimişilor, miniştrilor sau internunţilor acreditaţi pe lângă şefii de state; a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe”. Şefii misiunilor diplomatice de toate clasele se bucură de aceleaşi drepturi în îndeplinirea funcţiilor lor. Deosebirea dintre diferitele clase apare numai în ceea ce priveşte ceremonialul şi protocolul diplomatic; ambasadorii sunt consideraţi ca reprezentând nu numai statul, ci şi personal pe şeful statului; ei pot duce tratative cu şeful statului străin; de obicei, ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt numiţi de către şeful statului, iar însărcinaţii cu afaceri, de către ministrul de externe. Ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt acreditaţi pe lângă şeful statului de reşedinţă, iar însărcinaţii cu afaceri, pe lângă Ministerul de Externe al statului de reşedinţă.

59

Cobeligeranţă, situaţie în care se află un stat care participă la război alături de alte state, împotriva unui inamic comun, dar fără ca această participare să aibă la bază un tratat de alianţă. Calitatea de c. dă dreptul statului respectiv sa ia parte, împreună cu celelalte state beligerante, la negocierile pentru încheierea păcii, să fie parte contractantă la tratatul de pace, să primească reparaţii pentru daunele cauzate de război etc. Compromis. Este acordul intervenit între două state care convin să transmită spre rezolvare, unei instanţe arbitrale sau judiciare internaţionale, un litigiu pendinte între ele. Prin „compromis” (care mai este denumit şi „compromis de arbitraj”) se stabileşte şi procedura de urmat pentru soluţionarea litigiului. Concordat, convenţie încheiată între guvernul unui stat şi papă, în calitatea acestuia de cap al bisericii romano-catolice. C. reglementează probleme cum ar fi: exercitarea libertăţii cultului catolic, învăţământul profesional, statutul clerului (in special în desemnarea şi investirea episcopilor), drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii (inclusiv eventualele subvenţii de stat), trimiterea unui nunţiu apostolic etc. Deşi, potrivit sistemului juridic contemporan, c. au ca obiect esenţial raporturi juridice aparţinând dreptului intern al unui stat, încheierea lor urmează normele dreptului tratatelor. Condominium, formă de exercitare în comun – de multe ori cu caracter provizoriu – de către două sau mai multe state a suveranităţii asupra aceluiaşi teritoriu. C. reprezintă un mod de rezolvare provizorie a contrarietăţii de interese între state revendicând un anumit teritoriu. Consens (înţelegere, acord în practica internaţională), mod de adoptare a unei hotărâri în cadrul unor conferinţe sau al reuniunilor unor organe internaţionale multilaterale, nu prin vot, ci prin asentimentul tuturor statelor (organizaţiilor) participante. Consul, persoană numită de un stat în calitate de şef al unui post consular al său pentru îndeplinirea funcţiilor consulare într-o anumită circumscripţie consulară. C. urmează în grad după consul general. În Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare (1963), c. este numit „funcţionar consular”, termen prin care se înţelege orice persoană, inclusiv şeful de post consular. Procedura de numire şi rechemare a c.,

60

sediul şi circumscripţia consulară sunt reglementate de statul care îl numeşte, în înţelegere cu statul de reşedinţă. Spre deosebire de diplomaţi, c. nu sunt reprezentanţi politici ai statului lor. Ei nu reprezintă ţara lor în totalitatea relaţiilor cu statul străin, ci numai în domeniul relaţiilor consulare. În cazul în care ţara sa întreţine în ţara de reşedinţă şi un consulat general, c. va fi subordonat consulului general. Convenţie, înţelegerea realizată între două sau mai multe state prin care se reglementează relaţiile lor într-un anumit domeniu. După semnarea sa de catre reprezentanţii împuterniciţi ai statelor contractante, c. intră în vigoare prin aprobare sau ratificare, dacă această din urmă condiţie este prevăzută în c. Ca şi pentru orice alt tratat internaţional, principiul de baza care guvernează materia c. internaţionale este „pacta sunt servanda”, adică obligaţia de a le respecta şi aplica cu bună credinţă. Corespondenţa diplomatică, comunicare oficială, făcută în scris, între şefii de stat şi de guvern, între Ministerul Afacerilor Externe şi alte ministere ale statului acreditar şi misiunile diplomatice străine, precum şi între misiunile diplomatice acreditate în capitala aceluiaşi stat. Formele c.d. sunt împărţite, după conţinut şi după aspectul lor tehnic, în: notă personală; notă diplomatică, aide-mémoire; memorandum; scrisoare particulară cu caracter semioficial. C.d. se redactează în limba statului de la care provine şi este însoţită, în semn de curtoazie, de o traducere neoficială în limba statului destinatar. În corespondenţa diplomatică se folosesc şi alte limbi de circulaţie internaţională (franceza, engleza, rusa etc.). C.d. are un caracter oficial. În documentele c.d. nu se admit corecturi, prescurtări şi sublinieri. C.d. se transmite prin curier special, dar poate fi înmânată şi personal sau transmisă prin poştă. Corp consular, totalitatea consulilor – consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari – care funcţionează într-o anumită localitate (oraş, port, regiune etc.). În cadrul c.c., precăderea consulilor se stabileşte în funcţie de rang şi de clasă, iar în cadrul aceluiaşi rang, după data intrării în funcţiune, în mod oficial, a consulului, cu gradul respectiv, în circumscripţia consulară respectivă.

61

Corp diplomatic. În sens larg, corpul diplomatic este compus din totalitatea agenţilor diplomatici aflaţi pe teritoriul statului de reşedinţă, împreună cu membrii familiilor lor. Corpul diplomatic, în sens larg, este alcătuit din şefii reprezentanţelor diplomatice. Corpul diplomatic este reprezentat de un decan (fr. „doyen”, engl. „dean”), care este şeful misiunii diplomatice cel mai vechi acreditat în statul de reşedinţă, cu rangul cel mai înalt. Curier diplomatic, persoană care transportă corespondenţă diplomatică. C.d. nu poate fi reţinut, sechestrat sau percheziţionat. Statele străine pe al căror teritoriu trece c.d., sunt obligate, conform dreptului internaţional, să-l sprijine şi să-l ocrotească. C.d. are paşaport diplomatic şi buletin de curier diplomatic. Cutuma internaţională, izvor al dreptului internaţional, c.i. cuprinde totalitatea regulilor de conduită apărute în practica relaţiilor interstatale şi recunoscute de state ca având valoare juridică, în sensul că exprimă o normă de drept internaţional. La formularea c.i. contribuie existenţa unei practici îndelungate şi generalizate a statelor (inveterata consuetudo), precum şi recunoaşterea lor că acea practică are forţă juridică obligatorie (opinio juris). C.i. joacă un rol important în relaţiile internaţionale, normele dreptului internaţional general, în bună parte, fiind de origine cutumiară. Decanul corpului diplomatic, diplomatul, cel mai înalt în rang şi cel mai vechi acreditat în acest rang într-un stat, care se află în fruntea corpului diplomatic. În unele state, în care sunt acreditaţi nunţii papali, există obiceiul ca nunţiul, indiferent de vechimea sa în acreditare, să îndeplinească funcţia de d.c.d. D.c.d. îndeplineşte funcţii de ordin protocolar, de acord cu ceilalţi membri ai corpului diplomatic, prezintă felicitări în numele corpului sau, după caz, exprimă condoleanţe guvernului sau şefului statului de reşedinţă; el conduce corpul diplomatic la diferite ceremonii etc.; dă informaţii şi consultaţii colegilor săi diplomatici asupra practicii protocolare din statul de reşedinţă; informează corpul diplomatic asupra dorinţelor exprimate de Ministerul Afacerilor Externe al ţării de reşedinţă sau cu privire la diverse dispoziţii protocolare. D.c.d. poate lua apărarea privilegiilor de ceremonial ale membrilor corpului diplomatic faţă de autorităţile ţării de reşedinţă (de ex. precăderea

62

membrilor corpului diplomatic faţă de autorităţile locale, participarea corpului diplomatic la ceremonii, locul corpului diplomatic la aceste ceremonii etc.). La cerere, decanul poate avea rolul de arbitru în litigiile dintre membrii corpului diplomatic. D.c.d. trebuie să se abţină de la intervenţii în afacerile interne ale ţării de reşedinţă, de la exercitarea de presiuni asupra guvernului şi de la orice acţiuni care ar duce la încălcarea dreptului internaţional. De facto, expresie latină ce desemnează existenţa unei anumite situaţii de fapt, care nu are, ori care nu a dobândit şi consacrarea juridică necesară. De jure, expresie latină ce desemnează existenţa unei situaţii conforme cu normele de drept. Demers diplomatic, acţiune întreprinsă de guvernul unui stat – prin Ministerul Afacerilor Externe, misiunile diplomatice sau alte organe de relaţii externe – pe lângă guvernul unui alt stat. Sub aspect formal, d.d. pot fi clasificate în trei categorii:

a) Demersurile orale, care se fac în cadrul intrevederilor dintre şeful misiunii diplomatice şi ministrul afacerilor externe al statului acreditar sau un funcţionar superior din acest minister. Din categoria demersurilor orale fac parte:

- declaraţia, conţinând afirmarea poziţiei politice a statului acreditant, fie că este vorba de o poziţie de principiu, fie că se referă la o problemă politică determinată; - notificarea este demersul prin care misiunea diplomatică pune în gardă guvernul statului acreditar cu privire la o anumită stare de lucruri, atrăgăndu-i atenţia asupra unei situaţii care ar putea avea anumite urmări; - reprezentarea, demers de o gravitate mai mare, deoarece conţine aprecieri ale statului acreditant cu privire la o anumită comportare a statului acreditar; - comunicarea, act pur şi simplu de informare a guvernului din ţara de reşedinţă. b) Demersurile scrise se concretizează în trimiterea de note diplomatice. Trăsăturile caracteristice ale notelor diplomatice sunt următoarele:

- sunt comunicări oficiale ale misiunii diplomatice către ministerul afacerilor externe ale statului acreditar sau ale acestui minister către misiunea diplomatică;

63

- pot emana de la misiunea diplomatică ca organ permanent al

relaţiilor internaţionale ale unui stat sau de la şeful misiunii;

- cuprind o expresie de voinţă unilaterală;

- trebuie sa satisfacă cerinţele stilului diplomatic.

c) Demersurile mixte care îmbină procedeele demersului oral cu ale celui scris. Într-o primă fază, demersul se concretizează într-o intrevedere între şeful misiunii diplomatice şi ministrul afacerilor externe al statului acreditar; în a doua fază, printr-o notă diplomatică se stabilesc în mod clar şi în detaliu poziţiile exprimate şi elementele problemei. Denunţarea tratatelor, act unilateral al unui stat, parte la un tratat, prin care acesta face cunoscut că nu se mai consideră legat de acel tratat. De regulă d.t. se poate face în virtutea unei clauze exprese a tratatului, ori atunci când celelalte părţi consimt la aceasta. D.t. se poate face atât în cazul tratatelor bilaterale, cât şi în cazul tratatelor multilaterale. În prima ipoteză, denunţarea are ca efect încetarea aplicării tratatului. În cea de-a doua, tratatul rămâne în vigoare faţă de părţile care nu l-au denunţat. D.t. trebuie notificată în mod expres. De obicei, această notificare se face depozitarului tratatului. În situaţia când tratatul nu conţine prevederi în legătură cu denunţarea, aceasta trebuie notificată cu cel puţin 12 luni înainte de data de la care statul respectiv nu mai doreşte să se considere legat de acel tratat. Depline puteri (plenipotenţe), document care conferă, după caz, persoanei indicate în cuprinsul lui, dreptul de a semna tratate internaţionale, de a participa la congrese şi conferinţe internaţionale sau de a purta negocieri în numele statului de la care emană. Dreptul de azil, dreptul unui stat de a acorda în virtutea suveranităţii sale permisiunea de a intra şi de a se stabili pe teritoriul său unor cetăţeni străini sau unor persoane fără cetăţenie, urmărite pentru activitatea politică, ştiinţifică etc. desfăşurată în ţara lor. Acordarea d. de a. presupune în mod corelativ şi refuzul de a dispune extrădarea celui ce a beneficiat de azil politic. Excelenţă, titlu acordat, în unele ţări, demnitarilor (şefi de state, membri ai guvernului, ambasadori sau miniştri plenipotenţiari).

64

Imunităţi consulare, totalitatea drepturilor de care beneficiază un post consular şi membrii postului consular pe teritoriul statului de reşedinţă, ca urmare a exceptării acestora de la jurisdicţia acestui stat. I.c. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Convenţia multilaterală de la Viena, din

1963, cu privire la relaţiile consulare lărgeşte sfera şi conţinutul i.c. apropiindu-le de imunităţile diplomatice. Imunităţi diplomatice, totalitatea drepturilor de care beneficiază

o misiune diplomatică şi membrii personalului diplomatic pe

teritoriul statului unde îşi desfăşoară activitatea (statul acreditar), ca urmare a exceptării acestora de la jurisdicţia statului de reşedinţă. I.d. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii suverane a statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în cât mai bune condiţii a funcţiilor misiunii diplomatice. I.d. sunt reglementate şi prin Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice. Principalele imunităţi ale misiunii diplomatice sunt:

inviolabilitatea localurilor misiunii, a arhivei şi documentelor diplomatice; organele statului de reşedinţă nu au dreptul să pătrundă în localul misiunii decât cu consimţământul şefului misiunii; misiunea are deplina libertate de a comunica cu guvernul său, inclusiv prin intermediul curierilor diplomatici, mesaje prin cod sau cifrate şi poate utiliza, cu asentimentul

statului de reşedinţă, un post de radioemisie; corespondenţa oficială şi valiza diplomatică sunt inviolabile; curierul diplomatic se bucură de inviolabilitatea persoanei sale.

În ce priveşte i.d. personale ale agenţilor diplomatici, de care

beneficiază şi membrii familiilor acestora, sunt următoarele:

inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic (acesta neputând

fi reţinut sau arestat sub nici o formă), precum şi a locuinţei

sale particulare, a documentelor, corespondenţei şi bunurilor sale; se bucură de imunitate deplină de jurisdicţie penală a statului acreditar şi, cu anumite excepţii, de imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă. Deşi nu există obligaţia statelor de a acorda i.d. şi membrilor personalului administrativ şi tehnic, precum şi celui de serviciu, totuşi, pe bază de reciprocitate şi de curtoazie internaţională, statele acordă acestor categorii de persoane anumite imunităţi, dacă nu sunt

65

cetăţeni ai statului acreditar. Această practică a fost consacrată şi în Convenţia de la Viena din 1961 (art. 37). I.d. încep să-şi producă efectul din momentul în care persoana, îndreptăţită să beneficieze de ele, a trecut graniţa statului de reşedinţă şi încetează în momentul în care acea persoană a părăsit teritoriul statului acreditar. Persoanele ce beneficiază de i.d. au datoria să respecte legile statului acreditar şi să nu se amestece în treburile interne ale acestuia. La i.d. nu poate renunţa decât statul acreditant, agenţii diplomatici neavând un astfel de drept.

Instrument de ratificare, document prin care se confirmă ratificarea unui tratat bi- sau multilateral de către statul care l-a încheiat. Semnat de persoana care este competentă să angajeze statul parte la tratat şi care este, de obicei, şeful statului, documentul este destinat să fie remis fie guvernului celuilalt stat contractant, fie unui alt guvern, anume indicat în tratat (depozitarul). Nu toate tratatele sunt supuse ratificării. Sunt tratate care intră în vigoare fără a aştepta procedura schimbului instrumentelor de ratificare, adică la semnare sau aderare. Inviolabilitate, imunitate conferită de dreptul internaţional, de care se bucură anumite persoane când se află în străinatate – şeful statului, şeful guvernului, membrii reprezentanţelor diplomatice, membrii forţelor armate ş.a., precum şi bunurile statului aflate în străinatate. I. personală a diplomatului, cea mai importantă dintre imunităţile şi privilegiile personale ale diplomaţilor. Ea constă în ocrotirea diplomatului, de către statul de reşedinţă, împotriva oricăror atentate şi în garanţia că impotriva persoanei lui nu vor fi aplicate nici un fel de măsuri

de

constrângere şi nici un fel de presiuni din partea autorităţilor

şi

a funcţionarilor ţării de reşedinţă. Diplomatul nu poate fi

arestat sau reţinut pe cale judiciară sau administrativă, iar

autorităţile ţării de reşedinţă trebuie să ia toate măsurile pentru

a împiedica orice atingere adusă persoanei diplomatului,

libertăţii, demnităţii şi onoarei lui. I. sediului şi a arhivelor misiunii diplomatice obligă autorităţile statului de reşedinţă să nu pătrundă şi să nu permită ca cineva să pătrundă în sediul misiunii diplomatice fără asentimentul şefului misiunii. Statul de reşedinţă are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru

66

ocrotirea sediului misiunii diplomatice şi a arhivei împotriva oricăror atentate. Însărcinat cu afaceri, şef de reprezentanţă diplomatică de clasă inferioară. Spre deosebire de ambasador, care este acreditat pe lângă şeful statului, î. cu a. titular este acreditat pe lăngă ministrul afacerilor externe, printr-o scrisoare de cabinet. Î. cu a. pot fi permanenţi şi temporari sau ad- interim, când înlocuiesc pe şeful reprezentanţei în timpul absenţei sale din statul de reşedinţă, sau în cazul decesului acestuia. În prima situaţie, î. cu a. este numit de ministrul afacerilor externe, în a doua situaţie, devine însărcinat cu afaceri un membru al reprezentanţei. Numele acestei persoane se comunică Ministrului Afacerilor Externe. Legaţie, misiune diplomatică cu rang diplomatic inferior ambasadei. Primele l. au fost înfiinţate în sec. 16. L. sunt conduse de un trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar sau de un insărcinat cu afaceri. Celelalte ranguri diplomatice au aceleaşi denumiri ca la ambasade. Personalul l. este, de obicei, mai redus decât cel al ambasadelor. Ministru consilier, funcţie sau rang dipliomatic într-o misiune diplomatică sau minister al afacerilor externe. Ministru plenipotenţiar (trimis extraordinar), agent diplomatic care îndeplineşte în mod permanent funcţia de şef al unei misiuni diplomatice cu rang de legaţie. Ministru rezident, al treilea rang diplomatic în ierarhia claselor şefilor misiunilor diplomatice, stabilită la Congresele de la Viena din 1815 şi Aix-la-Chapelle, din 1818. În practica actuală a statelor, rangul de m.r. nu mai este folosit. Convenţia referitoare la relaţiile diplomatice de la Viena, din 1961, nu a mai menţionat acest rang diplomatic. Misiune diplomatică. Organ specific, în domeniul relaţiilor externe, ce are ca scop asigurarea şi dezvoltarea relaţiilor normale dintre state şi promovarea intereselor reciproce dintre acestea. Are sediul permanent pe teritoriul statului acreditar şi funcţionează pe baza normelor şi principiilor dreptului internaţional, ale dreptului diplomatic şi a acordului dintre state. M.d. permanentă a apărut ca instituţie a relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional după Pacea Westfalică din 1648, respectiv în perioada formării şi dezvoltării statelor

67

centralizate europene. Principalele aspecte ace acestei instituţii au fost pentru prima dată reglementate pe plan internaţional prin Regulamentul de la Viena, din 1815, si Protocolul de la Aix-la-Chapelle, din 1818. După al doilea război mondial, ca urmare a transformărilor profunde înregistrate în relaţiile internaţionale, s-a impus necesitatea adaptării normelor anterioare privind relaţiile diplomatice, inclusiv m.d. şi, ca atare, a fost negociată şi adoptată Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice de la Viena, din 1961. Misiune permanentă, reprezentanţa unui stat pe lângă o organizaţie internaţională în scopul de a asigura o legătură permanentă între acel stat şi organizaţia respectivă. Apărute în perioada Societăţii Naţiunilor (în 1930 existau 43 de astfel de reprezentanţe), şi asimilate din punct de vedere al statutului lor cu misiunile diplomatice (în acest sens Consiliul federal elveţian, pe teritoriul căreia se aflau, a emis o hotărâre în 1922), m.p. s-au înmulţit continuu în ultimele decenii, îndeosebi ca urmare a creşterii rolului organizaţiilor internaţionale în realizarea diferitelor forme de colaborare între state. Misiune specială, misiune temporară, reprezentativă, trimisă de un stat pe lângă un alt stat, cu consimţământul acestuia din urmă, pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini, pe lângă el, o anumită sarcină. M.s. este constituită din unul sau mai mulţi reprezentanţi ai statului trimiţător, dintre care este desemnat şeful misiunii şi poate cuprinde, în plus, personal diplomatic, administrativ, tehnic şi de serviciu. M.s. capătă o importanţă tot mai mare în prezent, fiind folosite pentru contacte la nivel înalt între state. Modus vivendi, expresie latină cu sensul de „mod de existenţă”, folosită pentru a desemna acorduri internaţionale cu caracter temporar, provizoriu, ce urmează să fie înlocuite ulterior printr-un tratat sau printr-o convenţie definitivă. De obicei, statele recurg la această formă de acord internaţional atunci când nu au ajuns decât la o soluţionare parţială a problemelor negociate, ori când situaţia concretă ce face obiectul tratativelor impune ca până la realizarea unui acord complet sau de lungă durată să existe o reglementare, fie ea şi provizorie, rezervându-se poziţia părţilor pentru viitor, când se

68

va reglementa problema în cauză. Din punct de vedere al forţei sale obligatorii, m.v. are aceeaşi valoare ca oricare alt acord internaţional. Notă diplomatică, formă a corespondenţei diplomatice între Ministerul Afacerilor Externe sau alt organ central al unui stat şi misiunile diplomatice străine, acreditate în acel stat şi viceversa, precum şi între misiunile acreditate în aceeaşi capitală. Ea poate avea mai multe forme:

1) Nota verbală: este o comunicare scrisă, nesemnată, redactată la persoana a III-a şi care emană de la misiunea diplomatică sau de la ministerul afacerilor externe al statului acreditar; în introducere şi in încheiere, nota verbală conţine formule consacrate de curtoazie. Notele verbale se folosesc de obicei în urma unei întrevederi pentru a fixa în scris ceea ce s-a discutat verbal. În principiu sunt utilizate în materie de importanţă secundară; totuşi, faţă de supleţea lor, ele pot fi folosite şi pentru probleme mai importante. 2) Nota semnată: este un document mai solemn; este adresată personal ministrului afacerilor externe sau şefului misiunii; este semnată de expeditor. Nota semnată începe prin formula „Domnule ministru” sau „Domnule ambasador” şi se termină prin formula de curtoazie „vă rog să primiţi, domnule ministru, asigurarea înaltei mele consideraţiuni”. 3) Scrisoarea personală este adresată de şeful misiunii diplomatice ministrului afacerilor externe şi invers. Este un document mai puţin protocolar decât notele, ţinând mai degrabă de domeniul relaţiilor personale, amicale, decât de domeniul relaţiilor oficiale. Scrisoarea personală are aplicaţie limitată; prin ea nu se angajează statele, cum este cazul notelor diplomatice. 4) Nota colectivă este o formă de comunicare deosebit de solemnă. Nota colectivă se adresează guvernului statului de reşedinţă de reprezentanţii mai multor state, exprimând punctul de vedere comun al acestora. 5) Aide mémoire- ul este un document având drept scop să puncteze aspectele unei probleme care a făcut sau urmează să facă obiectul unor tratative, să sublinieze consecinţele juridice

69

şi să arate punctul de vedere al statului care trimite aide-mémoire-ul. Acest document emană de la misiunea diplomatică ca organ al relaţiilor externe al unui stat, este adresat ministrului afacerilor externe al statului acreditar, nu este semnat şi nu conţine formula de curtoazie. 6) Memorandumul, identic ca formă cu aide-mémoire-ul, diferă de acesta în ceea ce priveşte conţinutul său mult mai complet. Scopul memorandum-ului este de a face istoricul problemei şi al negocierilor în curs, de a justifica politica urmată de statul care-l trimite, de a preciza termenii politici şi juridici ai unei probleme. Memorandum-ul este adresat adesea si unor state terţe pentru

a le demonstra justeţea pretenţiilor sau poziţiei statului de la

care emană. Pe de altă parte, nu numai misiunile diplomatice, ci

şi delegaţiile statelor la conferinţele internaţionale pot face uz

de memorandum-uri. 7) Schimbul de note are loc între ministrul afacerilor externe şi misiunea diplomatică atunci când negocierile s-au încheiat cu succes, printr-un acord. Forma şi conţinutul notelor se stabilesc în prealabil de comun acord iar schimbul lor se face în acelaşi timp. Notele pot avea forma unor note verbale (în cadrul unor chestiuni secundare, de exemplu: reglementarea unui incident) sau a unor note semnate (în cazul încheierii unui acord etc.). 8) Ultimatum- ul este documentul prin care un stat îşi exprimă

faţa de un altul, poziţia sa ultimă şi irevocabilă. Oficios, ştire sau comunicat ce emană de la o autoritate, fără a avea însă un caracter oficial. Calificativ dat organelor de presă, agenţiilor de ştiri etc. care exprimă punctul de vedere al unui guvern, fără ca acesta să fie însă oficial. Acestea au o strânsă legătură cu autorităţile, redau linia lor politica, însă formal nu depind de ele şi, în ultimă instanţă, nu le angajează. Parafare, semnare prealabilă a tratatelor sau a unor părţi ale acestora numai cu iniţialele numelui împuterniciţilor părţilor contractante. P. marchează acea fază în procesul de încheiere

a tratatului în care părţile s-au înţeles asupra textului elaborat

al tratatului care urmează să fie supus guvernelor respective spre a hotărâ dacă instrumentul, cuprinzând textul parafat, va fi

70

încheiat. P. are drept efect, în principiu, certificarea textului rezultat din tratative: acesta nu mai poate fi modificat de împuterniciţi. P. poate constitui o semnare definitivă atunci când părţile care au negociat textul tratatului respectiv s-au înţeles în acest sens. Statele în cauză pot conveni să modifice textul parafat. Persona grata, expresie latină cu sensul „persoană agreată”, folosită în relaţiile diplomatice spre a desemna un diplomat pentru a cărui numire în calitate de şef al misiunii diplomatice, statul acreditar şi-a dat agrementul. Orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii devine p.g. după primirea vizei diplomatice de intrare pe teritoriul statului de reşedinţă al misiunii sau după ce numirea sa a fost adusă la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă şi acesta nu a manifestat opunere într-un termen rezonabil. Persona non grata, expresie latină cu sensul „persoană neagreată” folosită în practica diplomatică spre a desemna o persoană pentru a cărei numire în calitate de şef al misiunii diplomatice nu s-a primit agrementul statului acreditar. De asemenea, este considerat p. non g. diplomatul căruia statul de reşedinţă al misiunii i-a cerut să părăsească teritoriul său, fie datorită comportării ofensatoare la adresa guvernului, a intervenţiei în afacerile interne ale acelei ţări, a nerespectării legilor şi obiceiurilor locale, a folosirii abuzive a privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, a încălcării normelor generale de com- portare a diplomaţilor, fie ca retorsiune împotriva declarării p. non g. a unui diplomat al statului de reşedinţă de către statul trimiţător. Termenul de p. non g. este folosit doar pentru membrii personalului diplomatic. În urma declarării p. non g., diplomatul trebuie să părăsească în cel mai scurt timp teritoriul străin; în caz contrar împotriva lui se poate lua măsura expulzării. Plenipotenţiar, persoana investită cu depline puteri de către autoritatea competentă a unui stat, în scopul de a reprezenta acel stat în vederea negocierii, adoptării, autentificării sau semnării unui tratat internaţional. Spre deosebire de trecut când p. angaja, de regulă, statul pe care îl reprezenta, în prezent el are puteri limitate (stabilite prin mandatul primit), a căror depăşire sau încălcare lipseşte de orice valoare juridică

71

actele încheiate. Termenul de p. este folosit adesea în pream- bulul ori în clauzele finale ale tratatelor, pentru a desemna per- soana însărcinată să negocieze, să redacteze ori să semneze tratatul. P. trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, rang diplomatic stabilit de Congresul de la Viena din 1815 şi recunoscut prin Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice. Precădere diplomatică, una dintre cele mai importante instituţii ale ceremonialului diplomatic, conform căreia se stabileşte locul fiecărui diplomat cu ocazia festivităţilor sau primirilor oficiale. P.d. poate fi de mai multe feluri: a) precăderea corpului diplomatic invitat la adunări sau festivităţi publice; i se acordă un loc de onoare, în apropierea şefului statului sau guvernului statului gazdă, acelaşi pentru toţi membrii corpului diplomatic; b) precăderea între şefii misiunilor diplomatice; este stabilită conform claselor, rangurilor din care fac parte, iar în cadrul fiecărei clase după vechimea în acreditare. Precăderea între ceilalţi diplomaţi se stabileşte după rangul lor, iar la rang egal după vechimea în rangul actual în statul de reşedinţă. În unele ţări catolice, nunţiul papal se bucură de precădere faţă de ceilalţi ambasadori; c) precăderea între reprezentanţii diplomatici şi autorităţile ţării de reşedinţă se stabileşte după regula că ambasadorii străini, reprezentanţi ai şefului statului lor, urmează imediat după şeful statului de reşedinţă; din considerente de curtoazie, ambasadorii străini cedează însă acest loc primului ministru al ţării de reşedinţă; d) precăderea diplomaţilor, în cadrul personalului misiunii diplomatice este stabilită de statul pe care îl reprezintă misiunea diplomatică şi comunicată statului de reşedinţă. Privilegii consulare, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor juridice, altele decât imunităţi acordate unui post consular şi membrilor postului consular pe teritoriul statului de reşedinţă. P.c. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Convenţia multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la relaţiile consulare lărgeşte sfera p.c., apropiindu-le astfel de privilegiile diplomatice. Trebuie făcută distincţia între privilegiile acordate postului consular şi cele de care beneficiază membrii postului consular. În prima categorie sunt incluse: dreptul statului trimiţător de a folosi drapelul său naţional şi stema sa

72

pe clădirea postului consular şi la reşedinţa şefului oficiului consular; exonerarea de impozite a postului consular pentru taxele percepute în legătură cu actele consulare. În ce priveşte privilegiile acordate membrilor postului consular, de care beneficiază şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele:

scutirea de toate obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de inmatriculare a străinilor şi de permise de şedere, ori de permise de muncă; scutirea fiscală, cu excepţia impozitelor indirecte, a celor pe bunuri imobile particulare ori pe venituri particulare, a celor privind drepturile de succesiune ori a taxelor judiciare, scutirea de taxe vamale şi de control vamal pentru obiectele de uz personal; scutirea de prestaţii personale. Privilegii diplomatice, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor de care beneficiază o misiune diplomatică şi membrii personalului diplomatic pe teritoriul şi din partea statului unde îşi desfăşoară activitatea (statul acreditar). P.d. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii suverane a statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în cât mai bune condiţii a funcţiilor misiunii diplomatice. P.d. îşi găsesc reglementarea şi prin Convenţia de la Viena, din 1961, cu privire la relaţiile diplomatice. Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele:

misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să aşeze stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acestuia; statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe asupra localurilor misiunii, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate; sunt scutite de orice impozite şi taxe drepturile şi taxele percepute de către misiune pentru actele oficiale întocmite. În ceea ce priveşte privilegiile personale ale agenţilor diplomatici, de care beneficiază şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele: scutirea de orice impozite şi taxe personale sau asupra bunurilor, cu excepţia impozitelor indirecte, a impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare aflate pe teritoriul statului de reşedinţă, dacă diplomatul nu le foloseşte în scopul indeplinirii unor atribuţii de

73

serviciu, a impozitelor pe succesiune, a impozitelor pe venituri particulare, a impozitelor pentru prestări de servicii şi a taxelor judiciare; scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic ori a membrilor familiei sale; scutirea de controlul vamal a bagajului personal. Pe bază de reciprocitate şi de curtoazie internaţională, statele acordă unele privilegii şi membrilor personalului administrativ şi tehnic, precum şi celui de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. P.d. îşi produc efectul din momentul în care cel îndreptăţit să beneficieze de ele a trecut graniţa statului de reşedinţă şi încetează atunci când acea persoană a părăsit teritoriul statului acreditar. Pro memoria (în practica relaţiilor diplomatice), document fără semnătură şi lipsit de formule de politeţe, care conţine o simplă expunere a unor fapte sau redarea unor taxe care privesc obiectul unei convorbiri, înmânat de un diplomat celeilalte părţi „pentru memorie”. Promulgare, act prin care organul de stat competent, stabilit de Constituţie, constată că o lege a fost adoptată de forul legislativ. P. are drept efect de a face ca legea să devină executorie. Protocol, înţelegere internaţională încheiată în diferite domenii (de ex. protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiate, toxice sau altele asemănatoare şi a mijloacelor bacteriologice). Accesoriu la un tratat, prin care se modifică, se completează, se înterpretează, se prelungeşte valabilitatea unui tratat încheiat anterior (protocol adiţional). Document întocmit pentru a consemna o acţiune în domeniul încheierii tratatelor (de ex. Protocolul referitor la schimbul instrumentelor de ratificare, la semnarea unor tratate, la încheierea unor tratative etc.). Procesul-verbal al dezbaterilor conferinţelor sau al sesiunilor organizaţiilor internaţionale, care este semnat de participanţi. Ceremonial, etichetă. V. şi protocol diplomatic, totalitatea regulilor care stabilesc formele ceremoniale ale relaţiilor dintre diplomaţi şi dintre aceştia şi reprezentanţii ţării de reşedinţă, precum şi modul de desfăşurare a diferitelor manifestări diplomatice. Publicarea tratatelor, ansamblul de măsuri luate la nivel guvernamental pe plan intern şi internaţional pentru ca

74

tratatele internaţionale încheiate de un stat să fie aduse la cunoştinţa generală. P.t. pe plan intern are loc, de regulă, prin inserarea textului lor în buletinul oficial de publicaţii al statului respectiv. Pe plan internaţional, p.t., a cărei apariţie se datorează dorinţei de a desfiinţa diplomaţia secretă, este reglementată din timpul Societăţii Naţiunilor, fiind consacrat în Pactul acestei organizaţii. P.t. este consacrată în Carta O.N.U., care prevede că tratatele încheiate de membrii O.N.U trebuie înregistrate la Secretariatul O.N.U şi publicate de către acesta. Tot astfel, Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor (1969) prevede p.t. după intrarea lor în vigoare. De asemenea, orice schimbări privind părţile la tratat ori clauzele acestuia trebuie să fie înregistrate la Secretariatul O.N.U. şi publicate în colecţia de tratate ale acestei organizaţii. Ratificare, act prin care un stat, prin organele sale competente, îşi exprimă consimţământul de a fi parte la un tratat semnat de plenipotenţiarii săi. Un tratat supus r. nu are forţă obligatorie decât după r. sa. În general, r. este de competenţa şefului statului sau a parlamentului. R. constituie un act de suveranitate a statului; ca atare ea poate fi refuzată, fără a fi necesară motivarea refuzului. Cu prilejul r. unui tratat multilateral, statele pot face rezerve. R. se efectuează prin întocmirea unui document special, denumit instrument de r. Tratatele bilaterale intră în vigoare la data efectuării schimbului instrumentelor de r. Instrumentele de r. ale unui tratat multilateral se depun spre păstrare statului depozitar al tratatului, iar în cazul tratatelor încheiate sub egida O.N.U., Secretariatului O.N.U. Intrarea în vigoare a unui tratat multilateral, pentru statele care au r. tratatul, are loc după depunerea unui anumit număr de instrumente de r. prevăzut în tratat. Raţiune de stat, teorie politică şi diplomatică după care interesele de stat primează asupra oricăror considerente de drept şi morală. Expresia se foloseşte în unele state drept explicaţie, fără alte argumente, pentru măsuri luate în cadrul politicii externe sau interne a statelor respective. Relaţii diplomatice, raporturi politice cu caracter oficial şi de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voinţă reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele şi

75

le trimit în scopul dezvoltării colaborării internaţionale şi al apărării intereselor fiecărui stat şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. R.d. reprezintă forma superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie la lărgirea şi intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de activitate (politic, economic, cultural-ştiintific, consulare etc.). Resortisant, termen folosit în literatura de drept internaţional, uneori sinonim cu acela de naţional (cetăţean), iar alteori, într-o accepţie mai largă, desemnând toate persoanele care sunt supuse suveranităţii unui stat. El se referă atât la persoanele fizice, cât şi la persoanele juridice care au naţionalitatea unui anumit stat. În mod excepţional, termenul r. a fost folosit de jurisdicţia franceză în aplicarea dispoziţiilor tratatelor de pace cu privire la bunurile, drepturile şi interesele „resortisanţilor” statelor inamice, în legătură cu apartenenţa unei persoane, care, fără a avea naţionalitatea unui stat inamic, a servit în armata acestuia. Restitutio in integrum, reparare integrală a prejudiciilor cauzate cu încălcarea normelor de drepr, prin restabilirea situaţiei care existase înainte de producerea actului ilicit. Este modul cel mai adecvat pentru repararea prejudiciului cauzat, atunci când acest mod de reparare este posibil în practică. În cazul în care r. in i. nu este posibilă, răspunderea celui în culpă se va materializa într-o despăgubire bănească sau o altă formă de reparaţie cunoscută de părţi sau hotărâtă de instanţa juridică competentă. Ruperea relaţiilor diplomatice, curmarea raporturilor diplomatice directe între două state prin rechemarea agenţilor diplomatici, la iniţiativa unuia din statele în cauză. R.r.d. se poate produce în împrejurări diverse ca urmare a unor dificultăţi intervenite în raporturile dintre cele două state sau în caz de război. R.r.d. trebuie să rezulte din declaraţii sau acte fără echivoc. Spre deosebire de starea de război, r.r.d. nu duce la desfiinţarea tratatelor bilaterale între cele două state (cu excepţia celor care presupun în mod necesar existenţa acestor relaţii), nici la înlăturarea tuturor raporturilor bilaterale. Statele respective pot întreţine, în continuare, raporturi consulare, legături comerciale, pot trimite şi primi misiuni speciale etc. Se face distincţie între r.r.d. (când misiunea diplomatică încetează

76

definitiv, întregul personal al misiunii este rechemat etc.) şi suspendarea relaţiilor diplomatice (retragerea temporară a personalului misiunii). Schimb de note, mod de realizare a unei înţelegeri între două state, într-o anumită problemă, pe calea remiterii reciproce a unor note diplomatice, având acelaşi conţinut şi purtând aceeaşi dată. S. de n. se efectuează de către Ministerul Afacerilor Externe şi misiunea diplomatică a celuilalt stat acreditată în ţara respectivă. Scrisoare de acreditare, document oficial, emanând de la statul acreditant, prin care se atestă calitatea oficială a şefului misiunii diplomatice. S. de a. sunt semnate de şeful statului acreditant şi adresate şefului statului acreditar, în cazul în care şefii de misiune sunt ambasadori sau miniştri plenipotenţiari. S. de a. pentru însărcinatul cu afaceri este denumită scrisoare de cabinet. De regulă, s. de a. cuprind numele, titlul, calitatea specială a diplomatului, obiectul general al misiunii sale şi apelul de a i se acorda sprijin în îndeplinirea acesteia etc. Remiterea s. de a. fixează, de regulă, momentul începerii activităţii oficiale a şefului misiunii diplomatice. Acţiunea de remitere are lor în cadrul unei ceremonii solemne. Acreditarea concomitentă a aceluiaşi şef de misiune pe lângă două sau mai multe state este denumită dublă acreditare, acreditare multiplă sau concurentă. Ea se poate efectua numai cu consimţământul fiecăruia dintre statele în cauză. Situaţia inversă acreditării multiple este acreditarea de catre mai multe state a aceleiaşi persoane ca şef de misiune pe lângă un stat, dacă acesta este de acord. Scrisoare de rechemare, document care confirmă faptul că şeful misiunii diplomatice, ambasador sau ministru plenipotenţiar este rechemat din funcţie de către guvernul său. S. de r. emană de la şeful statului pe care îl reprezintă diplomatul şi sunt adresate şefului statului de reşedinţă a misiunii diplomatice. De obicei, în s. de r. sunt explicate, pe scurt, cauzele oficiale ale rechemării (cererea reprezentantului diplomatic de a fi rechemat, starea sănătăţii, încredinţarea altor însarcinări etc.). S. de r. sunt înmânate şefului statului de reşedinţă fie de către reprezentantul diplomatic care este rechemat, în cadrul unei audienţe de rămas bun, fără ceremonii

77

speciale, fie, dacă reprezentantul diplomatic a părăsit teritoriul ţării de reşedinţă a misiunii, de către succesorul lui în acel post, cu ocazia prezentării de către acesta a scrisorilor de acreditare, ca şef al misiunii diplomatice. Sigiliu, pecete, ştampila pe a cărei faţă este desenată stema statului şi înscrisă denumirea acestuia, şi care se aplică pe un act, tratat, convenţie etc. Împreună cu semnătura şefului statului sau guvernului, ori a plenipotenţiarului îndrituit, conferă acestora autenticitate. Sine die, expresie latină cu sensul „fără termen”, folosită pentru a se arăta că realizarea unor acţiuni a fost amânată în viitor, fără a se preciza vreun termen oarecare în această privinţă. Statu quo, expresie latină, având în limba română sensul: „în situaţia în care”. Expresia, având o frecventă aplicaţie în limbajul diplomatic, evocă o situaţie de fapt existentă la un moment dat, determinarea momentului de referinţă fiind foarte importantă. În literatura engleză se foloseşte expresia „status quo”, cu aceeaşi semnificaţie. Se mai folosesc expresiile „statu quo ante bellum” sau „statu quo ante”, având sensul: „în situaţia dinainte de război”. Ultimatum. Ultimatum-ul este un document diplomatic redactat de regulă în formă de notă sau memorandum, în care se pun condiţii irevocabile, reprezentând „ultimul cuvănt” înainte de ruperea negocierilor. Prin ultimatum, una din părţi aduce la cunoştinţa celeilalte că dacă nu va primi un răspuns satisfăcător până la o anumită dată, la o oră determinată, se vor produce anumite consecinţe. Aceste „consecinţe” nu trebuie să fie, neapărat, războiul; astfel ultimatum-ul nu este sinonim cu „declaraţia de război”, aşa cum este privit uneori. Nu întotdeauna ultimatum-ul constituie un mijloc de intimidare; el poate fi o ultimă încercare de rezolvare paşnică a unui diferend internaţional. Valiza diplomatică. Prin această expresie se desemnează în practica diplomatică coletul sau coletele care conţin documente diplomatice sau obiecte de uz oficial. Valiza diplomatică nu poate fi deschisă nici reţinută: ea este încredinţată curierilor diplomatici, persoane care posedă

78

paşapoarte speciale şi care, în exerciţiul lor, se bucură de protecţie în statul acreditar. Deşi în practică valiza diplomatică conţine şi corespondenţa particulară, precum şi obiecte de uz privat, tendinţa practicii diplomatice mai recente este de a limita folosirea valizei diplomatice la documentele strict personale.

(Termeni şi informaţii din: Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979; M. Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970; H. Nicolson, Diplomacy, Londra, 1950; L. Dembinski, The modern law of diplomacy. External missions of states and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster. 1988; W. Watson, Diplomacy. The dialogue between states, Londra, 1982; I.M. Anghel, Dreptul diplomatic, Bucureşti, 1984; I.M. Anghel, Dreptul consular, Bucureşti, 1978; A. Bonciog, Drept diplomatic, Bucureşti, 1997; J. Serres, Manuel practique de protocole, Paris, 1992; P. Tănăsie, Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993)

79

SINTEZE ŞI STUDII DE CAZ

Negocierea

I. Tehnici şi tactici integrative (cooperative, constructive)

Tehnica concesiilor simetrice

Negocierea tip „salam“ (felie cu felie, punct cu punct)

Tehnica lărgirii câmpului de negociere

Tehnica transformării câmpului de negociere

Tehnica de folosire a circumstanţelor

Tehnica apelării la un terţ

*

Jocul cu cărţile pe faţă

Tactica prieteniei şi a ospitalităţii

Reformularea propunerilor

Promisiunea condiţionată

Apelul la legislaţie

Testările

80

Abţinerea sau punerea între paranteze a unei probleme dificile

„Ceea ce pot accepta este doar 60%“

Persuasiunea

II. Tehnici şi tactici manipulatoare

Scurtarea perioadei de negociere

Tehnica concesiei limită

Tehnica enervării partenerului

Tehnica culpabilizării

Tehnica apelării la „marele patron“

Tehnica „Da, dar

Ultimatumul

*

„Bluff“-ul sau praful în ochi

Dezinformarea sistematică

Minciuna sistematică

Atacul la persoană

Adresarea agresivă

Ameninţarea

81

Ironizarea

Apelarea la informaţii false

Politica faptului împlinit

Surpriza

Tactica tăcerii

Pauzele

Schimbarea planului negocierii

Mimarea ignoranţei

Revenirea la punctele deja discutate

Obiecţiile sistematice

Apelul la tactici nonverbale (mimică, gesturi etc.)

III. Principii privind acordarea concesiilor

Nu se fac concesii înainte de a fi nevoie

Este necesară pregătirea unei motivaţii credibile pentru o marjă de negociere de 10-20%

Nu se acceptă prima oferă a partenerului

Nu se cedează de la început într-un aspect major; se începe cu o concesie minoră

Concesiile nu se acordă pe gratis

82

Concesiile se contabilizează – ca număr şi ca valoare – pentru a se putea reacţiona corespunzător

Ritmul concesiilor trebuie să fie reciproc – ca valoare – între părţi

Dacă nu se obţine o concesie trebuie să se încerce cel puţin o promisiune

Eşalonarea concesiilor trebuie să urmeze o „schemă“, care să asigure „beneficiul“ final

Studiu de caz tăcerii *

Tactica

În cursul celui de-al doilea război mondial, primul ministru englez Chamberlain a demisionat, propunându-i regelui George al V-lea să-l numească pe Lord Halifax în locul său şi rugându-l pe Churchill să primească să fie „numărul doi“. Aflând acest lucru, Beaverbrook, magnatul presei conservatoare, se duce glonţ la Churchill acasă strigând:

„Winston, nu ţi se potriveşte rolul de strălucit secund“. El îi smulge omului politic o promisiune: „Când veţi fi convocaţi pentru acceptul definitiv, jură-mi că vei păstra trei minute

de tăcere înainte de a spune «da»“. Chamberlain îi cheamă pe Churchill şi pe Halifax. El îi cere lui Churchill să confirme că acceptă să fie „numărul doi“. Churchill aşteaptă 20 de

secunde, 30, 60, un minut şi jumătate

Atunci, Halifax se

ridică şi afirmă flegmatic: „Am înţeles. Nu eu trebuie să fiu

prim-ministru, ci Winston Churchill“.

Imunităţi şi privilegii diplomatice

Studii de caz

* Micaela Gulea, Strategii, tehnici, tactici de negociere, ASE, Bucureşti, 1995, p.

42.

83

În 1982, un om a fost împuşcat într-un bar din Washington, de către un tânăr de 18 ani, fiul unui diplomat de la Ambasada Braziliei în S.U.A. Acesta nu a fost nici arestat şi nici judecat şi, beneficiind de imunitate ca membru al familiei unui agent diplomatic, i s-a permis să părăsească liber teritoriul S.U.A. *

În 1984, o poliţistă britanică, Yvonne Fletcher, a fost ucisă cu focuri de armă trase din clădirea ambasadei Libiei la Londra. Măsura întreprinsă de guvernul britanic a fost aceea de a rupe relaţiile diplomatice cu Libia, ceea ce impunea părăsirea Marii Britanii de către toţi agenţii diplomatici libieni. În conformitate cu imunitatea la care au dreptul agenţii diplomatici, s-a asigurat ieşirea liberă din ţară a întregului personal diplomatic libian, inclusiv făptuitorul omorului, iar curierul diplomatic al ambasadei, care cu certitudine conţinea şi arma cu care s-a tras, nu a fost confiscat. **

Violarea dreptului inviolabilităţii poate lua forme mai puţin vizibile, însă mult mai sofisticate. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în Varşovia, când dispozitive de ascultare au fost descoperite în noile clădiri ale ambasadelor americană, engleză şi franceză, locaţii construite prin contracte locale. Cazuri similare au avut loc şi în alte capitale. O instalaţie de o importanţă particulară a fost găsită în 1978 în ambasada americană din Moscova. Ca replică la protestul american, autorităţile sovietice au afirmat că dispozitivul era pur şi simplu o măsură de protecţie împotriva spionajului şi activităţilor subversive ale serviciului secret american. Departamentul de Stat a descoperit totodată că ambasada

* L. Dembinski, The Modern Law of Diplomacy, Boston, Dordrecht, Lancaster,

1988,

p. 14-15.

* * G.V. McClanahan, Diplomatic Immunity Principles, Practices, Problems, Hurst & Company, London, 1989, p. 5.

84

americană din Moscova a fost expusă timp de 10 ani unor radiaţii misterioase, a căror natură şi origine nu au putut fi determinate. Presupunea era că acestea serveau fie pentru blocarea echipamentului electronic de supraveghere al ambasadei, fie ca telecomandă pentru dispozitivele secrete de înregistrare. *** Un caz semnificativ de refuzare a azilului diplomatic s-a produs din partea ambasadei Israelului la Washington. Jonathan J. Pollard, un cetăţean american care lucra pentru serviciile de informaţii israeliene, aflat sub supravegherea F.B.I., a solicitat, la 21 noiembrie 1985, ambasadei Israelului din Washington azil diplomatic, împreună cu soţia sa, Anne Henderson-Pollard. Azilul i-a fost refuzat, probabil pentru a se evita complicaţiile politice care ar fi apărut în relaţiile dintre S.U.A. şi Israel, de altfel deosebit de strânse. Cele două persoane de contact ale lui Pollard din ambasadă, care aveau, bineînţeles, imunitate diplomatică, au fost retrase imediat de la post. Pollard şi soţia lui au fost ares- taţi, iar în procesul care a urmat, Pollard şi-a recunoscut vinovăţia la acuzaţia de spionaj. *

Un caz deosebit s-a petrecut în iulie 1984, când un camion de 9 tone, sigilat împotriva inspecţiei vamale, a venit din Uniunea Sovietică în Elveţia cu titlu de „valiză diplomatică“. Vama elveţiană nu a acceptat să trateze camionul sigilat drept valiză diplomatică şi a cerut fie să inspecteze camionul, fie ca acesta să fie retras. Camionul a fost deplasat de sovietici în Germania federală, unde autorităţile, de asemenea, au apreciat că o „valiză diplomatică“ motorizată, capabilă să se deplaseze singură, nu se înscrie în înţelesul pe care Convenţia de la Viena îl dă valizei diplomatice. În cele din urmă, camionul a făcut cale întoarsă în Uniunea Sovietică. **

* ** L. Dembinsky, op. cit., p. 194. * G.V. McClanahan, op. cit., p. 55.

* * T. Chebeleu, Drept diplomatic şi consular, Oradea, 2000, p. 542.

85

Presa română a relatat cazul a doi diplomaţi nord-coreeni acreditaţi la Bucureşti, care au fost reţinuţi de autorităţile bulgare la punctul de frontieră Giurgiu-Ruse. Cei doi călătoreau cu un microbuz aparţinând ambasadei R.P.D. Coreene la Bucureşti şi au declarat că transportau valiza diplomatică. Documentele prezentate au trezit suspiciunea vameşilor bulgari, care au insistat că verifice transportul. Diplomaţii au refuzat, cerând asistenţa consulului nord- coreean de la Bucureşti, care s-a deplasat la faţa locului. După 10 ore de proteste, diplomaţii nord-coreeni au accep- tat controlul vamal, în urma căruia au fost descoperite ţigări de contrabandă în valoare de 20.000 dolari, cumpărate în Bulgaria. Autorităţile bulgare au dispus confiscarea întregului transport, precum şi a microbuzului cu care călătoreau diplomaţii nord-coreeni, cărora li s-a permis a doua zi să părăsească teritoriul bulgar. *

Deosebit de interesant este cazul cardinalului Joszef Mindszenty care, în timpul evenimentelor din Ungaria din 1956, s-a refugiat la ambasada S.U.A. de la Budapesta. A rămas în localul ambasadei S.U.A. timp de 15 ani, dat fiind că autorităţile ungare au refuzat să-i permită părăsirea ţării. S.U.A., care nu recunosc instituţia azilului diplomatic, l-a tratat pe cardinal ca „oaspete“ al ambasadei lor la Budapesta; pentru guvernul ungar, prezenţa cardinalului în localul ambasadei S.U.A. era un act ilegal, pentru repararea căruia nu putea însă face nimic, dat fiind că ambasada se bucura de inviolabilitate. Cardinalul a putut părăsi ambasada cu consimţământul autorităţilor ungare abia în 1971, ca urmare a unei înţelegeri între guvernele celor două ţări, care s-a putut realiza în condiţiile destinderii intervenite în acei ani în relaţiile dintre statele occidentale şi cele aşa-numite socialiste. **

* T. Chebeleu, op. cit., p. 543-544.

* * T. Chebeleu, op. cit., p. 617.

86

Semnificaţia diferenţelor culturale în relaţiile cu străinii

Studii de caz ***

Un american la Ploieşti

Printr-un concurs de împrejurări, vara anului trecut societatea la care lucrez a avut ca vizitator un om de afaceri din S.U.A. (unul din cei mai mari distribuitori de produse alimentare şi nealimentare de pe coasta de vest). Surpriza cea mare pentru mine a fost momentul în care directorul general m-a întrebat dacă mă simt în stare să fiu translator. Spun surpriză, pentru că trebuie să recunosc cu toată sinceritatea că nu stăpânesc limba engleză la perfecţie. În plus, mai era un punct delicat; omul trebuia să plece din ţară convins că una din cele mai sigure investiţii ale sale ar putea fi în România, iar singura şansă pentru a reuşi era să o facă prin noi. Eu, ca translator şi însoţitor trebuia să-i răspund la întrebări şi să-i înfăţişez lucrurile în aşa manieră, încât să fie convins că numai aici şi numai prin noi putea da lovitura vieţii lui. În fine, a venit ziua cea mare. Toată lumea la aeroport; şeful, un prieten al celui ce urma să vină (stabilit de câţiva ani buni în America), şoferii şi, bineînţeles, eu. Bănuiesc că fiecare din noi, mai puţin prietenul lui, şi-l imagina în felul său pe marele om de afaceri venit să salveze o parte a economiei naţionale de la ruină. În momentul apariţiei, toată lumea a scos un suspin. Aveam în faţă un bărbat înalt, gras, cu ochelari şi mustaţă, în blugi şi cămaşă cadrilată, ceva între un şofer de camion din filmele americane şi un bunic sfătos şi glumeţ. În plus, părea aproape la fel de dezorientat ca noi. Şeful a murmurat printre dinţi „Ăstuia, vaca-i mai lipseşte“ şi a pornit zâmbind spre el. Momentul în care toată lumea a făcut cunoştinţă a mai fost cum a mai fost; s-au folosit câ- teva cuvinte uzuale, întâlnite de altfel în orice ghid de con-

* ** Gh. Iacob, Introducere în diplomaţie, Iaşi, 1998, cap. V.

87

versaţie. Disperarea mea a început în maşină, în drum spre Ploieşti, unde urma să fim cazaţi. Omul nostru şi românul americanizat stăteau de vorbă bine mersi pe bancheta din spate. Din cauza accentului tipic (care nu semăna cu nimic din ceea ce auzisem eu până atunci) şi a emoţiei, nu reuşeam să înţeleg o iotă din ce spunea. Drumul Bucureşti – Ploieşti nu e un traseu din cele mai pitoreşti, dar fiind oră de după-amiază, în tipic stil românesc, prin sate lumea ieşise în faţa porţii la o vorbă, se aduceau vitele de la păşune şi aşa mai departe. La un moment dat, omul nostru se apleacă spre mine şi mă întreabă: „De ce fiecare bărbat şi femeie plimbă câte o vacă?“. Zbang. Fie că-mi convine sau nu, acesta a fost realul început al conversaţiei noastre.

Ajungem la hotel. Ne aşezăm, coborâm la masă. Aşezaţi alături, încercăm fiecare din noi să ne spunem câte ceva. Până la urmă, ca să ajungem la un oarecare fir, mă roagă să-i povestesc despre România. Îl întreb ce ştie despre noi. Răspunsul vine prompt – sângeroasa „revoluţie“, împuşcarea soţilor Ceauşescu în seara de Crăciun şi copii handicapaţi şi abandonaţi. În plus – Dracula. În concluzie, o imagine „de râs“ a ţării noastre. Cert este că discuţia despre România a durat pe parcursul celor zece zile cât a durat vizita sa. După masă – întâlnire în holul hotelului. Urma să-i prezint în detaliu programul celor zece zile ce urmau (în mare, acest program îi fusese prezentat cu două săptămâni înainte de venirea în ţară). Tot programul fusese alcătuit după gustul celor de aici şi nimeni nu se gândise că omul ar fi putut avea şi alte gusturi decât ale noastre, că venea dintr-o ţară cu o civilizaţie, dacă nu complet, atunci în foarte mare parte diferită de a noastră, că ar fi putut avea anumite preferinţe în privinţa programului. Asta am aflat-o de la el mai târziu. Pentru el, întâlnire de afaceri înseamnă văzut, discutat, stabilit, strâns mâna, eventual, şi la revedere.

88

Se fixează întâlniri cu prefecţi, primari, directori de societăţi comerciale ale marilor oraşe, vizite în ministere, bănci, în fine, întâlniri cu tot felul de personaje şi formalităţi. Orice european, nu mai vorbesc de un român, ar fi fost flatat de această avalanşă de întâlniri oficiale şi de vizite (care s-au dovedit ulterior a se desfăşura cu mare tam-tam din partea românească – doar veneau americanii, nu?). În momentul în care s-au terminat de înfăţişat programele, omul nostru cu toată prestanţa pe care o avea, s-a făcut mic şi a întrebat: „Chiar trebuie să fiu arătat tuturor acestor oameni? Chiar trebuie să am toate aceste întâlniri plictisitoare? Aş fi vrut în zilele astea să fac pur şi simplu un studiu al pieţei din punctul de vedere al consumatorului“. Până la urmă a trebuit să-i explic că în România oricât de mulţi bani ai avea, ori marfă extraordi- nară, ori idei de investiţii nemaipomenite, nu poţi realiza nimic fără o relaţie potrivită, la locul potrivit. Exact în momentul în care discuţia prinsese cheag, cu cea mai mare nonşalanţă din lume, omul şi-a pus picioarele pe masă (era o măsuţă joacă, ca-n orice hol de hotel). În momentul acela m-am blocat, mi-am cerut scuze şi am încercat să-i explic că a-ţi pune picioarele pa masă, la noi, este un act cât se poate de nepoliticos. Cu cea mai mare naturaleţe mi-a spus că în cazul acesta se poate descălţa. Am crezut că leşin şi i-am explicat că, în general, a-ţi pune picioarele pe masă, acolo unde se pune paharul sau farfuria, nu este acceptat sub nici o formă. Şi-a cerut scuze, explicându-mi că la ei a te simţi bine este cel mai important lucru.

(D.T., studentă anul IV, Finanţe)

Femeia în lumea musulmană

Implicaţiile educaţiei religioase în raporturile cu străinii trebuiesc privite cu cea mai mare atenţie, pentru că

89

acestea pot genera conflicte cu implicaţii şi importanţă deosebite. În acest sens, voi exemplifica cu o întâmplare reală, trăită personal la locul de muncă. Ca referent, în cadrul Serviciului Operaţiuni Necomerciale,

una din sarcinile mele de serviciu este de a efectua operaţiuni de cont curent personal pentru persoanele fizice străine. Într-o zi obişnuită de lucru am terminat operaţiunile cu clienţii de la ghişeul meu. Deoarece la ghişeul de alături erau mai multe persoane, am chemat două dintre acestea să vină să le efectuez eu operaţiunile dorite. Două persoane s-au deplasat pentru aceasta. Erau doi tineri din Pakistan, studenţi la U.M.F. Tânărul, care stătea mai în faţă, a aruncat două paşapoarte pe ghişeu şi s-a instalat confortabil, cu spatele la tânăra care îl însoţea. Am luat paşaportul de deasupra în vederea efectuării operaţiunilor de cont. Am solicitat ca posesoarea paşaportului să se apropie, pentru a putea discuta cu ea. În acel moment, s-a declanşat starea conflictuală: tânărul pakistanez a început să vocifereze pe un ton agresiv, susţinând că pe mine nu trebuie să mă in- tereseze persoana cealaltă, că el este cel cu care trebuie să discut şi, în asemenea condiţii normale pentru el, eu nu trebuie să apelez la titulara paşaportului. Educaţia islamică

cuvântul.

îşi

I-am explicat cu calm că nu am nimic personal cu el şi că îmi făceam doar datoria de a verifica identitatea fiecărui client şi a asculta cererea verbală a acestuia în vederea efectuării operaţiunii. Cred că am făcut o greşeală în momentul în care i-am spus tânărului că în România, de obicei, tinerii sunt politicoşi cu doamnele sau domnişoarele şi le acordă întâietatea în cele mai multe cazuri. Această remarcă a mea a determinat ca tânărul pakistanez să se înfurie şi mai tare şi să ceară lichidarea ambelor conturi, spunând că el nu va mai apela niciodată la serviciile băncii. Am cerut confirmarea celor spuse şi de la tânăra clientă, după care am procedat la efectuarea dorinţelor lor. Am fost ameninţat că voi fi reclamat directorului pentru comportamentul meu şi i-am răspuns că, dacă doreşte cu

spunea

90

adevărat, îl voi conduce personal la biroul acestuia. Am spus aceasta din două motive: în primul rând pentru a-i tempera avântul şi, în al doilea rând, pentru a putea înfăţişa evenimentul şi din punctul meu de vedere. Totul s-a terminat fără alte incidente verbale dar, la plecarea clienţilor, am observat că fata îl urma pe băiat la câţiva paşi în urmă, cu capul plecat şi am realizat că în tot

timpul incidentului aceasta nu a vorbit din proprie iniţiativă,

ci

numai în momentul în care eu am insistat să-mi confirme

cerinţele însoţitorului ei.

 

(M.T., studentă la Şcoala Postuniversitară SCOP-2M)

Să doarmă, dar de ce cu lumina aprinsă?

Întâia oară când am avut posibilitatea să cunosc îndeaproape un străin – şi nu un român stabilit în străinătate – a fost în primul an de liceu, imediat după 1989. În acea perioadă a venit în România primul val de profesori „misionari“, după cum le spuneam noi, din alte ţări. Deşi ad litteram apelativul nu era valabil, ne consideram îndreptăţiţi să-i numim astfel, dacă fiind structura şi motivaţia lor personală, unele dintre ele erau foarte tinere, care nu-şi mai găseau locul sau utilitatea acolo, sau cum am spune cu puţină răutate, se plictiseau şi au venit să sondeze noi terenuri. Pe-atunci nu-mi amintesc să mă fi frapat, în primul rând, diferenţele culturale. Este adevărat că îi priveam ca venind din altă lume (şi aşa şi era), lume la care, dată fiind vârsta şi „epoca“ plină de speranţe, aşteptam să accedem în curând. Le ascultam,

aşadar, povestirile ca pe ceva ce ni se va întâmpla, şi la noi. Ulterior, într-o lume care dacă se mişcă atunci involuează

în cele mai frecvente cazuri, starea de spirit s-a schimbat.

Însă noi, românii, am fost mai întâi furioşi, apoi am început să ne amuzăm (un umor oarecum „disperat“) pe seama a ceea ce ni se întâmpla; ca popor, devenisem incorigibili. Interesant, totuşi, că reacţionăm plini de indignare atunci

91

când străinii în vizită în România, extrapolând puţin starea de fapt, ne încadrau în rândul ţărilor din lumea a treia. Şi

aceasta nici măcar explicit, ci relatând ceea ce au văzut sau

li

s-a întâmplat în România. Se pare că oricât de realist ar fi,

omului nu-i place să i se spună în faţă un adevăr, chiar dacă

acceptat. Şi apoi, cum să nu te înfurii când eşti întrebat dacă toată lumea în România are televizor! Deşi Aceasta, legat de impresiile pe care ni le-au produs întâlnirile cu străinii veniţi în România. Aş mai avea ceva de adăugat, ceva ce are de-a face cu faptul că, oricât de cunoscut, chiar legendar ar fi un lucru, acesta nu are un efect atât de puternic ca atunci când iei contact cu el. Într-una din întreprinderile ieşene lucrează temporar un maistru german. Venit să supravegheze realizarea unor lucrări pentru firma germană la care lucrează şi care „înnebuneşte“ pe toată lumea, chiar şi

numai prin energia de care se arată capabil. Cei de acolo spun că numai cinci ca el ar pune pe roate întreaga economie ieşeană. Într-o noapte, trecând printr-o secţie, şi-

a

exprimat uimirea că, deşi aceasta era în funcţiune, nu era

nimeni care să lucreze. Cum putea fi altfel, dacă imediat i-a

găsit pe toţi dormind de-a binelea pe la vestiare. Reacţia pe care a avut-o spune multe, dacă mai era nevoie, despre ei:

„Că dormeau, nu ar fi un capăt de ţară, vor fi concediaţi (deşi, bineînţeles, nu a fost aşa); dar de ce ţineau lumina

aprinsă?“

 

(G.A., student anul IV, REI)

Salutul la francezi

Îmi amintesc de primul meu contact cu o familie de francezi. Ajungând dimineaţa în Chambery, profesorul care s-a ocupat de noi pe timpul sejurului în Franţa, ne-a condus de la gară direct acasă la el. Atunci când ne-a prezentat soţia, eu, ca un „bine crescut român“, am luat mâna pe care dumneaei mi-o întinsese şi i-am sărutat-o. Am simţit o

92

uşoară împotrivire, dar gestul meu sigur şi neaşteptat a luat-o prin surprindere. Mai târziu, după ce ne cunoscusem mai bine, ne-a povestit amuzată cât de surprinsă a fost de gestul meu. A fost chiar puţin speriată. Pentru ei, gestul de a săruta mâna este un gest de galanterie rar utilizat. Este un gest care s-ar potrivi mai ales unei relaţii amoroase, gest exprimând sentimentele profunde, împărtăşite de două persoane între care există o legătură afectivă puternică. Strângerea uşoară a mâinii ce ţi-o întinde o femeie, însoţită de formule verbale, este gestul de salut obişnuit la francezi. După câteva săptămâni, am asistat amuzat la o situaţie în care un alt român, în acelaşi context, a „forţat“ mâna doamnei Bartelémy, cu acelaşi gest galant. Când am început să frecventăm cursurile de la D.E.S.S. (studii aprofundate), am observat alte diferenţe între modul de salut. În primul rând, mi se părea puţin ridicolă formula de salut folosită între colegii mai apropiaţi. La intrarea în sala de curs, fiecare dintre fete (de regulă, ele aveau privilegiul de a iniţia acest „ritual“), după banalul „bonjour“, se apropia de fiecare şi îşi lipea într-un gest scurt faţa de cea/cel salutat, schiţând cu buzele un sărut. Când am fost pus şi eu într-o astfel de situaţie „delicată“, am reprodus (credeam eu!) acelaşi gest. Mai târziu am remarcat că nu trebuie să atingi cu buzele obrazul celuilalt, ci doar să îţi lip- seşti uşor obrazul şi să schiţezi acel sărut imaginar, însoţit de un sunet discret, exprimând simbolic sărutul. Într-o zi, am înţeles că acel banal „bonjour“ poate şi el avea sensuri diferite. Înainte de începerea unui curs, pe măsură ce ne adunam în sala în care avea să aibă loc întâlnirea cu profesorul, fiecare nou venit saluta cu un „bonjour“, iar ceilalţi răspundeau. La un moment dat, fiind prins într-o discuţie, am răspuns mai târziu celui care tocmai intrase şi ne salutase. El s-a întors surprins şi mi-a spus că m-a salutat deja. Am rămas puţin contrariat şi nu am înţeles de ce mi-a replicat. Într-o altă zi, mi se întâmplă acelaşi lucru cu o colegă. După o discuţie puţin confuză la început, am înţeles în sfârşit. Cel care salută primul rosteşte un „bonjour“ sonor, uşor cântat, cu ridicarea tonului spre finalul cuvântului. Cel care răspunde la salut rosteşte

93

acelaşi „bonjour“, dar pe un ton mai jos. Aceleaşi reguli sunt respectate şi în cazul formulei „Salut“.

(T.C., preparator, Catedra de psihologie)

Bahus şi marcajul

La serbarea tradiţională a firmei Microsoft Seattle am sesizat o brăţară din plastic la încheietura soţului meu. Cum îi ştiam rafinamentul şi refuzul categoric kitsch-ului, m-a mirat, aşa că, evident, l-am chestionat. Răspunsul a fost total neaşteptat pentru mine. Era semnul că, „în conformitate cu legislaţia americană, era major“ pentru licori bahice şi acces la punctele unde se distribuiau. Nu am putut să nu remarc şi să compar diferenţa faţă de lumea românească tradiţională, în care Bahus intră dezinvolt chiar

şi în lumea copilăriei ca

tămăduitor.

Acelaşi zeu, alte credinţe şi, mai ales, uzanţe.

(D.R., absolventă Psihologie)

94

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.

Anghel, I.M., Dreptul diplomatic, Bucureşti, 1984.

2.

Anghel, I.M., Dreptul consular, Bucureşti, 1978.

3.

Barston, R.P., Modern diplomacy, Londra, New York, 1988.

4.

Berridge, G.R., Diplomacy. Theory and Practice, Londra ş.a., 1995.

5.

Burton, J.W., Systems, States, Diplomacy and rules, Cambridge, 1968.

6.

Burton, J.W., Conflict and Comunication. The Use of Controlled in International Relations, Londra, 1969.

7.

Bonciog, A., Drept diplomatic, Bucureşti, 1997.

8.

Chebeleu, T., Drept diplomatic şi consular, Oradea, 2000.

9.

***, Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979.

10.

Clark, E., Corps diplomatique, Londra, 1973.

11.

Dupont, C., La Négociation: conduite, théorie, aplications, Paris,

1994.

12.

Dupont, C., La Négociation: applications et exercices, Paris, 1994.

13.

Dussault L., Protocolul – instrument de comunicare, Bucureşti, 1996.

14.

Denza, Eileen, Diplomatic Law, New York, Londra, 1976.

15.

Dembinski, L., The modern law of diplomacy. External missions of

states and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster,

1988.

16.

Deutsch, K.W., The analysis of international relations, ed. a II-a, New Jersey, 1978.

17.

Dixon, M., Textbook on International law, ed.a III-a, London, 1990.

18.

Hall, T., Hall Mildred, Guide du comportement dans les affaires internationales, Paris, 1990.

19.

Hoffman, A.S. (ed.), International Communication and the New Diplomacy, Londra, 1968.

20.

Kissinger, H., Diplomacy, New York ş.a. 1994.

21.

Lauren, P.G., Diplomcy. New approaches in history, theory and policy, Londra, 1979.

22.

Maliţa, M., Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970.

23.

Marin, G. (coordonator), Uzanţe diplomatice şi de protocol. Caiet de seminar, Bucureşti, 1996.

95

24.

McClanahan, G.V., Diplomatic Immunity. Principles, Practices Problems, Londra, 1989.

25. Martin, L.W., Diplomacy in Modern European History, New York, Londra, 1966.

26. Năstase, A. şi alţii, Drept diplomatic şi consular, Bucureşti, 2002.

27. Nicolson, H., Diplomacy, Londra, 1950.

28. Idem, Arta diplomatică, Bucureşti, 1966.

29. Pistol, G.M., Negocieri şi uzanţe de protocol, Bucureşti, 1999.

30. Plantey, A., La negociation international. Principes et metodes, Paris, 1992.

31. Plischke, E. (ed.), Modern diplomacy. The art and the artisans, Washington, 1979.

32. Pruteanu, Şt., Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, 1998.

33. Serres, J., Manuel practique de protocole, Paris, 1992.

34. Shaw, M.N., International Law, Cambridge, 1995.

35. Tănăsie, P., Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.

36. Tănăsie, P., Marin, G., Dumitriu, D., Uzanţe diplomatice şi de protocol,

2000.

37. Thayer, Ch., Diplomat, Londra, 1960.

38. Ury, W., Dincolo de refuz, Timişoara, 1994.

39. Watson, W., Diplomacy. The dialogue between states, Londra, 1982.

96

OBLIGAŢII PENTRU EXAMEN

– Eseu: Semnificaţia diferenţelor culturale în raporturile cu străinii; studiu de caz (2-3 p.)

– Eseu: Importanţa protocolului în viaţa cotidiană; studiu de caz (2-3 p.)

97