Sunteți pe pagina 1din 22

UNIVERSITATEA CRESTINA DIMITRIE CANTEMIR FACULTATEA RELATII ECONOMICE INTERNATIONALE AN I FR

PROIECT INDIVIDUAL DISCIPLINA DREPT ELEMENTE FUNDAMENTALE DE DREPT

PROFESOR Radulescu Dragos Marian

STUDENTA Cremenescu Elena-Catalina

BUCURESTI, 2013

ELEMENTE FUNDAMENTALE DE DREPT

1. Definitia dreptului
Dreptul reprezinta un ansamblu de norme stabilite sau recunoscute de stat in scopul reglementarii relatiilor sociale conform vointei statului, a caror respectare este garantata de forta coercitiva a statului.

Trasaturi :
a) caracter volitional - este creatia statului, fiind monopolul statului, adica indiferent

daca normele juridice sunt create de stat sau doar recunoscute de catre stat , ele exprima intotdeauna vointa statului; b) caracter social - omul este singurul subiect al dreptului, singura fiinta care poate sa inteleaga si sa respecte normele juridice; c) dreptul este obligatoriu - instituie o conduita care trebuie sa fie urmata de catre oameni, tipica si egalitara pentru toata lumea, un mod de comportamnet ce nu poate fi incalcat de catre nimeni; in cazul incalcarii normelor juridice exista intotdeauna o sanctiune din partea statului aplicata de catre institutiile specializate, care au rol de constrangere si sanctionare.

Principiile dreptului (Uniunii Europene):


Principiul reprezentarii intereselor potrivit structurii mecanismelor comunitare (principiul echilibrului institutional) tratatele institutive fac o repartizare a raspunderilor pentru fiecare institutie europeana. Principiul echilibrului in exercitarea competentei institutiilor europene (principiul competentelor de atribuire) - reglementarile comunitare stipuleaza competentele fiecarei institutii, urmarindu-se sa nu fie afectate alte institutii in procesul exercitarii. Principiul justitiei sociale Principiul diversitatii culturale dezvoltarea culturii . Principiul loialitatii obligatia statului de a lua masuri legislative, economice si de alta natura pentru a asigura indeplinirea obligatiilor comunitare. Principiul cooperarii cooperarea pe multiple planuri intre Uniunea Europeana si statele membre. Principiul democratiei reprezentative stipularea expresa a democratiei reprezentative in toate actele constitutive ale Comunitatilor Europene si ale Uniunii Europene. Principiul respectarii drepturilor omului obligatia tuturor autoritatilor publice de a respecta drepturile omului Principiul autonomiei da posibilitatea institutiilor U.E. sa se organizeze in mod liber (autonomia institutiilor comunitare nu presupune personalitate juridica, recunoscuta doar comunitatilor). Principiile protectiei mediului cel mai cunoscut este poluatorul plateste.
2

Principiul actiunii preventive regula generala este e mai bine sa previi decat sa combati. Principiul precautiei luarea de masuri de precautie atunci cand o activitate ameninta sa afecteze mediul sau sanatatea umana. Principiul protectiei ridicate a mediului politica de mediu a Uniunii Europene sa urmareasca atingerea unui nivel inalt de protectie. Principiul integrarii cerintele de protectie a mediului sa fie prezente si in definirea si implementarea altor politici comunitare. Principiul proximitatii incurajarea comunitatilor locale in asumarea responsabilitatii pentru deseurile si poluarea produsa. In cadrul societatii au existat intotdeauna o serie de reguli de comportament care au avut ca scop stabilirea unor limite in ceea ce priveste conduita umana. Aceste reguli de conduita, creatie a societatii, au fost impuse membrilor acesteia, pentru o mai buna convietuire, sub forma normelor sociale. In cadrul normelor sociale deosebim: normele tehnice, obiceiul (privit ca o traditie populara), normele de morala (ce includ si regulile de buna-cuviinta), normele religioase si normele organizatiilor sociale.

2. Obiceiul sau traditia populara


Este o creatie a societatii, fiind nascut din dorintele si aspiratiile fiecarui popor, din durerile, necazurile si trairile lui, din lupta dusa pentru supravietuire, din infrangerile si victoriile avute de-a lungul istoriei. Obiceiul se poate caracteriza ca fiind o regula de conduita care a luat nastere in cadrul unei societati si care are la baza o repetare voluntara, din partea oamenilor, a unui comportament intr-o perioada relativ indelungta de timp. Dintre toate normele sociale este cel care se identifica cel mai bine cu notiunea de norma sociala, datorita trasaturilor sale specifice. Creat in mod voluntar, obiceiul nu are la baza o obligativitate din partea statului si incalcarea lui nu atrage o sanctiune statala, singura sanctiune fiind cea din partea societatii care l-a creat si care nu poate imbraca decat o forma verbala de mustrare sau alungarea celui vinovat. Nascut in societate, obiceiul a reflectat, initial, modul in care omul primitiv observa si imita natura, adaptand-o nevoilor sale tot mai mari si mai complexe si, ulterior, modul in care acesta se comporta in cadrul societatii cu ceilalti oameni sau cu animalele din gospodarie. Si astazi, in lumea satului, locul unde obiceiul inca mai exista, multe din activitatile umane se desfasoara in functie de interpretarea unor elemente naturale (cerul, stelele, comportamentul pasarilor, etc.) si nu dupa calendar sau informatiile primite de la institutiile statului. Obiceiul, traditia populara sau datina este cel care il insoteste pe om de-a lungul vietii, marcand, cu ajutorul cantecelor, doinelor, poeziilor, baladelor, proverbelor si a dansului momentele importante ca nasterea, casatoria si moartea. Spre deosebire de noi, in alte culturi, unele traditii, in special cele vestimentare, sunt mult mai strict tinute, cu toate protestele interne si internationale, mai ales ca si religia se implica in sustinerea lor. Spre exemplu portul national islamic, hijabul, naste controverse chiar in interiorul lumii arabe, de la obligativitatea lui sub incidenta legii islamice pana la interzicerea lui in lupta cu fundamentalistii musulmani, de la femeile care au ales de buna voie sa poarte valul si pana la cele care protesteaza in strada impotriva lui.
3

3. Morala
Este un ansamblu de judecati ce privesc binele si raul, ceea ce este permis si ce nu este permis, destinate sa conduca comportamentul oamenilor. Sfera moralei este extrem de vasta reglementand aproape toate aspectele vietii noastre in societate si interferandu-se, in multe situatii, cu religia si mai ales cu dreptul, cu care de multe ori se si confunda. Din aceasta cauza relatia moralei cu dreptul este una extrem de complexa, existand teorii: care pleaca de la o relatie de dependenta a dreptului fata de morala, deoarece dreptul este considerat un minim de morala, fiind cuprins in totalitate in sfera moralei; care considera ca intre morala si drept nu se poate stabili nicio relatie, deoarece morala si dreptul se refera la lucruri total diferite; doctrina juridica este unanima in a accepta ca intre morala si drept se poate stabili o relatie de interdependenta, deoarece dreptul si morala se refera la aceleasi relatii sociale , chiar daca fiecare reglementeaza si relatii sociale diferite. Functia valorilor morale este aceea de a orienta actiunea, de a ne ajuta sa alegem, determinand pentru noi scopurile, caci specificul unui scop moral este in primul rand acela de a fi bun. Insa binele si raul cu care opereaza notiunile de morala nu sunt bine determinate, ci variaza de la un popor la altul, de la o epoca la alta, fiind determinate de gradul de dezvoltare a societatii, de conditiile materiale si de interesele sociale. Oricum ar fi definit, binele este privit ca un principiu de evaluare, de diferentiere. In mod fundamental morala este rodul unei experiente generale; chiar daca suntem incapabili sa definim de la inceput binele sau sa fim de acord asupra continutului sau, vom sti cu siguranta si prompt sa-l distingem de rau. Aceasta prima experienta universala are forma unei cerinte: aceea de a se face dreptate, de a fi pedepsiti raufacatorii, iar dauna constatata sa fie reparata. Ideea de a se face dreptate difera in functie de natura sanctiunii. Mediul social reactioneaza, de obicei, prin oprobriul public, dispret, etc., mergand pana la constrangerea fizica, pe cand raufacatorul care a comis o fapta imorala, contient de ea, poate avea mustrari de constiinta, pareri de rau. Norma juridica se poate defini ca o regula de conduita generala si impersonala, stabilita sau recunoscuta de catre stat, care exprima vointa statului si a carei respectare obligatorie este garantata de forta coercitiva a statului.

4. Structura interna (logico-juridica) a normei juridice


Se refera la modul logic de organizare si constructie a normei juridice, la componentele sale reciproc dependente ce compun prescriptia juridica si-i dau o structura trihotomica. Acestea sunt: 1. Ipoteza - stabileste conditiile, imprejurarile sau faptele in prezenta carora ia nastere si se aplica dispozitia normei juridice, precum si categoriile de subiecte la care se refera norma juridica. In functie de precizia formularii ipotezei, avem: a) ipoteze determinate sau categorice precizeaza cu exactitate conditiile si imprejurarile in prezenta carora se aplica norma juridica. b) ipoteze relativ determinate nu precizeaza cu exactitate care sunt conditiile sau imprejurarile in prezenta carora se aplica norma juridica, lasandu-le la aprecierea institutiilor statului care aplica norma juridica (apare sub forma: in cazul in care institutia statului considera ca sunt motive temeinice, atunci poate sa..., fara a se preciza motivele). In functie de numarul conditiilor sau imprejurarilor ipoteza mai poate fi: a) simpla prevede o singura imprejurare; b) complexa prevede mai multe imprejurari. 2. Dispozitia descrie conduita, formata din drepturi subiective si obligatii juridice corelative, pe care trebuie sa o aiba subiectul normei juridice descris in ipoteza, in conditiile sau imprejurarile prevazute in ipoteza. Ea prevede fie savarsirea unei actiuni, fie o inactiune, abtinerea de la savarsirea unei fapte ilicite, impunand, interzicand sau permitand o anumita conduita sau comportament. Dupa caracterul conduitei prescrise, deosebim: a) dispozitia determinata sau categorica cand stabileste, in mod categoric si fara a lasa nicio posibilitate de derogare, drepturile si obligatiile subiectelor normei juridice. b) dispozitia relativ determinata cand prevede mai multe variante de conduita sau cand fixeaza anumite limite intre care urmeaza sa se desfasoare conduita subiectului. 3. Sanctiunea prevede urmarile sau consecintele nerespectarii conduitei prevazute in dispozitia normei de catre subiect, precum si masurile luate de institutiile statului impotriva acestuia. In functie de gradul de determinare sanctiunile pot fi: a) determinate sau categorice sanctiunile sunt clar precizate si nu pot fi modificate, urmand sa fie aplicate exact asa cum au fost enuntate. b) relativ determinate sanctiunile sunt stabilite intre un minim si un maxim, urmand ca institutiile care aplica norma juridica, in functie de imprejurari sa stabileasca sanctiunea intre aceste limite. c) Alternative cand norma jridica prevede mai multe sanctiuni, urmand ca institutia care aplica norma sa poata alege cea mai potrivita sanctiune. d) Cumulative cand norma juridica prevede mai multe sanctiuni, urmand ca institutia care aplica norma sa aplice toate aceste sanctiuni impreuna.
5

In functie de natura relatiilor sociale reglementate de norma juridica si a pericolului social pe care-l reprezinta incalcarea prevederilor normei juridice, deosebim sanctiuni: penale, administrative, civile, de dreptul muncii. Dupa scopul urmarit prin aplicarea sanctiunii avem sanctiuni: de anulare a actelor ilicite incheiate prin incalcarea legii; reparatorii au ca scop repararea pagubei produse prin incalcarea prevederilor normei juridice; cu caracter de pedeapsa amenda sau inchisoarea. Nu toate normele juridice au o structura trihotomica (formata din 3 elemente), existand si norme juridice formate din doar 2 elemente: - ipoteza si dispozitia normele juridice care contin definitii sau principii; - dispozitia si sanctiunea cand ipoteza normei juridice este subinteleasa.

5. Interpretarea normelor juridice


Interpretarea dreptului constituie una dintre cele mai importante activitati juridice, fiind un proces extrem de indelungat ce are ca scop stabilirea sensului exact si complet al normelor juridice in baza conceptului libertatii interpretarii. Formele de interpretare: a) oficiala sau obligatorie provine de la o institutie de stat competenta si este acceptata de toata lumea; aici deosebim: - interpretare generala este facuta de catre institutia care a elaborat actul normativ interpretat si apare sub forma unui act normativ publicat in Monitorul Oficial ce are aceeasi forta juridica cu actul normativ, interpretarea fiind obligatorie pentru toata lumea; - interpretarea cauzala (sau judiciara) este facuta de catre institutiile statului ce au atributii in procesul de aplicare a dreptului pentru solutionarea cauzelor (spetelor) concrete; are caracter obligatoriu doar pentru partile implicate in cauza, fiind cuprinsa in hotararea judecatoreasca sau in procesul-verbal incheiat cu ocazia solutionarii cauzei. b) neoficiala sau facultativa (denumita si doctrinara sau stiintifica) nu este obligatorie deoarece contine parerea anumitor specialisti in drept despre continutul actelor normative, sfera relatiilor sociale si a categoriilor de persoane pe care le reglementeaza. Metodele de interpretare (metodologia interpretarii normelor juridice): 1. Interpretarea gramaticala are drept scop stabilirea sensului exact al cuvintelor si frazelor precum si a constructiilor gramaticale folosite de catre legiuitor si consta in folosirea procedeelor de analiza morfologica si sintactica a textului actelor normative, pornindu-se la interpretare de la intelesul cuvintelor folosite (asa cum este dat de Academia Romana sau chiar de catre legiuitor) si de la constructia frazei. 2. Interpretarea sistematica consta in stabilirea sensului exact al unor norme juridice prin interpretarea intregului act normativ in coroborare cu alte dispozitii legale apartinand aceleiasi institutii juridice sau ramuri de drept sau chiar unor ramuri de drept diferite, astfel incat intotdeauna sa existe un rezultat al interpretarii. Aceasta metoda presupune intotdeauna interpretarea dispozitiilor neclare in favoarea debitorului, a celui care se obliga, precum si promovarea dispozitiilor normelor speciale in dauna celor generale.
6

3. Interpretarea istorica consta in stabilirea sensului deplin si adevarat al normelor

juridice, recurgandu-se la cercetarea conditiilor istorice si social-politice care au determinat adoptarea unui act normativ si, in functie de aceste conditii, prin determinarea scopurilor urmarite de acest act. Metoda istorica presupune studiul atent al documentelor care au stat la baza actului adoptat, al stenogramelor sedintelor parlamentare in care a fost adoptat actul normativ respectiv, precum si dezbaterile pricinuite de adoptarea acestuia in ziare, reviste de specialitate sau manuale universitare ale vremii. 4. Interpretarea logica, denumita si regina metodelor de interpretare, valorifica rezultatele obtinute de celelalte metode de interpretare folosind procedee, argumente si reguli logice. De aceea multi autori considera ca aceasta metoda nu poate fi autonoma . Finalizarea procesului de interpretare nu se poate face fara stabilirea cu exactitate a rezultatelor interpretarii, ce pot sa imbrace urmatoarele forme: a) Interpretarea literala (ad litteram sau cuvant cu cuvant) - apare atunci cand rezultatul interpretarii corespunde vointei legiuitorului exprimand continutul real al normei juridice. b) Interpretarea restrictiva - apare cand rezultatul interpretarii exprima in continut mult mai restrans decat reiese la prima vedere a textului, vointa legiuitorului fiind gresit exprimata. c) Interpretarea extensiva apare atunci cand rezultatul interpretarii este mult mai amplu decat ar lasa textul sa se inteleaga, vointa legiuitorului nefiind transpusa corect in textul legii.

6. Analogia
Analogia a aparut initial sub forma analogiei legii, la care se recurge atunci cand se constata lipsa normei juridice care sa reglementeze cazul ce urmeaza sa fie solutionat si care consta in gasirea unei norme juridice care sa reglementeze un caz asemanator, chiar daca este dintr-o alta ramura de drept si aplicarea acesteia prin analogie la cazul respectiv. Astazi se vorbeste si de o a doua forma a analogiei, denumita analogia dreptului, la care se recurge atunci cand in solutionarea unei cauze se constata nu numai ca lipseste norma juridica care sa reglementeze cauza respectiva, dar ca nu pot fi gasite alte forme juridice, din alte ramuri de drept, care sa reglementeze cauze asemanatoare, cauza urmand sa fie solutionata in baza solutiilor oferite de obiceiuri, hotarari judecatoresti sau principii generale de drept si reguli de morala oferite de doctrina juridica.

7. Conceptul de izvor de drept


Dreptul, nascut in cadrul societatii cu scopul de a reglementa relatiile dintre oameni, se constituie ca un sistem de norme ce imbraca o anumita forma denumita izvor al dreptului, prin care se intelege forma de manifestare, de exprimare a normelor juridice, modul in care acestea apar in cadrul societatii. Se mai vorbeste de izvoarele dreptului si in sensul indicarii surselor de cunoastere ale unui sistem de drept, caz in care termenul izvor de drept are mai multe acceptiuni: - izvoare scrise (lucrarile scrise de catre diferiti autori, opere juridice sau opere literare); - izvoare nescrise (informatiile transmise pe cale orala, din generatie in generatie cu ajutorul cantecelor, baladelor, doinelor, poeziilor sau basmelor, descoperirile arheologice ce ne ofera informatii despre viata stramosilor nostri); - izvoare directe (operele juridice, la textele de lege); - izvoare indirecte (orice alta sursa ce poate oferi informatii juridice, basme ce descriu obiceiuri stravechi, opere literare ce fac referire la legile existente in perioada desfasurarii actiunii sau descoperirile arheologice); - izvoare interne (informatii juridice oferite de surse descoperite pe teritoriul tarii); - izvoare externe (surse straine ce descriu existenta zbuciumata a poporului roman si tragica lui lupta pentru supravietuire pe aceste meleaguri); - izvoare formale prin care se au in vedere conditiile de forma pe care le imbraca dreptul, categorie in care nu se incadreaza decat legea sau actul normativ si, in anumite conditii, contractul normativ; - izvoare materiale ce au in vedere conditiile materiale care stau la baza aparitiei dreptului si care cuprind: obiceiul, practica judecatoreasca, precedentul judecatoresc si doctrina juridica. Deoarece izvoarele dreptului imbraca mai multe forme se foloseste termenul de sistem al izvoarelor de drept, care este alcatuit din: obicei, lege sau act normativ, contract normativ, practica judecatoreasca si precedent judecatoresc si doctrina juridica. Legea ca izvor al dreptului Legea se poate defini ca fiind un act creat de stat pentru a reglementa relatiile sociale cu privire la cetatenii statului respectiv si a sanctiona pe cei care incalca aceste prevederi, adica un ansamblu de reguli stabilite de stat a caror aplicare este garantata de catre stat. Legea este considerata de toate sistemele de drept, inclusiv cel romanesc, cel mai important izvor de drept, daca nu chiar singurul. In timp, doctrina juridica a dezvoltat conceptul de lege ajungand sa faca diferenta intre: a) lege in sens material care este orice reglementare data de institutiile statului (orice act normativ) Rege, Presedinte, Guvern sau Parlament; b) lege in sens formal prin care se intelege numai actul adoptat de catre Parlament (lege) conform unei proceduri speciale; Actul normativ este un act al unei autoritati publice competente care cuprinde norme juridice. In categoria aceasta intra:

Legile constitutionale (Constitutia si legile de modificare ale acesteia) - reglementeaza cele mai importante relatii sociale, constituie baza juridica a celorlalte legi, se refera la forma de guvernamant, definesc structurile si atributiile puterilor in stat, formuleaza si proclama drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor, sunt adoptate prin referendum de populatie. Legile organice care reglementeaza organizarea si atributiile institutiilor statului, sistemul electoral, regimul proprietatii, raporturile de munca in general, organizarea administrativa a teritoriului si alte domenii; sunt adoptate cu o majoritate absoluta a membrilor celor 2 Camere. Legile ordinare care reglementeaza cele mai variate relatii sociale (legea adoptiei, a invatamantului, etc.) fiind adoptate cu majoritatea absolut a membrilor prezenti din fiecare Camera. Decretul prezidential care este emis de catre Presedintele Romaniei in exercitarea atributiilor si care, in unele cazuri, are caracter de act normativ (instituirea starii de urgenta sau de asediu). Decretul si decretul-lege - astazi nu se mai regasesc in Constitutie, fiind folosite inainte de Revolutie de catre regimul comunist si in situatiile de criza constitutionala (22 dec. 1989 20 mai 1990). Ordonanta (O.G.) care este emisa de catre Guvern in baza unei delegari legislative (poarta denumirea de lege de abilitare si este data pe o perioada limitata, mai ales in timpul vacantelor parlamentare) si trebuie sa fie adoptata ulterior de Parlament, avand forta juridica a unei legi ordinare. In cazuri exceptionale, din pacate nedefinite de Constitutie, Guvernul poate adopta ordonante de urgenta (O.U.G.) fara amai avea nevoie de nicio aprobare anterioara, dar cu obligatia de a le prezenta Parlamentului cat mai repede posibil. Actele administrative cu caracter normativ emise de catre Guvern si de autoritatile administratiei publice centrale (Consiliul Judetean) si locale (Consiliul Local) in exercitarea atributiilor lor executive in baza si pentru executarea unei legi, a unui decret sau a unei ordonante (fara sa poata deroga de la acestea); contin, in general, masuri de ordin tehnicorganizatoric (norme metodologice) de punere in aplicare ale acestora sau reguli aplicabile la nivel local (judet, oras, etc.): hotararile de guvern (H.G.), regulamentele de aplicare a legilor, deciziile, instructiunile, ordinele sau dispozitiile ministrilor, ale autoritatilor publice ale statului, Presedintele Consiliului Judetean, ale Consiliului Judetean si ale celui local, Prefectului si Primarului. Din codul civil amintim principala lege Codul Civil Roman (alcatuit din 3 carti, precedate de un Titlu preliminar) si din dreptul comercial Codul comercial Roman (structurat in 4 carti). La nivel comunitar, actele emise de Uniunea Europeana reprezinta ansamblul actelor cu caracter normativ emise de catre institutiile comunitare, in principal de catre Consiliul Uniunii Europene si Comisia Europeana, in cursul exercitarii competentelor atribuite prin Tratat. Tratatul CEE enumera cinci astfel de instrumente: regulamente, directive, decizii, recomandari si opinii. Pe langa acestea, practica institutionala a dezvoltat si alte acte: avize, acorduri, rezolutii, programe sau concluzii.

8. Actiunea actelor normative in timp


Actele normative sunt adoptate de catre stat pentru a reglementa relatiile sociale care exista in cadrul societatii, determinand conduita si comportamentul subiectelor de drept conform vointei statului si, de aceea, este foarte important sa se stabileasca momentul in care acestea se afla in vigoare si produc efecte juridice. Cea mai importanta actiune a actelor normative in timp este stabilirea momentului intrarii in vigoare si al incetarii (iesirii din vigoare), deoarece elaborarea si adoptarea normelor juridice de catre institutiile statului nu coincide cu inceputul actiunii lor, cu intrarea lor in vigoare, acestea trebuind sa fie aduse intai la cunostinta cetatenilor, a institutiilor statului si organizatiilor sociale neguvernamentale, a tuturor celor chemati sa le respecte si apoi aplicate. Un act normativ intra in vigoare, in principiu, la 3 zile de la data publicarii sale intr-o publicatie oficiala, (in tara noastra Monitorul Oficial). Exista insa situatii cand actul normativ, datorita importantei sale deosebite sau faptului ca aplicarea lui necesita existenta unei infrastructuri care trebuie infiintata, se aplica de la o data ulterioara, expres mentionata in cuprinsul actului normativ si care poate fi de 30, 60, 90 de zile sau chiar de 6 luni sau 1 an de la data publicarii sale. Principiul care guverneaza intrarea in vigoare a unui act normativ este principiul neretroactivitatii legii (legea dispune numai pentru viitor) nu se poate aplica retroactiv pentru situatii care exista deja in momentul aparitiei sale. Apar si exceptii: a) cand este vorba de legea penala sau cotraventionala mai favorabila sau mai blanda care se aplica in dreptul penal si prevede ca unui infractor, care a savarsit o infractiune in momentul in care o lege era in vigoare si pana sa fie prins legislatia s-a modificat, ii va fi aplicata legea care prevede pentru fapta sa cea mai mica pedeapsa, indiferent daca este vorba de noua sau vechea lege. b) in cazul legilor interpretative, care apar ulterior actului interpretat, dar intra in vigoare odata cu acesta deoarece se considera ca fac parte din acesta - cand legiuitorul foloseste anumiti termeni ce pot da nastere la interpretari contradictorii. c) cand actul normativ prevede in mod expres ca se aplica si unor fapte petrecute anterior, exceptie contestata de doctrina juridica deoarece se considera ca astfel se incalca ordinea juridica existenta, precum si drepturile omului, deschizandule calea unor abuzuri care pot duce la instaurarea unei stari de haos si nesiguranta juridica. Iesirea din vigoare a actelor normative sau incetarea actiunii lor are loc in forme diferite. Situatii: a) cand durata de timp a unui act normativ este limitata (legile temporare), isi inceteaza actiunea prin ajungerea la termen, fara a mai fi nevoie de vreo constatare sau decizie speciala de catre o institutie a statului in acest scop. b) cand durata in timp a unui act normativ nu a fost limitata, incetarea actiunii sale are loc prin una din formele abrogarii (conceptul care exprima incetarea actiunii actului normativ):
10

Expresa cand noul act normativ prevede in mod clar actele normative vechi pe care le abroga; deosebim: 1. abrogare directa noul act normativ prevede ca vechiul act normativ sau anumite articole din el se abroga (situatie ideala ceruta de tehina juridica); 2. abrogare indirecta noul act normativ nu prevede actul normativ care se abroga, ci se limiteaza la prevederea ca se abroga toate actele normative anterioare, care contin dispozitii contrare lui (in practica duce la controverse). Tacita sau implicita cand noul act normativ nu abroga, in mod direct sau indirect, niciun fel de acte normative anterioare, dar reglementarile pe care le cuprinde se deosebesc extrem de mult de reglementarile din actele normative vechi, astfel incat acestea nu se mai pot aplica si se considera, implicit, abrogate.
c) cand actul normativ, dat pe o durata nelimitata, nu este abrogat, dar ,datorita unor

transformari sociale, nu mai poate fi aplicat, adica a cazut in desuetudine legea este imposibil de aplicat din cauza modificarii sau disparitiei relatiilor sociale pe care aceasta le reglementa. In acest caz nu apare niciun alt act normativ, astfel ca teoretic actul normativ este inca in vigoare , doar ca nu mai are la ce sa fie aplicat. Principiul incetarii actiunii unui act normativ prin abrogare sau ajungere la termen are o exceptie ultraactivitatea legii presupune ca un act normativ, desi a iesit din vigoare continua sa produca efecte juridice.

9. Subiectele raportului juridic (subiectele de drept)


-

participantii sau titularii de drepturi si obligatii juridice la raporturile juridice :

A. Omul, privit in mod individual, sau persoana fizica Este cel mai important subiect al unui raport juridic; atributiile sale: nume de familie, prenume, domiciliu sau resedinta, starea civila si codul numeric personal (CNP). Pentru a se bucura de recunoasterea legala a calitatii sale de subiect al dreptului de catre stat, omul trebuie sa aiba capacitate juridica (10) aptitudinea generala a persoanei de a avea drepturi si obligatii. Capacitatea juridica se imparte in: capacitate administrativa, constitutionala, de dreptul familiei, muncii, etc. si este de doua feluri: generala (pe care o au toti oamenii) si speciala (care apartine statului, organizatiilor sau anumitor categorii de persoane: militari in termen, femei gravide, studenti, etc.). Un caz special este capacitatea juridica civila a persoanelor fizice care se imparte in: a) Capacitatea de folosinta aptitudinea generala si abstracta a persoanei de a avea drepturi si obligatii juridice; apartine in mod egal tuturor persoanelor fizice indiferent daca au sau nu o vointa constienta sau discernamant (dreptul de a primi o mostenire).
11

Ea apare din momentul nasterii (cu privire la drepturi chiar din momentul conceperii, cu conditia ca noul nascut sa fie viu, chiar daca nu este viabil; se considera ca durata de conceptie este intre 180 zile-6 luni, cea mai scurta perioada de gestatie, si 300 zile10 luni, cea mai lunga) si inceteaza la moartea persoanei sau prin declararea judecatoreasca a mortii persoanei. Obtinerea unei astfel de hotarari trebuie sa urmeze proceduri stricte: persoana trebuie sa fie declarata disparuta pe cale judecatoreasca, dupa ce un an nu s-a mai primit nicio informatie despre ea, iar hotararea a fost afisata timp de 45 zile la judecatorie si la primaria de sector. Dupa trecerea a cel putin 6 luni de la aceasta procedura si a unui termen de 4 ani de la data ultimelor vesti de la perosana respectiva, in prezenta procurorului ce va pune concluzii, judecatorul decide ca persoana a murit, data mortii fiind considerata cea a emiterii hotararii judecatoresti. Aceasta procedura este mai scurta in cazul disparitiei persoanei intr-un eveniment cunoscut (cutremur, prabusirea unui avion, etc.), nu i s-a gasit corpul si a trecut cel putin un an de la data producerii evenimentului. Daca reapare, se anuleaza hotararea declarativa de moarte, la aceeasi instanta de judecata, tot in prezenta procurorului. Daca intre timp sotul supravietuitor al celui declarat mort s-a recasatorit, cea de-a doua casatorie se considera valida, iar prima desfacuta prin divort la data pronuntarii hotararii declararii prin moarte. Declararea disparitiei unei persoane nu duce la pierderea capacitatii de folosinta, ci doar la instituirea curatelei (numirea unui administrator al averii sau a unui tutore pentru minorul celui disparut). Capacitatea de folosinta nu include si exercitarea drepturilor (de a vinde) sau asumarea obligatiilor (plata unei datorii), deoarece pentru aceste operatiuni este nevoie de discernamant si implicit de capacitatea de exercitiu. b) Capacitatea de exercitiu aptitudinea unei persoane de a-si exercita drepturile, a-si asuma obligatiile incheind personal (fara autorizare prealabila sau ulterioara a unui parinte, tutore sau reprezentant legal) acte juridice, de a participa la procese ca parte (reclamat sau parat) pentru realizarea drepturilor sau obligatiilor sale. Este conditionata de existenta discernamantului si nu poate fi la fel pentru toata lumea. Exista: Persoane fizice cu capacitate de exercitiu deplina isi pot exercita toate drepturile si asuma orice obligatie prin acte juridice proprii: orice persoana majora si minorii care s-au casatorit inainte de aceasta varsta, cu exceptia celor puse sub interdictie judecatoreasca (bolnavii psihici). Persoane fizice cu capacitate de exercitiu restransa minorii intre 14 si 18 ani care nu pot incheia decat unele acte juridice (cu acordul parintilor, tutorelui sau reprezentantului legal) - pot sa vanda anumite bunuri daca au acordul parintilor, etc. si al statului, dar nu pot face o donatie sau orice act cu titlu gratuit, cu exceptia minorului peste 16 ani care poate sa dispuna, singur, de jumatate din avere. Minorul intre 14 si 18 ani poate sa faca singur unele acte marunte (cumpararea de haine sau ziare) sau acte de conservare (plata unor facturi, instituirea unor somatii). Persoane fizice lipsite de capacitate juridica nu pot incheia niciun fel de acte juridice: minorii sub 14 ani si persoanele puse sub interdictie judecatoreasca. Capacitatea de exercitiu se pierde la moartea persoanei (prin declararea pe cale judecatoreasca a mortii) sau in urma hotararii instantei de judecata de a pune o persoana sub interdictie judecatoreasca (se numeste un curator care se ocupa de administrarea averii sale).
12

Persoana fizica este identificata dupa anumite atribute: nume, domiciliu, starea sociala, CNP (codul numeric personal) si patrimoniu, care sunt dovedite cu actele de stare civila: certificatul de nastere, de casatorie, buletinul, pasaportul, cartea de identitate, inclusiv cea provizorie (un document care se acorda in cazuri speciale, pentru o perioada determinata de maximum un an, persoanelor fara un domiciuliu stabil, care locuiesc cu chirie fara forme legale sau celor care nu au acte de stare civila si care nu pot avea din aceasta cauza, o carte de identitate). B.Omul privit in mod colectiv ca organizatie, sau persoana juridica Este o categorie extrem de vasta ce se refera la persoanele juridice, creatie a dreptului civil si la alte subiecte (autoritatile publice, asociatiile, fundatiile, etc.) care nu au calitatea de persoana juridica, dar au o capacitate juridica speciala de a participa la raporturi juridice datorita competentei lor: asociatii si fundatii de binefacere, asociatii sportive, culturale, sindicatele, partidele politice, cultele si sectele recunoscute de lege. Persoanele juridice trebuie sa aiba anumite atribute (precum denumirea si sediul) bine precizate si sa indeplineasca anumite conditii: - sa aiba o organizare proprie, de sine statatoare, fixata intr-un statut prin care sa se prevada in mod clar modul de infiintare, structura organizatorica, atributiile si obligatiile organelor de conducere, domeniul de activitate, etc. - sa aiba patrimoniu propriu diferit de al membrilor fondatori. - sa aiba un scop licit, moral, bine determinat si posibil. Infiintarea persoanei fizice poate avea loc prin: emiterea unui act de infiintare al autoritatii publice competente (pentru institutii bugetare, Regii Autonome si societati comerciale cu capital de stat), incheierea unui act de infiintare aprobat ulterior de autoritatea publica competenta (pentru societatile comerciale, organizatiile cooperatiste, etc.) sau orice alt mod stabilit de lege. Persoanele juridice au o capacitate juridica speciala, diferita de cea a persoanelor fizice, deoarece: - capacitatea lor de folosinta se refera numai la drepturile si obligatiile care corespund scopului pentru care acestea au fost infiintate si dureaza din momentul infiintarii (data actului de decizie sau data inregistrarii sau data autorizarii) pana in momentul desfiintarii. - capacitatea lor de exercitiu le ofera posibilitatea de a dobandi drepturi sau de a-si asuma obligatii, inclusiv dreptul de a actiona sau de a fi actionate in justitie; apar din momentul constituirii organelor de conducere si se prelungesc si dupa desfiintarea persoanei juridice (pentru lichidarea patrimoniului). Desfiintarea persoanelor juridice poate avea loc prin(conform legislatiei in vigoare la acest moment): - reorganizare transformarea persoanei juridice in alta persoana juridica; activitatea este continuata de persoanele juridice rezultate;
13

comasare fuziune (apare cand doua sau mai multe persoane juridice se unesc pentrru a crea o noua persoana juridica dictata de cerinta consolidarii unei anumite pozitii pe piata sau de nevoia redresarii financiare in continuarea activitatii) si absorbtie (o persoana juridica este inclusa in alta, incetandu-si activitatea). - divizare impartirea intregului patrimoniu al unei societati care isi inceteaza existenta in 2 sau mai multe societati existente sau care iau fiinta; totala (se imparte complet in mai multe persoane juridice nou infiintate) si partiala (o parte din pers. juridica se imparte in mai multe pers. juridice nou infiintate, ceea ce ramane continuandu-si activitatea). - dizolvare mod absolut de incetare a persoanei juridice. Poate fi: a) voluntara este decisa de membrii fondatori sau asociati; b) de drept potrivit art. 227 din Legea nr. 31/1990, societatea se dizolva la: - trecerea timpului stabilit pentru durata societatii dizolvarea opereaza de drept, nu sunt necesare forme publicitare, se trece direct la procedura de lichidare, poate fi ceruta de oricare dintre asociati sau creditori. - imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al societatii sau realizarea acestuia. - reducerea sub minimul legal al capitalului; dar daca in termen de 9 luni de la data constatarii pierderii sau reducerii capitalului social, acesta este reintregit sau redus la suma ramasa ori la minimul legal sau daca societatea se transforma intr-o alta forma la care capitalul social existent corespunde, soc. nu se dizolva. - scaderea sub minimul legal al numarului actionarilor; dar daca in termen de 9 luni de la data constatarii reducerii numarului de actionari, acesta este completat, soc. nu se dizolva. c) silita cand se incalca principiul specialitatii persoanei juridice, efectuandu-se operatiuni in afara celor mentionate de statut sau cand scopul este ilicit sau imoral, la declararea nulitatii societatii, la hotararea tribunalului, la cererea oricarui asociat, pentru motive temeinice, la declansarea falimentului societatii, prin alte cauze prevazute de lege.
-

Efectele dizolvarii: a) deschiderea procedurii lichidarii a) administratorii nu pot intreprinde noi operatiuni b) personalitatea juridica a societatii si radierea din registrul Comertului C. Statul si institutiile sale Parlamentul, Guvernul, ministerele, institutiile administratiei publice centrale si locale, judecatoriile, Parchetele, etc. sunt subiecte de drept: - in dreptul intern, fie ca este vorba de raporturi juridice de drept public, cand reprezinta autoritatea statala (organizarea alegerilor), fie de drept privat, cand intra in raporturi juridice, de pe pozitie de egalitate juridica, cu cetatenii sau cu organizatiile. - in dreptul international cand semneaza in numele cetatenilor romani tratate cu alte state sau cu organizatii internationala (Uniunea Europeana, N.A.T.O., etc.), stabilind relatii de prietenie intre state, un regim juridic preferential pentru cetatenii romani, scutiri de impozite, etc. Statul si institutiile sale au o capacitate juridica speciala, acordata statului de celelalte state prin recunoasterea suveranitatii sale si institutiilor prin legile de infiintare si functionare.
14

11. Dreptul de proprietate


Este unul dintre cele mai importante drepturi absolute si patrimoniale. Se poate defini ca luarea sau insusirea unui bun (sau obiect al naturii) in conditiile stabilite de societate si existenta, in acest mod, a unui drept de proprietate asupra acelui bun, fiind astfel un drept subiectiv al unei persoane fizice sau juridice care ii permite acestuia sa detina, sa foloseasca si sa dispuna de un bun in conformitate cu cerintele legale. Prerogative sau atribute ale dreptului de proprietate: - posesia (jus utendi sau usus) detinerea materiala, directa si nemijlocita a bunului aflat in proprietate; - folosinta (jus freundi sau fructus) intrebuintarea bunului in sensul folosirii acestuia in conformitate cu specificul sau si culegerii fructelor pe care acesta le produce; - dispozitia (jus abutendi sau abusus) dreptul de decizie al persoanei asupra unui bun; Formele dreptului de proprietate: - proprietatea publica garantata si ocrotita prin lege; apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale; bunuri inalienabile (nu pot fi vandute, cumparate sau donate, pot fi date in administrare regiilor autonome ori institutiilor publice, pot fi concesionate, inchiriate, date in folosinta gratuita institutiilor de utilitate publica), imprescriptibile (dreptul nu se poate prescrie prin neuz), insesizabile (nu pot face obiectul urmaririi si executarii silite). - proprietate privata apartine , in principal, particularilor (pers. fizice si juridice); bunuri alienabile (pot fi vandute, cumparate, ipotecate, donate, lasate mostenire), prescriptibile (pot fi dobandite prin uzucapiune), sesizabile (pot fi urmarite si executate silit). Moduri de dobandire a dreptului de proprietate: - moduri originare de dobandire - cand proprietatea este dobandita pentru prima oara sau transmisa independent de vointa proprietarului; dreptul de proprietate publica: exproprierea, confiscarea bunurilor, bunurile ramase fara stapan sau abandonate, rechizitia bunurilor, succesiunile vacante; dreptul de proprietate privata: uzucapiunea, jonctiunea posesiilor. - moduri derivate de dobandire a proprietatii contactele sau conventiile civile, traditiunea bunului, succesiunea legala si testamentara, hotararea judecatoreasca. Un caz special este accesiunea (incorporarea materiala a unui bun in alt bun): imobiliara (naturala si artificiala) si mobiliara.

12. Societatile comerciale


Au aparut in perioada de avant a descoperirilor geografice ale sfarsitului de ev mediu; s-au dezv. in perioada revolutiei industriale, capatand o importanta semnificativa in economia de piata din Romania dupa 1989, cu toate ca primele reglementari din Romania apartin sec. al XIX-lea, iar cele mai moderne reglementari au fost inscrise in Codul Comercial. Dezv. vietii sociale s-a facut mai ales in perioada interbelica. In 1990 s-a preferat adoptarea unei noi legi si nu modificarea Codului Comercial, reglementarea fundamentala fiind Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, care stabileste 5 forme juridice de societate comerciala:
15

a. societate in nume colectiv (SNC) formata din min. 2 asociati; raspunderea lor este solidara si nelimitata si se bazeaza pe increderea intre asociati; obligatiile sunt garantate cu patrimoniul social ; capitalul social min. nu este prevazut. b. societate in comandita simpla (SCS) formata din min. 2 asociati; raspunderea asociatilor comanditati este solidara si nelimitata, iar comanditarii raspund pana la limita aportului lor; c. societate pe actiuni (SA) formata din min. 5 asociati; actionarii raspund in limita aportului; capital social min. 2.500 ron; d. societate in comandita pe actiuni (SCA) formata din mi. 5 asociati; actionarii raspund in limita aportului; actionarii comanditi in comandita pe actiuni raspund nelimitat si solidar ptr. obligatiile sociale; capital social min. 2.500 ron; e. societate cu raspundere limitata (SRL) formata din min. 2 asociati si maxim 50; ei raspund in limita aportului; capital social minim 200 ron. Mai exista 2 forme variate: societate cu raspundere limitata unipersonala sau cu asociat unic (SRLU) si societate pe actiuni constituita prin subscriptie publica (SASP).

13. Prescriptia extinctiva


Prin prescriptie se intelege stingerea dreptului la actiune, prin neexercitarea acestuia in termenul stabilit. Stingerea dreptului la actiune nu duce la incetarea dreptului subiectiv civil, ci numai la posibilitatea materiala de a-l revendica pe cale judecatoreasca si la stingerea oricaror drepturi accesorii celor principale. Termenele de prescriptie sunt stabilite prin lege; partile nu pot deroga de la ele si nu le pot schimba. Exista: termene generale si termene speciale. Inceputul prescriptiei este in momentul in care ia nastere obligatia (dreptul la actiune sau la executarea silita) . Calcularea termenelor de prescriptie se face pe zile intregi, fara fractiuni de timp si fara sa se ia in calcul prima zi de scurgere a termenului, dar se va lua in calcul ultima zi. Suspendarea cursului prescriptiei extinctive apare atunci cand, din anumite cauze, prescriptia nu-si poate urma cursul firesc si are ca efect prelungirea prescriptiei cu perioada cat a fost suspendata. Intreruperea cursului prescriptiei consta in intreruperea cursului firesc al prescriptiei in cazul unor motive bine stabilite de lege, se sterge perioada de timp care a trecut si incepe un nou termen de prescriptie dupa disparitia motivelor care au dus la intrerupere. Repunerea in termenul de prescriptie in cazuri temeinic justificate instanta de judecata poate dispune prin hotarare motivata repunerea in termenul de prescriptie, fie la cererea unei parti, fie din oficiu, in virtutea rolului activ al instantei, atunci cand constata ca termenul de prescriptie a fost depasit din cauze neimputabile partilor.

16

14. Sistematizarea dreptului


Sistematizarea actelor normative a aparut din dorinta statului de a usura intelegerea si aplicarea legilor de catre toti cetatenii statului prin gruparea acestora in diferite forme (coduri, culegeri, etc.), astfel incat sa poata fi cunoscuta de toata lumea. Prima forma de sistematizare apare in antichitate sub forma unor culegeri de legi sau obiceiuri. Este cunoscuta astazi sub denumirea de incorporare si are ca scop realizarea unor culegeri sau colectii de acte normative prin gruparea in functie de anumite criterii (domeniu de aplicare sau institutia emitenta). Este cea mai simpla forma si cea mai usor de realizat nu modifica continutul actelor normative grupate. Deosebim: incorporare oficiala cand realizarea colectiilor este facuta de catre o institutie a statului ce are atributii in acest sens (ex: Monitorul Oficial) si incorporare neoficiala (particulara) realizarea colectiilor este facuta de catre diferiti particulari (din domeniul sanatatii, al caselor nationalizate, al asociatiilor de proprietari). Cea mai importanta forma de sistematizare si cea mai grea de realizat este codificarea presupune crearea de catre Parlament a unei singure legi ce poarta denumirea de Cod (Codul Civil, Codul familiei, etc.) si reglementeaza toate relatiile sociale dintr-o ramura de drept.

15. Fazele aplicarii dreptului


a) stabilirea starii de fapt cercetarea si cunoasterea de catre institutia statului abilitata a

situatiei concrete, materiale, a imprejurarilor si cauzelor care au stat la baza aparitiei starii respective de fapt si care urmeaza sa capete o solutionare juridica concretizata in luarea unei decizii si elaborarea actului de aplicare (se stabileste identitatea partilor implicate, se verifica actele aflate la dosar, se asculta martorii si se administreaza probe); b) alegerea normei juridice (critica normei juridice) are ca scop gasirea actului normativ care reglementeaza respectivele relatii sociale, dar si verificarea autenticitatii textului (prin citirea textului publicat in Monitorul Oficial) si a valabilitatii acestuia; c) interpretarea actului normativ stabilirea intelesului adevarat si deplin al normei juridice; d) elaborarea actului de aplicare contine solutia juridica luata in cazul respectiv. Actul de aplicare trebuie sa respecte anumite conditii de fond si de forma: antetul institutiei care l-a emis, numarul actului si data emiterii, numele si functia persoanei care l-a elaborat si care semneaza, stampila institutiei emitente sau o forma tipizata daca este vorba de un proces-verbal.

17

16. Definitia statului


Statul este organizatia politica care, detinand monopolul fortei de constrangere, al elaborarii si aplicarii dreptului, exercita asupra unei populatii aflata pe un anumit teritoriu, puterea suverana din societatea respectiva. Trasaturi: - teritoriul, delimitat de frontiere si formal din sol, subsol, spatiul aerian si marea teritoriala; - populatia constituita pe criteriul cetateniei - organizarea politica (monopolul elaborarii dreptului, al fortei de contrangere si suveranitatea). Altfel spus statul se caracterizeaza prin existenta: 1. puterii politice sau publice dreptul statului de a-si impune vointa, prin intermediul legilor, si de a-i sanctiona, cu ajutorul aparatului de stat de care dispune, pe cei care o nesocotesc incalcand legile. Aparatul de stat este alcatuit din: a) Parlamentul Romaniei bicameral: Camera Deputatilor si Senat (deputati si senatori alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, cu un mandat pe o durata de 4 ani, sunt in serviciul poporului, se bucura de iumunitate parlamentara); structura intern a fiecarei Camere: Biroul permanent, comisiile parlamentare si grupurile parlamentare; b) Presedintele Romaniei reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii avand rolul de veghe la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice si a media intre puterile statului, precum si intre stat si societate(art. 80 din Constitutie). Este ales prin vot universal, direct, secret si liber exprimat, avand un mandat cu o durata de 5 ani, ce poate fi reinnoit o singura data; c) Guvernul Romaniei - autoritatea publica ce exercita puterea executiva si asigura realizarea politicii interne si externe a tarii, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament; are conducerea generala a administratiei publice; alcatuit din primul ministru, ministri, secretari de stat si alti membri stabiliti prin lege organica; raspunde politic numai in fata Parlamentului; d) Administratia publica centrala de specialitate (ministere si institutii specializate aflate in subordinea Guvernului) si locala (Consiliul Judetean, Presedintele Consiliului Judetean, Consiliul Local, Prefectul, Primarul) 2. organizarea administrativ-teritoriala si populatia, constituita sub o forma de comunitate umana imbina doua din marile trasaturi ale statului: teritoriul si populatia. 3. impunerea si stangerea de taxe si impozite necesare bunei desfasurari a activitatii statului institutiilor statului, formarii bugetului si sustinerii cheltuielilor statului. 4. monopolul elaborarii si aplicarii dreptului presupune dreptul statului de a elabora legile, prin intermediul Parlamentului, de a le pune in aplicare cu ajutorul institutiilor sale specializate (Politia sau Jandarmeria si Puterea judecatoreasca) si de a-i sanctiona pe cei care le incalca cu ajutorul pedepselor. Puterea judecatoreasca este responsabila cu infaptuirea justitiei, este separata de celelalte puteri ale statului, are atributii proprii indeplinite de catre instantele judecatoresti (Judecatorii, Tribunale, Curtea de Apel si Inalta Curte de Casatie si
18

5.

Justitie) si de Ministerul public, prin intermediul magistratilor (judecatori si procurori); Curtea de Conturi exercita controlul asupra modului de formare, administrare si intrebuintare a resurselor financiare ale statului, membrii sai fiind numiti de catre Parlament si considerati independenti si inamovibili. suveranitatea de stat presupune obtinerea suprematiei statului in plan intern (prin realizarea in mod unilateral de catre stat a politicii sale economice, sociale, educationale, etc. si a neamestecului in treburile sale interne) si a independentei sale pe plan extern (prin realizarea in mod unilateral a unei politici externe si stabilirii de relatii internationale cu alte state sau cu organizatii internationale conform principiilor dreptului international si a egalitatii statelor). Noua teorie a suveranitatii relative considera ca drepturile omului si modul in care un stat isi trateaza proprii cetateni si minoritatile nationale aflate pe teritoriul sau trebuie sa fie singurul criteriu de stabilire a suveranitatii statului; la incalcarea acestor drepturi comunitatea internationala are dreptul de a interveni in forta pentru restabilirea situatiei.

17. Forma de guvernamant a statului


Forma de guvernamant se refera la modul de organizare a puterii de stat, la competenta institutiilor de conducere existente (Parlamentul, Guvernul si Presedintele sau Regele), precum si la caracterul autoritatii pe care acestea o exercita asupra populatiei. Monarhia este forma de guvernamant in care seful statului (monarh, rege, imparat, emir, tar, etc.) este stabilit pe cale ereditara; succesiunea la tron - pe linie barbateasca sau regula primului nascut; ocupa aceasta functie intreaga viata; nu raspunde juridic pentru actele sale (actele date de catre el sunt contrasemnate de ministrii sai care isi asuma intreaga responsabilitate); nu poate fi demis sau schimbat fara voia lui, putand doar, in cazul in care natiunea i-o cere, sa renunte la tron si sa abdice. In functie de prerogativele de care dispune monarhul, monarhia poate fi: a) absoluta monarhul este unicul detinator al puterii de stat si singurul abilitat sa conduca (Orientul Antic-despotiile orientale,Evul Mediu-monarhiile absolute); b) dualista cand puterea monarhului este limitata de existenta: - unei Constitutii- monarhie constitutionala ce ii confera, totusi, prerogative destul de mari (conducerea armatei, elaborarea legilor, numirea inaltilor demnitari, etc.); astazi mai mult in statele din Orient; - unui Parlament- monarhie parlamentara-prerogativele monarhului sunt reduse la un nivel protocolar (promulgarea legilor votate de Parlament, primirea de sefi de stat, patronarea unor activitati culturale sau sportive, etc.); caracterizata prin formula: Regele domneste, dar nu guverneaza; Primul Ministru asigura conducerea statului.

19

Republica este forma de guvernamant in care seful statului (numit Presedinte) este ales de catre populatie prin vot direct, secret, egal si liber exprimat, pentru o perioada de 4-5 ani (Romania), pana la 7 ani (situatie ce se gasea in Franta, dar care s-a modificat 5 ani) si care poarta denumirea de mandat, cu precizarea ca un presedinte nu poate detine mai mult de doua mandate fie ele si succesive. In functie de prerogativele si modul de alegere al Presedintelui, republica poate fi: a) parlamentara Presedintele este ales de catre Parlament si prerogativele sale sunt restranse la un nivel protocolar; seful puterii executive este Primul Ministru ales de catre Parlament (Germania, Italia, Austria, etc.) b) prezidentiala Presedintele este ales prin vot direct sau prin electori (S.U.A.); prerogativele sale sunt extrem de ample (inclusiv detinerea puterii executive prin indeplinirea functiei de Prim Ministru si conducerea Guvernului). c) semi-prezidentiala Presedintele este ales prin vot direct; prerogativele sale sunt relativ extinse (inclusiv numirea unui Prim Ministru); in unele state (Rusia) prerogativele sale sunt mult mai ample decat ale primului Ministru, in alte state (Romania, Franta) mult mai reduse decat ale acestuia.

18. Forma de structura a statului Forma de structura se refera la organizarea teritoriala a puterii de stat, in sensul existentei uneia sau mai multor entitati (organizatii) statale pe un singur teritoriu. Statele pot fi: Statele simple (unitare) o singura entitate statala pe teritoriul unui stat, un singur rand de institutii ale puterii de stat (Parlament, Presedinte, Guvern, etc.); o singura populatie majoritara ce vorbeste o singura limba oficiala si are o singura cetatenie (Romania, Bulgaria, Ungaria). Statele compuse (complexe) - mai multe entitati (organizatii) statale reunite pe teritoiul unui stat, sub forma federatiei si a confederatiei. Federatia se caracterizeaza prin existenta mai multor entitati (organizatii) statale, lipsite de independenta care se bucura de o mare autonomie, inclusiv legislativa, pe teritoiul unui stat, si care duc la aparitia unui dualism la nivelul conducerii statului intre: - institutiile feudale ale puterii de stat formate din Parlament (compus din 2 Camere, una intotdeuna Federatia , iar cealalta entitatile statale componente), Guvern, Presedinte sau Rege, reglementate de obicei prin Constitutie; - institutiile locale compuse dintr-un Guvernator si, uneori, un Parlament, servicii publice locale, politie locala, etc.; Pe plan international - un singur stat (S.U.A.), pe plan intern dualismul se manifesta la toate puterile statului, existand: o dubla administratie de stat (politia federala si cea locala, tribunale federale si cele locale); o dubla legislatie (legi federale date de Parlament si legi locale date de Parlamentele locale se supun legilor federale). Confederatia se caracterizeaza prin existenta mai multor entitati (organizatii) statale, independente si suverane, existente pe un teritoriu care hotarasc sa se alieze pentru a-si proteja un interes comun (de natura militara, etnica, economica, etc.), care altfel nu ar putea fi protejat.
20

Pe plan intern exista un dualism - mai multe structuri statale: institutiile statelor componente ale confederatiei (Parlamentul, Guvernul, Presedintele sau Regele, o Constitutie) si institutiile proprii ale confederatiei (conducerea confederatiei asigurata prin rotatie de catre statele membre). Pe plan international exista de asemenea un dualism, deoarece se considera ca subiecte ale dreptului international statele membre dar si confederatia. Forme particulare ale structurii statale complexe: uniunea personala rezultatul unei intelegeri intre doua state; consta in desemnarea unui sef de stat comun (de ex.: cazul Tarilor Romane in 1600 Unirea facuta de Mihai Viteazul); uniunea reala apare sub forma unei uniuni mai restranse intre doua state ce au, nu numai acelasi sef de stat, ci si institutii comune (de ex.: cazul Principatelor Romane intre 1859-1862 care aveau sef de stat comun pe Al. I.Cuza si un Minister de Razboi comun); teritoriile de peste mari sau fostele colonii pastreaza relatii speciale cu fostele state dominante (de ex.: Franta, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord)

19. Regimul politic al statului


Regimul politic se refera la ansamblul metodelor si principiilor de infaptuire a puterii de catre stat si a conducerii statului, in stransa legatura cu situatia drepturilor si obligatiilor cetatenilor si posibilitatea lor de a determina sau influenta politica statului prin participarea lor la adoptarea deciziilor. Cele mai cunoscute regimuri politice sunt cel democratic si cel dictatorial. Regimul democratic se caracterizeaza prin existenta: - separatiei puterilor in stat - partidelor politice - drepturilor fundamentale ale cetatenilor - egalitatii in drepturi - drepturilor si libertatilor social-politice - drepturilor social-economice - drepturilor-garantii Dupa modul de infaptuire a democratiei, deosebim: - democratia directa (poporul exercita in mod direct si nemijlocit puterea de stat si conducerea statului existenta in societatea antica) - democratie indirecta (poporul exercita puterea de stat si conducerea statului prin reprezentantii alesi prin vot in fruntea institutiilor statului). Regimul dictatorial se caracterizeaza prin: - inexistenta (de ordin material, politic si juridic) unor conditii care sa faca posibila participarea cetatenilor la viata politica prin exercitarea unui control asupra modului in care sunt alese si isi desfasoara activitatea intitutiile statului;
21

- conducerea statului de catre un dictator sau un grup restrans de persoane care isi aroga valente populare (declarandu-se fiu al poporului sau cel mai iubit fiu al poporului) si au venit la putere, de obicei, cu ajutorul unei revolte populare armate; - existenta unui singur partid politic; - existenta unor structuri represive chemate sa-i descopere pe cei care nu sunt de acord cu politica acestui partid sau care nu sunt membrii acestuia; - inexistenta unei reale separatii a puterilor in stat; - inexistenta drepturilor cetatenesti, a unei Mass-media libera nesupusa cenzurii, a accesului in functii de conducere fara indeplinirea marilor conditii impuse la promovare (calitatea de membru de partid sau apartenenta la structurile represive), distrugerea oricarei forme de religie (demolarea bisericilor, condamnarea preotilor), falsificarea istoriei neamului. Astazi regimurile dictatoriale apar sub forma celor fasciste, neofasciste , comuniste si a celor ce se intalnesc in unele state din lumea araba.

20. Teoria dreptului natural


In cadrul conceptiilor filosofice cu privire la aparitia dreptului cel mai important rol la avut teoria sau scoala dreptului natural, dezvoltata in Grecia de catre Protagora (485-411 i.Hh.) si Aristotel (384-322 i. Hh.) si in Roma de marele om politic, jurist si orator Cicero (106-43 i. Hh) in perioada antichitatii. Conform acestei teorii in cadrul societatii exista doua mari categorii de drept: un drept pozitiv creatia societatii sau a statului si un drept natural imuabil si vesnic care decurge din insasi natura oamenilor si a societatii, dar independent de vointa si constiinta acestora si care contine drepturi fundamentale pentru existenta fiecarei persoane (dreptul la viata sau la libertate). Poate fi considerat aproape de perfectiune. Scoala dreptului natural a fost criticata de multi juristi (considerata o utopie care descrie un drept ideal) dar a primit si sprijin de la marii teologi ai bisericii catolice (ex: Toma dAquino), care considerau ca dreptul natural este dreptul creat de Dumnezeu, un drept divin, ale carei dispozitii nu se concepea ca ar putea fi incalcate. In perioada marilor revolutii burgheze s-au preluat ideile dreptului natural incercanduse a-l separa de influenta mistica si a-l folosi ca un argument in sustinerea ideilor revolutionare. Potrivit lui Hugo Grotiu (1583-1645) si lui Benedict Spinoza (1632-1677) esenta dreptului natural este insasi ratiunea umana si dorinta legitima a omului de a fi liber, astfel ca orice conceptii contrare (exploatarea oamenilor de catre alti oameni) trebuiau sa dispara, iar regimurile politice care se bazau pe asemenea legi trebuiau sa fie rasturnate, chiar daca acest lucru presupunea folosirea fortei si pornirea unor revolutii. Unii insa nu au fost de acord cu aceasta interpretare (Gustav Hugo 1764-1844, Fr. Savigny 1779-1861, Fr. Puchtta 1789-1846), considerand ca dreptul este un fenomen natural, o emanatie spontana a unei indelungate evolutii istorice a spiritului poporului (Volkgeist) care trebuie lasat sa se dezvolte la fel ca oricare alt fenomen, fara a se interveni in dezvoltarea sa.

22