Electrocardiograma 29

ELECTROCARDIOGRAMA
Dr. Dobreanu Dan

Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a variaţiilor de potenţial electric, care

iau naştere la suprafaţa corpului, datorită activităţii cardiace.

GENEZA ELECTROCARDIOGRAMEI

La nivelul ţesutului miocardic, excitaţia este iniţiată într-un punct şi se propagă cu rapiditate
de la o celulă la alta. Limita dintre porţiunea activată (devenită electronegativă) şi cea
neactivată (rămasă electropozitivă), are în spaţiu forma unei suprafeţe, constituind suprafaţa
limitantă. Aceasta se deplasează prin inimă în sensul undei de excitaţie, mărimea şi
orientarea ei fiind într-o permanentă schimbare. De-o parte şi de alta a suprafeţei limitante,
există un câmp electric pozitiv şi unul negativ, luând deci naştere un dipol. El poate fi
reprezentat printr-un vector, orientat dinspre zona electronegativă înspre zona electropozitivă
şi având o mărime determinată de diferenţa de potenţial între cei doi poli ai dipolului. Există
vectori cardiaci care corespund dipolului unei fibre miocardice, numiţi vectori elementari;
vectorii instantanei reprezintă grafic situaţia sumării unor vectori elementari într-un anumit
moment, în cursul activităţii cardiace. Toţi aceşti vectori, se supun legilor matematice putând
fi sumaţi, deplasaţi şi măsuraţi, prin proiecţiile lor ortogonale pe anumite axe, numite derivaţii
sau conduceri. Dacă se imaginează că în fiecare moment al activităţii cardiace, există un alt
vector instantaneu, cu o altă orientare în spaţiu şi cu o altă mărime, ei pot fi aduşi printr-o
translaţie într-un punct comun, în care în mod convenţional îşi au originea toţi vectorii
cardiaci, numit centrul electric al inimii (0).
În această situaţie, în timpul unui ciclu cardiac, vârfurile vectorilor instantanei se deplasează
pe o curbă închisă, în formă de evantai, care începe şi se termină în punctul 0, numită
vectocardiogramă (VCG).
Proiecţia desfăşurată a acestei curbe în funcţie de timp, pe o dreaptă din corpul omenesc,
corespunzătoare unei derivaţii, reprezintă electrocardiograma (ECG) înregistrată în acea
derivaţie.

Figura nr. 21. În timpul activării ventriculare, vectorii instantanei translataţi în

centrul electric al inimii descriu o buclă care constituie VCG. Proiecţia
desfăşurată în funcţie de timp a acesteia pe o axă reprezintă ECG.
30 Lucrări practice de fiziologie

DERIVAŢIILE ELECTROCARDIOGRAFICE

Electrozii pentru culegerea potenţialelor generate de activitatea inimii sunt plasaţi în diverse
puncte pe suprafaţa corpului. Un anumit raport între punctele de plasare a electrozilor
defineşte o derivaţie.
Grafic, fiecărei derivaţii îi corespunde un ax, căruia i se atribuie convenţional un sens. Pe
acest ax se face proiecţia vectorilor cardiaci; proiecţiile orientate în sensul axului se
înregistrează pozitive, iar cele orientate în sens invers se înregistrează negative.
Deoarece corpul omenesc este un mediu conductor neomogen, este necesară
standardizarea unor derivaţii grupate în sisteme de derivaţii. În practică se folosesc în mod
curent 3 sisteme de derivaţii: derivaţiile standard, derivaţiile unipolare ale membrelor şi
derivaţiile toracice.

Derivaţiile standard (DS). Sunt derivaţii bipolare ale membrelor, standardizate de W.

Einthoven, care explorează activitatea inimii în planul frontal. Utilizează 3 puncte de plasare
a electrozilor activi:
– membrul superior drept (R = right) - roşu
– membrul superior stâng (L = left) - galben
– membrul inferior stâng (F = foot) - verde
Un al patrulea electrod va fi plasat pe membrul inferior drept, acesta fiind un electrod de
pământare (negru).

Willem Einthoven, medic şi fiziolog olandez, a creat primul electrocardiograf

cu utilizare medicală practică în 1903 şi a primit premiul Nobel pentru
activitatea sa (inclusiv standardizarea metodei de înregistrare) în 1924.

► Notând cu VR, VL şi VF potenţialele punctelor respective, derivaţiile standard

măsoară diferenţele de potenţial care iau naştere între câte două din aceste puncte,
în modul următor (vezi şi Figura nr. 22):

D1  VL  VR
D 2  VF  VR
D3  VF  VL

Figura nr. 22. Derivaţiile ECG standard şi locurile de aplicare a electrozilor

pentru obţinerea lor.
Electrocardiograma 31

► În reprezentare grafică, axele electrice ale celor trei DS sunt reprezentate de cele
trei laturi ale unui triunghi echilateral, numit triunghiul lui Einthoven; inima, ca sursă
electromotoare este plasată în centrul acestui triunghi (Figura nr. 23).

Figura nr. 23. Triunghiul lui Einthoven şi cele trei DS ca laturi ale acestui
triunghi, cu zonele pozitive şi negative.

► Aplicând circuitul electric astfel format teorema a doua a lui Kirchhoff se poate
demonstra legea fundamentală a DS:

D2  D1  D3

Derivaţiile unipolare ale membrelor (DUM) au electrozii plasaţi în aceleaşi poziţii ca pentru
obţinerea DS (R, L şi F). Sunt derivaţii unipolare, deoarece printr-un artificiu, unul din
electrozi, considerat indiferent, înregistrează tot timpul un potenţial electric nul; aparatul
măsoară astfel potenţialul cules de celălalt electrod (electrodul explorator).
► Electrodul indiferent se obţine prin metoda propusă de Goldberger, unind într-un
punct electrozii celor două membre, diferite de electrodul explorator. Derivaţiile
obţinute se notează aVR, aVL şi aVF (Figura nr. 24). Indicele a (de la augmented =
amplificat) se adaugă, deoarece potenţialele obţinute prin această metodă sunt mult
mai mici decât cele obţinute prin alte tehnici şi trebuie amplificate suplimentar.

► Din teoremele lui Kirchhoff se poate deduce legea fundamentală a DUM:

VR  VL  VF  0
DUM sunt perpendiculare pe cele ale DS, trecând prin punctele de plasare ale electrozilor
exploratori. În acest mod, în triunghiul lui Einthoven se mai introduce un sistem de trei axe,
permiţând analiza vectorului electric în planul frontal într-un sistem hexaaxial (Figura nr. 30).

Derivaţiile toracice (DT), numite şi derivaţii precordiale, explorează activitatea inimii într-un
plan orizontal fiind derivaţii unipolare.
► Electrodul indiferent se obţine prin metoda propusă de Wilson, scurtcircuitând într-
un singur punct, numit bornă centrală terminală (BCT) electrozii de la cele trei
membre, R, L şi F. Electrodul explorator se plasează în anumite puncte
convenţionale de pe peretele toracic anterior, notate de la V1 la V6 (Figura nr. 25).
V1 - spaţiul intercostal IV, parasternal drept
V2 - spaţiul intercostal IV, parasternal stâng
32 Lucrări practice de fiziologie

V3 - la mijlocul distanţei dintre V2 şi V4

V4 - spaţiul intercostal V, pe linia medioclaviculară
V5 - spaţiul intercostal V, pe linia axilară anterioară
V6 - spaţiul intercostal V, pe linia axilară mijlocie

Figura nr. 24. Modul de realizare al derivaţiilor unipolare ale membrelor prin
metoda Goldberger (aVR, aVL, aVF).

► Axul DT porneşte din centrul electric al inimii, oprindu-se pe faţa anterioară a

toracelui, sub electrodul explorator (Figura nr. 26).

BCT

Figura nr. 25. Modul de realizare al derivaţiilor toracice unipolare şi locul de

plasare al electrozilor exploratori pe faţa anterioară a toracelui.

În afara acestor derivaţii, care definesc 12 ECG, este necesară uneori folosirea şi a altora,
cum ar fi cele esofagiene, intracardiace, derivaţiile Frank, etc.
Electrocardiograma 33

Figura nr. 26. Reprezentarea grafică în planul orizontal a axului electric al

celor 6 derivaţii toracice.

ÎNREGISTRAREA ELECTROCARDIOGRAMEI

Electrocardiograful este aparatul folosit pentru înregistrare, fiind format din următoarele
componente:
► sistemul de preluare a semnalului, cuprinzând electrozii, cablurile de conectare la
pacient şi un bloc de intrare care conţine rezistenţele necesare pentru construcţia
diverselor derivaţii unipolare. Electrozii sunt plăcuţe metalice, învelite într-un material
textil, umezit cu ser fiziologic. Culorile cablurilor pentru electrozii membrelor sunt
standardizate astfel:
galben - pentru mâna stângă
roşu - pentru mâna dreaptă
verde - pentru piciorul stâng
negru - pentru piciorul drept

► sistemul de amplificare a semnalului;

► sistemul de afişare a semnalului, pe hârtie milimetrică sau pe osciloscop.

Înregistrarea se poate face pe unul sau mai multe canale simultan, în funcţie de tipul
aparatului.

Tehnica de înregistrare este următoarea:

► pacientul este aşezat în decubit dorsal, relaxat, într-o cameră cu temperatură de
confort (18-22°C), pentru a evita contracţiile musculare anormale, care parazitează
traseul cu EMG (electromiografie - înregistrarea activităţii electrice a muşchilor
scheletici);

► se fixează electrozii stabil, cu o bandă elastică (sau se plasează electrozi

autoadezivi de unică folosinţă), în punctele menţionate;

► se înregistrează curba de etalonare a voltajului. În mod uzual 1 mV = 10 mm. De

pe această curbă se apreciază amortizarea aparatului (Figura nr. 27);
34 Lucrări practice de fiziologie

► se înregistrează electrocardiograma pe rând în fiecare derivaţie. Viteza de

derulare a hârtiei este în mod obişnuit de 25 mm/s (deci 1 mm = 0.04 sec).

A. B. C.

Figura nr. 27. Aspectul curbei de etalonare a amplificării

electrocardiografului. A. Corect. B. Supra-amplificare; se amplifică în mod
artificial undele mai mari şi se creează mici unde inexistente în realitate C.
Supra-amortizare; se micşorează undele şi se şterg undele mici.

INTERPRETAREA ELECTROCARDIOGRAMEI

Interpretarea unui traseu 12 ECG cuprinde două aspecte: cel al analizei ritmului cardiac şi
cel al analizei morfologiei traseului.

ANALIZA RITMULUI CARDIAC

Se referă la analiza caracteristicilor frecvenţei şi modificărilor ritmului bătăilor cardiace. Din

acest punct de vedere este necesar să se precizeze trei elemente:

Originea ritmului cardiac este în mod normal în nodul sinusal (NS), de unde impulsul se
propagă prin atrii de sus în jos, apoi prin nodul atrioventricular (NAV) şi fasciculul His la
ventriculi.
► Criteriile de recunoaştere a ritmului sinusal sunt următoarele:
– unda P prezentă în faţa fiecărui complex QRS;
– morfologia undei P se menţine constantă pentru toate revoluţiile cardiace
din aceeaşi derivaţie;
– distanţa dintre undele P se menţine constantă; sunt acceptate totuşi mici
diferenţe între aceste distanţe, legate de fazele mişcărilor respiratorii (aritmie
respiratorie)
– undele P sunt pozitive în D2 şi aVF, semnificând conducerea de sus în jos a
excitaţiei în atrii;

► Patologic, ritmurile diferite de cel sinusal, se includ în categoria aritmiilor. După

originea lor acestea pot fi atriale (cu altă origine decât NS), joncţionale sau
ventriculare.

Regularitatea ritmului cardiac se apreciază pe baza distanţei dintre undele R succesive.

Dacă distanţa se menţine constantă, ritmul este regulat, iar dacă se modifică de la un ciclu
cardiac la altul, ritmul este considerat neregulat. Neregularitatea ritmului cardiac poate fi
periodică, atunci când pe un ritm regulat se suprapun bătăi suplimentare (de exemplu
extrasistole atriale sau ventriculare) sau absolută (de exemplu fibrilaţie atrială sau
ventriculară).

Frecvenţa cardiacă - este dată de numărul revoluţiilor cardiace dintr-un minut. Atunci când
viteza de derulare a hârtiei este de 25 mm/s, se aplică formula:
Electrocardiograma 35

1500
Fc 
I RR (mm)
unde: Fc = frecvenţa cardiacă (bătăi pe minut)
IRR = distanţa între două unde R succesive exprimată în mm.

► Aprecierea rapidă a frecvenţei, se poate face folosind rigle speciale de calcul sau
conform metodei prezentate în Figura nr. 28.

START 300 150 100 75 60 50

Figura nr. 28. Metoda de apreciere rapidă a frecvenţei cardiace. Hârtia

milimetrică a ECG are la distanţe de 5 mm o linii mai groase. Se caută o
undă R situată în dreptul unei asemenea linii şi se urmăreşte unde apare
următoarea undă R. La o viteză de derulare a hârtiei de 25 mm/s, dacă
următoarea undă R cade pe prima linie groasă, frecvenţa este de 300/min,
dacă ea cade pe a doua linie groasă, este de 150/min, ş.a.m.d.

► Normal: 60-80/min. Valorile mai scăzute definesc bradicardia, iar cele mai
crescute tahicardia.

► În caz de ritm cardiac neregulat, este necesar să se calculeze frecvenţa medie pe

o porţiune mai lungă de traseu, cuprinzând mai multe revoluţii cardiace succesive.

ANALIZA MORFOLOGICĂ

Urmăreşte descrierea caracteristicilor elementelor corespunzătoare unei revoluţii cardiace,

considerate în mod izolat. Din acest punct de vedere, pe traseul ECG se disting unde,
segmente şi intervale (Figura nr. 29).

Figura nr. 29. Elementele morfologice ale unei electrocardiograme.

36 Lucrări practice de fiziologie

► Undele (deflexiunile) sunt abateri ale liniei traseului de la linia izoelectrică.

Acestora li se descrie: durata (în secunde); amplitudinea (în mV sau mm); orientarea
vectorială, reprezentând unghiul vectorului mediu corespunzător undei respective în
planul frontal (Figura nr. 30); forma, adică particularităţile care nu se pot exprima cifric
(îngroşări, neregularităţi). Undele care se analizează pe traseul ECG sunt unda P,
complexul QRS, unda T şi unda U.

-90
-120 -60
DE DAS
-150 -30

aVR aVL

180 D1 0

D3 D2
150 30
aVF
DAD normal

120 60

90
Figura nr. 30. Axele DS şi DUM în planul frontal al triunghiului lui Einthoven,
în funcţie de care se apreciază orientarea vectorială a undelor. Sensul orar
este considerat pozitiv. Axul cuprins între +90 - +180° defineşte deviaţia
axială dreaptă (DAD), axul cuprins între 0 - -90° de-fineşte deviaţia axială
stângă (DAS), iar axul cuprins între -90 - -180° defineşte deviaţia extremă
(DE) sau anti-apicală.

► Segmentele sunt porţiuni de traseu cuprinse între două unde. Acestora li se

descriu durata şi poziţia faţă de linia izoelectrică; dacă segmentul este decalat faţă de
linia izoelectrică, se precizează sensul (sub- sau supradenivelare), amplitudinea (în
mm) şi forma decalării. Segmentele care se analizează pe traseul ECG sunt
segmentul ST, segmentul PQ şi segmentul TP.

► Intervalele definesc durata de timp între două repere de pe traseu (începutul sau
sfârşitul unor unde). Intervalele care se analizează pe traseul ECG sunt intervalul PQ,
intervalul QT şi intervalul RR.

UNDA P

► Reprezintă depolarizarea atriilor, iniţiată în atriul drept (AD) la nivelul NS şi

propagată apoi în atrii de sus în jos şi de la dreapta spre stânga (Figura nr. 31).

► Durata este în mod normal de 0.08-0.10 sec.

► Amplitudinea nu depăşeşte în mod normal 0.25-0.30 mV (2.5-3 mm) în derivaţia

unde unda P se înscrie cea mai amplă (de obicei în D2).
Electrocardiograma 37

► Orientarea vectorială este între +30 - +60°. Se poate determina în acelaşi mod
ca şi pentru complexul QRS, dar practic se consideră normală dacă unda P se înscrie
pozitivă în DII, aVF şi negativă în aVR.

Figura nr. 31. Reprezentarea vectorilor de depolarizare atrială, orientaţi de

sus în jos şi de la dreapta la stânga; vectorul de activare al AD este însă mai
vertical şi orientat puţin înainte, în timp ce vectorul de activare al AS este
mai orizontal şi orientat puţin înapoi.

► Forma este în mod normal rotunjită, înscriindu-se pe traseu cu o linie ceva mai
groasă (undă lentă). Uneori poate fi discret bifidă, ca expresie a asincronismului de
depolarizare a celor două atrii. În derivaţia V1, al cărei electrod explorator este plasat
în dreptul atriilor, unda P se poate înscrie în mod normal bifazică, prima parte pozitivă
reprezentând depolarizarea AD, a doua parte, negativă, reprezentând depolarizarea
AS. Amplitudinea oricărei din cele două faze nu depăşeşte în mod normal 1.5 mm.

► Patologic: Unda P poate fi înlocuită de unde f, mici, neregulate, în fibrilaţia atrială

sau de unde F, mici, regulate, "în dinţi de fierăstrău", în flutterul atrial. Unde P cu
durată crescută şi net bifide, apar în supraîncărcările atriale stângi ("P mitral").
Concomitent, forţa terminală negativă a undei P în derivaţia V1 este crescută. Unde P
înalte şi ascuţite apar în supraîncărcările atriale drepte ("P pulmonar"). Concomitent,
faza iniţială, pozitivă, a undei P în derivaţia V1 este mai amplă.

P
V1
FtP V1

QRS

Figura nr. 32. Produsul dintre durata şi amplitudinea componentei terminale

negative a undei P în derivaţia V1 poartă numele de forţă terminală negativă
a undei P în derivaţia V1. În mod normal aceasta nu trebuie să depăşească
0.4 UA (Unităţi Ashman); este crescută în situaţiile în care există o
supraîncărcare atrială stângă.
38 Lucrări practice de fiziologie

SEGMENTUL PQ

► Reprezintă întârzierea stimulului electric la nivelul joncţiunii atrioventriculare.

► Durata normală este cuprinsă între 0.02-0.12 sec (în medie 0.07 sec), poziţia sa
fiind izoelectrică.

INTERVALUL PQ

► Reprezintă timpul necesar conducerii impulsului electric de la NS la ventriculi.

► Durata este în mod normal cuprinsă între 0.12-0.21 sec. Variază fiziologic în
funcţie de vârstă (mai scăzută la tineri) şi frecvenţa cardiacă (scade în tahicardie).

► Patologic: Intervalul PQ cu durata sub 0.12 sec se întâlneşte în sindroamele de

pre-excitaţie ventriculară, în care impulsul electric trece de la atrii la ventriculi pe căi
care ocolesc NAV. Intervalul PQ cu durata peste 0.21 sec se întâlneşte în blocurile
atrioventriculare.

COMPLEXUL QRS

► Reprezintă depolarizarea ventriculară, care începe cu porţiunea stângă a septului

interventricular şi apoi se propagă în ventriculi de la vârfuri spre baze şi de la
endocard spre epicard (Figura nr. 33)

► Durata se măsoară la nivelul liniei izoelectrice, fiind normală sub 0.12 sec.

► Amplitudinea se consideră normală dacă în DS şi DUM este cuprinsă între 0.5 şi

1.6 mV (5-16 mm). În DT amplitudinea complexului QRS este mult mai mare, fiind
corelată cu masa de miocard ventricular aflată în dreptul electrodului explorator.
Pentru a cuantifica amplitudinea complexului QRS în DT s-au introdus o serie de
indici, dintre care cel mai răspândit este indicele Sokolov-Lyon:
pentru VD: RV1 + SV5  10.5 mm
pentru VS: SV1 + RV5  35.0 mm

S
Q R

Figura nr. 33. Secvenţa de activare normală a ventriculilor şi geneza

complexului QRS.
Electrocardiograma 39

► Orientarea vectorială (AQRS) este între +30 şi +60°. Se determină prin

construcţie grafică în sistemul hexa-axial al triunghiului lui Einthoven (Figura nr. 34).

+3

-5

-2
+5 D1

+7

-2

D2

Figura nr. 34. Calcularea AQRS prin construcţie grafică în triunghiului lui
Einthoven. Pentru două derivaţii oarecare din planul frontal se măsoară
amplitudinea rezultantă a complexului QRS, ca suma algebrică a amplitudinii
undelor pozitive şi negative; valorile se reprezintă vectorial pe axele
derivaţiilor respective. Prin vârfurile vectorilor rezultaţi se ridică
perpendiculare pe cele două axe; punctul lor de intersecţie marchează vârful
vectorului mediu corespunzător complexului QRS.

D1 aVF

aVL D2 aVR D2
-90 -60
-120
-30
D3 aVR D2 aVL
-150

0
180
aVF D1
aVF D1 +30

+150
+60
+120 +90 D3 aVR

D2 aVL

aVL D2
aVR D3
D1 aVF

Figura nr. 35. Aprecierea aproximativă a AQRS. AQRS corespunde cu cel al

derivaţiei perpendiculare pe cea în care complexul QRS se înscrie cel mai
aproape de aspectul echibifazic. În derivaţia respectivă se urmăreşte modul
de înscriere a complexului QRS; dacă QRS este predominant pozitiv, axul
este în sensul pozitiv al acesteia, iar dacă QRS este predominant negativ,
axul este în sensul negativ.
40 Lucrări practice de fiziologie

► Forma complexului QRS este în mod normal cu vârfuri ascuţite, fiind format din
mai multe unde, pozitive sau negative marcate prin literele Q,R,S (Figura nr. 36).
Se folosesc litere mari (Q,R,S) pentru deflexiunile de peste 3 mm şi litere mici
(q,r,s) pentru cele inferioare acestei dimensiuni.
Prima undă pozitivă este marcată cu litera R; următoarele unde pozitive sunt
denumite R', R". Dacă deflexiunea negativă dintre cele două vârfuri R nu depăşeşte
linia izoelectrică, nu se consideră două unde R, ci un R bifid.
Unda negativă care precede prima undă R poartă numele de undă Q. Undele
negative care urmează primei unde pozitive sunt denumite S, S'.
Dacă nu se înscrie nici o undă pozitivă, complexul fiind în totalitate negativ, el
este denumit QS. Această undă QS poate prezenta o crestătură pe panta
ascendentă sau descendentă; numai când aceasta depăşeşte linia izoelectrică este
interpretată drept undă R.

QS QS QrS
crestat

qR R bifid RsR'

Figura nr. 36. Denumirea undelor complexului QRS.

Aspectul normal al formei complexului QRS în diverse derivaţii este cel

prezentat mai jos:
D1 : qRs qR Rs
D2 : qRs qR Rs
D3 : qRs qR Rs eventual rS
aVL : qRs qR Rs
aVF : qRs qR Rs
aVR : rS rSr'
DT : complexe bifazice de tipul rS în DTD (V1,V2) şi
Rs în DTS (V5,V6)

V5 V6
V4

V2 V3
V1

Figura nr. 37. Amplitudinea undelor R şi S în planul orizontal. Se observă

unda S amplă în DTD şi unda R amplă din DTS. Aspectul echibifazic apare
în V3-V4, reprezentând zona de tranziţie.

► Patologic.
– În hipertrofiile ventriculare, AQRS este deviat în direcţia ventriculului
hipertrofiat, iar indicele Sokolov-Lyon corespunzător acestuia depăşeşte valorile
normale.
Electrocardiograma 41

În blocurile de ramură, durata complexului QRS este crescută, iar AQRS este
deviat în direcţia ramurii blocate. De asemenea, se modifică forma complexului QRS,
apărând unde R bifide, în V2 în cazul blocului de ramură dreaptă şi în V5 în cazul
blocului de ramură stângă.
Extrasistolele ventriculare se înscriu sub forma unor complexe QRS mult
lărgite şi deformate, care se interpun periodic peste ritmul cardiac de bază.
Unda Q patologică este cea care depăşeşte ca durată 0.04 sec şi 1/4 din
amplitudinea undei R de însoţire; este semnul electrocardiografic al infarctului
miocardic.

SEGMENTUL ST

► Reprezintă prima fază a repolarizării ventriculare (repolarizarea lentă).

► Durata segmentului ST este lipsită de importanţă practică, iar poziţia sa este în

mod normal izoelectrică. Deviaţiile de până la 1 mm în V1, V2 şi până la 2 mm în
celelalte derivaţii se consideră ca fiind normale.

► Patologia segmentului ST cuprinde deviaţiile acestuia (sub- sau supradenivelări),

ele fiind în general expresia unor tulburări severe ale circulaţiei coronariene (noţiunea
electrocardiografică de "leziune").

A B C
Figura nr. 38. Trei tipuri de subdenivelare a segmentului ST: A. Ascendent,
B. Orizontal, C. Descendent; ultimele două sunt caracteristice pentru
modificarea electrocardiografică de tip "leziune" .

UNDA T

► Reprezintă faza finală a repolarizării ventriculare (repolarizarea rapidă).

► Durata este de 0.12-0.30 sec (fără importanţă practică).

► Amplitudinea se exprimă comparativ cu a complexului QRS, cea mai amplă undă

T din DS fiind aproximativ 1/3 din cea mai amplă undă R.

► Orientarea vectorială este între +30 şi +60°, calculându-se însă de obicei

raportată la cea a complexului QRS, sub forma gradientului ventricular.

► Forma este rotunjită şi asimetrică, având partea descendentă mai rapidă. În mod
normal unda T este pozitivă în toate derivaţiile, cu excepţia aVR.

► Patologia undei T este caracteristică tulburărilor de circulaţie coronariană,

modificările fiind desemnate cu termenul electrocardiografic de "ischemie". Ele
cuprind fie creşterea în amplitudine (peste 1/2 din R), fie dimpotrivă, scăderea
42 Lucrări practice de fiziologie

amplitudinii sau chiar negativarea undei T, ea devenind în mod caracteristic

simetrică.
De asemenea unda T se modifică în diselectrolitemii, fiind mai amplă în
hiperpotasemie şi mai mică în hipopotasemie.

INTERVALUL QT

► Reprezintă sistola electrică ventriculară care se măsoară de la începutul undei Q

până la sfârşitul undei T. Durata normală depinde de frecvenţa cardiacă, fiind
calculată pe baza unor formule sau tabele; uzual este considerat normală dacă nu
depăşeşte 50% din durata R-R.

► Patologic, intervalul QT este prelungit în hipercalcemie, hiperpotasemie şi mai

scurt în hipocalcemie; anumite medicamente antiaritmice modifică durata intervalului
QT.

UNDA U

► Reprezintă o mică deflexiune care urmează undei T, care este generată de post-
potenţiale dezvoltate în anumite regiuni ale miocardului ventricular.

► Durata normală este între 0.15 şi 0.25 sec, iar amplitudinea este sub 2 mm.

► Forma undei U este rotundă, având acelaşi sens cu unda T din derivaţia
respectivă.

► Patologic, unda U poate deveni foarte amplă în hipopotasemie sau în unele cazuri
de hipertrofie ventriculară, sau se poate negativa, mai ales în urma efortului în
tulburările de circulaţie coronariană.

Folosind traseul electrocardiografic primit completaţi Fişa de lucru!

Electrocardiograma 43

Tabelul 1. Reprezentând parametrii morfologici ai unei electrocardiograme normale.

Amplitudinea
Durata (sec) Axa Forma DS DUM DT
(mV)
+ în aVL, aVF difazică în V1
Unda P 0.08-0.10 0.25-0.30 +30 - +60° rotunjită + în D1 D2 D3
- în aVR + în V2-V6
0.04-0.10;
Segmentul PQ dependentă de - - - izoelectric izoelectric izoelectric
frecvenţă
0.12-0.21
Intervalul PQ dependentă de - - - - - -
frecvenţă
complexe
0.5-1.6 în DS, + în D1 D2 + sau difazic în
Complexul înguste cu rS în DTD
0.06-0.12 DUM +30 - +60° + sau difazic în aVL, aVF
QRS vârfuri ascuţite Rs în DTS
până la 2 în DT D3 - în aVR
şi durată mică
izoelectric sau izoelectric sau izoelectric sau
Segmentul ST fără importanţă - - - denivelat cu denivelat cu denivelat cu
1 mm 1 mm 1 mm
1/3 din cea mai rotunjită + în aVL, aVF
Unda T 0.15-0.30 +30 - +60° + în D1 D2 D3 + în V1-V6
mare undă R asimetrică - în aVR
dependentă de
Intervalul QT - - - - - -
frecvenţă
concordant cu concordant cu concordant cu
Unda U 0.15-0.22 maxim 0.15 - rotunjită
T T T
44 Lucrări practice de fiziologie

ÎNREGISTRAREA ELECTROCARDIOGRAMEI UTILIZÂND SISTEMUL BIOPAC

Dr. Orbán-Kis Károly

OBIECTIVELE LUCRĂRII

► înregistrarea ECG în 6 derivaţii simultan

► demonstrarea variabilităţii frecvenţei cardiace

APARATURA NECESARĂ

► calculator cu software BIOPAC instalat (sistem operare Windows)

► BIOPAC DAU (Data Acquisition Unit): MP30 (Figura nr. 39)
► BIOPAC cabluri pentru semnale electrice SS2L (Figura nr. 39)
► traductor pentru respiraţie SS5LA (Figura nr. 43)
► electrozi de unică folosinţă, gel conductor

Figura nr. 39. Aparatura necesară pentru înregistrare (DAU în stânga, cablu
SS2L în dreapta).

ÎNREGISTRAREA ECG ÎN 6 DERIVAŢII

1. Se porneşte calculatorul şi apoi programul Biopac Student Lab.

2. Se conectează cablurile şi electrozii pentru derivaţiile standard I şi II în modul următor:
► derivaţia standard I (cablul SS2L de pe canalul 1): alb pe membrul superior drept,
roşu pe membrul superior stâng şi negru pe membrul inferior drept
► derivaţia standard II (cablul SS2L de pe canalul 2): alb pe membrul superior drept,
roşu pe membrul inferior stâng şi negru pe membrul inferior drept
3. Porniţi softul de calculator BSL PRO (Start > Programs -> Biopac -> BSL Pro).
4. Selectaţi File -> Open -> Files of type: Graph Template (.GTL) -> File Name:
ECG6leads.gtl.

► În acest fişier există şase canale de afişaj:

1. Derivaţia standard I, D1 (canal analog înregistrat)
2. Derivaţia standard II, D2 (canal analog înregistrat)
3. Derivaţia standard III (canal digital calculat): D3 = D2-D1
4. aVR (canal digital calculat): aVR = -(D1+D2)/2
5. aVL (canal digital calculat): aVL = (D1-D3)/2
5. aVF (canal digital calculat): aVF = (D2+D3)/2
Electrocardiograma 45

5. Pentru înregistrare subiectul stă în decubit dorsal, relaxat. În vederea unei înregistrări
bune verificaţi următoarele:
► trebuie evitate mişcările din timpul înregistrării
► scoateţi orice obiect de metal de pe mână (ceas, brăţară)
► verificaţi conexiunile de la cabluri.

6. Click pe butonul „Start”. Va urma o înregistrare de 30 sec. Puteţi să întrerupeţi

înregistrarea în orice moment.

Analizaţi traseul electrocardiografic astfel înregistrat. Identificaţi principalele

unde, segmente şi intervale în cele 6 derivaţii.

DEMONSTRAREA VARIABILITĂŢII FRECVENŢEI CARDIACE

1. Se porneşte calculatorul şi apoi programul Biopac Student Lab.

2. Se conectează cablurile şi electrozii pentru derivaţia standard II (Figura nr. 40).

Figura nr. 40. Schema aparaturii şi a conexiunilor necesare..

3. Se selectează „Lesson 5 (The rythm of the heart)”.

4. Se introduce numele.
5. Pentru înregistrare subiectul stă în decubit dorsal, relaxat. În vederea unei înregistrări
bune verificaţi următoarele:
► trebuie evitate mişcările din timpul înregistrării
► scoateţi orice obiect de metal de pe mână (ceas, brăţară)
► verificaţi conexiunile de la cabluri.
6. Click pe butonul „Setup”. Va urma o înregistrare de 15 sec. Trebuie să vedeţi o
electrocardiogramă normală cu unde de amplitudine mică. Dacă există un zgomot marcat
46 Lucrări practice de fiziologie

înseamnă că electrozii nu realizează contact corespunzător. În acest caz verificaţi

conexiunile şi daţi click pe "Redo setup".

Figura nr. 41. Înregistrarea ECG în derivaţia standard II.

7. Click pe butonul „Record 5A”. Va urma o înregistrare de 30 sec. În timpul înregistrării staţi
cât mai comod. La sfârşitul înregistrării aţi obţinut ceva asemănător cu Figura nr. 41.

Figura nr. 42. Variabilitatea frecvenţei cardiace la un subiect sănătos.

8. La terminarea înregistrării apăsaţi butonul „Calculate BPM”. În acest moment softul

calculează frecvenţa cardiacă de la bătaie la bătaie (măsurând intervalele RR succesive).
Electrocardiograma 47

Sub traseul înregistrat va apare curba variaţiilor frecvenţei cardiace. Ar trebui să obţineţi
ceva foarte asemănător cu Figura nr. 42.

Folosiţi unealta de selecţie a softului („│”) şi selectaţi o porţiune a traseului

înregistrat. Citiţi valorile „Min”, „Max”, „Mean”. Care este frecvenţa cardiacă
cea mai mare? Dar frecvenţa cea mai mică? Care credeţi că sunt motivele
variabilităţii frecvenţei cardiace?

9. Conectaţi traductorul SS5LA (traductor de respiraţie) conform Figura nr. 43.

Figura nr. 43. Conectarea traductorului pentru respiraţie.

10. Porniţi softul de calculator BSL PRO (Start > Programs -> Biopac -> BSL Pro).
11. Selectaţi File -> Open -> Files of type: Graph Template (.GTL) -> File Name:
ECGresp.gtl.

12. Pentru înregistrare subiectul stă în decubit dorsal, relaxat. În vederea unei înregistrări
bune verificaţi următoarele:
► trebuie evitate mişcările din timpul înregistrării
► scoateţi orice obiect de metal de pe mână (ceas, brăţară)
► verificaţi conexiunile de la cabluri.

6. Click pe butonul „Start”. Va urma o înregistrare de 30 sec. Puteţi să întrerupeţi

înregistrarea în orice moment. Aţi înregistrat pe lângă electrocardiogramă şi variabilitatea
frecvenţei cardiace şi ritmul respiraţiei.

Există vreo legătură între ritmul respiraţiei şi variabilitatea frecvenţei

cardiace?