Electrocardiograma

Definitii
- Electrocardiograma reprezinta inregistrarea grafica a variatiilor de potential
electric, care iau nastere la suprafata corpului datorita activitatii cardiace.
- Electrocardiograma reprezinta inregistrarea grafica a tensiunii si curentilor
electrici care insotesc activitatea musculara a inimii. DEX
- Electrocardiograma este un test ce masoara impulsurile electrice ale inimii.
Activitatea electrica a inimii poate fi detectata de la nivelui pielii prin niste mici
discuri metalice, numite electrozi. Acestia sunt conectati la un aparat ce
transforma impulsurile electrice in reprezentare grafica.
- Electrocardiografia. Ca si alte tesuturi, miocardul genereaza un camp
electric ce se propaga pana la suprafata pielii. De aici, campul electric poate fi
inregistrat prin plasarea unor electrozi in anumite puncte ale corpului uman.
Graficul care rezulta din aceasta inregistrare se numeste electrocardiograma.
Prima electrocardiograma a fost obtinuta in 1887 de Waller, cu ajutorul unui
electrometru capilar.
Bazele electrocardiografiei au fost puse inca din 1903 de Einthoven, prin
introducerea in practica a galvanometrului cu coarda.
Principiul electrocardiografiei
Activitatea electrica a muschiului cardiac si are originea n fenomenele
electrice de depolarizare si repolarizare membranara ale fibrelor musculare
cardiace. In orice moment al activitatii sale, miocardul este format din doua
categorii de fibre: - fibre depolarizate, a caror suprafata este electronegativa; fibre neactivate, cu polaritate membranara de repaus, a caror suprafata este
electropozitiva. Diferentele de potential dintre cele doua categorii de tesut se
sumeaza complex, putand fi masurate pe suprate pe suprafata inimii. Mai mult,
ele se propaga electronic, prin tesuturi si lichide, ajungand la periferia
organismului, unde, desi atenuate se pot masura, formand EKG. Modificarile de
polaritate din cursul potentialului de actiune al fibrelor miocardice reprezinta
cauza undelor inregistrate pe EKG.
Potentialul de actiune este un fenomen transmembranar, in timp ce EKG
este sumarea diferentelor de potential dintre suprafetele celulelor polarizate si
ale celor depolarizate.
Dipolul electric cardiac. Prin dipol se nelege un cuplu de sarcini
electrice: una pozitiv i alta negativ. Fiecare moment al activitatii cardiace
este caracterizat printr.un dipol unic momentan, generator al unui camp electric
caracteristic.
Caracteristici:

- centrul electric, reprezentat de cele doua puncte de sarcina maxima si

opusa ce creeaza campul electric;
- axul dipolului, reprezentat de linia ce uneste cele doua puncte ale centrului
electric;
- liniile izo-(echi)poteniale, sunt sferele concentrice ce unesc punctele care
in fiecare camp electric au potentiale egale; valoarea potentialului scade odata
cu cresterea distantei fata de centrul electric;
- liniile de forta, perpendiculare pe liniile izopotentiale, indica sensul
exercitarii fortei electromotoare in campul electric;
- linia (planul) de potential zero, perpendiculara pe axul dipolului, la
jumatatea distantei dintre cele doua puncte; separa cele doua campuri electrice.
Reprezentrarea dipolului electric. Vectorul electric
Un dipol poate fi reprezentat printr-un vector, orientat dinspre zona
electronegativ nspre zona electropozitiv i avnd o mrime determinat de
diferena de potenial dintre cei doi poli ai dipolului.
Caracteristicile unui vector:
- directie
- marime
- sens
In electrocardiografie se utilizeaza doua tipuri de derivatii:
1. derivatiile bipolare, in care cei doi electrozi de culegere, unul pozitiv
(explorator) si altul negativ (de referinta), culeg diferente de potential, dintre
doua puncte ale campului electric cardiac (in plan frontal).
2. derivatiile unipolare, in care electrodul pozitiv masoara diferenta dintre
potentialul campului de culegere din campul electric cardiac i potentialul
electrodului negativ, care este mentinut la o valoare stabila si cat mai apropiata
de zero.
1. Deviatiile standard bipolare ale membrelor. Au fost introduse in
practica ECG de Eithoven in anul 1908.
Deviatia I brat drept (-) -> brat stang (+), masoara diferenta dintre
potentialul bratului stang (VL) si cel al bratului drept (VR): D I = VL VR.
Deviatia II brat drept (+) -> gamba stanga (-), masoara diferenta dintre
potentialul gambei stangi (VF) si cel al bratului drept (VR): D II = VF VR.
Deviatia III brat stang (+) -> gamba stanga (-), masoara diferenta dintre
potentialul gambei stangi (VF) si cel al bratului stang (VL): D III = VF VL.
Circuit cunoscut sub denumirea de triunghiul Eithoven (1913), baza teoriei
deviatiilor:
1. radacina membrelor: superior drept si stang si inferior stang, constituie
varfurile unui triunghi echilateral;
2. activitatea electrica a inimii in orice moment poate fi reprezentata
printr.un vector cu baza in centrul unchiului;

3. inima si membrele se afla in acelasi plan frontal, care ar imparti corpul in

doua jumatati egale;
4. conductibilitatea electrica a corpului este omogena;
5. membrele comportandu-se ca niste conductori liniari, plasarea
electrozilor la radacina lor, sau oriunde pe lungimea liniara, nu aduce diferente.
2. Deviatiile unipolare ale membrelor. Sunt deviatiile in care electrodul
explorator (+) este plasat la nivelul triunghiului Einthoven. Exista trei derivatii
unipolare ale membrelor, in care se masoara diferenta dintre potentialul
membrelor: superior drept (VR), stang (VL), inferior stang (VF) si potentialul
unui electrod de referinta. Se pot utiliza doua tipuri de electrozi de referinta
(indiferenti). Primul tip, denumit si borna centrala Wilson (1934), realizeaza un
potential de referinta de valoare 0 prin unirea celor 3 extremitati cu ajutorul unor
rezistente foarte mari. Conform legii a II-a a circuitelor, suma potentialelor
absolute, inregistrate la nivelul celor 3 extremitati, va fi: VR + VL + VF = 0
Dezavantaj amplitudinea relativ mica a deflexiunilor inregistrate. Astfel,
din aceasta cauza s-au introdus derivatiile unipolare augmentate (marit) ale
membrelor (aVR, aVL, aVF), in care traseele au aceeasi configuratie, dar
amplitudini de 1,5 ori mai mari.
Proiectia vectorului momentan cardiac in derivatiile unipolare ale
membrelor. Axele de proiectie ale vectorului sunt reprezentate de bisectoarele
unghiurilor corespunzatoare din triunghiul Einthoven. Baza vectorului se
proiecteaza in centrul triunghiului, iar varful se proiecteaza coborand o
perpendiculara pe axa derivatiei respective.
3. Derivatiile unipolare toracale permit inregistrarea variatiilor vectorilor
cardiaci in plan orizontal si la distante relativ reduse de inima. Pentru
standardizarea acestor derivatii, pozitia electrozilor se exprima intr-un sistem de
referinta (grila), format din linii verticale si orizontale, pe suprafata toracelui.
4. Alte derivatii ECG. Pentru explorarea aprofundata a unor zone
miocardice mai putin accesibile, se utilozeaza derivatiile unipolare speciale, cum
ar fi cele esofagiene, bronsice etc.