UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

ELECTOCARDIOGRAMA

Prof.dr. Oana Maria Neamţu

Student POPA ALEXANDRU-ALIN

Anul I, Grupa 4

Craiova,

2021
Istoric Electrocardiograma:

În anul 1843 Carlo Matteucci descoperă activitatea electrică a inimii datorită

experimentelor făcute pe inimile unor porumbei. În 1882, fiziologul Augustus
Desiré Waller face pentru prima dată un EKG cu ajutorul soluției conducătoare de
curent, clorură de argint, cainelui sau Jimmy. In 1887 cu ajutorul unui electrometru
capilar (inventat 1873 de Lippmann), Augustus Desiré Waller a putut înregistra
pentru prima dată fluxurile inimii. Instrumentele pentru electrocardiogramă urmau
să fie semnificativ îmbunătățite de Willem Einthoven, iar din anul 1903 au fost
întroduse pentru diagnosticare în clinici. Tehnologia introdusă de el se folosește si
în prezent.

Definiţie:

Electrocardiograma (ECG sau EKG) este o înregistrare a activității electrice a

fibrelor musculare ale inimii. Fiecare contracție a miocardului este urmarea unei
excitații electrice care provine de la nodulul sinusal și transmis musculaturii inimii.
Aceste modificări ale potențialelor electrice ale inimii se pot măsura la
suprafața organismului, fiind prezentate printr-o imagine repetată a activității
cardiace electrice. Cu ajutorul electrocardiogramei se pot enunța o serie de
proprietăți și boli ale inimii.
 EKG este o reprezentare grafică a activității electrice a inimii înregistrată de
electrozi de suprafață.

Proprietăţile celulei miocardice: automatismul, excitabilitatea,

conductibilitatea si contractilitatea.

Excitabilitatea= propr. miocardului de a raspunde la stimuli prin PA propagat.

In cazul cel miocardice are o proprietate aparte: este excitabila doar in diastola (in
sistola= faza refractara absoluta-rol de pompa ritmica).

Activitatea electrică a celulelor cardiace: depolarizare =  celulele devin

încărcate (-) la exterior; repolarizare = celulele revin la încărcare electrică (+).

Fazele potentialului de actiune sunt:

Depolarizarea incepe dupa atingerea potentialului prag, creste

permeabilitatea pt Na si patrunderea ionilor de Na intracelular

Repolarizarae – panta descendenta

Perioada refractara- timp în care nu se obtine PA.

Perioada refractara absoluta= depolarizarea si o parte din repolarizare.

Perioada refractara relativa = se poate obtine un PA  daca intensitatea

stimului este suficient de mare

Depolarizarea este inițiată de un pace-maker – la normal acesta este nodul

sinusal (nodul sino-atrial = NSA) – și ulterior preluată de alte celule miocardice;

Se depolarizează treptat atriile începând cu AD (AD = atriul drept); stimulul

ajunge apoi la NAV (nodul atrio-ventricular) – care la normal e singura cale de
comunicare electrică între atrii și ventricule, apoi în fasciculul His, ramuri, celule
Purkinje, miocardiocite ventriculare – întâi zona subendocardică ulterior spre zona
subepicardică.

Pace-makerul fiziologic este NSA – conține celule care au capacitate de

autodepolarizare → automatism; frecvența de autodepolarizare a celulelor nodului
sinusal este la normal între 60 – 100/minut (= frecvența de ‘descărcare’); există și
alte celule capabile de autodepolarizare (celulele NAV, sistemului His-Purkinje)
dar acestea au la normal frecvențe de descărcare mai mici decât NSA și sunt
depolarizate de stimulul care ajunge de la pace-makerul cu frecvență superioară.

Repolarizarea ventriculară debutează la nivelul celulelor subepicardice,

deoarece au canale de potasiu care se deschid mai repede, permițând o intrare
mai rapidă a K⁺ în aceste celule. E un proces mai lent (nu se transmite de la celulă
la celulă), dar nu este un proces pasiv (se consumă energie).

Deoarece în timpul perioadei de depolarizare (si de asemenea în cursul

repolarizării) există în același timp (simultan),  celule încărcate (-) și celule
încărcate (+), între ele se creează diferențe de potențial electric.

Activitatea electrică sumată (insumarea curentilor de depolarizare si

repolarizare) a mai multor celule miocardice poate fi detectată de electrozi de
suprafață si inregistrata grafic in EKG.

Sunt 12: 6 frontale (= ale membrelor) și 6 ale planului orizontal (sau

precordiale).

Derivațiile planului frontal

Folosesc electrozi așezați pe membre = se mai numesc derivații ale

membrelor.

Se subîmpart în 2 subseturi: derivații bipolare și derivații unipolare ale

membrelor.

Derivațiile bipolare = utilizează 2 electrozi exploratori (= electrozi care

înregistrează diferențe de potențial), situați la distanță egală de cord:

DI = înregistrează diferențele de potențial între MS (membrul superior) drept

și MS stâng; electrodul negativ este plasat pe MS drept, cel pozitiv pe MS stâng;
axa derivației DI este linia imaginară care unește cei 2 electrozi.
 DII = înregistrează diferențele de potențial între MS drept și MI (membrul
inferior) stâng; electrodul (-) este plasat pe MS drept, cel (+) pe gamba stg.; axa
derivației DII este linia imaginară care unește cei 2 electrozi.

DIII = înregistrează diferențele de potențial între MS stg. și MI stg.; electrodul

(-) pe MS stâng, cel (+) pe gamba stg.; axa derivației DIII este linia imaginară care
unește cei 2 electrozi.

Sensul acestor axe este prin convenție spre electrodul pozitiv.

Orice axă de derivație bipolară înregistrează conform polarității sale

deflexiuni (+) și (-), mijlocul axei reprezentând punctul zero electric; aceste derivații
înregistrează proiecții în planul frontal ale vectorilor câmpului electric cardiac.

De la mijlocul axei de derivație a unei derivații bipolare (punctul zero) spre

electrodul pozitiv este partea pozitivă a axei.

De la mijlocul axei de derivație a unei derivații bipolare (punctul zero) spre

electrodul negativ este partea negativă a axei.

Combinarea celor 3 axe ale derivațiilor bipolare = un sistem triaxial = Δ

Einthoven (echilateral).

Derivațiile unipolare ale membrelor:

Într-o derivație unipolară un singur electrod este explorator, el fiind situat intr-
un anumit punct al câmpului electric pe care vrem să-l explorăm.

Al doilea electrod are contribuție redusă în explorare = electrod indiferent

care teoretic trebuie introdus în centrul câmpului cardiac unde potențialul câmpului
= 0.

Sistemul Wilson -  creează un centru electric artificial (cu potențial zero)

scurtcircuitând cei 3 electrozi utilizați în derivațiile bipolare (cu rezistențe de 5000
ohmi; punctul de contact ale celor 3 cabluri = borna centrală terminală (“central
terminal”); acest sistem însă determină înregistrarea unor deflexiuni de
amplitudine mică; se notează VR, VL, VF

Sistemul Goldberger - pornește de la sistemul Wilson dar scoate rezistența

de 5 Kohmi de pe cablul derivației în curs de înregistrare sau scoate din borna
centrală terminală cablul care scurtcircuitează derivația respectivă = > derivații 
unipolare amplificate a membrelor; se notează aVR, aVL, aVF.
 Unipolara MS drept = aVR = plasarea electrodului explorator pe MS drept și
cel indiferent în borna centrală terminală; axa derivației aVR = linia imaginară care
unește electrodul de pe MS drept cu centrul electric cardiac (artic.  radio-carpiana 
dr.) – ROSU

Unipolara MS stâng = aVL = electrodul explorator pe MS stâng, electrodul

indiferent în “central terminal”; axa derivației aVL e reprezentată de linia imaginară
care unește electrodul de pe MS stâng cu centrul electric cardiac.  (artic.  radio-
carpiana  stg.) – GALBEN

Unipolara MI stâng = aVF = electrodul explorator pe MI stâng și electrodul

indiferent în “central terminal”; axa derivației aVF e reprezentată de linia imaginară
care unește electrodul de pe MI stg. cu centrul electric cardiac. (glezna stg.)
– VERDE

La mb. inferior dr. (glezna dr.) – NEGRU – fara rol de inregistrare, doar

pentru diminuarea parazitarii traseului

Ultima literă din denumirea acestor derivații ne arată localizarea electrodului

explorator: R = Right = MS drept; L = Left = MS stâng; F = Foot = MI stâng. Litera
‘a’ de la început provine de la amplificat/augmentat (vezi sistemele Wilson și
Goldberger).

Segmentul pozitiv al unei axe unipolare este dinspre centrul câmpului electric
(zero) spre electrodul explorator; prelungirea în sens opus centrului electric
reprezintă segmentul negativ al axei respective.

Prin combinarea celor 2 sisteme triaxiale (se translează dreptele sistemului

Einthoven a.î. să se intersecteze toate cele 6 axe în punctul 0 electric) se obține
un nou sistem de axe = hexaaxial, în care se formează unghiuri de 30° între
drepte; respectiv 3 perechi de perpendiculare: DI cu aVF, DII cu aVL și DIII cu
aVR.

Derivațiile DI și aVL sunt numite și derivații stângi sau laterale (ale planului
frontal); DII, aVF și DIII mai sunt numite și derivații inferioare.

Derivațiile planului orizontal = precordiale

Sunt derivații unipolare:  electrodul explorator situat în anumite puncte de pe

torace, iar cel indiferent în borna centrală terminală.
 Punctele de fixare ale electrozilor pe torace sunt desemnate prin convenție;
standard sunt utilizate 6; se mai pot folositi adițional alți electrozi în anumite
circumstanțe.

Cele 6 puncte toracice standard de fixare:

 Punctul 1 - Spațiul 4 intercostal parasternal drept

 Punctul 2 - Spațiul 4 intercostal parasternal stâng
 Punctul 3 - La ½ distantei  între punctele 2 și 4
 Punctul 4 - Spațiul 5 intercostal stâng pe linia medioclaviculară
 Punctul 5 - Spațiul 5 intercostal stâng pe linia axilară anterioară
 Punctul 6 - Spațiul 5 intercostal stâng pe linia axilară medie

La stabilirea acestor puncte s-a pornit de la o teorie a potențialelor locale

după care punctele 1 și 2 explorează VD (VD = ventricul drept), punctul 3
explorează septul interventricular, iar punctele 4 - 6  VS (VS = ventricul stâng).

În anumite cazuri se mai pot adăuga:

 Pentru derivații posterioare (ex. suspiciune IMA de perete posterior)

 punctul 7 – spațiul 5 intercostal stâng pe linia axilară posterioară,
 punctul 8 - spațiul 5 intercostal stâng pe verticala coborâtă din vârful
omoplatului
 punctul 9 – spațiul 5 intercostal stg. paravertebral
 Pentru derivații precordiale drepte (ex. se utilizează când se
suspicionează IMA de ventricul drept) cu electrozii exploratori situați în
hemitoracele drept în punctele echivalente (simetrice față de linia mediană)
derivațiilor din hemitoracele stâng – 3R, 4R, 5R.

Derivațiile precordiale se notează cu V + numărul punctului corespondent

(V1- corespunde punctului 1… V6 pentru punctul 6; derivațiile  drepte: V3R, V4R
etc.).

Axele de derivație ale planului orizontal se intersectează în punctul 0 electric.

Ca și pentru unipolarele membrelor, de la punctul zero spre electrodul pozitiv este
partea pozitivă a axei, iar partea opusă este partea negativă a axei.
 V1 și V2 se mai numesc și derivații precordiale drepte, iar V5 și V6
precordiale stângi.

V1, V2, V3, V4 se mai numesc și anterioare.

Traseul electrocardiografic normal prezinta:

- deflexiuni (unde):  pozitive sau negative (undele P,T, U, complexul QRS),

- segmente – linii izoelectrice aflate intre doua unde succesive

- intervale - segmentul si deflexiunea/deflexiunile adiacente.

Reprezentarea grafică pe hartie milimetrica, aşa cum apare în poza de mai

sus se realizează prin analiza undei:  amplitudine, durata, morfologie, axa electrica
in plan frontal.

Electrocardiograma pe înţelesul tuturor:

Electrocardiograma (EKG, ECG) este un test noninvaziv si nedureros care

masoara impulsurile electrice ale inimii. 
Inima este formata din doua atrii si doua ventricule care se contracta ritmic si
intr-o anumita ordine (intai atriul si apoi ventriculul), ordine dictata de impulsurile
electrice. Acestea sunt culese in timpul testului de placute mici sau ventuze
metalice si transformate grafic in unde care apoi sunt inregistrate pe hartie.

Electrocardiograma poate inregistra:

•    Tulburari de ritm sau de conducere (extrasistole, tahicardie, blocuri);

•    Modificari ale dimensiunii cavitatilor cardiace (ex. dilatarea atriului, ingrosarea
peretelui ventricular);
•    Afectiuni ischemice ale inimii (ex. angina pectorala, infarctul miocardic);
•    Modificari hidroelectrolitice care afecteaza functia cardiaca (ex. scaderea sau
cresterea concentratiei de potasiu seric);
•    Semne indirecte ale unor afectiuni (ex. in trombembolismul pulmonar).

Electrocardiograma este indicata in urmatoarele situatii:

•    Ai avut o durere in piept, cu caracter de presiune, cu durata sub 5 minute,
aparuta in conditii de efort si care a cedat la repaus sau dupa tratament cu
nitroglicerina;
•    Ai avut palpitatii sau senzatie de "nod in gat";
•    Ai avut ameteli sau ai lesinat;
•    Anual sau la indicatia medicului cardiolog daca te afli in evidenta medicala cu:
angina pectorala, hipertensiune arteriala, diabet zaharat, hipercolesterolemie sau
daca esti fumator cronic.

Cum te pregatesti pentru electrocardiograma?

Nu este nevoie de o pregatire speciala pentru realizarea unei

electrocardiograme. Investigatia dureaza cateva minute si se poate face in orice
moment al zilei, fie de medic, fie de asistentă medicală. 
In timpul testului, se vor plasa electrozii pe piele: sase la nivel toracic si patru
la incheieturile mainilor si ale picioarelor. Apoi, se va porni inregistrarea. Pe
parcursul inregistrarii, nu trebuie sa vorbesti sau sa tusesti pentru a nu afecta
rezultatul. Nu trebuie sa te ingrijorezi, deoarece nu exista pericol de electrocutare.
Electrocardiograma va fi interpretata de medicul care a recomandat-o
(cardiolog, internist, medic de familie, urgentist) rezultatele fiind folosite pentru a
stabili un plan terapeutic corect.