Electrocardiografia

Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a fenomenelor electrice

generate de activitatea inimii, adică a diferenţelor de potenţial electric de la nivelul
miocardului.
Aceste diferenţe de potenţial ale câmpului electric, aşa numiţii biocurenţi,
pot fi captaţi cu ajutorul unor electrozi şi transmişi unui aparat electrocardiograf,
care este un galvanometru.
Fenomenele mecanice miocardice, adică contracţiile, sunt precedate de
fenomenele electrice. Fibra musculară miocardică în repaus, în diastolă, are la
suprafaţă sarcini pozitive şi negative în interior, adică este polarizată.
Excitarea fibrei miocardice produce depolarizarea ei creându-se diferenţe de
potenţial electric între zonele excitate - depolarizate - şi zonele neexcitate –
polarizate. Regiunile depolarizate devin electronegative faţă de cele polarizate.
În momentul retragerii undei de excitaţie dintr-o zonă, aceasta se
repolarizează, redevenind eleotropozitivă, realizându-se un nou dezechilibru
electric între zonele repolarizate şi zonele depolarizate. Repolarizarea stratului
subepicardic se face înaintea celui subendocardic deoarece depolarizarea se
efectuează mai încet în stratul subendocardic decât în cel subepicardic, deci în mod
normal procesul de repolarizare se face de la epicard spre endocard.
Excitaţia ia naştere în mod normal în nodul sinuzal şi se răspîndeşte apoi în
musculatura atrială, atriul drept fiind depolarizat cu o,ol-o,o2 sec. înaintea celui
stîng. Depolarizarea atrială se face radiar, vectorul de depolarizare a atriului drept
fiind orientat spre stânga, inferior şi anterior, iar cel al atriului stâng spre stânga şi
posterior. Recent au fost descrise şi căi specifice de conducere în atriu, respectiv 3
căi internodale prin care excitaţia pornită din nodul sinusal ajunge şi la nodul atrio-
ventricular.
Unda de excitaţie parcurge apoi nodul atrio-ventricular Aschoff-Tawara,
care se află situat în partea inferioară a septului interatrial. De aici trece în
fasciculul His şi ramificaţiile sale.
Din ramificaţiile fasciculului His excitaţia trece în reţeaua Purkinje, reţea
subendocardică formată din fibre de ţesut specific care vine în contact cu fibrele
musculare miocardice, în cele 2/3 interne ale miocardului (zona subendocardică).
În 1/3 externă a miocardului excitaţia se propagă prin continuitate.

Electrocardiograma este o metodă de înregistrare grafică a diferenţelor de

potenţial generate de depolarizarea şi repolarizarea miocardului. Aceste diferenţe
de potenţial pot fi captate cu ajutorul unor electrozi, situaţi pe cord sau la distanţă,
obţinând următoarele derivaţii:
1. Derivaţii directe:
- epicardice (electrozii aplicaţi pe epicard)
- endocavitare (electrozii introduşi endocavitar)
2. Derivaţii semidirecte:
- esofagiene (electrozi introduşi în esofag)
- pericardice (electrozi aplicaţi pe pericard)
3. Derivaţii indirecte sau periferice :
- bipolarele şi unipolarele membrelor (electrozii sunt plasaţi pe membre)
- precordiale (electrozii plasaţi pe cutia toracică).
Derivaţiile unipolare precordiale au un electrod explorator situat în diferite
puncte pe cutia toracică şi un electrod indiferent. (fig.4)

- Derivaţiile unipolare precordiale

 Punctele de pe cutia toracică unde se aplică electrozii exploratori în cazul
derivaţiilor precordiale, sunt următoarele:
V1 = parasternal drept, în spaţiul al IV-lea intercostal
V2 = parasternal stâng, în spaţiul al IV-lea intercostal
V3 = 1/2 distanţei dintre V2 – V4
V4 = spaţiul al V-lea intercostal pe linia medioclaviculară stângă
V5 = intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia axilară anterioară
stângă
V6 = intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia axilară mijlocie stângă
V7 - 8 = intersecţiile orizontale duse prin V 4 – V6 cu linia axilară posterioară
stângă şi scapulară stângă
V3R, V4R, V5R = simetrice cu V3, V4, V5 dar pe hemitoracele drept.

Tehnica de înregistrare şi interpretare a electrocardiogramei

Înregistrarea traseelor electrocardiografice se efectuează cu
electrocardiografe. Aceste aparate amplifică biocurenţii rezultaţi din activitatea
electrică a inimii.
Sistemul de înscriere al electrocardiogramelor poate fi sistem cu înscriere
fotografică, înregistrările făcîndu-se în acest caz pe hârtie fotosensibilă sau poate fi
sistem de înscriere directă, caz în care înregistrările se fac pe hârtie EKG cu
ajutorul peniţelor cu cerneală sau pe hârtie termosensibilă cu ajutorul peniţelor cu
sistem de încălzire.
Tehnica efectuării E.K.G. - Pentru înregistrarea unei EKG se fac următoarele
operaţiuni:
- încălzirea aparatului (timp de 3-4 minute);
- etalonarea aparatului şi controlarea stabilităţii spoturilor;
- fixarea electrozilor pe membre şi pe cutia toracică, după prealabilă degresare
a pielii cu alcool şi aplicarea de comprese îmbibate în soluţie de clorură de
Na pentru a realiza un contact mai bun între electrozi şi tegumente. Bolnavul
trebuie să fie în decubit dorsal, în repaus complet şi respiraţie normală,
evitându-se frigul sau căldura excesivă în camera respectivă;
- se înregistrează E.K.G.
Analiza unei electrocardiograme cuprinde următoarele elemente:
1. Stabilirea ritmului inimii;
2. Stabilirea frecvenţei cardiace;
3. Determinarea axei electrice a cordului;
4. Determinarea poziţiei electrice a cordului;
5. Analiza deflexiunilor, segmentelor şi intervalelor înscrise pe traseul
electrocardiografic;
 6. Urmărirea în timp a evoluţiei înregistrărilor E.K.G.
1. Stabilirea ritmului sinusal se face pe baza prezenţei
undei P pozitive obligator în DI DII aVL V4 V5 V6, având caracteristicele undei P
determinate de depolarizarea atrială, produsă de stimul pornit din nodul sinusal
(Keit- Flack). Unda P este negativă în derivaţia aVR.
2. Stabilirea frecvenţei cardiace se poate face prin determinarea numărului de
sutimi de secundă dintre două unde P sau R şi şi împărţim cifra de 6000 (nr. De
sutimi de sec. dintr-un minut) la numărul de sutimi de secundă gasit
3. Determinarea axei electrice a cordului (ÂQRS)
Axa electrică a inimii reprezintă rezultanta vectorială a tuturor vectorilor
cardiaci momentani, produşi de activitatea electrică a inimii.
Există mai multe metode de determinare a axei electrice a cordului dintre
care vom reda 2 metode:
A) Metodă aproximativă, după care axa electrică a inimii se stabileşte în
funcţie de amplitudinea undei R în bipolarele membrelor.
B) Metoda exactă folosind triunghiul echilateral = metoda triunghiului
echilateral:
Se face suma algebrică a componentelor complexului QRS din
DI şi DIII. Cifrle obţinute se notează pe laturile triunghiului care reprezintă
conducerile DI şi DIII, ţinând cont de faptul că fiecare latură a triunghiului
echilateral este împărţită în 2 părţi egale, una pozitivă şi una negativă, la mijloc
fiind punctul zero. Deci cifrele obţinute din suma algebrică a fiecărei derivaţii, DI
sau DIII , le notăm dacă sunt pozitive pe porţiunile pozitive ale laturilor iar dacă sunt
negative pe porţiunile negative ale laturilor care indică DI şi DIII.
Din punctele notate pe cele 2 derivaţii ducem două perpendiculare până
acestea se unesc. Unim cu o linie centrul triunghiului cu punctul de întîlnire a celor
două perpendiculare, linia obţinută indicând direcţia axei electrice a cordului
(ÂQRS).

- Determinarea ÂQRS după metoda triunghiului echilateral

 Determinarea ÂQRS ou metoda triunghiului echilateral (explicaţii în text)

4. Poziţiile electrice ale inimii

Poziţiile electrice ale inimii indică rotaţiile inimii în jurul celor 3 axe
anatomice :
- longitudinal a)
- transversal b)
- antero-posterior c)
a) Rotaţiile cordului în funcţie de axul longitudinal
1) Rotaţie orară
- se reflectă pe EKG prin prezenţa undei S în DI şi a undei Q în DIII , deci SI
QIII.
- zona de tranziţie (derivaţia din precordiale în care complexul QRS este
echidifazic de obicei este în V3 - V4 în precordiale se deplasează spre V5.
2) Rotaţie antiorară:
- se reflectă pe EKG prin prezenţa undei Q în DI şi S în DIII, deci QI SIII.
- zona de tranziţie se deplasează spre derivaţia V2.
b) Rotaţiile cordului în axul transversal
1) Vârf înainte - se decelează pe EKG prin prezenţa undei Q în DI DII DIII.
2) Vârf înapoi - se decelează pe EKG prin prezenţa undei S în DI DII DIII.
c) Rotaţiile în axul antero-posterior
1) Cord orizontalizat
- aVL pozitiv
- aVF negativ
2. Cord semiorizontalizat
- aVL pozitiv de amplitudine mai mică
- aVF echidifazic
3. Cord semiverticalizat
- aVF pozitiv, de amplitudine mică
- aVL echidifazic
 4. Cord verticalizat
- aVF pozitiv
- aVL negativ

5. Cord cu poziţie intermediară

- aVL
pozitive
- aVF
6. Cord cu poziţie neterminabilă
- aVL şi aVF sunt echidifazice
Cord cu poziţie nedeterminabilă
5. Analiza deflexiunilor, segmentelor şi intervalelor înscrise pe traseul
EKG.
Pe traseul EKG se înscriu deflexiuni (unda P, complex QRS,
undele T, U), segmente (PR sau PQ şi ST) şi intervale (P-Q, T-P,
Q-T, P-P, R-R) produse de depolarizarea şi repolarizarea cordului.
(fig.21)

EKG normală
 ELECTROCARDIOGRAMA NORMALĂ

a) Unda P - reprezintă depolarizarea atrială

- formă - undă rotunjită; uneori ascuţită în aVF
- sensul - pozitiv în majoritatea conducerilor
- negativă în aVR
- poate fi ascuţită, dlfazică sau inversată în V1
- durată – 0,08 – 0,11 sec.
- amplitudine – până la 2,5 mm (0,25 mV)
b) Unda Ta sau Tp - reprezintă repolarizarea atrială, fiind o mică undă negativă,
suprapusă complexului QRS, nu se vede pe EKG.
c) Segment PR sau PQ - reprezintă timpul necesar conducerii stimului cardiac prin
nodul atrio-ventricular, este intervalul cuprins între sfârşitul undei P şi începutul
complexului QRS, având o durată o,o4 - o,lo sec.
d) Interval P-Q sau P-R - distanţa de la începutul undei P până la începutul
complexului QRS, avînd o durată minimă de o,12 sec şi maximă de 0,21 sec.
e) Complexul QRS – reprezintă procesul de depolarizare ventriculară.
Depolarizarea începe în regiunea septului interventricular, se continuă în regiunea
apicală ultimele porţiuni depolarizate fiind cele bazale.
- durata totală 0,06 sec. - o,10 sec.
- deflexiunea intrinsecoidă = distanţa de la începutul complexului QRS până
la ultimul vîrf al undei R.
Are o durată maximă în V2 de o,o3 sec. şi în V5 de o,o5 sec.

a) V1 – V2 b) V5 – V6
-

f) Segmentul ST - reprezintă prima parte a repolarizării ventriculare

- se înscrie în mod normal pe linia izoelectrică. Se admite drept normal o
subdenivelare de maximum 0,5 mm a segmentului ST în V 4, cu condiţia ca unda T
să aibă aspect normal precum şi o supradenivelare a lui, în special la tineri, de 1-2
mm în precordialele drepte
- durata segmentului ST nu depăşeşte durata QRS-ului care-1 urmează
- punctul de unire al ramului ascendent al undei S şi începutul segmentului ST se numeşte punct
joncţional (J) care se înscrie pe linia izoelectrică sau poate fi denivelat faţă de linia izoelectrică (supra
sau subdenivelat) cu maximum o,5 mm
- segmentul ST poate fi discret subdenivelat prin faptul că este uneori deplasat sub linia izoelectrică
de unda Ta.
g) Unda T - reprezintă a 2-a parte a repolarizării ventriculare. Caracteristici :
- forma - asimetrică având o pantă ascendentă lentă şi una descendentă abruptă.
- sens - obligator pozitiv în ritmul sinusal în derivaţiile D1, D2, aVL, V2, V3, V4, V5,
V6 şi negativ în aVR, poate fi difazică sau negativă în D3, aVF, V1
- durata - o,15 - o,3o sec,
- amplitudine - 2-3 mm, uneori în precordialele drepte, în special la tineri, poate să
atingă 5-8 mm.
h) Unda U - unda mică pozitivă având o durată de o,15-o,2o sec.
amplitudine de maximum lo% din unda T pe care o urmează, s-ar datora post-potenţialului negativ
în momentul în care ionii K+ părăsesc celula miocardică în timpul diastolei. Această undă apare în
bradicardii, hipertrofii ventriculare, iar când este negativă indică
un prognostic sever (ex. cardiopatie ischemică).
i) Intervalul TP - distanţa de la sfârşitul undei T şi până la începutul undei P, reprezintă diastola
generală şi se consideră ca indicator al liniei izoelectrice.
j) Intervalul Q-T - distanţa de la începutul complexului
QRS până la sfârşitul undei T. Are o durată de o,24-o,42 sec. în
raport cu frecvenţa cardiacă.

Determinarea intervalului Q-T în funcţie de frecvenţa cardiacă (F.C.)

 Modificări fiziologice ale E.K.G

Electrocardiograma normală poate prezenta variaţii fiziologice legate de

vârstă, sex, tipul constituţional, respiraţie, poziţia corpului, tonusul vegetativ etc.
Vârsta înaintată poate produce o scădere a amplitudinei complexelor QRS şi
a undelor T şi creşterea intervalelor P-R şi Q-T.
Sexul femenin poate prezenta complexe QRS de amplitudine mai mică în
derivaţiile precordiale, în comparaţie cu sexul masculin.
Tipul constituţional poate influenţa aspectul electrocardiografic. Astfel la
indivizii cu aspect longilin astenic, cordul are tendinţă la verticalizare cu ÂQRS
deviată la dreapta. La tipul picnic cordul are tendinţă de orizontalizare şi ÂQRS
este deviată la stânga.
Respiraţia poate creşte frecvenţa cardiacă în inspiraţie şi să o scadă în
expiraţie. De asemenea în inspir profund diafragmul coboară şi cordul se
verticalizează cu devierea ÂQRS la dreapta, iar în expiraţie poziţia cordului se
orizontalizează cu ÂQRS deviată la stânga.
Poziţia corpului determină modificări ale electrocardiogramei, în
ortostatism şi decubit lateral drept cordul verticalizându-se cu ÂQRS deviată la
dreapta, iar în decubit lateral stâng cordul se orizontalizează cu devierea ÂQRS la
stânga.
La sportivii care au făcut mult antrenament frecvenţa cardiacă poate fi de
5o-6o bătăi/min. şi durata complexului QRS poate fi crescută.
Predominenţa simpatică produce creşterea frecvenţei cardiace, segmentul
poate fi subdenivelat şi unda T de amplitudine scăzută.
Predominenţa vagotoniei se exprimă prin bradicardie sinusală, segmentul
ST poate fi supradenlvelat cu unde T înalte, largi la bază.

BIBLIOGRAFIE:
Curs fiziologie- Dr. Balaet Constantin