Electrocardiograma

EKG-ul reprezintă electrocardiograma și se referă la o metodă

de examinare în care se măsoară activitatea electrică a inimii. Pe
baza electrozilor aplicați direct pe piele, medicul poate judeca
dacă inima funcționează corect.
Inima este o pompă musculară formată din patru cămăruțe: două
numite atrii și două ventricule. Pompa se contractă ritmic
datorită unui sistem electric natural care o stimulează automat.
Activitatea acestui sistem electric natural și a mușchiului inimii
este verificată prin EKG.
Ideal este ca electrocardiograma să nu fie privită în mod izolat,
ci coroborată cu alte analize, interpretate toate de către un medic
specialist.
Electrocardiograma oferă medicului informații despre ritmul,
frecvența și excitația, răspândirea și regresia inimii. Acestea sunt
adesea modificate în următoarele boli:
• atac de cord
• bolile arterelor coronare
• aritmie cardiacă. Când apar palpitații, deci bătăi anormale ale
inimii ( fibrilație atrială, fibrilație ventriculară )
• inflamația mușchiului cardiac (miocardită) sau a pericardului
(pericardită)
• supradozajul și intoxicațiile cu anumite medicamente (de ex.
neuroleptice)
• lipsa sau abundența anumitor minerale (potasiu, spre ex. )
• îngroșarea peretelui inimii (hipertrofie cardiacă dreaptă sau
inimă stângă
• când ai dureri în piept. Acestea se pot datora cardiopatiei
ischemice (reducerea fluxului de sânge către mușchiul inimii,
ducând până la infarct)
• când suferi de diabet, ai colesterolul mărit sau ești mare
fumător
• când apare dispneea de efort (simți că nu mai ai aer atunci când
depui un efort)
• dacă suferi de o boală cronică de plămâni
Deoarece unele dintre aceste boli sunt urgențe comune, în
fiecare ambulanță există un EKG mobil.
Electrocardiograful este un galvanometru înregistrator ale
variaţiilor potenţialului electric dintre două puncte date ale unui
câmp electric.
Structura electrocardiografului:este un sistem de culegere al
biopotenţialului electric (electrozi);un sistem de preamplificare
al curentului bioelectric , un sistemul de selectare pentru
conexiunile dintre diferiţii electrozisistem de amplificare de
putere; un sistem de înscriere: înscriere mecanică directă cu
ajutorul unor peniţe înregistratoare, înscriere pe hârtie
fotosensibilă sau termosensibilă; înscriere cu prelucrare
computerizată.
Derivaţiile ECG (bipolare, unipolare)
Derivaţia este raportul spaţial dintre două puncte pe care se
plasează electrozii înregistratori ai
electrocardiografului
Caracteristicile derivației sunt
• zonele de aplicare ale electrozilor (2), de la nivelul cărora se
înregistrează potenţialul electric cardiac;
• axul de înregistrare al derivației (dreapta ce uneşte cele două
puncte de
culegere şi pe care se face proiecţia vectorilor cardiaci);
OBS: axul derivaţiei are:o parte pozitivă, ceea ce înseamnă că
proiecţia vectorului orientată în acel
sens, se va înregistra ca deflexiune pozitivă si o parte negativă,
→ proiecţia vectorului orientată spre extremitatea negativă, se
va înregistra ca deflexiune negative.
Activitatea electrică a muşchiului cardiac îşi are originea în
fenomenele electrice de depolarizare şi repolarizare membranară
ale fibrelor musculare cardiace. Celula miocardică = repartiţie
ionică inegală de o parte şi de alta a membranei cu o încărcătură
electrică diferită pe cele două feţe: - potenţial membranar de
repaus: negativ la interior şi pozitiv la exterior cu o diferenţă de
potenţial electric de – 90 mV; - depolarizarea: un stimul care
produce o reducere a potenţialului de repaus de la - 90 mV la cel
puţin -70 mV = potenţial cu valoare de prag (Na+pătrund brusc
în celulă prin canale ionice rapide); - repolarizarea= refacerea
potenţialului transmembranar de repaus, indusă de deplasarea
sarcinilor electrice în sens opus, care compenseazădepolarizarea.
Depolarizarea declanșată într-un punct se propagă rapid,
spontan, din aproape în aproape, în toată suprafaţa membranară
(structura sinciţială). La un moment dat, în ţesutul miocardic,
există o parte depolarizată (activată) electronegativă, şi o parte
aflată în repaus, repolarizată, electropozitivă. Între două puncte
(zone) situate în apropierea suprafeţei limitante dintre partea
depolarizată şi cea repolarizată există un potenţial electric
maxim, unul negativ şi altul pozitiv (dipol). Forţa electromotică
care generează cele două câmpuri electrice poate fi reprezentată
grafic printrun vector, cu caracteristicile: punct de origine,
direcţie, sens , mărime.
Activitatea electrică cardiacă este iniţiată în mod automat şi
ritmic în nodul sinoatrial (NSA) (Keith-Flack), pacemaker-ul de
bază al inimii.
Depolarizarea atrială începe din porţiunea postero-supero
laterală a atriul drept, cuprinde ambele atrii şi se desfăşoară sub
forma de unde concentrice, pe o direcţie generală rezultantă
orientată: - de la dreapta la stânga, - cranio-caudal şi - dinspre
posterior spre anterior.
În atriul drept au fost descrise 3 tracturi internodale (căi
preferenţiale de conducere a excitaţiei la NAV): tractul
internodal anterior (Bachmann) situat în septul interatrial, uneşte
NSA cu porţiunea superioară a NAV; secundar dă o ramificaţie
care străbate septul interatrial şi se distribuie la atriul stâng; este
considerară calea cea mai scurtă dintre cele două noduri prin
care se face în mod obişnuit transmiterea; tractul internodal
mijlociu (Wenckebach) este situat pe peretele posterior al AD;
tractul internodal posterior (Thorel), situat pe peretele
posterolateral al AD, face legătura cu porţiunea caudală a NAV,
există un asincronism fiziologic al depolarizării celor două atrii
(atriul stâng îşi încheie depolarizarea cu o întârziere de 0,01-
0,02 sec), aspectul grafic al asincronismului activării atriale este
neglijabil, sub forma unei discrete crestături a undei P, mai ales
în derivaţiile ce realizază o culegere a potenţialelor pe direcţia
dreapta - stânga: DI , DII, aVL, V5-6.
Caracteristicile undei P pe ECG sunt Forma: rotunjită, „în
cupolă”,contur regulat, uneori uşor crestată; Durata: 0,08 – 0,10
sec; Amplitudine : sub 2,5 mm (2,5mV); Sens: axul undei P este
între +30˚ şi +60˚ (limita: 0˚ - +90˚); în DBS: PI –II pozitivă,
PIII pozitivă, bifazică(+-) sau negativă; în DUM: PaVR
negativă; PaVL variat: pozitivă, bifazică, negativă; PaVF
pozitivă; în DT: PV1-V2 pozitivă, bifazică (+-) prima fază
pozitivă corespunde depolarizării AD, urmată de o fază negativă
ce corespunde activării atriului stîng; PV3-V6 pozitivă.
Conducerea atrio-ventriculară prin sistemul joncţional atrio-
ventricular reprezentat de: nodul atrioventricular (NAV)
(Aschoff-Tawara); caracteristicile electrofiziologice ale zonei
atrio-nodale conferă nodului atrio-ventricular funcţia de „filtru
electric”, constituind zona de „întârziere fiziologică” a
conducerii atrio-ventriculare; fasciculul His are două porţiuni:
porţiunea penetrantă cu traseu pe faţa stângă a porţiunii
membranoase a septului interventricular; porţiunea divizată :
ramura dreaptă, subţire, cu un traiect de-a lungul feţei drepte a
septului interventricular până la vârful cavităţii VD; ramura
stângă mai groasă care după un scurt traiect de divide în două
fascicule, antero-superior (FA) şi postero-inferior (FP)
Conducerea atrio-ventriculară Pe ECG conducerea atrio-
ventriculară = segmentul PQ (poziție izoelectrică, durata 0,02-
0,12 sec).
Intervalul P-Q (0,12-0,21 sec) cuprinde unda P şi segmentul PQ
(sau numit PR când nu există undă Q). Durata intervalului P-Q
este în raport cu frecvenţa cardiacă: în bradicardii intervalul P-Q
se alungeşte, iar în tahicardii se scurtează.
Unda de depolarizare străbate rapid (3-4000 mm/sec)
arborizaţiile subendocardice ale celor două ramuri ale
fasciculului His, arborizaţii care se continuă cu reţeaua
subendocardică a fibrelor Purkinje. De la acest nivel, conducerea
se realizează „din aproape în aproape” prin miocardul de lucru
ventricular cu sensul de la endocard la epicard. Pe ECG se
înregistrează numai depolarizarea miocardului de lucru
ventricular sub forma complexului de unde QRS.
Depolarizarea septului interventricular debutează în porţiunea
mijlocie a feţei stângi a SIV de unde excitaţia se va propaga în
cea mai mare parte a miocardului septal şi în ariile paraseptale;
După 0,01-0,02 sec începe şi depolarizarea feţei drepte a SIV în
apropierea vârfului cavităţii ventriculare drepte unde ramura
dreaptă a fasciculului His dă primele arborizaţii de reţea
Purkinje. În consecinţă, depolarizarea septală se face dinspre
ambele cavităţi ventriculare, frontul depolarizării dinspre stânga
fiind însă predominant. Vectorul rezultant, al depolarizării
septale va fi orientat de la: stânga la dreapta,dinspre posterior
spre anterior şi cranio-caudal.
Depolarizarea zonelor subendocardice apicale ventriculare cu
extindere către pereţii liberi ventriculari ü Impulsul electric
cardiac parcurge reţeaua Purkinje distribuită în jumătatea
subendocardică a miocardului de lucru ventricular şi o
depolarizează aproape simultan („zona mută electric”.) ü
Deplasarea undei de depolarizare către epicard din acest moment
se face după un vector rezultant orientat în sensul axului
anatomic al cordului: de la dreapta la stânga, cranio-caudal şi
postero-anterior pe ECG: DI , aVL, V5-6, se încheie înscrierea
undei q (vectorul fiind perpendicular generează o proiecţie
punctiformă), sau se înscrie o deflexiune pozitivă, respectiv
începutul undei R; V1-2, se încheie înscrierea undei r, sau se
continuă înregistrarea deflexiunii negative, înscriindu-se un
început de unda S.
Depolarizarea pereţilor liberi ventriculari datorită grosimii
diferite a pereţilor ventriculari, activarea ventriculară dreaptă se
va face extrem de rapid aşa încât acest moment va fi dominat de
frontul de depolarizare al peretelui ventricular stâng. Undei de
depolarizare îi va corespunde un vector mare cu orientarea: de la
dreapta la stânga, antero-posterior şi uşor cranio-caudal. pe
ECG: - DI , aVL, V5-6, o undă pozitivă R amplă; - V1-2, o undă
negativă S.
Depolarizarea porțiunii postero-bazale a ventriculului stâng
Corespunde sfârşitului depolarizării ventriculare, ultimele zone
rămase neactivate fiind cele postero-bazale. Activarea acestora
se face după o direcţie antero-posterioară, aproximativ
perpendiculară pe derivaţiile planului frontal. Contribuţia
acestui moment la electrogeneza QRS este minoră: în DT stângi
se înregistrează o mică deflexiune negativă terminală s , iar în
cele drepte se termină unda S.
Nomenclatura undelor,pentru identificarea lor se folosesc litere
mari (Q,R,S) pentru deflexiunile ce depăşesc 3 mm amplitudine
şi litere mici (q,r,s) pentru cele sub această valoare; prima undă
pozitivă este marcată cu litera R (r), iar următoarele eventuale
unde pozitive sunt notate cu R', R'' sau r',r''; dacă deflexiunea
negativă dintre două vârfuri R coboară sub linia izoelectrică se
consideră existenţa a două unde R (R şi R'); în sens contrar este
vorba de o undă R bifidă, unda negativă care precede unda
pozitivă R este numită q (Q), iar cea (cele) care urmează undei
(undelor) pozitive sunt numite S (S', S'') sau s (s',s''); în situaţia
în care nu există unda pozitivă şi complexul este în totalitate
negativ, el este numit de tip QS.
Caracteristicle complexului QRS forma complexului QRS este
polifazica, unde ascuţite, negative (Q, S), pozitivă (R); traseul
trebuie să fie subţire fără îngroşări, neregularităţi sau incizuri; -
în mod normal, pe ECG pot apare complexe de tip: În DT: V1, 2
tip rS; V3,4 tip intermediar RS, rs; V5, 6 tip qRs; În DUM: aVR
tip QS, rS; aVL tip qR, RS; aVF tip RS, Rs, rS.
Amplitudinea QRS DBS, DUM: 0,5-1,6 mV (5 -16 mm); există
tabele în care sunt indicate limitele maxime în funcţie de sex şi
vârstă; complexele QRS DTD r sub 5-7 mm şi S de 16-23 mm;
complexele QRS DTS : q sub 2 mm, R sub 16-24 mm şi S
absent sau mic sub 4 mm; Q lipseşte în V1,V2, apare în V3-V6;
amplitudinea undei R creşte progresiv de la V1 la V5, cu o
uşoară descreştere în V6; amplitudinea undei S este maximă în
V2, ceva mai mică în V1, după care descreşte progresiv de la V2
la V6; amplitudinea QRS scade în V6, V7 faţă de V5; zona de
tranziţie este marcată de complexele RS izodifazice şi este în
mod normal situată în jurul derivaţiei V3; indicii de „hipertrofie
ventriculară” din DT au ca valori normale: SV1,2 + RV5,6 < 30-
35 mm.
Durata timpul De Apariţie Al Deflexiunii Intrinsecoide (TADI)
sau (timp de activare ventricular, VAT) = intervalul de timp
necesar undei de depolarizare pentru parcurgerea grosimii
peretelui ventricular de la începutul depolarizării ventriculare
până la apariţia undei de excitaţie pe suprafaţa epicardică cea
mai apropiată de electrodul explorator; = se măsoară de la
începutul complexului QRS până la vârful deflexiunii pozitive;
Valori normale: TADI V1-V2 ≤ 0,035 sec; V5-V6 ≤ 0,045 sec.
Sens = axul QRS: între +30˚ şi +60˚ cu limite de la 0˚ la +90˚.
Repolarizarea ventriculară reprezinta procesele bioelectrice de
refacere a echilibrului electric de repaus celular miocardic; avem
două etape: repolarizarea lentă ventriculară este segmentul ST
(poziţie izoelectrică şi doar în V1-2 poate fi uşor
supradenivelat). repolarizarea rapidă ventriculară → dipol unic
momentan cu orientare de la dreapta la stânga şi postero-
anterior. Consecinţa electrofiziologică a repolarizării rapide
ventriculare pe ECG este înregistrarea undei T.
Unda T are Forma: rotunjită, asimetrică, cu o pantă ascendentă
mai înclinată şi o pantă descendentă mai abruptă, contur regulat;
Durata: nu are valoare semiologică; Amplitudinea : se
raportează la amplitudinea undei R din DBS şi în mod normal
trebuie să fie aproximativ 1/3 · R; Sens: axul undei T în plan
frontal este +45˚ cu limite: 0˚ - +60˚; ü în DBS: unda TDI –DIII
pozitivă; TDI > TDIII ; ü în DUM: unda T concordantă cu
complexul QRS; în DT: unda T în V1-2 pozitivă sau bifazică (+-
); uneori poate fi negativă în V1 (T negativ la tipul de complex
rS nu are semnificaţie patologică la copii, obezi, gravide).
Intervalul QT reprezintă înscrierea activităţii electrice
ventriculare complete (depolarizare şi repolarizare). =
complexul QRS, segmentul ST şi unda T , se ia în consideraţie
durata cea mai lungă înscrisă într-una din derivaţii (aprecierea
corectă se face în V3, V4) = durata sa este influenţată de
frecvenţa cardiacă, adică de durata R-R. = au fost propuse
numeroase formule de calcul pentru intervalul Q-T: formula
Bazett: Q-T = K · 0,37 √R-R, unde K = 4 (femei) şi 3,7
(bărbaţi). valori normale: 0.39s ±0.04s în normocardie, Q-T este
45% din R-R, în tahicardii aproximativ 50%, în bradicardie sub
40 % din R-R.
Unda U este generată de postpotenţiale dezvoltate în anumite
regiuni ale miocardului de lucru ventricular. Caracteristicile
undei U pe ECG Forma: rotunjită, contur regulat; Durata:0,15
-0,25 sec; Amplitudinea: sub 2 mm Sens: acelaţi sens cu unda T
în derivaţia respectivă.
Repolarizarea atriala urmează depolarizării atriale are durată de
2-3 ori mai mare decât depolarizarea atrială (se suprapune peste
complexul QRS şi începutul segmentului ST) Unda de
repolarizare apare pe ECG în blocul A-V când unda P se
distanţeaza de QRS.