UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCURESTI

FACULTATEA DE ASISTENTA MEDICALA GENERALA

MICROBIOLOGIE

Coordonator: Dr.Coculescu Bogdan

Student: Mihaila Cristina
An I AMG, Grupa 2
 Importanța decontaminării și dezinfecției în
prevenirea infecției cu Clostridium difficile

Clostridium difficile este o bacterie strict anaerobă (se dezvoltă numai în absenţa
oxigenului), Gram-pozitivă, sporogenă, care poate coloniza tractul gastrointestinal al omului. Din
punct de vedere clinic, colonizarea poate îmbrăca aspecte diferite, în funcţie de starea de
imunitate a gazdei, care pot varia de la portaj asimptomatic până la diaree severă, colită
pseudomembranoasă, megacolon toxic, perforarea colonului şi, în unele cazuri, evoluţie către
deces.
C. difficile este o bacterie ubicuitară, prezentă în sol şi în sedimente marine. în condiţii
mai puţin favorabile, din punct de vedere nutritiv şi fizico-chimic, celulele vegetative de C.
difficile se transformă în spori, care constituie cea mai rezistentă formă de viaţă la bacterii. A
fost izolat de la câini şi pisici (până la 35% dintre exemplarele testate), precum şi de la o mare
varietate de animale din alte specii (Songer, 2005). Poate fi prezent în materiile fecale ale
indivizilor non-diareici în proporţie de 5-10%. Acest microorganism poate face parte din
microbiota normală intestinală a numeroşi copii aflaţi sub vârsta de doi ani şi este mai puţin
frecvent la indivizi cu vârste mai mari.
In mediul de spital a fost detectat la până la 25% dintre pacienţi, Clostridium difficile
fiind cel mai frecvent factor infectios implicat în diareea nosocomială (Gerding et al., 1995).
Cel mai frecvent, infecţiile generate de C. difficile se datorează tratamentului cu
antibiotice de spectru larg (clindamicina, lincomicina, ampicilina şi cefalosporinele) sau
substanţe chimioterapice precum methotrexatul sau fluorouracilul, dar orice substanţă
antimicrobiană, incluzând şi agenţii antifungici sau antivirali poate genera manifestări clinice,
indiferent de doza terapeutică sau de calea de administrare. Există şi alţi factori care pot
predispune la colită pseudomembranoasă asociată C. difficile: uremia, modificările majore în
dietă, modificări ale motilităţii intestinale, intervenţii chirurgicale la acest nivel, ischemie,
malnutriţie, şoc sau maladia Hirschsprung (Said Fadi Yassin, 2002).
Antibioticele afectează microbiota normală intestinală şi permit colonizarea şi
multiplicarea acestui microorganism anaerob. Cel mai frecvent, pentru că celulele vegetative mor
rapid în prezenţa oxigenului, în organism pătrund sporii, prin circuit fecal-oral sau pe cale
aerogenă, în condiţii precare de igienă. Sporii rezistă mediului acid din stomac, iar acizii biliari
stimulează germinarea sporilor şi astfel se formează celule vegetative, care se vor multiplica
rapid şi vor coloniza nişe neocupate ale epiteliului intestinal.
Odată ajunse la nivelul mucoasei intestinului gros, celulele vegetative produc în cantităţi
mari două tipuri de toxine: toxina A, sau enterotoxina şi toxina B, cu efect citotoxic. Cele două
toxine se fixează la nivelul receptorilor specifici de pe suprafaţa celulelor epiteliale ale mucoasei
intestinului gros şi acţionează sinergie: toxina A produce leziuni la nivelul mucoasei,
manifestându-şi efectul prin ruperea microfilamentelor citoplasmatice şi favorizează, astfel,
pătrunderea toxinei B în mucoasa lezată şi exercitarea de către aceasta a unui efect citotoxic
puternic. Leziunile conduc, în final, la diaree şi inflamarea mucoasei intestinului gros sau a
colonului (colită), hemoragie, necroză. Toxinele interferă cu sinteza proteică, atrag granulocitele
şi măresc permeabilitatea capilară şi peristaltismul (mişcările intestinului care favorizează
eliminarea microorganismelor sau a substanţelor nocive).
 Diagnosticul corect al infecţiilor produse de C. difficile este esenţial pentru combaterea
extinderii infecţiilor nosocomiale sau comunitare.
Infecţia cu Clostridium difficile (CDI) reprezintă cea mai frecventă cauză a diareei
nosocomiale în ţările dezvoltate și este o importantă problemă de sănătate publică în SUA și
Europa.
Rata infecţiei cu Clostridium difficile în Europa a fost de 4,1 cazuri/10.000 pacienți-zile,
18% fiind infecții recurente (ECDC, 2011). Mortalitatea la 90 de zile a fost de 22%, infecţia cu
Clostridium difficile fiind cauza primară de deces la 2% din pacienți și o cauză ce a contribuit la
deces la 7% din pacienți.
În SUA, infecția cu Clostridium difficile a depășit infecția cu Stafilococ auriu meticilino-
rezistent (MRSA), fiind înregistrate peste 250.000 cazuri/an, o mortalitate de 1-2,5% și costuri
de 3 miliarde de dolari/an.
Spitalele reprezintă un mediu cu risc, deoarece sporii de C.difficile pot supraviețui
perioade îndelungate pe suprafețe, dacă nu sunt aplicate măsuri de curățenie și dezinfecție. Deși
se credea că principalul mecanism de transmitere a infecției între pacienți este reprezentat de
mâinile personalului medical, în ultimii ani, se acordă o atenție deosebită contribuției
suprafețelor și echipamentelor contaminate din saloanele pacienților în transmiterea endemică și
epidemică a C.difficile, dar și a altor patogeni (MRSA, norovirus, enterococ rezistent la
vancomicină etc).
Studii recente au arătat că 49% dintre saloanele ocupate de pacienți cu C.difficile au fost
contaminate, iar rata de răspândire a infecției a fost între 2,9 și 75%.
C.difficile a fost izolat de pe mâinile pacienților infectați și ale personalului medical care
îngrijește acești pacienți, frecvența culturilor pozitive fiind corelată cu contaminarea mediului: la
o rată de contaminare a suprafețelor și echipamentelor de peste 50%, procentul culturilor pozitive
de pe mâinile personalului medical a fost de 36%, în timp ce la o contaminare a mediului între 0
și 25%, frecvența culturilor pozitive de pe mâinile personalului medical a fost 0%.
Există numeroase ghiduri privind controlul CDI care recomandă folosirea agenților pe
bază de clor pentru dezinfecția zilnică și terminală a suprafețelor și a obiectelor din saloanele
pacienților, precauțiuni de contact pe durata spitalizării și igiena mâinilor cu apă și săpun.
Pentru a crește eficiența intervențiilor de decontaminare a mediului sunt necesare și
acțiuni de instruire a personalului ce efectuează curățenia, monitorizarea eficienței curățeniei și
dezinfecția terminală a saloanelor după efectuarea curățeniei cu vapori de apă oxigenată sau
radiații UV.