Electrocardiografie

Definitie
Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică, pe axele de derivatie, a proiectiei vectorilor
activităţii electrice a inimii.

Geneza electrocardiogramei
1. Teoria dipolului
Dipolul reprezinta un cuplu de sarcini electrice: una pozitivă şi alta negativă. Teoria
dipolului compară câmpul electric creat de un dipol artificial într-un mediu conductor, cu
câmpul electric generat de miocard. La nivelul ţesutului miocardic, excitaţia este iniţiată într-un
punct, în condiţii fiziologice în nodulul sino-atrial şi se propagă cu rapiditate de la o celulă la
alta. Porţiunea din miocard activată sau depolarizată devine electronegativă, iar cea neactivată,
aflată încă în repaus rămâne electropozitivă. Intre cele doua portiuni se creaza un dipol care se
propagă pe masură ce se desfăşoară ciclul cardiac.
2. Teoria vectorială
Un dipol poate fi reprezentat grafic printr-un vector, orientat dinspre zona electronegativă
înspre zona electropozitivă. Vectorul are o mărime determinată de diferenţa de potenţial dintre
cei doi poli ai dipolului. Există vectori cardiaci care corespund dipolului unei fibre miocardice,
numiţi vectori elementari, alţii sunt vectorii instantanei, care reprezintă grafic însumarea unor
vectori elementari dintr-un anumit moment, din timpul activităţii cardiace. Toţi aceşti vectori, se
supun legilor matematice si pot fi însumaţi, deplasaţi sau măsuraţi, prin proiecţiile lor ortogonale
pe anumite axe, numite derivaţii ECG.
Un vector se caracterizeaza prin:
a) mărime
b) origine
c) direcţie
d) sens.
Vectorii se pot însuma, astfel:
− doi vectori de sens contrar şi de mărimi diferite se însumează algebric (scăzând vectorul mai
mic din cel mai mare), rezultanta având sensul vectorului mai mare (fig.1a);
− doi vectori egali, dar de sens opus, prin însumare se anulează, rezultanta fiind zero (fig.1b);
− doi vectori cu punct de origine comun, dar cu direcţii diferite, se însumează după regula
paralelogramului forţelor, construit prin ducerea din capetele lor a unor paralele la vectori.
Diagonala paralelogramului astfel format reprezentă rezultanta R (fig. 2 a, b, c).

Fig.1. Compunerea a doi vectori coliniari, de direcţii opuse a) de mărime diferită; b) de

mărime egală.

Fig.2 Exemple de compunere a vectorilor (a, b, c).

Cordul este un organ cu fibre musculare orientate în toate sensurile, cu pereţi inegali şi diferit
orientaţi în spaţiu, aflat permanent în activare (depolarizare) sau repolarizare, într-o anumită
succesiune şi nu simultan. Astfel se vor genera o multitudine de vectori care, însumaţi, vor da
nastere vectorilor rezultanţi. La formarea ECG participă vectorii rezultanti: de depolarizare
atrială; de depolarizare septală; de depolarizare ventriculară şi de repolarizare ventriculară.
Aceştia vor fi exploraţi prin ECG.
Derivaţiile ECG
Câmpul electric produs de inimă, poate fi înregistrat prin plasarea unor electrozi în diferite
puncte ale corpului: pe membre şi pe torace. Din aceste puncte, electrozii ECG “privesc” inima
din unghiuri diferite şi “traduc” activitatea electrică a inimii în unde care se înregistrează pe o
hârtie specială.
Derivatia reprezinta raportul spatial dintre cele doua puncte in care se plaseaza cei 2
electrozi care înregistrează diferenţa de potenţial. Din punct de vedere grafic, fiecărei derivaţii îi
corespunde un ax, căruia i se atribuie convenţional un sens.
Axul unei derivaţii sau linia derivaţiei este o dreaptă care uneşte cele 2 puncte de înregistrare.
Orice derivaţie are un sens pozitiv şi unul negativ.
Derivaţiile ECG sunt standardizate şi sunt grupate în sisteme de derivaţii. În practică se
folosesc în mod curent 3 sisteme de derivaţii:
1. derivaţiile standard, bipolare, notate DI, DII, DIII;
2. derivaţiile unipolare ale membrelor, notate cu aVR, aVL şi aVF;
3. derivaţiile unipolare toracice sau precordiale, notate de la V1,V2,V3, V4,V5, V6.
După numărul electrozilor de culegere utilizaţi, în ECG se disting: derivaţii bipolare, în care
ambii electrozi sunt exploratori (culeg diferenţa de potenţial) şi derivaţii unipolare, în care doar
un electrod este explorator, iar celalalt se numeste electrod indiferent si se gaseste situat in
centrul inimii.
După planul în care sunt plasaţi electrozii, cele 3 sisteme sunt grupate:
a) În plan frontal:
 3 derivaţii bipolare standard, (DS) ale membrelor (DI, DII şi DIII)
 3 derivaţii unipolare ale membrelor (DUM) (aVR, aVL şi aVF)
b) În plan orizontal se utilizează, cel mai frecvent tot 6 derivaţii. Se numesc derivaţii
unipolare precordiale sau toracice şi se notează cu V1, V2, V3, V4, V5 şi V6.
1. Derivaţiile standard
Cele trei derivaţii bipolare înregistrează diferenţele de potenţial între:
-D I -braţul drept (R -) şi braţul stâng (L + ) – rosu (Fig.3a);
-DII-braţul drept (R -) şi piciorul stâng (F + ) - galben (Fig.3b);
-DIII-braţul stâng (L -) şi piciorul stâng (F + ) - verde (Fig.3c).
Un al patrulea electrod va fi plasat pe membrul inferior drept, acesta fiind un electrod de
impământare (negru).

a b c
Fig.3 Derivatiile standard (a. DI, b.DII, c.DIII)
Conform acestei scheme construite de Einthoven, suma amplitudinii undelor obţinute în DI şi
DIII = DII (DI + DIII = D II).
Linia derivaţiei bipolare este o linie imaginară care uneşte cei doi electrozi exploratori. Cele
trei linii delimitează un triunghi echilateral (Einthoven), în centrul căruia se găseşte inima.
Fiecare latură a triunghiurilor are o jumătate negativă şi una pozitivă, în legătură cu sensul
polarităţii derivaţiei respective (Fig.4).

Fig.4 Triunghiul lui Einthoven

 2. Derivaţiile unipolare
Aceste derivatii au un singur electrod explorator, iar cel de-al 2-lea este se numeste electrod
indiferent (acesta inregistreaza un potential electric 0). Derivaţiile unipolare sunt: unipolare ale
membrelor şi precordiale sau toracice.
2.1. Derivaţiile unipolare ale membrelor
Aceste derivaţii culeg diferenţele de potenţial în plan frontal.
Pentru formarea electrodului indiferent, Wilson a luat drept bază teoretică legea I a lui Kirchoff,
conform căreia suma algebrică a intensităţilor curenţilor dintr-un nod de circuit este egală cu
zero. Pentru a simula “nodul”, Wilson a construit o bornă centrală, din conductorii membrelor
neexplorate şi apoi a făcut legătura acesteia la polul negativ al galvanometrului. Se consideră că,
la nivelul bornei centrale, potenţialul electric este apropiat de zero.
Derivatiile unipolare ale membrelor (DUM) sunt: VR, VL, VF.
Deoarece derivaţiile unipolare ale membrelor sunt amplificate (potenţialele culese sunt prea
mici), denumirea prescurtată a acestor derivaţii include un „a”. Prin urmare, cele 3 derivaţii
unipolare ale membrelor sunt (Fig.5):
- aVR - electrodul explorator este plasat pe braţul drept;
- aVL - electrodul explorator este plasat pe braţul stâng;
- aVF - electrodul explorator este plasat pe piciorul stâng.

a b c
Fig.5 Derivatiile unipolare ale membrelor (a.aVR, b.aVL, c.aVF)
Linia derivaţiei unipolare este o linie imaginară care uneşte electrodul explorator cu centrul
electric cardiac (cu borna centrală). Dacă plasăm liniile celor trei DUM în triunghiul lui
Einthoven, ele reprezintă bisectoarele unghiurilor din triunghiul echilateral. În triunghiul lui
Einthoven, centrul electric cardiac este considerat a fi centrul triunghiului. Fiecare linie de
derivaţie are o polaritate pozitivă între punctul de plasare al electrodului şi centrul electric
cardiac şi o jumătate negativă pe prelungirea derivaţiei, dincolo de centrul electric. Liniile
derivaţiilor unipolare ale membrelor, împreună cu cele ale derivaţiilor bipolare se pot reprezenta
într-un cerc, în care liniile derivaţiilor bipolare se aduc în centrul acestuia, prin mişcare de
translaţie. Se obţine astfel un cerc tăiat de 6 axe din 30 în 30 de grade (sistemul hexaxial al lui
Bayley, Pallares, Cabrerra- Fig.6).
Sistemul hexaxial este util pentru proiecţia vectorilor rezultanţi şi pentru calculul axului electric
al unei unde.

Fig.6 Sistemul hexaxial

2.2. Derivaţiile unipolare precordiale
Prin convenţie internaţională s-au stabilit şase puncte toracice de fixare a electrozilor în
derivaţiile precordiale astfel:
 V1 – în spaţiul IV intercostal, parasternal dreapta - rosu
 V2 - în spaţiul IV intercostal, parasternal stânga - galben
 V3 – la mijlocul liniei care uneşte V2 cu V4- verde
 V4 - în spaţiul V intercostal, pe linia medioclaviculară stânga- maro
 V5 – pe o linie orizontală care trece prin V4 şi intersectează linia axilară anterioară -
negru
 V6 – pe aceeaşi orizontală care trece prin V4 şi intersectează linia axilară medie- violet
Derivaţiile V1 şi V2 sunt situate în dreptul inimii drepte, V3 şi V4 în dreptul septului şi V5,
V6 în dreptul inimii stângi (fig.7). Linia derivaţiei precordiale este o linie imaginară care
uneşte electrodul explorator cu centrul electric cardiac.
 Fig.7 Derivatiile precordiale

În afara acestor derivaţii clasice, folosite curent, se mai cunosc:

 derivaţia V7 – electrodul explorator este situat la intersecţia liniei axilare posterioare
cu orizontala care trece prin V4;
 derivaţia V8 – electrodul explorator este situat la intersecţia verticalei care trece prin
vârful omoplatului stâng, cu aceeaşi orizontală care trece prin V4 ;
 derivatia V9 - electrodul explorator este situate paravertebral
 conduceri precordiale drepte: V3R, V4R, V5R, V6R – electrozii fiind plasaţi pe partea
dreaptă a toracelui, simetric faţă de conducerile precordiale corespunzătoare de pe
hemitoracele stâng.

Electrocardiograful
Electrocardiograf este un galvanometru modificat care înregistrează cu viteză mare
variaţiile de curent electric generate de cord, pe care le amplifică şi le transformă în deplasări
mecanice. În principiu, un astfel de aparat este alcătuit din:
− electrozi şi cabluri care stabilesc legătura dintre câmpul electric cardiac şi aparat;
− sistemul de amplificare electronic;
− sistem de filtrare a “zgomotelor”;
− comutatori de derivaţii;
− sistemul de înregistrare care diferă după tipul aparatului: pe hârtie termosensibilă,
mecanosensibilă, cu cerneală, pe un tub catodic, pe ecranul unui computer;
− un sistem de derulare a hârtiei.

Tehnica de înregistrare:
- pacientul este aşezat în decubit dorsal, relaxat,
- temperatură mediului ambiant de 18-22°C (pentru a evita contracţiile musculare
anormale, care parazitează traseul si transpitatia tegumentului)
- se fixează electrozii, cu o bandă elastică (sau se plasează electrozi autoadezivi de unică
folosinţă), în punctele menţionate;
- se evita regiunile osoase sau cu pilozitate excesiva
- se înregistrează curba de etalonare a voltajului. În mod uzual 1 mV = 10 mm
- se înregistrează electrocardiograma pe rând în fiecare derivaţie. Viteza de derulare a
hârtiei este în mod obişnuit de 25 mm/s (deci 1 mm = 0.04 sec).
O înregistrare ECG reprezintă un document medico-legal, deci datele de identificare sunt
obligatorii.

Electrocardiograma este înregistrată pe o hârtie milimetrică, cele mai mici diviziuni ale hârtiei
ECG fiind reprezentate de pătrăţelele de 1 mm. După fiecare al cincilea pătrăţel apare o linie
îngroşată, per ansamblu hârtia electrocardiografică fiind structurată în pătrate mari cu latura de
5 mm, pătrate ce conţin 25 de pătrăţele de 1 mm (5 x 5 = 25 de pătrăţele).

Fig.8 Hârtia pentru electrocardiografie

 Axa verticală marchează amplitudinea, iar axa orizontală ajută la calcularea duratei
componentelor electrocardiogramei. Electrocardiografele rulează cu viteze standard de 25 sau 50
mm/sec. Alte viteze de rulare sunt 5 mm/sec (viteză de monitorizare) sau 100 mm/sec (mai rar).
La o viteză de 25 mm/sec, hârtia ECG va parcurge 25 mm într-o secundă, deci 25 pătrăţele mici
sau un pătrat mare. Dacă hârtia ECG se deruleaza cu viteza de 25 mm/sec rezultă că un pătrăţel
mic va fi parcurs în 0,04 secunde.

25 mm……………………1 sec.
1 mm…………………….x sec.

x = 1/25 = 0,04 secunde.

În concluzie, dacă o undă se desfăşoară pe parcursul a 2 pătrăţele mici, durata undei va

fi de 0,08 secunde. Dacă hârtia ECG rulează cu 50 mm/sec, un pătrăţel mic va fi egal cu 0,02
secunde.
O căsuţă mică va avea:
- pe verticală (amplitudinea): 1 mm = 0,1 mV
- pe orizontală (durata): 0,04 secunde

Citirea şi Interpretarea unei electrocardiograme.

Etape obligatorii:
I. Stabilirea ritmului cardiac
II. Stabilirea FC (frecvenţei cardiace)
III. Stabilirea axei electrice
IV. Analiza undelor, segmentelor şi a intervalelor de pe traseul ECG
I. Stabilirea ritmului cardiac. În condiţii fiziologice, ritmul inimii trebuie să fie sinusal.
Criteriile ECG ale ritmului sinusal sunt:
1. Unda P: să existe, să preceda complexul QRS şi să fie pozitivă în cel puţin două dintre
derivaţiile standard ale planului frontal;
Explicaţie:
− dacă există undă P înseamnă ca se depolarizează atriile;
− dacă precede complexul înseamnă ca se depolarizează mai întâi atriile şi apoi ventriculele;
− dacă este pozitivă înseamnă ca vectorul de depolarizare atrială are o direcţie normală, deci vine
din nodulul sinusal
2. Distanţele R-R şi să fie egale de la un ciclu la altul;
Criterii facultative:
• Intervalul PQ sau PR (dacă nu există undă Q) să fie cuprins între 0,12 – 0,21 sec.;
• Frecvenţa cardiacă să fie cuprinsă între 60 – 100 bătăi/min;
Dacă toate criteriile sunt prezente, dar frecvenţa cardiacă este mai mare de 100 b/min, vorbim de
tahicardie sinusală.
Dacă toate aceste criterii sunt prezente, dar frecvenţa cardiacă este mai mică de 60 b/min vorbim
de bradicardie sinusală.

II. Frecvenţa cardiacă

• Se determină distanţa în milimetri parcursă între două unde R succesive. Dacă viteza de
derulare a hârtiei este de 25 mm/sec, un milimetru este parcurs în 0,04 sec.
• Să presupunem, de exemplu că intervalul, R-R = 18 mm. Distanţa R-R reprezintă un ciclu
cardiac. Această distanţă este parcursă deci în 18 x 0,04 sec = 0,72 sec.Ca să aflăm care este
frecvenţa cardiacă, trebuie să vedem de câte ori această distanţă R-R este cuprinsa într-un minut.
Deci, împărţim 60 de secunde la 0,72 secunde = 83 cicluri cardiace/minut sau bătăi/min.
• Frecvenţa cardiacă se poate aprecia şi printr-o metodă mai rapidă. Se identifică o undă R care
se suprapune peste o linie verticală groasă a traseului ECG, apoi se numără 300, 150, 100, 75,
60, 50 pentru fiecare dintre liniile groase care urmează (se aplica doar la viteza de derulare a
hartiei de 25mm/s).
 Fig. 9 Modalitate rapidă de apreciere a frecvenţei cardiace, pentru viteza de derulare a
hârtiei de 25 mm/sec. (după Dale Dubin, 2008)
În caz de ritm cardiac neregulat (interval RR inegal), este necesar să se calculeze frecvenţa
medie pe o porţiune mai lungă de traseu, cuprinzând mai multe revoluţii cardiace succesive.

III. Determinarea axei electrice a inimii

Axa electrica a inimii, ca vector rezultant al depolarizării sau repolarizării cordului, formează
un unghi cu linia derivaţiei DI. Acesta este unghiul axei electrice a inimii si secalculeaza prin
mai multe metode:
1. Metoda sistemului hexaxial în care reprezentăm liniile derivaţiilor planului frontal în cerc. Se
face suma algebrică a undelor complexului QRS în DI şi DIII sau în aVL şi aVF, apoi aceste
mărimi se proiectează pe partea pozitivă sau negativă a celor 2 derivaţii sub formă de vectori.
Din vârful acestora se duc perpendiculare. Intersecţia acestor perpendiculare, unită cu centrul
cercului constituie axa electrica a inimii.
Exemplu: complexul QRS în DI : q = - 1 mm, R = + 5,5 mm. Suma algebrică (5,5 – 1 =
+4,5) = 4,5 mm; în DIII Rs; R = + 6 mm, s = - 2; suma algebrică (6 – 2 = 4) = + 4 mm. Se
reprezintă aceste rezultate algebrice pe partea pozitivă a DI şi DIII. Din aceste puncte se ridică
perpendiculare. Locul unde ele se intersectează se uneşte cu centrul cercului obţinându-se o
săgeată, care este vectorul mediu rezultant al depolarizării ventriculare, sau axa electrica a inimii
formează cu DI un unghi (în cazul de faţă aproape de 60 grade).
2. Analizând ECG în derivaţiile planului frontal, căutăm acea derivaţie unde găsim QRS
echidifazic (suma algebrica a undelor QRS este egala cu 0). În această situaţie, axa electrica a
inimii este perpendiculara pe această derivaţie.
Exemplu: QRS este echidifazic în aVL, ceea ce înseamnă că axa electrica a inimii este
perpendiculara pe aVL. În sistemul hexaxial aVL este perpendicular pe DII. DII se află în
cadranul de sus la – 120 grade şi în cel de jos la + 60 grade. Pentru a stabili sensul corect al axei
electrice, vom analiza sensul QRS în DII. Dacă este pozitiv – înseamnă că vectorul se
proiectează pe partea pozitivă a DII – deci în semicercul de jos la + 60 grade. Deci axa electrica
= + 60 grade.
În sistemul hexaxial există perechi de derivaţii perpendiculare, astfel: DI pe aVF; DII pe aVL
şi DIII pe aVR.
 Dacă QRS este echidifazic în mai mult de două din derivaţiile planului frontal, axa electrica a
inimii este nedeterminabila, deoarece este perpendiculara pe planul frontal.
3. Analizând sistemul hexaxial (Fig.10) observăm că cercul este împărţit de către DI şi aVF în 4
cadrane:
- cadranul inferior stânga - între 0 şi + 90 , corespunde axei electrice normale;
- cadranul superior stânga - între 0 şi - 90 , arată o deviere axiala stanga;
- cadranul superior dreapta - între –90 şi –180 grade arată o deviere axiala extrema dreapta;
- cadranul inferior dreapta - între + 90 şi +180 arată o deviere axiala dreapta.

Fig.10 Axa electrica a inimii

IV. Analiza undelor, segmentelor şi a intervalelor de pe traseul ECG

Reprezentarea ECG a fiecărui ciclu cardiac conţine:
-unde: P, Q, R, S, T şi U (deflexiuni pozitive sau negative)
-segmente: porţiunile cuprinseîntre unde
-intervale:includ segmenteşi unde.
Unda P

 − unda T
 − intervalul qT; +/- unda U
 14
 Undele. Sunt deflexiuni pozitive sau negative cu
 parametri bine definiţi: morfologie, sens,
 amplitudine, durată, ax electric.
 • undele situate deasupra liniei izoelectrice
 sunt numite unde sau deflexiuni pozitive.
 Cele situate sub linia izoelectrică sunt
 denumite unde negative
 • undele de pe o ECG sunt:
 o unda P – semnifică depolarizarea
 atrială;
 o undele complexului qRs - semnifică
 depolarizarea ventriculară
 o unda T - semnifică repolarizarea ventriculară;
 o unda U (apare rar) - semnifică repolarizarea finală ventriculară
 Segmentul este o linie izoelectrică şi reprezintă porţiunea de la sfârşitul unei unde până la
 începutul undei următoare. Pe un traseu ECG se înscriu 3 segmente:
 − segmentul Pq – de la sfârşitul undei P până la începutul undei q sau R, dacă q
 lipseşte. Se mai numeşte şi segment PR. Semnifică conducerea atrio-ventriculară
 − segmentul ST - de la sfârşitul undei S până la începutul undei T. Semnifică
 începutul repolarizării ventriculare, faza pasivă, lentă.
 − segmentul TP – diastola generală. Este considerat linia izoelectrică, de referinţă!
 Intervalul: cuprinde segmente şi unde.
 − intervalul Pq sau PR cuprinde unda P şi segmentul Pq. Se mai numeşte şi
 atriograma. Semnifică depolarizarea atrială şi conducerea atrio-ventriculară.
 − intervalul qT – cuprinde complexul qRs, segmentul ST şi unda T. Semnifică
 depolarizarea şi repolarizarea ventriculară. Se mai numeşte şi ventriculograma;
 − intervalul RR – constituie un ciclu cardiac.
 Caracteristicile normale ale undelor, segmentelor si intervalelor ECG sunt prezentate
 schematizat în tabelul numărul X1.
 Hârtia ECG. De regulă, hârtia ECG are un caroiaj caracteristic, standardizat.
 • Fiecare casuţă mică este un pătrat cu latura de 1 mm.
 • Căsuțele mari (care au 5 căsuțe mici) au 5 mm.
 • Există şi hârtie la care o căsuţă are 2 mm.
 Pentru calculul duratei unei unde sau a unui segment trebuie să cunoaştem viteza de
 derulare a hârtiei.
 • De cele mai multe ori, aceasta este de 25 mm/secundă, mai rar de 50 mm/sec.
 • Dacă: într-o secundă se înscriu 25 mm, atunci unui milimetru îi corespunde o durată
 de 0,04 secunde. În această situaţie, o undă care se înscrie pe 2 căsuţe va avea o
 durată de 0,08 secunde.
 • Pentru o viteză de 50 mm/sec., unui mm îi corespund 0,02 secunde.
 Pentru calculul amplitudinii unei unde trebuie să ştim etalonarea aparatului, adică, care
 este relaţia dintre voltaj şi amplitudinea în mm a unei unde. Standard, în ECG, la 1 mV
 corespunde o amplitudine de 10 mm. Deci, 1 mm = 0,1 mV
 O căsuţă mică va avea:
 - pe verticală (amplitudinea): 1 mm = 0,1 mV
 - pe orizontală (durata): 0,04 secunde
 15
 Citirea şi Interpretarea unei electrocardiograme. Presupune parcurgerea unor
 etape obligatorii. Aceste etape sunt:
 I. Stabilirea ritmului cardiac
 II. Stabilirea FC (frecvenţei cardiace)
 III. Stabilirea axului electric
 IV. Analiza undelor, segmentelor şi a intervalelor de pe traseul ECG
 I. Citirea ECG începe cu stabilirea ritmului. În condiţii fiziologice, ritmul inimii trebuie
să
 fie sinusal.
 Criteriile ECG ale ritmului sinusal sunt:
 1. Unda P: să existe, să preceda qRs şi să fie pozitivă în cel puţin două dintre
 derivaţiile standard ale planului frontal;
 Explicaţie:
 − dacă există undă P înseamnă ca se depolarizează atriile;
 − dacă precede complexul înseamnă ca se depolarizează mai întâi atriile şi
 apoi ventriculele;
 − dacă este pozitivă înseamnă ca vectorul de depolarizare atrială are o direcţie
 normală, deci vine din nodulul sinusal
 2. Distanţele R-R şi să fie egale de la un ciclu la altul;
 Criterii facultative:
 • Intervalul Pq sau PR (dacă nu există undă q) să fie cuprins între 0,12 – 0,21 sec.;
 • Frecvenţa cardiacă să fie cuprinsă între 60 – 100 bătăi/min;
 Dacă toate criteriile sunt prezente, dar frecvenţa cardiacă este mai mare de 100 b/min,
 vorbim de tahicardie sinusală.
 Dacă toate aceste criterii sunt prezente, dar frecvenţa cardiacă este mai mică de 60 b/min
 vorbim de bradicardie sinusală.
 II. Se stabileşte apoi, alura ventriculară sau frecvenţa cardiacă (heart rate).
 • Se determină distanţa în milimetri parcursă între două unde R apropiate (un ciclu
 cardiac).
 • Dacă viteza de derulare a hârtiei este de 25 mm/sec, un milimetru este parcurs în
 0,04 sec.
 • Să presupunem, de exemplu că intervalul, R-R = 18 mm. Distanţa R-R reprezintă
 un ciclu cardiac. Această distanţă este parcursă deci în 18 x 0,04 sec = 0,72 sec.
 Ca să aflăm care este frecvenţa cardiacă, trebuie să vedem de câte ori această
 distanţă R-R se cuprinde într-un minut. Deci, împărţim 60 de secunde la 0,72
 secunde = 83 cicluri cardiace/minut sau bătăi/min.
 • Frecvenţa cardiacă se poate aprecia şi printr-o metodă mai rapidă, dar mai
 imprecisă.
 o Se identifică o undă R care se suprapune peste o linie verticală groasă a
 traseului ECG.
 o Apoi se numără 300, 150, 100, 75, 60, 50 pentru fiecare dintre liniile groase
 care urmează.
 o Frecvenţa se determină în funcţie de unda R imediat următoare, care se
 suprapune peste una dintre liniile groase ale graficului sau între acestea.
 16
 Fig. X 15. Modalitate rapidă de apreciere a frecvenţei cardiace, pentru viteza de derulare
a
 hârtiei de 25 mm/sec. (după Dale Dubin, 2008)
 III. Calculul ÂqRs.
 În timpul activităţii inimi iau naştere o infinitate de dipoli electrici, orientarea lor în
spaţiu
 putând fi reprezentată prin vectori. Rezultanta acestor vectori, constituie axul electric
 mediu sau rezultant. Există un ax electric rezultant al activării atriale, al activării
 ventriculare şi al repolarizării ventriculare.
 Axul electric, ca vector rezultant al depolarizării sau repolarizării, formează un unghi cu
 linia derivaţiei DI. Acesta este unghiul axului electric (ÂP, ÂqRs, ÂT).
 Determinarea axului electric ÂqRs se face prin mai multe metode:
  1. Metoda sistemului hexaxial în care reprezentăm liniile derivaţiilor planului frontal în
 cerc. Se face suma algebrică a undelor complexului qRs în DI şi DIII sau în aVL şi
 aVF, apoi aceste mărimi se proiectează pe partea pozitivă sau negativă a celor 2
 derivaţii sub formă de vectori.
 o Din vârful acestora se duc perpendiculare. Intersecţia acestor
 perpendiculare, unită cu centrul cercului constituie axul electric.
 Exemplu: complexul qRs în DI : q = - 1 mm, R = + 5,5 mm. Suma algebrică (5,5 – 1
 = +4,5) = 4,5 mm; în DIII Rs; R = + 6 mm, s = - 2; suma algebrică (6 – 2 = 4) = + 4
 mm. Se reprezintă aceste rezultate algebrice pe partea pozitivă a DI şi DIII.
 Din aceste puncte se ridică perpendiculare. Locul unde ele se intersectează se
 uneşte cu centrul cercului obţinându-se o săgeată, care este vectorul mediurezultant
 al depolarizării ventriculare, sau ÂqRs care formează cu DI un unghi (în
 cazul de faţă aproape de 60 grade).
 2. Analizând ECG în derivaţiile planului frontal, căutăm acea derivaţie unde găsim qRs
 echidifazic. În această situaţie, ÂqRs este perpendicular pe această derivaţie.
 Exemplu: qRs este echidifazic în aVL, ceea ce înseamnă că ÂqRs este
 perpendicular pe aVL. În sistemul hexaxial aVL este perpendicular pe DII. DII se
 află în cadranul de sus la – 120 grade şi în cel de jos la + 60 grade.
 Pentru a stabili sensul corect al ÂqRs, vom analiza sensul qRs în DII. Dacă este
 pozitiv – înseamnă că vectorul se proiectează pe partea pozitivă a DII – deci în
 semicercul de jos la + 60 grade. Deci ÂqRs = + 60 grade.
 o În sistemul hexaxial există perechi de derivaţii perpendiculare, astfel: DI pe
 aVF; DII pe aVL şi DIII pe aVR.
 o În cazul în care nu există complexe qRs echidifazice, se notează derivaţia în
 care qRs
Direcţia propagării excitaţiei în cord. Depolarizarea
şi repolarizarea cordului
Depolarizarea atrială este declanşată de stimulii fiziologici
porniţi din nodulul sinusal. Atriul drept este mai aproape de
nodulul sinusal, deci se va depolariza înaintea atriului stâng, cu
0,02 sec. Unda de depolarizare se împrăştie treptat în masa
atrială, având o direcţie de sus în jos.
Vectorul final al depolarizării atriului drept va fi orientat
conform poziţiei lui în torace:
− de la dreapta la stânga (de la NSA către NAV);
− de sus în jos;
− dinapoi – înainte (NSA este situat pe peretele posterosuperior
al atriului drept).
Vectorul depolarizării atriului stâng este mai tardiv decât
cel drept şi este orientat aproape orizontal de la dreapta la stânga şi dinainteînapoi.
Considerând că cei doi vectori se proiectează în
plan frontal şi au aceeaşi origine, putem afla,
aplicând regula de însumare a paralelogramului,
vectorul rezultant al depolarizării celor două atrii.
Acesta este reprezentat de diagonala paralelogramului format din cei doi vectori şi
şi este orientat de la dreapta la stânga şi de sus în jos (fig. 4.7).
Depolarizarea atrială este reprezentată pe ECG de unda P, pozitivă rotunjită, în
care prima jumătate (panta ascendentă) este dată de depolarizarea atriului drept,
iar cea de a doua jumătate (panta descendentă), de depolarizarea atriului stâng.
Depolarizarea atrială “curge” de la endocard – prima porţiune depolarizată, spre
epicard, încă pozitiv, sub formă de dipoli.
Un electrod plasat pe epicard (torace) va “privi” partea pozitivă (va fi plasat în câmp
electric pozitiv), deci va inregistra o undă pozitivă – unda P.
Repolarizarea atrială începe din acelaşi loc de unde a început şi depolarizarea, adică de
la endocard, care se va pozitiva, în timp ce epicardul este încă negativ.
Electrodul plasat pe epicard se află în câmp electric negativ (priveşte partea
negativă), prin urmarea, unda înscrisă este negativă.
Unda negativă de repolarizare atrială este notată cu T - NU APARE PE ECG,
deoarece este mascată de complexul qRs.
Depolarizarea ventriculară începe cu depolarizarea
septului, de la endocard către mijloc pentru septul
stâng (vectorul fiind orientat de la stânga la dreapta)
şi de la dreapta la stânga pentru septul drept.
Vectorul rezultant al depolarizarii septale va fi
orientat de la stânga la dreapta (vector 1, fig.
X 12). Pe ECG se va înscrie unda q
Urmează depolarizarea ventriculară, mai întâi
vârful (unda R pe ECG), apoi pereţii laterali şi
în final se depolarizează baza ventriculilor –
unda s pe ECG.
Depolarizarea pereţilor ventriculari se face de
la endocard la epicard, cu vectori orientaţi
astfel:
Sursa:
http://www.ivline.info/2010/05/qui
ck-guide-to-ecg.html
Figura X12.