Sunteți pe pagina 1din 18

3. PRESIUNEA SÂNGELUI.

APARATE PENTRU MĂSURAREA PRESIUNII SÂNGELUI

3.1. Presiunile fiziologice


Presiunea sângelui este o mărime fiziologică importantă a sistemului cardiovascular al unui
pacient. Succesiunea ritmică a contracţiei şi relaxării muşchilor inimii dezvoltă o curgere
oscilantă a sângelui prin corpul uman. Presiunea sângelui este măsurată atât în momentul
contracţiei inimii (sistola), cât şi în momentul relaxării (diastola). Măsurarea presiunii sângelui
este deosebit de importantă pentru monitorizarea pacienţilor în timpul anesteziei şi terapiei
intensive, precum şi în cazul disfuncţiilor sistemului cardiovascular.
În general, presiunea sângelui este presiunea exercitată de către sânge asupra pereţilor vaselor de
sânge. Astfel, se pot determina presiunile arterială, venoasă, intrapulmonară, intraoculară, etc.
Dintre presiunile menţionate, cel mai des măsurată este presiunea arterială, respectiv presiunea în
arterele mari (artera brahială – în braţ). Presiunea sângelui în celelalte vase de sânge este mai
mică decât presiunea arterială.
Mărimile caracteristice presiunii arteriale sunt
 PA sistolică este valoarea maximă a presiunii în cadrul unui ciclu cardiac, corespunzând
sistolei ventriculare, depinzând de forţa de contracţie şi volumul corespunzător bătăii
vetriculului stâng. Valoarea normală este în intervalul 100-140 mm Hg.
 PA diastolică este valoarea minimă în cadrul unui ciclu cardiac, corespunzând sfârşitului
diastolei ventriculare, depinzând de rezistenţa periferică opusă de sistemul arterial. Valoarea
normală este în intervalul 60-90 mm Hg.
 PA medie (efectivă) înlocuieşte valorile instantanee (sistolică şi diastolică) cu o valoare
unică, la care s-ar realiza acelaşi debit circulator în condiţiile în care curgerea ar fi continuă şi
PA − PAd
nu pulsatilă. Presiunea medie poate fi aproximată cu relaţia: PAm = PAd + s
3
 PA diferenţială (presiunea pulsului) este dată de diferenţa dintre PA sistolică şi PA
diastolică.
 Hipertensiunea arterială (HTA) este definită de creşterea persistentă a valorilor presionale,
peste 160 mm Hg pentru PA sistolică şi 95 mm Hg pentru PA diastolică, indiferent de vârstă.
Valorile persistente între 140-160 mm Hg PA sistolică şi 90-95 mm Hg PA diastolică
caracterizează "hipertensiunea de graniţă".

3.4. Metode de măsurare a presiunii sângelui


Măsurarea presiunii sângelui se poate realiza prin metode directe sau indirecte. Metodele directe
sunt mai exacte decât cele indirecte, dar sunt invazive, lezând vasele de sânge. Metodele directe
presupun introducerea unui cateter în interiorul vasului de sânge şi conectarea acestuia cu un
traductor electronic de presiune. Tehnicile directe sunt utilizate de obicei în anestezie sau terapie
intensivă, fiind asociate cu diferite complicaţii precum tromboză, infecţii, sângerări. Metodele
indirecte se bazează pe comprimarea din exterior a vaselor de sânge. Deşi aceste metode sunt
mai puţin exacte, totuşi ele predomină în controlul de rutină al presiunii sângelui.
Metodele de măsurare a presiunii sângelui pot fi grupate astfel:
 Metode directe (invazive) realizate prin introducerea unui cateter în arteră şi conectarea lui
la un sistem de măsurare şi în registrare a presiunii.

1
 Metode indirecte (neinvazive), bazate pe principiul comprimării unei artere mari cu ajutorul
unei manşete pneumatice în care se realizează o presiune măsurabilă. Valorile presiunii
intraarteriale se apreciază prin diverse metode, comparativ cu presiunea cunoscută din
manşetă.
 Metoda palpatorie (Riva Rocci) măsoară numai presiunea sistolică, prin perceperea
primei pulsaţii a arterei radiale la decomprimarea progresivă a manşetei aplicate în jurul
antebraţului. Apariţia primei pulsaţii este percepută prin palparea arterei în aval de maşetă.
Metoda palpatorie foloseşte un sfigmomanometru.
 Metoda ascultatorie (Korotkoff) măsoară presiunile prin perceperea cu stetoscopul
plasat în plica cotului a zgomotelor care apar la decomprimarea lentă a manşetei, datorită
circulaţiei turbulente. Metoda palpatorie foloseşte un sfigmomanometru şi un stetoscop.

a)

b)
Figure 1. Măsurarea presiunii arteriale prin metoda palpatorie (a) şi ascultatorie (b)

 Metoda oscilometrică apreciază PA prin înregistrarea vibraţiilor pereţilor unei artere


comprimate de un manşon pneumatic, la trecerea sângelui. Se utilizează oscilometrul
Pachon. Oscilometrul este un dispozitiv care permite măsurarea presiunilor sistolică şi
diastolică fără stetoscop.

3.5. Aparate pentru măsurarea indirectă a presiunii sângelui


Aparatele utilizate pentru măsurarea indirectă a presiunii arteriale sunt cunoscute sub denumirea
de sfigmomanometre. Un sfigmomanometru este format dintr-o manşetă de presiune, o pompă
de mână din cauciuc, prevăzută cu o supapă de reglare, un manometru mecanic (cu mercur sau
aneroid) şi conducte flexibile de legătură.

2
Un astfel de sfigmomanometru, combinat cu un stetoscop, măsoară presiunea arterială prin
metoda ascultatorie. Această metodă este simplă şi frecvent utilizată în clinici, dar nu este
precisă, are o inerţie mare, nu indică presiunile sistolică şi diastolică în decursul aceluiaşi ciclu
cardiac şi nu permite indicarea continuă a presiunii.
Tehnica de măsurare este următoarea:
 persoana trebuie să nu stea în picioare, braţul trebuie flectat şi poziţionat pe o masă, la nivelul
inimii.
 se aplică manşeta aparatului (lăţimea manşetei trebuie să fie de cel puţin 12 cm) în jurul
antebraţului, astfel încât marginea ei inferioară să fie situată la aproximativ 2-3 cm deasupra
plicii cotului, direct pe piele şi nu peste lenjerie; dimensiunile maşetei trebuie să fie adecvate
dimensiunilor mainii pacientului;
 se reperează prin palpare artera humerală în plica cotului şi se aplică stetoscopul în
apropierea tensiometrului, şi nu sub acesta;
 se ridică presiunea din manşeta fixată pe antebraţ, prin pompare cu pompa de cauciuc, cu 30-
40 mmHg (valoare superioară presiunii sistolice din artera brahială) peste cea la care dispare
pulsul radial;
 se decomprimă progresiv manşeta aparatului, prin deschiderea supapei de evacuare şi se
ascultă cu un stetoscop. Momentul în care se aude în stetoscop primul zgomot marchează
presiunea sistolică, iar momentul în care zgomotele nu se mai aud marchează presiunea
diastolică.
Pentru valorile presiunii din manşetă superioare presiunii sistolice, artera brahială este obturată şi
nu se aud zgomote. Când presiunea din manşetă scade puţin sub presiunea sistolică, sângele
ţâşneşte prin segmentul de arteră comprimat, peretele arterei începe să vibreze datorită curgerii
turbulente a sângelui, iar la stetoscop se aude un zgomot discret. Valoarea presiunii
corespunzătoare acestui zgomot este presiunea sistolică. La scăderea în continuare a presiunii din
manşetă, zgomotele cresc în intensitate, apoi se transformă în sufluri din ce în ce mai puternice.
La un moment dat, zgomotele devin surde, apoi dispar. Valoarea presiunii corespunzătoare
disparăţiei zgomotelor este presiunea diastolică. Zgomotele (sunetele) înregistrate cu ajutorul
stetoscopului sunt numite zgomote Korotkoff.
Măsurarea PA se face atât în clino- cât şi în ortostatism, la ambele braţe, repetat de 2-3 ori,
pentru înlăturarea erorilor date de reactivitatea vasomotorie datorată anxietăţii.
Aparatele pentru măsurarea indirectă a presiunii sângelui au diferite variante constructive,
de la cele mecanice, clasice, la cele electronice sau pentru monitorizarea presiunii arteriale.
Sfigmomanometrul cu mercur constă dintr-un manometru cu mercur, o manşetă de presiune, o
pompă de mână, din cauciuc, cu o supapă de reglare a presiunii şi un stetoscop pentru ascultarea
zgomotelor Korotkoff.
Sfigmomanometrul aneroid este asemănător sfigmomanometrului cu mercur, cu deosebirea că
manometrul este aneroid şi nu cu mercur. Manometrul aneroid poate fi momtat pe masă sau
ataşat pompei de cauciuc. Prezintă avantajul unei calibrări uşoare, dar se uzează repede şi este
sensibil la şocurile mecanice. Din acest motiv, necesită calibrări dese.
Aparatele pentru măsurarea presiunii arteriale pot fi semiautomate sau automate, după cum
pompa de mână este înlocuită cu una automată, electrică, manometrul este înlocuit cu un
traductor de presiune, stetoscopul este înlocuit cu un microfon, etc. Măsurarea presiunii poate fi
realizată printr-o comandă manuală sau automat, la intervale de timp prestabilite. De asemenea,
valorile înregistrate pot fi memorate şi prelucrate ulterior.

3
Figure 2. Tensiometru cu mercur M5 fabricatie Kawe – Germania

Figure 3. Sfigmomanometru mecanic cu manometru aneroid şi stetoscop

Figure 4. Tensiometru mecanic Fazzini


Dispozitivele semiautomate includ un monitor electronic cu un senzor de presiune, un afişaj
digital, o manşetă de presiune şi o pompă de mână, din cauciuc. Presiunea este crescută manual
cu ajutorul pompei de cauciuc. Dispozitivul decomprimă automat manşeta şi afişează valorile
presiunilor sistolică şi diastolică. De asemenea, poate fi afişat şi pulsul. Aceste dispozitive sunt
alimentate cu baterii şi utilizează tehnica oscilometrică. Sunt compacte, portabile, având greutate
mică. Sunt utilizate în special la domiciliul pacientului, dar nu sunt recomandate celor care au
aritmii. Sunt mai dificil de calibrat şi necesită atenţie la decontaminare pentru manşetă.

4
Figure 5. Monitor de presiune semiautomat digital
Dispozitivele automate includ un monitor electronic cu un senzor de presiune, un afişaj digital,
o manşetă de presiune. Presiunea din manşetă este crecută cu o pompă electrică. Aceste
dispozitive pot avea un sistem de ridicare a presiunii setat de pacient sau automat (presiunea este
ridicată cu 30 mmHg peste presiunea sisteolică estimată). În timpul funcţionării, dispozitivul
creşte şi scade automat presiunea din maşetă şi afişează valorile sistolică şi diastolică, precum şi
pulsul. De asemenea, pot avea facilităţi de memorare a ultimei măsurări sau până la ultimele 10
citiri. Aceste dispozitive sunt alimentate cu baterii şi utilizează tehnica oscilometrică.

Figure 6. Monitorizarea automată a presiunii


Dispozitivele pentru încheietura mâinii includ un monitor electronic cu un senzor de presiune,
o pompă electrică, o manşetă de presiune pentru mână. Dispozitivul însuşi poate fi poziţionat pe
mână. Funcţionarea este asemănătoare cu cea a dispozitivelor automate. Utilizează tehnica
oscilometrică. De preferat, aparatul este poziţionat pe mâna stângă.

5
Figure 7. Poziţionarea dispozitivului de măsurare a presiunii
Dispozitivele pentru deget includ monitorul electronic şi manşeta pentru deget, sau pot fi fixate
pe deget. Utilizează una din metodele oscilometrică, pulse-wave sau pletismografică.
Monitoarele automate neinvazive pentru presiunea sângelui sunt variante mai sofisticate ale
dispozitivelor automate care permit suplimentar înregistrarea presiunii pacientului în intervale de
timp stabilite, în mod automat, periodic. Pot avea şi opţiunea de înregistrare a temperaturii,
precum şi semnalizare sonoră (alarmă pentru asistente) când au fost depăşite anumite limite.
Aceste dispozitive sunt alimentate cu baterii şi utilizează tehnica oscilometrică. Sunt destinate
utilizării în clinici, pentru monitorizarea pacienţilor.
Monitoarele pentru măsurarea ambulatorie a presiunii sângelui includ manşeta pentru braţ
şi monitorul electronic cu senzorul de presiune, precum şi o pompă electrică ataşată la centura
pacientului. Dispozitivul este programat să înregistreze presiunea sângelui pacientului timp de
peste 24 ore, în condiţii de activitate normală şi să memoreze datele pentru prelucrări ulterioare.
Aceste dispozitive sunt alimentate cu baterii şi utilizează tehnica oscilometrică şi ascultatorie.

3.6. Măsurarea presiunii sângelui cu sfigmomanometrul şi stetoscopul


Metoda ascultatorie este neinvazivă fiind cea mai răspândită pentru măsurarea presiunii sângelui.
Subiectul stă pe scaun şi îşi ţine braţul pe masă, astfel încât artera brahială să fie la nivelul inimii.
Acest lucru este important pentru măsurarea presiunii sângelui deoarece presiunea este
proporţională cu înălţimea (Δp = ρgΔh). Spre exemplu, dacă se măsoară presiunea sângelui la
nivelul capului, citirile pentru presiunile sistolică/diastolică sunt mai mici cu aproximativ
35mmHg comparativ cu citirile la nivelul inimii (la nivelul solului, presiunile sunt cu
aproximativ 100mmHg mai mari).
Manşeta sfigmomanometrului este fixată pe antebraţul pacientului, sub cot, deasupra arterei
brahiale.
Presiunea din manşetă este ridicată până la o valoare de 180 mmHg, comprimând artera brahială
şi conducând la colapsul acesteia. Presiunea sistolică (valoarea maximă a presiunii exercitate de
sânge asupra peretelui arterei brahiale în timpul bătăilor inimii) este depăşită, deci nu mai există
debit de sânge prin artera brahială şi nu se aud zgomote.
Supapa de presiune se deschide uşor şi permite presiunii manşetei sfigmomanometrului să scadă.
În momentul în care este atinsă presiunea sistolică (120mmHg pentru valori normale) artera
brahială se deschide, iar sângele ţâşneşte prin segmentul de arteră comprimat. Datorită curgerii
turbulente apar vibraţii iar stetoscopul înregistrează un zgomot discret (zgomotele Korotkoff).
Aceste zgomote sunt auzite în stetoscop în timp ce presiunea exercitată asupra arterei brahiale
scade. Debitul de sânge prin artera brahială creşte regulat, în timp ce presiunea în manşeta

6
sfigmomanometrului scade sub presiunea diastolică (presiunea minimă, între bătăile succesive
ale inimii – aproximativ 80mmHg pentru valori normale). La scăderea presiunii în manşetă,
zgomotele cresc în intensitate, se transformă în sufluri, apoi, în jurul valorii presiunii diastolice
zgomotele devin surde şi dispar. La atingerea presiunii diastolice debitul de sânge prin arteră
devine laminar.

Figure 8. Măsurarea presiunii cu sfigmomanometrul şi stetoscopul

Sunetele Korotkoff sunt unde acustice auzite prin stetoscop când presiunea din manşetă scade.
Aceste sunete sunt auzite prima dată când presiunea din manşetă este egală cu presiunea sistolică
şi încetează să fie auzite când presiunea din manşetă scade sub presiunea diastolică (presiunea
manşetei esteredusă de la o presiune superioară celei sistolice până la o presiune inferioară
presiunii diastolice).
Originea sunetelor Korotkoff nu este pe deplin lămurită, deşi au fost propuse diferite mecanisme
pentru producerea sunetelor cum sunt turbulenţa, vibraţiile arterei sau relaxarea oscilaţiilor,
efectul de izbire al pereţilor arterei de către fluxul sangvin şi încordarea bruscă a peretelui
arterial. Chiar în lipsa unei baze teoretice, metoda sunetelor Korotkoff a fost general acceptată şi
tehnicile respective au fost standardizate.
Această tehnică a fost propusă prima dată de Korotkoff în 1905 şi a fost general acceptată după
ce autenticitatea sa a fost confirmată de multe studii comparative cu masurări directe ale
presiunii şi cu alte tehnici indirecte folosite înainte de a fi propusă metoda Kortotkoff.
Figura de mai jos prezintă date tipice pentru intensităţile relative ale sunetelor şi ale frecvenţelor
fundamentale pe subiecţi normali din punct de vedere al presiunii atunci când presiunea manşetei
a fost diminuată conform tehnicii auditive convenţionale. Aşa cum se vede în figură,
componentele principale ale sunetelor Korotkoff sunt la frecvenţe joase, cu un peak în jur de 45
Hz, dar sunt prezente şi componente ale armonicilor superioare iar majoritatea lor se află într-un
domeniu de la aproximativ 20 Hz până la 300 Hz.
Există 5 faze ale sunetelor Korotkoff. Fiecare fază este caracterizată de volumul şi calitatea
sunetului auzit. În figura de mai jos sunt prezentate cele 5 faze, presiunile sistolică / diastolică
fiind considerate 120mmHg / 80mmHg.

7
I-Sunete clare scurte; II-Sunete murmurate;
III-Sunete de lovituri slabe; IV-Sunete înăbuşite; V-Liniste
Figure 9. Cele 5 faze ale sunetelor Korotkoff

Faza 1: Când presiunea din manşetă este ridicată, peste presiunea sistolică, artera este complet
obturată, iar sângele nu circulă prin ea. Deci, nu sunt auzite nici sunete când presiunea depăşeşte
presiunea sistolică. În momentul în care presiunea din manşetă atinge valoarea presiunii sistolice
se aude un zgomot intens ascuţit (sharp tapping sound). Când are valoarea sistolică, presiunea
este suficient de mare pentru a forţa pereţii arterei să se deschidă permiţând sângelui să
ţâşnească. Când presiunea scade la valoarea diastolică, pereţii arterelor se închid din nou.
Faza 2: Această fază este caracterizată de un zgomot foşnitor, determinat de curgerea turbulentă
a sângelui, debitul de sânge din arteră fiind în creştere. Uneori, dacă manşeta este decomprimată
prea uşor, zgomotele dispar temporar. Aceasta se întâmplă când vasele de sânge dedesubtul
manşetei devin obstrucţionate (congested), fiind un semn de hipertensiune. Congestia dispare, iar
zgomotele reapar.
Faza 3: În această fază există o reîncepere a zgomotelor ascuţite, tari, similare cu cele din faza 1.
În acest moment, un debit mărit de sânge acţionează asupra pereţilor arterei.
Faza 4: În acest moment se produce o atenuare bruscă a zgomotului, iar debitul de sânge devine
mai puţin turbulent. Acest punct corespunde presiunii diastolice.
Faza 5: În acest moment zgomotele dispar, debitul de sânge revine la normal devenind laminar,
manşeta de presiune este decomprimată complet şi este îndepărtată.
In situatiile de masurari reale, peste semnal se suprapun zgomote; din acest motiv, de obicei ar
trebui folosit un filtru trece banda ingust. Atunci cand presiunea mansetei este micsorata cu o
viteza normala, modificarile amplitudinilor sunt diferite pentru frecvente de banda diferite si de
asemanea sunt diferite pentru sistola si diastola. O crestere maxima a amplitudinii la tranzitia
sistolica apare intr-o banda de frecventa intre 18 si 26 Hz, si o descrestere maxima a amplitudinii
la tranzitia diastolica apare in banda de frecventa intre 40 si 60 Hz.
Efectul zgomotului este o problema serioasa in sistemele de detectie automata bazate pe sunetele
Korotkoff. In timp ce zgomotul mediului ambiant poate fi redus prin folosirea unui filtru trece
banda adecvat sau prin acoperirea microfonului cu manseta, miscarea artifact (zgomotul datorat
miscarilor corpului) este mult mai greu de evitat deoarece frecventele sale se gasesc in aceeasi
banda de frecventa cu majoritatea componentelor sunetelor Korotkoff. Miscarea artifact, indusa
de miscarile intregului corp, ale bratului, ale mainii sau chiar ale unui deget, nu poate fi eliminata
complet. Pentru a reduce miscarea artifact este recomandabila legarea cu leucoplast a

8
microfonului de brat. S-a constatat ca procedand in acest fel, presiunile sistolice si diastolice pot
fi masurate chiar atunci cand subiectul face jogging intr-o moara in functiune.

3.7. Stetoscopul
Stetoscopul este un dispozitiv medical acustic utilizat în metodele ascultatorii, pentru a
înregistra (asculta) sunetele interne în corpul uman. Metodele ascultatorii sunt utilizate pentru
examinarea sistemului cardiovascular (sunetele inimii, curgerea sângelui prin artere şi vene),
sistemului respirator (respiraţia, sunetele plămânilor), precum şi sistemului gastrointestinal
(sunetele intestinelor).

Stetoscopul acustic este cel mai cunoscut, operează pe baza trensmisiei sunetului de la capsulă,
prin tuburi umplute cu aer până la urechea celui care ascultă. În general, un stetoscop este format
din: clopot, diafragmă, unul sau două tuburi, piesele pentru ureche. Capsula constă de obicei din
două feţe care pot fi plasate spre pacient pentru înregistrarea sunetelor: o diafragmă (disc de
plastic) sau clopot (cupă scobită). Dacă diafragma este poziţionată pe pacient, sunetele corpului
vibrează diafragma, creând unde de presiune acustică care parcurg tubul spre urechea celui care
ascultă. Dacă clopoţelul este plasat pe pacient, vibraţiile pielii produc direct unde de presiune
acustică care se deplasează spre urechea celui care ascultă. Clopotul transmite sunete de
frecvenţă joasă, pe când diafragma transmite sunete de frecvenţă mai mare. Dezavantajul
stetoscopului acustic constă în dificultatea stabilirii diagnosticului datorită nivelului foarte scăzut
al sunetului.

Figure 10. Stetoscop acustic

Stetoscopul electronic rezolvă nivelul scăzut al sunetului prin amplificarea sunetelor corpului
uman.
Clopotul tradiţional şi diafragma sunt incorporate într-o capsulă duală care permite ascultarea
atât a sunetelor de joasă frecvenţă, cât şi a celor de înaltă frecvenţă.

9
Figure 11. Stetoscop electronic

Stetoscopul electronic MLT206 este utilizat pentru înregistrarea sunetelor inimii şi plămânilor.
Aparatul detectează sunetele utilizând un sensor care amplifică semnalul, obţinând astfel o
reproducere a sunetului mai bună decât în cazul stetoscopului tradiţional. Stetoscopul electronic
MLT206 poate fi utilizat cu orice sistem de achiziţii de date PowerLab pentru a afişa şi înregistra
în timp real fonocardiograma.
Se recomandă aplicarea stetoscopului direct pe piele. Dacă stetoscopul este aplicat peste
îmbrăcăminte, semnalul este satisfăcător, dar mai slab ca în cazul aplicării direct pe piele.
Pornirea aparatului se realizează prin apăsarea unui buton on/off. În dotarea aparatului există un
timer care opreşte automat aparatul după 3 minute, pentru conservarea bateriilor.
Stetoscopul este prevăzut cu trei domenii de frecvenţe:
 înalte pentru măsurări pulmonare;
 medii pentru domeniul larg de măsurări;
 joase pentru măsurări cardiologice.

3.8. Măsurarea directă a presiunii sângelui


Măsurarea exactă a presiunii este foarte importantă nu numai pentru stabilirea mai multor
diagnostice, pentru grija faţă de pacient şi pentru procedurile corespunzătoare, dar de asemenea
este foarte importantă pentru controlul şi interpretarea mai multor tipuri de experimente de
cercetare fiziologică, cum ar fi sistemele duplicatoare de puls.
Metodele directe necesită introducerea unui element de înregistrare a presiunii în interiorul
fluidului (traductor tip cateter) sau conectarea la locul de măsurare din sistemul cardiovascular al
pacientului prin intermediul unui cateter umplut cu fluid. Metodele directe sunt mai precise decât
cele indirecte, dar necesită străpungerea vaselor sanguine. Traductorul de presiune este montat
într-un circuit extracorporal prin intermediul unui cateter sau ac hipodermic. Există, de
asemenea, şi traductoare de dimensiuni foarte mici (sub 2 mm grosime) care, fixate în vârful
unui cateter, pot fi introduse în artere sau vene, direct la locul de măsurare a presiunii.
Dacă traductorul de presiune rămâne în exteriorul corpului, atunci, printr-o ramificaţie a
cateterului, se introduce o coloană de ser fiziologic pentru a preîntâmpina coagularea sângelui pe
porţiunea cateterului rămasă în exterior. Un alt mod de evitare a coagulării sângelui pe cateter îl
constituie perfuzarea periodică a cateterului cu un agent anticoagulant (heparină).

10
3.8.1. Cateterul
Cea mai obişnuită tehnică de măsurare directă a presiunii utilizează un cateter conectat la un
traductor de presiune extravascular, prin intermediul unui cateter umplut cu fluid. Această
tehnică este pe larg aplicată în practica clinică, atât în cateterizarea diagnosticului (cateterul este
conectat de la o arteră periferică spre o arteră centrală), cât şi în monitorizarea îngrijirii critice şi
operative (cateterul este fixat pentru o perioadă de timp mai mare într-o arteră periferică).
Cateterul este un tub de cauciuc, teflon sau polietilenă, cu diametrul suficient de mic, între 1÷ 10
mm, cu capul rotunjit pentru a permite alunecarea prin artere şi vene, umplut cu lichid (soluţie
heparină-salină). Cateterul poate fi folosit atât pentru stabilirea unui diagnostic, cât şi pentru
terapie, inclusiv angiografie (radiografie a vaselor sangvine pentru studiul vaselor de sânge
arterial prin injectare de substanţă de contrast printr-un cateter; debitul de sânge este vizualizat
prin fluoroscopie, pe bază de raze X) şi angioplastie (cardiologie intervenţională - angioplastia
este o metodă nechirurgicală pentru tratamentul stenozelor arterelor coronare; ideea de bază
constă în poziţionarea unui cateter balon în interiorul secţiunii îngustate a unei artere; prin
umflarea balonului de la capătul cateterului se lărgeşte secţiunea îngustată şi se deschide artera.
Procedurile bazate pe cateterizare pornesc de la ideea de a minimaliza traumele datorate
introducerii cateterului în vasul de sânge. Practic, pacientul nu simte mişcarea cateterului în
interiorul vasului de sânge. De asemenea, când este introdus cateterul în vasul de sânge, trebuie
luate măsuri pentru evitarea coagulării sângelui. Acest fenomen conduce la un tromboembolism,
afectând în acelaşi timp şi rezultatul măsurării presiunii. La aproximativ un centimetru de vârf se
află un orificiu care permite pătrunderea sângelui în cateter. Punctul de acces al cateterului în
sistemul cardiovascular poate fi braţul sau piciorul. Prin punctul de acces, sub control radiologic,
cateterul este condus spre zona de investigaţie. Presiunea sângelui este transmisă prin această
coloană de lichid la traductor. Deplasarea lichidului produce o deformare a diafragmei
traductorului care este înregistrată de un sistem electromecanic. Semnalul electric rezultat este
apoi amplificat pentru a fi vizualizat, de exemplu, pe un monitor.

Figure 12. Componentele unui cateter


Procedurile bazate pe cateterizare sunt aplicate în laboratoare speciale în spitale, de către
cardiologi, radiologi, cardiologi intervenţionişti şi alţi specilaişti.
Cateterizarea cardiacă este o procedură minim invazivă de investigaţie a aparatului
cardiovascular, prin care un tub lung şi subţire – cateterul – este ghidat în cavităţile inimii, de
obicei printr-un vas de sânge de la mână sau picior (o venă periferică, pentru investigarea inimii
drepte, sau o arteră periferică, pentru investigarea inimii stângi). Cateterul permite verificarea
presiunii sângelui din vase şi cavităţile inimii, evaluarea cantităţii de sânge, vizualizarea arterelor
coronare de la suprafaţa inimii, eventual chiar şi aorta - efectuarea angiocardiografiei, verificarea
nivelului de oxigen din sânge - oximetriei sanguine, obţinerea curbelor de diluţie pentru
substanţe marker. Cateterizarea cardiacă reprezintă unul din cele mai precise teste pentru

11
diagnosticul bolilor arterelor coronare. In situaţii speciale se pot executa, tot prin intermediul
cateterului, tratamente nechirurgicale precum angioplastie, stentare , implantare de pacemaker,
valvuloplastie sau embolizare.
Angioplastia este o procedură utilizată pentru deschiderea arterelor îngustate de ateroscleroză.
Pentru depistarea zonei blocate arterele coronare sunt vizualizate prin radiografiere cu ajutorul
razelor X (angiografie). Pentru angiografie, un fir conducător este inserat printr-o arteră în braţ
sau în picior, apoi condos prin aortă în poziţia necesară. În acest moment, un cateter este inserat
de-a lungul firului conducător şi este injectată substanţa de contrast în vasele de sânge, pentru o
bună vizualizare pe imaginea radiografică (alb). Deoarece vasele de sânge sunt iluminate,
suprafeţele îngustate sau identifică blocajul.
Dispozitivul pentru angioplastia cardiacă este un cateter (tub flexibil, subţire şi lung) care este
introdus într-un vas de sânge al inimii (artera coronară) pentru a deschide o suprafaţă îngustată
sau blocată (percutaneous transluminal coronary angioplasty or PCTA).
În angioplastie cateterul balon urmăreşte firul conducător până în artera coronară blocată.
Balonul este umflat şi împinge plaga spre pereţii arterei. Balonul este desumflat, iar cateterul şi
firul conducător sunt retrase.

Vasul de sânge îngustat datorită aterosclerozei este deschis prin angioplastie şi este menţinut
deschis prin utilizarea stent-ului. Pentru introducerea stent-ului este introdus mai întâi un fir
conducător în zona îngustată a arterei. Un cateter balon cu un stent este plasat în artera îngustată.
Prin umflarea balonului acesta expandează şi împinge plaga spre pereţii arterei. Cateterul balon
este desumflat, iar stent-ul rămâne în zona de interes pentru a menţine artera deschisă. Cateterul
şi firul conducător sunt retrase. După un anumit interval de timp, plaga poate recidiva,
reformându-se în jurul stent-ului. Pentru a preveni acest lucru se pot folosi stent-uri cu
medicament care este absorbit în timp de organism.

3.8.3. Tipuri de traductoare


Tipurile manometrelor utilizate sunt:

Capacitive Membrana formează o faţă a unui condensator a cărui capacitate face


parte dintr-un circuit oscilator. Orice schimbare a presiunii deformează
membrana, rezultând o modificare a capacităţii, ceea ce duce la o
schimbare a frecvenţei oscilaţiei, măsurată cu tehnica modulării în
frecvenţă.

Inductive Presiunea aplicată membranei mişcă un miez de fier (ataşat membranei)


în interiorul unei spirale, inducând un curent electric direct proporţional
cu presiunea aplicată.

Optice Deformarea membranei este înregistrată de abaterea (devierea) unei raze


de lumină reflectată dintr-o oglindă montată pe ea.

Manometre cu fibre Fibrele individuale ale legăturilor fibrelor de cuarţ acţionează ca ghid de
optice unde pentru frecvenţele optice ale luminii incidente sau reflectate.

Electrolitice Variaţiile presiunii modifică distanţa între două plăcuţe de zinc care
modifică la rândul lor rezistenţa din circuitul punţii Wheatstone.
Tensiunea rezultată este direct proporţională cu presiunea aplicată.

12
Piezoelectrice Solicitările materialelor piezoelectrice cauzează inducţia modificărilor
suprafeţelor polarizate şi o diferenţă de potenţial măsurabilă pe
suprafeţele opuse ale piezocristalului.

Timbre  timbru metalic: măsoară modificările rezistenţei ohmice (punte


tensiometrice Wheatstone) care apar într-un fir solicitat (deformat);
 timbru semiconductor: timbrul tensometric este format dintr-un singur
cristal de silicon. Sensibilitatea deformaţiei (caracteristica timbrului)
depinde de rezistivitatea şi de orientarea cristalului.

Servomanometru Reacţiunea, măsurată de servomecanism, împiedică intrarea sângelui într-


o micropipetă umplută cu soluţie salină cuplată cu sistemul vascular.
Feedback-ul este realizat prin măsurarea rezistenţei din micropipetă, fără
diafragmă între sistemul vascular şi circuitul de măsură.

Traductorul cu timbre tensiometrice oferă o înaltă stabilitate şi sensibilitate când formează cele
patru braţe ale punţii Wheatstone, care la rândul său, presupune un circuit de măsură foarte
simplu. Combinarea acestor proprietăţi cu tehnologia semiconductoare face ca principiul
timbrelor tensometrice să fie cel mai utilizat în cazul traductoarelor de presiune disponibile.
Traductoarele inductive şi capacitive necesită un circuit oscilator pentru măsurare şi sunt foarte
fragile când sunt miniaturizate. Cateterul de tip electro-optic prezintă un mare interes pentru
siguranţa electrică şi costul scăzut, dar rămân totuşi nerezolvate unele dificultăţi de calibrare.

3.10. Măsurarea pulsului


Tehnicile de diagnostic biomedical neinvazive contribuie la evaluarea pacienţilor cu deficienţe
venoase şi arteriale, cu un factor minim de risc. Mai mult, în anumite cazuri, poate prezenta
interes pulsul şi nu valorile presiunii sângelui în diferite zone din corp.
Pulsul este o undă de presiune generată la fiecare contracţie ventriculară, care se propagă prin
artere cu o viteză de 4-5 m/s, de aproximativ 10 ori mai repede decât viteza sângelui. Măsurarea
pulsului se poate face în diferite zone: pulsul arterial, pulsul venos, etc. Mărimile caracteristice
pulsului (amplitudine, viteză, frecvenţă) depind de frecvenţa şi ritmul cardiac, de debitul sistolic,
de elasticitatea pereţilor vaselor de sânge, de presiunea şi viteza sângelui.
Determinarea pulsului arterial se poate face prin pletismografie. În general, pletismografia
măsoară variaţiile volumului unui segment anatomic (un organ anatomic, ţesuturi) sau ale
întregului corp datorate modificării debitului sanguin (în raport cu regimul sistolo- diastolic de
curgere a sângelui prin acel segment). Variaţiile de volum rezultă de obicei din fluctuaţiile
cantităţii de sânge sau de aer conţinute în segmentul anatomic investigat. Pletismografia poate fi
folosită pentru detectarea modificărilor volumului pulsului la nivelul extremităţilor membrelor
(degete).
Pletismograful este un instrument util pentru aprecierea sistemului circulator, furnizează
reprezentarea formelor de undă ale debitului de sânge periferic pulsator, permiţând evaluarea atât
a proprietăţilor sistemului circulator periferic, cât şi central. În aceste cazuri, pletismograful este
fixat pe un membru al subiectului investigat. De asemenea, pletismograful este utilizat pentru
măsurarea capacităţii plămânilor.

13
Subiectul testat este plasat într-o incintă unde, dacă este investigată capacitatea plămânilor,
efectuează exerciţii de respiraţie. Diferenţa de volum între plămânul încărcat şi gol oferă
informaţii pentru diagnostic.
Ultrasunetele furnizează informaţii despre comportamentul hemodinamic direct de la segmentul
de venă. Pletismografia oferă informaţii care descriu indirect modificările volumului venos.
Datele obţinute nu sunt specifice funcţiei venoase deoarece modificările volumului membrului
sunt determinate de mai mulţi factori. Totuşi, modificările rapide sunt asociate cu modificările
volumului de sânge sau cu mişcările artefact. În cazul în care mişcarea este controlată, se pot
obţine informaţii despre volumul de sânge.
Studiul volumului de puls indică gradul de permeabilitate a trunchiului arterial principal din
deget. Amplitudinea pulsului este dată de diferenţa dintre fluxul arterial de intrare şi cel venos de
ieşire din deget, în timpul unui ciclu cardiac. Pulsul prezintă modificări spontane de amplitudine
în raport cu respiraţia, tonusul vasomotor şi rezistenţa periferică. Un puls amplu corespunde unei
artere relaxate; un puls mic corespunde unei artere spastice sau obstruate.
Volumul pulsului este un indicator al activităţii vasomotorii (influenţat de durere, excitare, frică,
emoţie, respiraţie adâncă, etc.). Dacă toţi ceilalţi factori se menţin constanţi, volumul undei
pulsatorii depinde de cantitatea de ţesut închis de pletismograf. Pentru a se putea compara
valorile de la un bolnav la altul, datele obţinute trebuie raportate la un volum de deget mediu (se
consideră arbitrar ca fiind de 4 ml).

3.11. Pletismografia
Pletismografia se bazează pe măsurarea variaţiei volumului anumitor segmente anatomice
(extremităţi – deget, mână, picior), prin măsurarea presiunii sau volumului dintr-o incintă etanşă.
Tehnicile pletismografice sunt utilizate pe scară largă datorită abilităţii lor de a cuantifica
insuficienţa venoasă cronică. După modul în care se realizează detectarea variaţiei volumului
ţesuturilor, pletismografele pot fi de mai multe feluri: pneumo-pletismografe (pletismografe de
volum), pletismografe fotoelectrice, pletismografe de impedanţă, pletismografe cu mărci
tensiometrice.
Pletismografele de volum (Air-displacement PlethysmoGraphy APG) măsoară de fapt volumul
unui segment anatomic ca măsură a volumului de aer pe care îl deplasează în interiorul unei
incinte etanşe. Astfel, volumul corpului uman poate fi măsurat dacă subiectul stă în interiorul
incintei şi dislocă un volum de aer egal cu volumul său. Volumul corpului este calculat indirect
prin scăderea volumului de aer care rămâne în interiorul incintei când subiectul se află în incintă
din volumul de aer când incinta este goală. Volumul de aer din interiorul incintei este măsurat
prin aplicarea legilor gazelor. Legea lui Boyle stabileşte că la o temperatură constantă, volumul
şi presiunea respectă relaţia: p1 p 2 = v 2 v1 . Rezultă deci că un astfel de pletismograf necesită
controlul temperaturii mediului ambiant, precum şi o temperatură constantă în interiorul incintei.
Dificultatea măsurării constă în fluctuaţiile de temperatură, umiditate şi presiune generate de
către subiectul aflat în interiorul incintei.
În figura de mai jos este prezentat un pletismograf de volum utilizat pentru testarea funcţionării
plămânilor. Aparatul constă dintr-o incintă cu un echipament pentru spirometrie, o staţie de
lucru, un PC cu software dedicat şi o imprimantă. Aparatul măsoară variaţiile de volum pentru
un organ sau pentru întregul corp, de obicei rezultate din fluctuaţiile cantităţii de sânge.
Pletismografele de volum sunt utilizate pentru depistarea disfuncţiilor sistemului venos, datorate
obstrucţiilor, insuficienţelor valvelor primare şi secundare. De asemenea, aceste pletismografe
sunt utilizate pentru identificarea şi urmărirea pacienţilor cu probleme de reconstrucţii venoase,

14
cu disfuncţii periferice, dar şi în misiunile spaţiale pentru cuantificarea efectelor microgravităţii
prelungite asupra tonusului vascular.
Pletismografia cu ocluzie venoasă este o variantă a pletismografiei de volum, prin care se
determină indirect debitul arterial în teritoriul explorat. Se opreşte întoarcerea venoasă prin
compresia cu o manşetă pneumatică umflata brusc la o presiune de 40-50 mmHg.
Volumul digital creşte progresiv prin acumularea sângelui arterial. Pentru calculul fluxului
arterial, se masoară partea incipientă abruptă a curbei ascendente a volumului degetului. Se
măsoară creşterea de volum pe unitatea de timp şi se raportează la volumul de ţesut închis în
pletismograf.
Presiunea de compresie venoasă optimă este aceea din care rezultă cea mai mare valoare de debit
sanguin. Din acest motiv se recomandă să se facă mai multe încercări, cu diferite valori de
compresie , până la obţinerea debitelor celor mai mari.

Figure 13. Pletismograf de volum

Fotopletismografia (Photo-PlethysmoGraphy PPG) se bazează pe detectarea variaţiei opacităţii


ţesuturilor care se modifică o dată cu unda de presiune, cu ajutorul unui element fotoelectric, sau
altfel spus pe determinarea proprietăţilor optice ale suprafeţei de piele considerate.
Traductorul fotopletismografic prezintă o sursă de lumină monocromatică şi o celulă
fotoelectrică. Fascicolul luminos străbate pielea şi este absorbit parţial de hemoglobina din masa
de sânge circulant sub-cutanat. Sângele fiind mai opac decât ţesuturile înconjurătoare atenuează
lumina reflectată în proporţie mai mare. Intensitatea luminii reflectate se modifică în funcţie de
densitatea ţesutului. Măsurarea este localizată la nivelul microvascular al stratului cutanat de sub
electrod. Fracţiunea neabsorbită va ajunge prin transmisie sau reflexie la celula fotoelectrică, şi
funcţie de cantitatea de lumină primită celula produce un curent care va fi amplificat şi înscris
grafic (fotopletismograma). Variaţiile sistolo-diastolice de flux sanguin din reţeaua cutanată,
determină variaţii echivalente ale curentului, iar forma graficului va fi similară cu a pulsului
arterial. Unda pulsului normală are o pantă anacrotă abruptă, un vârf ascuţit şi o undă dicrotă
care este concavă la bază.
Cu ajutorul fotopletismografiei se pot determina parametri necesari pentru diagnosticarea bolilor
vasculare periferice: forma undei de puls, amplitudinea şi frecvenţa undelor componente. Undele

15
de puls sunt atenuate în prezenţa bolilor arteriale ocluzive. Obstrucţia arterială determină
deprimarea undei cu o pantă lină, un vârf rotunjit şi pierderea undei dicrote (partea concavă
devine convexă).
Se înregistrează simultan mai multe curbe de puls periferic şi o ECG de referinţă.
1020 Infra-red Pulse Plethysmograph este un pletismograf fotoelectric care înregistrează
variaţiile debitului de sânge pulsatil din deget, ureche, frunte, sau alte locuri. Pletismograful este
ataşat de extremitatea măsurată printr-un sistem de cleme sau cu discuri duble adezive pe
porţiunea plată de piele.

Figure 14. Măsurarea presiunii sângelui periferic utilizând fotopletismografia


Sistemul SRS2004/d este un sistem de achiziţii cu 4 canale care permite atât înregistrarea, cât şi
vizualizarea şi crearea unei baze de date. Sistemul permite utilizarea mai multor traductoare:
respiraţie, forţă, deplasare, pletismografie fotoelectrică, puls, temperatură, etc.
Pletismografia fotoelectrică trebuie realizată la temperatură controlată 28-32°C. Rezultatele
pletismografiei fotoelectrice sunt utilizate pentru evaluarea hemodinamicii venoase a întregului
membru.
Pletismografia de impedanţă (Impedance PlethysmoGraphy IPG) este o tehnică neinvazivă
pentru investigarea debitului sanguin periferic şi central, respectiv pentru estimarea debitului de
sânge şi cuantificarea volumelor de fluid din corp, bazată pe măsurarea impedanţei (variaţia
conductivităţii electrice). Deoarece sângele este un bun conducător de electricitate, orice variaţie
a volumului de sânge din orice parte a corpului este reflectată de impedanţa electrică a sa. Astfel,
înregistrarea impedanţei electrice a segmentului anatomic ca funcţie de timp oferă o estimare
indirectă a debitului sanguin periferic şi central.
Modelul care stă la baza tehnicii de măsurare consideră corpul uman compus din elemente
electrice constând în rezistenţe şi capacităţi. Pentru modelul considerat se măsoară rezistenţa de
bază R0 şi variaţiile rezistenţei oscilatorii ΔR. De asemenea, sunt dispuşi electrozi EKG.
Pletismograful de impedanţă introduce o frecvenţă ridicată (50 kHz) şi un semnal de curent
constant, de intensitate joasă (0.1 mA RMS) între picior şi mână. Rezistenţa variază normal la
lungimea curentului, iar secţiunea transversală produce variaţii ale volumului. Rezistenţele
pulsatile ΔR sunt utilizate pentru obţinerea debitului de sânge (ml/100 ml de organ/min)
corespunzător fiecărui segment anatomic.

16
3

Figure 15. Corpul uman este modelat ca un sistem compus din elemente electrice

Pentru măsurarea variaţiilor de volum poate fi utilizat un Tetrapolar High Resolution Impedance
Monitor (THRIM) four-channel digital impedance plethysmograph (UFI, Inc). Variaţiile de
volum sunt măsurate pentru patru segmente anatomice: torace, lombar, pelvis şi picior. Sunt
fixaţi electrozi EKG Ag/AgCl pe piciorul stâng şi mâna stângă, având rolul de injectoare de
curent. De asemenea, sunt fixaţi electrozi (perechi) reprezentând segmentele anatomice: gleznă-
gambă inferioară, sub genunchi (picior-1), genunchi-creasta iliacă (pelvis-2), creasta iliacă
-midline xyphoid process (segment lombar), and midline xyphoid process -supraclavicular
(torace-4). Pletismografia de impedanţă introduce o frecvenţă ridicată şi un curent redus între
electrozii piciorului şi mâinii, ceea ce este insesizabil pentru subiecţii investigaţi. Valorile
rezistenţei electrice sunt măsurate utilizând perechile de electrozi.
Pletismografia de impedanţă permite înregistrarea variaţiilor de volum în segmenele anatomice
investigate. Figura de mai jos prezintă variaţia impedanţei şi variaţia corespunzătoare a
volumului, precum şi debitul de sânge.
Pletismografia cu traductor tensiometric (Strain gauge PlethysmoGraphy SPG) foloseşte un
traductor tensiometric care exprimă deformaţia în funcţie de variaţia rezistenţei electrice. Pentru
studiile clinice de pletismografie, traductorul este un tub elastic umplut cu mercur sau un
conductor din aliaj metalic indium-gallium.
Prin întinderea traductorului tensiometric se reduce diametrul conductorului şi creşte rezistenţa
electrică a acestuia. După calibrarea traductorului prin întinderea incrementală a conductorului se
poate măsura variaţia în tensiune.

17
Deoarece traductorul tensiometric este înfăşurat în jurul unui segment de membru (gambă sau
pulpă), măsurarea este circumferenţială, ceea ce permite calcularea ariei secţiunii segmentului.
Volumul slice-ului segmentului de membru variază în funcţie de expandarea sau contracţia
volumului gambei.
Traductorul tensiometric poate fi utilizat atât în aplicaţiile venoase, cât şi în cele arteriale.
Măsurările tensiometrice sunt determinate de reprezentările tensiunii. Erorile de măsurare pot fi
cauzate de variaţiile temperaturii în conductor, ceea ce afectează rezistenţa electrică, schimbarea
traductorului cu repoziţionarea membrului, respectiv de selectarea unei zone mai puţin sensibilă
la expansiunea de volum.
Pletismografia cu traductor tensiometric poate măsura proprietăţile vasculare periferice: debitul
de sânge dintr-un membru, rezistenţa vasculară. Pentru obţinerea debitului arterial în ml
debit/100ml ţesut se folosesc un traductor tensiometric cu mercur şi manşete pentru modificarea
presiunii. Manşetele sunt comprimate rapid la 45 mmHg înregistrând panta iniţială a modificării
circumferinţei în funcţie de timp. Presiunea de ocluzie este crescută progresiv până când este
înregistrată modificarea volumului membrului. Aceasta este presiunea venoasă. Presiunile care
sunt mai mici decât presiunea venoasă nu măresc mărimea membrului.
Rezistenţa periferică estimată este egală cu diferenţa dintre presiunea arterială medie şi presiunea
venoasă raportată la debitul indexat.
Pentru determinarea capacitanţei membrului, acesta este ridicat deasupra nivelului inimii pînă
când nu apare nici-o scădere în volum. Se folosesc creşteri de 10 mmHg, începând cu primul
multiplu de 10 şi depăşind presiunea venoasă până la maxim 60 mmHg.
Presiunea venoasă aproximează presiunea din manşetă. Presiunea este menţinută 4 minute pentru
a atinge o stare staţionară. La presiuni scăzute mărimea membrului atinge un platou. La paşi de
presiune mai mari nu este atins un platou, dar, după o porţiune curbilinie, membrul îşi creşte
mărimea liniar în raport cu timpul.
Peste o presiune critică Pi, mai mare de obicei decât presiunea venoasă Pv, sistemul limfatic nu
poate compensa filtrarea, iar interstiţiul creşte cu o viteză proporţională cu presiunea impusă.
Paşii de presiune dintre Pv şi Pi rezultă într-un platou, pe când paşii de presiune peste Pi rezultă
într-o curbă asimptotică cu o linie dreaptă cu panta pozitivă.
Sunt folosite tehnicile pătratelor minime pentru potrivirea unei linii drepte cu punctele care
cuprind contribuţia filtrării microvasculare liniare la umplere. Porţiunea liniară este sustrasă
electronic din mulţimea curbelor pentru a obţine curba reziduală care atinge un platou care
reprezintă umplerea vaselor.

Figure 16. Pletismografia cu traductor tensiometric

18