Sunteți pe pagina 1din 205

Cine poate s fie sigur c vom ajunge pn mine sau peste un ceas?

De aceea, pentru c viaa noastr este nesigur pe pmnt i toate se opresc la mormnt, n cele ce urmeaz vom vorbi despre dou lucruri: despre moarte i contiin. Mai nti, dup dreptate, s vorbim despre moarte. Porunca cea dinti a lui Dumnezeu, dup greeala protoprinilor notri, a fost aceasta: Cu moarte vei muri. i, ntr-adevr, dup clcarea poruncii, dou mori au venit asupra neamului omenesc. Adam, dup 930 de ani, i Eva, dup 950 de ani, au primit moartea trupeasc, iar moartea duhovniceasc a fost lung de 5508 ani, pn la venirea n trup a Noului Adam - Hristos, Dumnezeul i Mntuitorul nostru. Dar oare din care pricin, Adam, a numit-o pe Eva, adic via, dei se cuvenea s-o numeasc moarte, c prin ea a venit moartea n lume? Aa era cu dreptate. Dar n loc s-o numeasc moarte, o numete via, c zice: i a pus Adam numele femeii sale Eva, ce se tlcuiete via. Deci cum prin Eva vine moartea i Adam o numete via? Care-i pricina? Care-i taina dezlegrii aici? Iat care! S auzim ce spune Sfntul Grigore de Nissa: Pentru dou pricini Adam a pus numele femeii sale Eva, adic via. Mai nti pentru c ea trebuia s fie maica tuturor celor vii dup trup, c ea a nscut primul copil, pe Cain, i a adus n via prima fiin omeneasc. A doua, c prin Eva cea tainic, prin strnepoata Evei cea dinti, adic prin Preasfnta, Preacurata Nsctoarea de Dumnezeu i Pururea Fecioara Maria, avea s vin n lume viaa, adic Hristos. Iat pentru care pricin Adam, fiind prooroc i fptura cea dinti a lui Dumnezeu, a proorocit ca Evei s i se pun numele acesta, pentru aceste dou pricini. Mai nti, c va fi maica tuturor celor vii, cum arat Scriptura - deci o tlcuire o avem n Scriptur i una n Tradiie, de la Sfinii Prini - iar a doua, c dei moartea a venit prin femeie, tot prin femeie va trebui s vin la plinirea vremii i viaa. A luat satana n Rai trei lucruri, pentru a drma neamul omenesc: femeia, lemnul i neascultarea. La plinirea vremii, noul Adam - Hristos tot cu aceste trei arme l-a biruit pe satana: femeia, lemnul i ascultarea. Cu cele mpotriv, pe cele mpotriv le-a surpat.

Cu ascultarea lui Hristos de Printele ceresc, pn la moarte i cu moartea pe Cruce, a vindecat neascultarea lui Adam i a noastr; cu lemnul Crucii s-a vindecat rana cea venit prin lemn; gustarea din lemnul oprit, prin gustarea fierii i a oetului; i prin Preasfnta, Preacurata Fecioar Maria, Eva cea tainic, s-a vindecat pcatul Evei i moartea care a venit n lume. Dar cuvntul nostru privete n alt parte. Au trecut de la Adam pn la potop 2642 de ani. n acest timp n-a sczut din viaa omului nimic. A trit Adam 930 de ani i Eva 950 de ani, iar Noe, al doilea Adam al omenirii, a trit 950 de ani. Noe, fiind mare prooroc i plcut lui Dumnezeu din neamul su, a avut mare grij s pzeasc n toat vremea lui, de cnd s-a nscut, un mare dar; oasele lui Adam, corpul lui Adam strmoul lui. Cele mai scumpe moate din lume le pstra el i pn la dnsul le-au pstrat ali patriarhi mai vechi dect dnsul. Noe a fost al optulea de la Adam, iar Matusalem, al aselea. i le-a dat unul la altul, ca pe un dar preascump: prima zidire ieit din mna lui Dumnezeu - oasele lui Adam. Noe, cnd era de 500 de ani, ai auzit Scriptura, s-a cstorit i 100 de ani trind, a avut pe cei trei fii: pe Sim, Ham i Iafet. i cnd era Noe de 600 de ani a nceput potopul i a inut un an de zile furia potopului. A plouat numai 40 de zile i 40 de nopi, iar corabia abia la un an de zile s-a oprit, pentru c ai auzit ce spune la Facere: Iar din luna a zecea pn n luna a asea au sczut apele, trei luni de zile, i de-abia au nceput s se vad vrfurile munilor celor mai mari din lume. S fi fost atunci cu corabia lng Noe, s vezi de-abia n toat Romnia vrful Ceahlului sau al Negoiului, sau Moldoveanul, sau vrful Ineului din Maramure, sau dac erai n Asia, vrful Himalaia sau ali muni. Abia se zreau atunci numai vrfurile munilor, iar vuietul apelor i tulburarea vzduhului nu ncetase. Din luna a aptea pn n luna a patra mai scznd apele, a dat drumul Noe porumbelului celuilalt. Cnd a ieit Noe din corabie, lng Munii Ararat, azi n Armenia, pustiu era pmntul, plin de ml, plin de furia i urgia lui Dumnezeu, c se necase tot ce era viu, afar de cei ce erau n

pntecele corabiei. Au ieit n cmpia Senar i au adus jertf lui Dumnezeu. Apoi s-a artat curcubeul, dup cum tii, semn de legtur venic ntre om i Dumnezeu, c nu va mai fi potop cu ap. i au ieit fiii lui Noe Sim, Ham i Iafet. Lui Sim i-a dat Asia, lui Ham i-a dat Africa - de aceea sunt negri acolo, c Ham a fost blestemat - iar lui Iafet i-a dat Europa. Dar a avut grij mare Noe, cnd a desprit pe fiii si, c au plecat fiecare n alt direcie, dup ce s-au nmulit, s le dea un mare odor nepreuit pe care l purtase n corabie i a avut grij mai mult dect de tot aurul de acest odor. Era trupul lui Adam, aa cum l-a fcut Dumnezeu. Era scheletul lui Adam. i le-a zis Noe: Dragii mei, pmntul este naintea voastr; de acum cretei i v nmulii i umplei pmntul, c aa a zis Dumnezeu; c a doua oar a binecuvntat pe om cu acelai cuvnt dinti, cum este scris n Biblie. Eu nu v dau aur, eu nu v dau argint, eu nu v dau pietre scumpe. Acestea le vei gsi voi pe pmnt i prin muni i oriunde. V dau un lucru mai scump dect toate: v dau trupul protoprintelui nostru Adam, primul om din lume. i le-a mprit lor oasele lui Adam. Capul l-a dat lui Sim, n Asia, mijlocul l-a dat lui Iafet, nspre Europa, iar picioarele le-a dat lui Ham. Iar fiii lui Noe l-au ntrebat: - Dar ce ne folosesc nou acestea aa de mult? - Mare folos vei lua de cte ori vei privi la dnsele! - Care folos? - Cnd vei vedea capul lui Adam, v vei aduce aminte c sufletul lui este n chinurile iadului, pentru c a greit lui Dumnezeu i v vei trezi i vei zice: Doamne, ferete! S nu ajungem ca strmoul nostru! S nu mniem pe fctorul nostru, c iat, oasele lui Adam sunt aici i sufletul lui se chinuiete n muncile iadului pentru c a clcat porunca lui Dumnezeu. Iat filosofia cea mai nalt pe care a dat-o Noe feciorilor si: s nu uite c vor muri. S vad oasele lui Adam i s-i aduc aminte c i ei sunt praf i cenu i ndat dup moarte urmeaz judecata i vai de acela care calc porunca lui Dumnezeu.

Cea mai nalt filosofie de sub cer este cugetarea la moarte. Marele Vasile a fost ntrebat de marele filosof din Alexandria, Eubul: - Spune-mi mie, o, minunatule! - c fcuser coala mpreun la Atena, pe vremea aceea fiind i la Alexandria mare cetate de cultur cretin i pgn - spune-ne nou, o, minunatule, care este cea mai nalt filosofie a cretinului? Si a zis marele Vasile: - Cea mai nalt filosofie de sub cer este s avem de-a pururea moartea naintea ochilor notri. Pentru c strmoii notri, atta vreme ct au avut moartea n fa, n-au greit. De cte ori n Rai, le ddea satana n minte: Ia, ducei-v la pom i mncai! Cci era frumos la vedere i bun la gust rodul ce l-a omort. Dar cnd s-a apropiat Adam zicea: Nu m duc. Dar de ce? A spus Dumnezeu c n ziua cnd voi mnca din pomul acesta, cu moarte voi muri. i de frica morii nu se apuca s mnnce. Vznd satana c sunt narmai strmoii notri cu aceast arm puternic, adic cugetarea morii, de ctre Fctorul lor, ce-a gndit nti? S le smulg din minte moartea. S-a bgat n arpe, cum zice marele Vasile, c n Rai vorbeau toate animalele i arpele avea picioare nalte, nu mergea tr. Dup ce l-a amgit pe Adam, Dumnezeu l-a blestemat s se trasc pe pntece, i s-au luat picioarele. Picioarele arpelui sunt n pntece i astzi. i asta c s se mplineasc porunca s mearg numai pe piept, s mnnce pmnt i s fie blestemat pentru c prin arpe a reuit satana s intre i s vorbeasc cu Adam. - Ce-a zis Dumnezeu? a ntrebat arpele. - Iat ce a zis, a rspuns Adam: Toi pomii Raiului, toate grdinile, desftarea asta negrit este a noastr, dar din cutare pom s nu mncm. - Dar de ce? a ntrebat arpele viclean. - A spus c oricnd vom mnca, cu moarte vom muri. - Nu-i adevrat! - zice satana prin arpe - nu vei muri cu moarte. - Cum se poate? Dar de ce? - tii de ce v-a spus Dumnezeu aa? Se teme foarte tare c dac vei mnca din pomul acela, v vei face dumnezei ca i Dnsul i vei fi asemenea Lui i din mare rutate ce are pe voi, ca s nu v nlai ca El,

v-a oprit s mncai de acolo; c n orice zi vei mnca, ochii votri se vor deschide i vei fi ca nite dumnezei! Auzi? Dumnezeu spune lui Adam c va muri i arpele i spune c nu va muri! i Adam las pe Ziditorul su i ascult pe arpe, adic pe satana, care vorbea prin gura arpelui. i creznd acestea, calc porunca i motenete ndoit moarte: i pe cea trupeasc i pe cea duhovniceasc! Prinilor, iubii credincioi, maicilor i surorilor, cteva suflete suntei aici. Eu n viaa mea, mi-a ajutat mila Domnului, am vorbit la mii de oameni pe la hramuri i ori a vorbi la dou urechi, ori la dou mii, tot att m cost. Dar suntem cteva suflete aici. Dac n-am uita noi nvtura cea preascump a Sfinilor Prini i a Sfintei Scripturi, noi nam mai grei lui Dumnezeu. Auzi ce spune dumnezeiescul i preaneleptul Isus, fiul lui Sirah: Fiule, adu-i aminte de cele mai de pe urm ale tale i n veac nu vei grei. Pentru ce? Dac cuget la moarte, moartea m oprete i de a gndi rul, nu numai de a-l vorbi sau de a-l face. Eu tiu c Dumnezeu o s-mi cntreasc i gndurile i cuvintele i lucrurile vieii mele, cnd mi voi da sufletul. Deci, dac voi cugeta la moarte, m feresc de toate. Auzi ce spune n Ua pocinei? Vedei c acea carte trateaz patru lucruri: moarte, judecat, Rai i Iad. Eu cred c acea carte, dac ar fi tiparit n zeci de mii de exemplare, toat lumea ar merge n Rai. Numai dac ar nelegeo. Att de mult folosete pentru cretini cugetarea la moarte, c ne arat ce-i omul i unde se duce i ce va fi n ziua morii sau a judecii. Acolo spune c cel mai mare sfetnic n via nu este nici filosoful, nici ngerii, ci moartea: Ia-i sfetnic, omule, pe moarte, i atta nelepciune are s te nvee, nct, nici Solomon n toat nelepciunea sa, nici ngerii, nici filosofii lumii, nimeni nu te va folosi pe tine ca moartea. Pentru ce? Moartea te sftuiete: Omule, nu gndi ru, c ai s mori! Nu ur pe fratele tu, c ai s mori! Nu fi desfrnat, c ai s mori! Nu njura, c ai s mori! Nu fuma, c ai s mori! Nu fi beiv, c ai s mori! Nu te judeca cu altul, nu inteniona s faci ru nimnui, ia seama de sufletul tu, c ai s mori!

Ct filosofie aduce moartea! Auzi ce spune Sfntul Ioan Damaschin: O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine via, c cel ce pururea cuget la tine, pururea viaz. Vrei s tii c nici Solomon nu poate nva atta nelepciune ca moartea. Zice marele Vasile: i Solomon acela, iubitorul de nelepciune, dac n-ar fi uitat moartea, nu-l biruiau femeile, s ajung de batjocura lor, s le fac i capite, s se lepede de Dumnezeu i s se nchine la idoli. Iat, Solomon cel preanelept, cel plin de darul nelepciunii, a ajuns nchintor la idoli i a zidit capite zeilor, lepdndu-se de Dumnezeu dup 40 de ani de domnie. Pentru ce? A uitat c va muri. Pe el l mustr cartea nelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: Te-ai ntrit n trup, te-ai ntrit n pcat i ai uitat pe Ziditorul, Care i-a dat nelepciunea, cu care ai condus poporul acesta 40 de ani. Vai de noi i de noi, c nu greim pn nu uitm de moarte. Nici un pcat nu trece de la minte la simire, nici prin imaginaia noastr, dac avem naintea ochilor moartea. Dac uitm moartea, murim, dac nu uitm moartea, trim, suntem vii cu sufletul n vecii vecilor. Cine a gndit vreodat la moarte, i-a nlucit-o cu mintea i a greit lui Dumnezeu vreodat? Deci prea bun tovar de drum, prea bun prieten i prea mare sfetnic ne este nou moartea. S nu ne temem de ea. Cel mai mare filosof n via s avem moartea. Niciodat moartea nu te va nva de ru. Totdeauna i va spune: pzete-te de pcate, omule, c ai s mori! i-i spune cel mai mare adevr. Pentru ce? Pentru c-i spune negreit c eti trector, vei muri i vei sta naintea Lui Dumnezeu, s dai seama de tot ce ai gndit, tot ce ai lucrat, tot ce ai fcut. Ce zice Alexandru Macedon, mare filosof - nvase filosofia despre suflet i moarte, de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel - cnd a luat mpria Persiei i a btut pe Darius i mpria Egiptului i a luat mpriile de lng Eufrat i mpriile lui Boz i celelalte. Veneau filosofii i i spuneau: - Mria Ta, aur mult, pietre scumpe, palate are Darius i sabia lui Darius este fcut n form de octogon cu opt muchii i are mnerul mpodobit cu dou kilograme jumtate de pietre nestemate i poleit cu aur curat. Vino s-o vezi, mcar!

Iar el le-a rspuns: - Dac-i moarte, nu-i nimic! Ce-am s fac eu cu sabia lui Darius n rzboi? Uite, am sabia asta ca fulgerul n mna mea, uoar. Aceea-i parad. S-o iau s-o leg la curea s-o duc calul, s vad lumea c strlucete la bru? - Vino, mprate, i ia pe soia lui Darius c el a fugit i l-au spnzurat doi oteni. - Cine l-a spnzurat pe Darius? Cine le-a dat voie? S-i spnzurai pe aceia, cci nu am dat eu ordin s omori omul! Am spus s iei mpria i s-l lai s triasc - c el cucerea toate mpriile i trecea mai departe. Alii i ziceau: - Ia una din fetele lui Darius, cci are cele mai frumoase fete de pe lume! Dou fete avem. i Macedon le-a zis: - S nu le aduci s le vd, c-i tai capul. Eu, care am cucerit attea popoare cu puterea lui Dumnezeu, m biruiesc de frumuseea unei femei? Acest mprat a murit la 35 de ani necstorit i otrvit - tii istoria lui - dar totdeauna, cum i spunea Ptolemeu Filadei i Seneca secretarul lui i Antioh i Nicanor i Vizantie i ceilali i Chir cu toat suita lui: - Mria Ta, nu-i pas de nimic; nici de aur, nici de frumusee! - Nu! Dac-i moarte, nu-i nimic! De aceea i cnd murea, dup ce a btut toate mpriile, cnd a vzut c-i dduser otrav dulce, nepoii lui, a zis: - Astzi am but pahar dulce i amar! - Ce este, Mria ta? - Mor! Se adunaser filosofii, generalii, mpraii, care pe unde i pusese. Iar el le-a zis: - Eu nu m tem de moarte! Eu cred ntru unul singur Dumnezeu, cum ma nvat arhiereul evreilor, cnd am cucerit Palestina. Acela mi-a spus c este un singur Dumnezeu. - Cum l cheam pe Dumnezeul vostru? l-am ntrebat pe arhiereu. - Unul este Dumnezeu, Care a fcut cerul i pmntul. l cheam Savaot! - Ce nseamn Savaot? - Dumnezeul otirilor. - Nu cumva conduce otirile de jos? - N-ai grij, Mria ta! El conduce otirile cele din cer. Cu acelea nu te poi msura! Aceluia m nchin i eu. Aa a cunoscut Alexandru Macedon pe Dumnezeu i a nceput s fie un om foarte milostiv. Cnd era s moar, l-au ntrebat generalii lui:

- Mria ta, din ce s-i facem mormntul? Din marmur? De aur? De pietre scumpe, de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin? Toate pietrele scumpe i le-au pus. Iar el le-a rspuns: - Dac-i moarte, nu-i nimic! S nu-mi facei mormntul meu din aur i din alte pietre scumpe. Ci s-mi facei mormntul i sicriul din granit i s nu cumva s m mbrcai n haine aurite. Ci simplu, ca un simplu om. i s lsai la sicriu dou guri: una n stnga i una n dreapta. - Da de ce asta? - Pe acolo s-mi scoatei minile mele i s le lsai goale, ca s vad toi c nimic n-am luat cu mine dup moarte. Vedei, frailor, nelepciunea mpratului Alexandru Macedon? S nu cread cineva c, dup moarte, va lua ceva cu dnsul. Ce-au folosit faraonii Egiptului c au pus n piramide atta aur i argint i au fcut crue cu cai de aur? Le gsesc alii i se mbogesc la muzee. Ce le-a folosit? Le-au luat cu ei? Nu. tii ce-au luat cu ei? Fapta bun! Dac au fcut-o, au fost nelepi. i faraonii Egiptului aveau mare filosofie despre moarte. Ei aveau un mare dregtor, care era pltit la curtea mprteasc, numit omul morii. i cnd bea mpratul si mnca i cnta muzica i se veselea, venea acest slujitor cu o cpn de mort i i-o punea pe mas i att zicea: mprate, mnnc, bea i te veselete, dar adu-i aminte c ai s mori! Dar s revenim, c pentru moarte sunt nc multe de spus, mai cu seam la acetia cu hainele negre, c noi clugrii avem mari jurminte naintea lui Dumnezeu i cugetm totdeauna la moarte. C moartea nu alege nici tnr, nici btrn, nu te caut la contigente, la buletin de identitate, la livret. Nu te caut c eti mirean sau clugr, pregtit sau nepregtit. S ne ajute Preasfntul Dumnezeu cnd vom nchide ochii, s nu ne gseasc nepregtii. DESPRE MOARTEA CELOR PCTOI S v spun dou cazuri de mori nprasnice, s vedei cum mor cei ce nu se tem de Dumnezeu i nu vor s se pociasc.

A venit o biat femeie din Ardeal i mi-a spus: - Printe, brbatul meu, de cnd m-am cstorit cu el, nu mergea la biseric, nu se ruga, nu postea, njura i era beiv i desfrnat. i iat cum l-a pedepsit Dumnezeu. Acum n sptmna Mare dinaintea Sfintelor Pati a venit acas de la lucru i mi-a poruncit s-i tai o pasre i s-i fac mncare cu carne. Degeaba am cutat eu s-i spun c e pcat, c este Sptmna Sfintelor Patimi. De fric s nu m bat, am fcut ce mi-a poruncit el. Seara cnd a venit de la lucru, m-a ntrebat: - Ai fcut varz cu carne? - i-am fcut - i-am zis eu. Este n buctrie. Pe cnd mnca, l-a pedepsit Dumnezeu c s-a necat i a murit cu carnea n gt. De aceea am venit, printe, s-l punei la slujbe, poate l-o ierta Dumnezeu, c tare mai era ru i necredincios! - Femeie, i-am zis eu, nu-l putem pune la sfintele slujbe, cci era necredincios i a murit din vina lui, ca un sinuciga! S v art cum a murit alt om ru. ntr-o zi a venit o femeie dintr-un sat de pe Valea Moldovei s-mi dea un pomelnic pentru soul ei mort subit. i am ntrebat-o: - Femeie, cum a murit soul tu, s tiu dac pot s-l pun sau nu la sfintele slujbe? C pe cei necredincioi, pe sectari, pe beivi i pe desfrnai, care mor fr pocin, nu-i putem pomeni la Sfntul Altar. - Printe, soul meu era beiv i desfrnat. Nu mergea la biseric, nu se spovedea i nu m lsa curat nici o sptmn n Postul Mare, c nu tia ce-i Duminic, ce-i zi de post sau srbtoare. De aceea, din cauza lui nu m-am putut mprti de muli ani de zile. Acum la nceputul Postului Mare, l-am ntrebat pe printele nostru ce s fac. Iar el mi-a spus: Ascunde-te la cineva sptmna asta ca s poi posti cu curenie mcar apte zile; apoi vin la mrturisire i-i voi da agheasm mare. Deci am fcut cum mi-a spus printele. M-am dus la naa noastr i i-am spus copilului s-i spun soului c sunt dus la spital. Aa am putut posti i eu cteva zile cu rugciune, cu post i curenie. Cnd vine el acas de la lucru l ntreab pe copil: - Mi, Vasile, unde-i mam-ta?

- Este dus la spital! - Ia vezi, poate a venit. S vin la mine. Dar s auzii mnia lui Dumnezeu. n clipa aceea deodat brbatul cade jos n cas - c din cauza beiei, i s-a rupt o arter de la inima - i ncepe a striga dezndjduit: Salvarea, salvarea, chemai salvarea s m duc la spital, c mor! i cum s-a uitat la apus i la miaznoapte, a nceput a vedea cuptoarele iadului i pe diavoli. De aceea striga: Cuptorul Cuptorul cu foc! Uite diavolii cum vin s m ia! Nu m lsai! Nu m lsai, c m trag n cuptoarele iadului! Femeie, nu m lsa! i m-a apucat de mn i aa a murit Ai vzut mnia cea dreapt a lui Dumnezeu pentru cei care nu vor s se pociasc? Cci iat ce spune n Psaltire: Moartea pctosului este cumplit i Cei ce ursc pe dreptul, vor grei! Fericii i de trei ori fericii sunt cretinii aceia care se roag i care in sfintele posturi. Postul lungete viaa. Sfntul Vasile cel Mare zice: Bucatele cele multe i bucatele cele grase, neputnd s le mistuie stomacul, multe boli au adus n lume. Iar postului i nfrnrii pururea i urmeaz sntatea. Ai vzut pe Sfntul Eftimie cel Mare? Treizeci de ani n-a gustat pine i mncare fcut la foc; numai cu verdeuri se hrnea i a trit peste o sut de ani. Ai vzut pe Sfntul Leontie de Agra n Sfntul Munte, c n-a but nici vin, nici untdelemn; numai cu fructe i cu rdcini de pmnt tria. Nu a mncat toat viaa lui mncare fiart la foc, sau pine, sau vin. Numai cnd se mprtea, lua o linguri de vin. Aa! i-a pus ndejdea numai n Dumnezeu. Ce zice Mntuitorul? Nu numai cu pine va tri omul, ci cu tot cuvntul lui Dumnezeu. N-a pus ndejdea n hoitul acesta de trup, care ne duce n pmnt. C dac aici omul pctos nu poate rbda o scnteie de foc, acolo n iad, unde ard cei ce nu se pociesc, cum va rbda n vecii vecilor? Atunci va vedea fiecare! Printele Cleopa De ce n articolul I din Simbolul Credinei, numim pe Dumnezeu: Tatl, Atotiitorul, Fctorul cerului i al pmntului, vzutelor tuturor i nevzutelor?

Pentru c Dumnezeu a fcut cerul i pmntul i tot ce exist, cum ne spune Sf. Scriptur: La nceput a fcut Dumnezeu cerul i pmntul (Fac. 1, 1). Psalmistul l laud pentru puterea atotiitoare: C n mna Lui sunt marginile pmntului i nlimile munilor ale Lui sunt. C a Lui este marea i El a fcut-o i uscatul minile Lui l-au zidit (Ps. 94, 4-5). Dumnezeu a fcut totul din nimic. La creaiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre prtia Cuvntului la facerea lumii, ne mrturisete Sf. Apostol Pavel, zicnd: Ca n El (Fiul) au fost fcute toate, cele din ceruri i cele de pe pmnt, cele vzute i cele nevzute (Col. 1, 16). Despre prtaia Duhului mrturisesc cuvintele Sf. Scripturi: i Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei (Fac. 1, 2). Dumnezeu a fcut lumea n timp, dup o anumit ordine, cu scopul de a fi fericit i de a slvi pe Dumnezeu. Ce se nelege prin cuvintele nevzutelor? Prin aceste cuvinte se nelege lumea nevzut, adic ngerii, cum ne explica Sf. Apostol Pavel care, dup citatul de mai sus, din Epistola ctre Coloseni, adaug: Fie scaunele, fie domniile, fie nceptoriile, fie stpnirile: toate prin El i pentru El s-au fcut (Col. 1, 16). Aceste nume arat cetele de ngeri, dup cum vom vedea mai departe. Care a fost fcut mai nti: lumea vzut sau lumea nevzut? Att Sf. Scriptur ct i Sf. Tradiie ne nva c lumea nevzut, lumea ngerilor, a fost fcut mai nti. Domnul nsui spune lui Iov: Cnd sau fcut stelele, ludatu-M-au cu glas mare toi ngerii Mei (Iov 38, 7). ngerii au fost fcui cei dinti, zice Pstorul lui Herma. Prin cuvntul cerul, din primul verset al crii Facerii: La nceput a fcut Dumnezeu cerul i pmntul, se nelege lumea nevzut a cerului, adic ngerii. Cum i de ce a fcut Dumnezeu pe ngeri? Dumnezeu a fcut pe ngeri din nimic. I-a fost de ajuns s voiasc, pentru a-i aduce la lumina. El i-a fcut din buntatea Sa. Ce sunt ngerii?

ngerii sunt duhuri, adic fiine spirituale fr trup, nzestrate cu minte, voin i putere, cum spune Sf. Scriptur: Cel ce face pe ngerii Si duhuri i pe slujitorii Si par de foc (Ps. 103, 4) i cum adeverete Sf. Tradiie. Fpturile nzestrate cu minte sau raiune se mpart n ngeri i oameni. Fpturile raionale netrupeti sunt ngerii. Ei sunt firi nelegtoare; pentru c sunt fr de trup, au fost rnduii s locuiasc sus, n locuri uoare, i s aib o fire uoar i repede. Ce nsuiri au ngerii? ngerii sunt nemateriali, fiindc sunt netrupeti. De aceea, dei ngerii pot vorbi ntre ei, n-au nevoie nici de limb, nici de urechi ci-i arat gndurile i hotrrile fr cuvnt material. Cnd Sf. Apostol Pavel ne vorbete despre limba ngerilor (I Cor. 13,1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arat chipul de convorbire ntre ngeri. Tot aa, cnd vorbete de genunchiul celor cereti i al celor pmnteti i al celor de dedesupt (Filip. 2, 10), el nu atribuie ngerilor genunchi i oase, ci arat nchinarea datorat lui Dumnezeu, dup felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, ngerii sunt fiine spirituale personale, netrupeti i nemateriale. ngerii sunt liberi, dispunnd n libertate de voia i hotrrile lor, aa cum ne dovedete cderea lui Lucifer. ngerii sunt inteligeni, n continu micare i tiutori. Dei ngerii au cunoatere mai nalt dect a noastr, ei nu tiu cele ce sunt n inim i nici cele viitoare. Aceasta arat ca ei sunt mrginii. Cine a nceput s existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existen mrginit.. C e aa ne-o spune i cuvntul Mntuitorului c fiecare om e sub paza sau sub grija unui nger (Matei 18, 10). De aceea, ngerii ocup loc, se fac vzui i se arat celor vrednici ci nfiare omeneasc (Fac. 18, 2). Fiind mrginii, ngerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezeni acolo unde sunt trimii. Cnd sunt n cer, nu sunt pe pmnt; cnd sunt trimii de Dumnezeu pe pmnt, nu sunt n cer. Dei mrginii, ei nu sunt mpiedicai de ziduri, de ui, de ncuietori, de pecei. Acelora crora Dumnezeu voiete ca ei s li se arate, ngerii nu li se nfieaz cum sunt, ci cu o form schimbat, ca s poat fi vzui. ngerii nu sunt sfinenia nsi. Ei au sfinenia de la Duhul Sfnt. Sfinenia fiind din afar fiinei lor, le aduce desvrirea prin mprtirea cu Duhul Sfnt. Ei i pstreaz vrednicia prin struina n bine, avnd libera voie n alegere i necznd niciodat din cinstea de a edea alturi de Cel Bun. Puterile cereti nu sunt sfinte prin firea lor.

Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfnt. Ele au de la Duhul Sfnt o msur de sfinenie pe potriva lor. Ele capt nemurirea prin har i particip la luminare i la har potrivit cu vrednicia i cu rangul lor. ngerii n-au fost creai copii, care apoi, desvrindu-se prin exerciiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfnt. Ei au avut de la nceput, de la facere, n nsui actul facerii lor, sfinenia pus n fiina lor. Ei doresc i caut binele. Dup msura dragostei lor fa de Dumnezeu, ei primesc msura sfineniei. ntre ei i Duhul Sfnt e aceast deosebire c, pe cnd Duhul Sfnt are sfinenia prin nsi firea Sa ngerii au sfinenia prin mprtire. Muli ngeri ctignd fericirea venic, au fost ntrii n bine. Ei au fost ridicai la o treapt mai presus de firea lor, i, dac nu mai pot grei, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu. 111. De ce se numesc ngeri i care e numrul lor? Cuvntul nger, care vine din limba latin, iar n aceasta din limba greac, nseamn vestotor. ngerii au, printre altele, s vesteasc oamenilor voia lui Dumnezeu, aa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria c va nate pe Mntuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia c eli soia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20). Numrul ngerilor e foarte mare. Sf. Prini numr nou cete ngereti. Dionisie Pseudo-Areopagitul le mparte n trei triade, sau trei serii de cte trei. Prima triad e venic n jurul lui Dumnezeu, n unire nemijlocit cu Acesta, i e format din Serafimii cei cu cte ase aripi din Heruvimii cei cu ochi muli i din Tronurile prea sfinte. A doua triad e alctuit din Domnii, Puteri i Stpniri. A treia triad e format din nceptorii, Arhangheli i ngeri. 112. Ce chemare au ngerii? Am vzut c ei sunt vestitorii voii sau hotrrilor lui Dumnezeu. Unu dintre ei, ca firi curate, nenclinate spre ru, sau greu de micat la aa ceva, se mic continuu n cor, n jurul Cauzei prime. Ei cnt laudele mririi dumnezeieti, privesc venic slava cea venic, nu numai ca s se slveasc Dumnezeu, ci pentru ca i ei, ngerii; s primeasc binefaceri de la Dumnezeu. ngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mntuirea noastr. Lucrul ngeresc acesta este: s fac totul pentru mntuirea frailor, zice Sf. Ioan Gur de Aur. Dup ce am czut n pcat, Dumnezeu nu ne las fr sprijinul Su.

El ne trimite cte un nger ca s ajute vieii noastre. ngerii sunt puternici i gata s mplineasc voina dumnezeiasc. Ei se afl, prin iueala firii lor, ndat acolo unde le poruncete voina lui Dumnezeu. ngerii sunt pzitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paz sau sub grija unui nger. Mntuitorul nsui ne asigur de aceasta cnd zice: Cutai s nu dispreuii pe vreunul din acetia mai mici; c zic vou: c ngerii lor n ceruri pururea vd faa Tatlui Meu, Care este n ceruri (Matei 18,10). Fiecare om i are ngerul su pzitor care este al dreptii. Dar duhul cel ru, care este al nedreptii nu-i d pace i caut tot timpul s-1 ispiteasc. Deosebim aceasta dup gndurile bune sau rele din inima noastr. Unii ngeri, ca Arhanghelii, apar popoarele, cum au artat Moise i Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5). 113. Ce sunt duhurile rele sau diavolii? Sunt acei ngeri care, n frunte cu cpetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, cznd deci din starea n care au fost creai. Acetia ispitesc pe oameni i le insufl gnduri rele. Ei pot rtci mintea oamenilor, ducndu-i la clcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, dup cuvntul Mntuitorului: Acela ucigtor de oameni a fost din nceput i nu a stat ntru adevr, pentru c nu este adevr ntru el. Cnd griete minciun, dintru ale sale graiete, cci este mincinos i tatl minciunii (Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru ndeamn pe credincioi astfel: Fii treji, privegheai, pentru c potrivnicul vostru, diavolul ca un leu, rcnind, umbl cutnd pe cine s nghit (I Petru 5, 8). Cnd Dumnezeu ne trimite ngerul Su pzitor, satana trimite i el ngerul su ru, ca s distrug viaa noastr. Omul se afla ntre doi, care urmresc scopuri opuse i se strduiesc s nving unul mpotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la pcat, ci numai l ispitete. Diavolul nu poate s fac ru nici omului, nici altei fpturi dac nu are nvoirea de la Dumnezeu. Se cunoate cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) i al dracilor care se rugau de Mntuitorul zicnd: Dac ne scoi afar, trimite-ne n turm de porci. i El le-a zis: Ducei-v. Iar ei ieind, s-au dus n turma de porci (Matei 8, 31, 32). 114. De unde le vine diavolilor aceast rutate?

Aceast rutate le vine din iubirea de sine i din mndrie. Dumnezeu i-a fcut buni, cum a fcut bun tot ce exist (Fac. 1, 31), dar ei au clcat porunca ascultrii de Dumnezeu i au fost aruncai n ntunericul cel mai adnc zice Scriptura: i pe ngerii care nu i-au pzit vrednicia, ci i-au prsit lcaul lor, i-a pus la pstrare sub ntuneric, n lanuri venice, spre judecata zilei celei mari (Iuda 1, 6). Prin cderea lor radical, ei au rupt total comuniunea haric cu Dumnezeu. Apropiindu-se mult de oameni, ei au o puternic influen asupra celor ri. La judecata obteasc, satan mpreun cu ngerii lui vor fi trimii n focul venic, gtit lor nc de la nceput (Matei 25, 41). 115. Ce se nelege prin cuvintele vzutelor tuturor? Sf. Scriptur ne spune c la nceput Dumnezeu a fcut cerul i pmntul (Fac. 1, 1). Am vzut mai nainte c cerul din aceste cuvinte nseamn lumea nevzut a ngerilor. Pmntul nseamn lumea vzut. Aceast lume vzut, adic pmntul cu toate ale lui, era la nceput nevzut i netocmit, adic fr form (Fac. 1, 2). Crend lumea, Dumnezeu a urmat o anumit ordine a fpturilor, ca s ngduie acestora s se sprijine unele pe altele, n nelesul c cele ce urmau nu puteau s apar fr cele dinainte. Aa, Dumnezeu a fcut n ziua nti lumina, fr de care nu e cu putin nici o lucrare i nici o cretere. n ziua a doua a fcut tria, sau cerul vzut; n a treia, adunarea apelor, uscatul i toate ierburile i plantele; n ziua a patra, lumintorii cerului, soarele, luna i stelele; n ziua a cincea, petii i psrile; n ziua a asea, animalele cu cte patru picioare, trtoarele, tot felul de animale i la urm pe om (Fac. 1, 3-26). n ziua a aptea Dumnezeu Sa odihnit de lucrrile Sale. Ordinea aceasta n care diferite feluri de via i de fpturi apar ntr-o nlnuire fireasc i necesar, ncepnd cu lumina i terminnd cu omul, arat adnca nelepciune a Ziditorului. Sf. Prini spun c omul a fost fcut n urma celorlalte lucruri pentru c se cuvenea s fie pregtit mpria i apoi s vin mpratul ei - omul. Omul nu putea s apar dect atunci cnd toate cele trebuitoare vieii lui erau create. El nu putea veni n lume nainte de apariia vieii. Plantele i toate celelalte animale trebuiau s apar naintea lui. 116. Pornirile cele rele ale fpturilor au fost de la nceput?

Nu. Fpturile au fost curate, nevinovate i nevtmtoare atunci cnd au fost zidite: i a privit Dumnezeu toate cte fcuse i iat erau bune foarte (Fac. 1, 31). 117. Ce ne descoper Sf. Scriptur despre facerea omului i starea lui dinainte de pcat? Sf. Scriptur ne spune c n ziua a asea, dup ce a fcut toate celelalte fiine, Dumnezeu, n Sf. Treime, a zis: S facem pe om dup chipul Nostru i dup asemnare (Fac. 1, 26). i, lund Domnul Dumnezeu rn din pmnt, a fcut pe om i a suflat n faa 1ui suflare de via i s-a fcut omul fiin vie (Fac. 2, 7). Omul a fost fcut deci printr-un act special, din minile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: Minile Tale m-au fcut i m-au zidit (Iov 10, 8). Aceasta arat cinstea deosebit dat de Dumnezeu omului. Dup ce existena lui a fost hotrt nainte de facerea lumii i la fel i stpnirea lui asupra acesteia, Dumnezeu i pregtete aducerea lui la existen i alctuirea fiinei lui. Omul a fost fcut din pmnt, n vrst tnr, brbteasc. 118. Ce spune Sf. Scriptur despre femeie? Dumnezeu a vzut ca nu este bine s fie omul singur: i a fcut Dumnezeu pe om dup chipul Su a fcut brbat i femeie (Fac. 1, 27). i a fcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din, Adam, femeie, i a adus-o lui Adam. i a zis Adam: Iat aceasta-i os din oasele mele i carne din carnea mea; ea se va nume femeie, pentru, c este luat din brbatul su (Fac. 2, 22-23). Cea dinti femeie, Eva, a fost fcut pentru continuarea neamului omenesc, aa cum tot cartea Facerii spune: i i-a binecuvntat Dumnezeu pe ei zicnd: Cretei i v nmulii i umplei pmntul (Fac. 1, 28). Eva a fost fcut din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca s nu fie bnuiala c altcineva a fost ziditorul femeii dect Dumnezeu. 119. De ce Eva n-a fost fcut din aceeai rn ca Adam? Eva n-a fost fcut din rn, ci din coasta lui Adam, pentru c n brbat i n femeie este o singur fire trupeasc, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la nceput nau fost fcui pereche, brbat i femeie, sau doi brbai, ori dou femei, ci mai nti brbatul i apoi, din el, femeia.

120. Ce nseamn chipul i asemnarea lui Dumnezeu n om? Chipul lui Dumnezeu n om este mnunchiul de puteri sufleteti: raiunea, voina, simirea, cu care omul se ndreapt spre Dumnezeu printr-o activitate neobosit pentru desvrire, iar asemanarea lui Dumnezeu n om este nfptuirea acestei desvriri prin mpreunlucrarea harului dumnezeiesc cu silinele omului. n amnunt, chipul lui Dumnezeu nseamn: 1. Stpnirea peste fpturile pmntului, potrivit cuvntului Scripturii: umplei pmntul i-l supunei i stpnii peste petii mrii, peste psrile cerului, peste toate animalele, peste toate vietile care se mic pe pmnt i peste tot pmntul (Fac. 1, 28). Micoratu-l-ai pe dnsul (pe om) cu puin fa de ngeri, cu slav i cu, cinste l-ai ncununat pe el i l-ai pus pe dnsul peste lucrul minilor Tale (Ps. 8, 5-6); 2. Raiunea i voia liber n nzuina lor spre Dumnezeu, adevr i bine. 121. Dup ce Dumnezeu a fcut pe om, unde l-a aezat? Dup ce a fcut pe om, Dumnezeu l-a aezat n Rai i i-a pus hrana la ndemna, fcnd S rsar din pmnt tot soiul de pomi, plcui la vedere i cu roade bune de mncat (Fac.2, 9). n Rai se aflau i pomul vieii i pomul cunotinei binelui i rului. 122. Care era starea omului n Rai, nainte de pcat? n Rai primul om era mpodobit cu minte sntoas, inim curat i voin liber. El ns nu era desvrit, cci desvrirea se ctig prin ncercare i deprindere. Ea const n curia pstrat prin mpreunlucrarea chipului cu harul de la nceput. Firea omeneasc era nfrumuseat prin prtia ei cu Duhul Sfnt (Fac. 2, 7). Numai aceast prtie i asigura lumina sfineniei i apropierea de Dumnezeu. Mintea lui Adam era ntr-o continu nlare minunat spre Dumnezeu, trupul era linitit, ferit de orice plcere vinovat. Nu era nc n el frmntarea micrilor neornduite. Sfinenia primilor oameni nu era desvrit, dar ea nu era nici numai o stare de nepsare i netiin copilreasc, aa cum pretind unii, ci o stare de nevinovie i nerutate. mbrcai n haina Duhului Sfnt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simeau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adic cu acopermntul nepiericiunii, ct

timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam si Eva triau n Rai ca ngerii, deci fr trebuina mbrcmintei. Scriptura zice: Adam i femeia lui erau amndoi goi i nu se ruinau (Fac. 2, 25). Neascultarea i pcatul nesvrindu-se nc, ei erau mbrcai n mrirea cea de sus. De aceea nu se ruinau. Dup clcarea poruncii ns, a venit ruinea i cunoaterea goliciunii. Adam apare nzestrat cu o uimitoare uurin de cunoatere i cu o nelepciune deosebit. Din primele clipe ale facerii lui el se nfieaz cu o minte ager, ca unul care pstra n el lumina limpede i curat, dat lui de Dumnezeu, i-i meninea vrednicia neatins a firii. Harul care punea pe Adam n legtur cu Dumnezeu l-a nzestrat cu puterea ca el s dea nume fpturilor supuse lui: i a pus Adam nume tuturor animalelor i tuturor psrilor cerului i tuturor fiarelor pmntului (Fac. 2, 20). n limba, adic n puterea de a vorbi, pe care o capt Adam odat cu zidirea lui, se arat firea raional a omului. Primii oameni, nainte de pcat, triau o via fericit. Ei n-au fost zidii nici nemuritori, nici muritori, ci n stare de a ajunge la nemurire sau s moar, dup ascultarea sau neascultarea lor fa de porunca lui Dumnezeu. Prin urmare, starea omului nainte de pcat era o stare de curie, de fericire, de cunoatere, de putin de a nu muri, dar nu era o stare de desvrire deplin. Omul putea nainta spre aceast desvrire, dup cum se i putea abate de la desvrire, folosindu-se de acelai mare dar, pe care Ziditorul l-a pus n el: libertatea. 123. Cu ce scop a fcut Dumnezeu pe om? Dumnezeu a fcut pe om pentru ca acesta s se mprteasc de bucuria de a fi n preajma lui Dumnezeu i de fericirea de a cunoate, de a iubi i de a slvi pe Dumnezeu. El este ncununarea ntregii zidiri, este o lume n mic (microcosm), cum zic Sf. Prini. Prin trupul su, el face legtura cu lumea, iar prin sufletul su, el face legtura cu Dumnezeu. Omul a fost fcut s fie fptura aleas a slavei dumnezeieti. Rostul su n Rai era s mplineasc porunca lui Dumnezeu. 124. Care este porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia s asculte?

Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: Iar din pomul cunotinei binelui i rului s nu mnnci, cci n ziua n care vei mnca din el, vei muri negreit (Fac. 2, 17). 125. Adam i Eva au pzit aceast porunc? Un timp au pzit-o. Dar din ndemnul diavolului n chip de arpe i sub pornirea mndriei lor, Eva nti, i Adam dup ea, au mncat din pomul oprit, clcnd porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe arpe, a prezis necazuri i suferine primilor oameni, i-a scos afar din Rai, dar le-a fgduit pe Mntuitorul (Fac. 3, 15 i urm.). 126. Cum se numete acest pcat al lui Adam? Acest pcat se numete pcatul strmoesc, fiindc i are originea n cderea protoprinilor notri prin neascultare fa de porunca dat lor de Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3, 6-19). Pcatul acesta a trecut la toi oamenii, cum spune Sf. Apostol Pavel: Printr-un om (Adam) a intrat pcatul n lume (Rom. 5, 12). 127. Cum se motenete pcatul strmoesc? Aceasta este o tain mare. Ceea ce se poate spune este c pcatul acesta, pe care-l motenim din tat n fiu, prin naterea fireasca, nu ni se socotete ca pcat al nostru, personal, ci ca o stare pctoas, ca o nclinare spre pcat, izvort din clcarea poruncii dumnezeieti i care este egal cu pcatul, n faa legii lui Dumnezeu. Pentru c aceast stare pctoas este egal cu pcatul nsui, Biserica a rnduit botezul copiilor, care nu au pcatele celor vrstnici dar care totui, motenesc aplecarea spre pcat, care vine de la Adam (Fac. 7, 20; II Cron. 6, 36; Iov 4, 17-19; 14, 4; 15, 14-16; 25, 4; Ps. 13, 1-3; 50, 6; 52, 2-4; 57, 3-4; Prov. 20, 9; Ecl. 7, 20; Sirah 25, 23, 27; Rom. 3, 10-12; 5, 12-19; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8). 128. Care au fost urmrile pcatului strmoesc? Pcatul strmoesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adic ruperea legturii cu Dumnezeu, cu ei nii i cu lumea. Acest pcat a mai adus slbirea chipului 1ui Dumnezeu n om, prin ntunecarea n parte a puterilor sufletului i prin nclinarea mai mult spre

ru dect spre bine. Mintea se mic greu, deosebete anevoie cele ce are de cunoscut i mai mult se deprteaz dect se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede dect anevoie pe Dumnezeu, privete mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viaa trectoare. Dar aceast slbire nu nseamn tergerea sau stingerea complet a chipului lui Dumnezeu n om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeieti. El s-a mbolnvit. Chipul lui Dumnezeu n el a slbit, s-a ntunecat. Prin pcatul strmoesc, primii oameni au pierdut sfinenia curia i putina de a nu muri. Pierznd harul, ei au pierdut i roadele harului. Dac ar fi ascultat porunca dumnezeiasc, Adam i-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putina de a nu muri, la care ar fi contribuit i pomul vieii, de care el nu s-a putut folosi, fiindc a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23). Prin pcatul lor, primii oameni i-au pierdut linitea desvrit a trupului, cci pcatul a trezit n ei pofta crnii. Desprii de cele venice i lunecnd spre piericiune, trupurile lor sau deschis plcerilor i necuriilor. Firea ntreag s-a mbolnvit de pcat prin neascultarea unuia singur. Pierznd harul care-i acoperea, ei au fost dezbrcai de nlarea spre Dumnezeu i de privirea direct a lui Dumnezeu. Pedeapsa cea mai mare a pcatului a fost moartea, care dup Sf. Apostol Pavel este plata pcatului (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupeasc, sufleteasc i venic. Dumnezeu nsui a vestit primilor oameni c vor muri dac nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultnd-o, pedeapsa lor a fost moartea. Nu trebuie s se cread c Adam i Eva i-au atras aceast pedeaps pentru c au mncat dintr-un anumit pom purttor de nenorociri i de moarte, ci numai pentru c au clcat porunca dumnezeiasc. 129. Dup facerea lumii, Dumnezeu Se ngrijete de ea? Dumnezeu Se ngrijete de lume. Aceast lucrare prin care Dumnezeu Se ngrijete de lume se numete pronie sau providen. Prin pronie, Dumnezeu pstreaz lumea n totalitatea ei i fiecare lucru i fiin n parte, le ocrotete i le ndreapt, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create. Pronia sprijin orice lucrare bun. De ea ine profeia n Vechiul Testament i planul mntuirii. Ea se arat n toate lucrurile lumii, de la cele mai mici pn la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoate i le ngrijete, cum ne spune Mntuitorul nsui: Privii la psrile cerului, c nici nu seamn, nici nu secer, nici, nu adun n jitnie, i Tatl vostru Cel ceresc le hrnete (Matei 6, 26).

Au doar nu se vnd dou vrbii pentru un ban? i nici una dintre ele nu va cdea pe pmnt fr tirea Tatlui vostru (Matei 10, 29). Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gur de Aur, nu numai c a adus la lumin zidirea, dar dup ce a adus-o, o ngrijete. De zici ngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele vzute i nevzute, toate acestea se bucur de pronia Lui. Fr aceast lucrare ele se duc, se scurg i pier. Iar Clement Alexandrinul zice: nfiarea, ordinea i miestria lucrurilor vzute ne arat pronia dumnezeiasc. Prin pronie, Dumnezeu nu numai pstreaz, dar i conduce lumea spre mai mult via (Ioan 10, 10), spre desvrirea i transfigurarea ntregii creaii (Evr. 2, 5). Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: Am vzut case i m-am gndit la gospodar. Am vzut lumea i am neles pronia. Am vzut corabie fr crmaci scufundndu-se. Am vzut faptele oamenilor neisprvind nimic fr Dumnezeu, Care le conduce. Am vzut ceti i republici deosebite n constituia lor i am neles c toate exist n rnduiala lui Dumnezeu. Turma e de la pstor, iar creterea tuturor pe pmnt e de la Dumnezeu. Prin pronie, Dumnezeu oprete rul i l ntoarce spre bine, cum ne spune Mrturisirea lui Dositei: Cele rele le tie mai dinainte i le ngduie Dumnezeu, dar El nu Se ngrijete de ele, pentru c nici nu le-a fcut. Dar odat ntmplate, ele sunt ndreptate spre ceva folositor de bine nesfrita buntate, care, fr s le fi fcut, le mboldete spre mai bine ct este n puterea acestora. Dumnezeu pstreaz i conduce lumea, conlucrnd cu puterile fpturilor, nu fr ele. Despre cele doua feluri ale rugaciunii Sunt doua feluri ale unirii, mai bine zis cate o intrare din fiecare parte la rugaciunea mintii, care se lucreaza prin Duhul in inima. Sau mintea o ia inaintea ei, lipindu-se acolo de Domnul (I Cor.6,17), cum zice Scriptura, sau miscandu-se mai intai lucrarea in chip treptat atrage mintea in locul veseliei si o leaga de chemarea Domnului Iisus si in unirea cu EL Caci desi Duhul lucreaza deosebit in fiecare, precum voieste, cum zice Apostolul (I Cor.12,11), dar o data premerge una, alta data alta, in cele doua feluri pomenite mai inainte. Uneori lucrarea se iveste in inima, se intelege, dupa imputinarea patimilor, prin chemarea continua a lui Iisus Hristos, care face sa se

arate caldura dumnezeiasca; caci Dumnezeul nostru este foc ce mistuie patimile, cum zice Scriptura (Deut. 4,24). Alteori Duhul atrage mintea la sine, strangand-o in adancul inimii si oprind-o de la imprastierea obisnuita. Atunci mintea nu mai e dusa din Ierusalim in robie la asirieni, ci-si muta locuinta din Babilon in Sion, la loc mai inalt. Atunci poate zice si ea cu proorocul: "Tie se cuvine cantare, in Sion, si Tie se va da rugaciune in Ierusalim" (Ps.4,2); sau iarasi: "Ca a intors Domnul robia Sionului(Ps. 125,1); sau iarasi: "Bucura-se-va Iacob si veseli-se-va Israel." (Ps. 52,7); adica mintea vazatoare si lucratoare, care cu Dumnezeu, prin lucrare, biruie patimile si-L vede pe El prin contemplatie, pe cat ii este cu putinta. Mintea aceasta, chemata atunci ca la o masa prea imbelsugata, canta, veselindu-se intr-o desfatare dumnezeiasca: "Gatit-ai inaintea mea masa, impotriva celor ce ma necajesc" (Ps.20,5), adica impotriva dracilor si a patimilor. Cum trebuie sa fie facuta rugaciunea? "Dimineata sa semeni samanta ta", zice Solomon, adica samanta rugaciunii. "Iar seara sa nu inceteze mana ta" (Eccl.11,6), ca nu cumva sa fie o vreme care sa desparta rugaciunea ta continua si sa nimeresti ceasul in care sa fie auzita. Fiindca nu cunosti, zice, care va ajunge la tinta, aceasta sau aceea. Sezand deci de dimineata pe un scaun ca de-o palma, aduna-ti mintea din partea conducatoare, in inima, si tine-o in ea. Aplecandu-te apoi cu incordare, ca sa simti durere in piept, in umeri si in grumaz, striga staruitor cu mintea, sau cu sufletul: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma! Pe urma, pentru ingustimea, osteneala si greutatea lucrului, ca unul ce e facut continuu, (fiindca cele trei cuvinte nu sunt o mancare care sa se poata manca continuu, iar "cei ce Ma mamanca pe Mine vor flamanzi inca" (Intel. Sir. 29,21), muta-ti mintea la cealalta jumatate si zi: "Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!". Dar zi mult fiecare jumatate, caci nu trebuie sa le schimbi necontenit, din lene, fiindca plantele ce se rasadesc continuu nu prind radacina. Infraneaza-ti si miscarea plamanilor, ca sa nu rasufli in voie, caci

suflarea plamanilor, care porneste de la inima, intuneca mintea si risipeste cugetarea, rapind-o de acolo. Ca urmare, sau o preda roaba uitarii, sau o face sa judece unele in locul altora, indreptandu-se, fara sa simta, spre cele ce nu trebuie. Iar de vezi ivindu-se sau luand chip in mintea ta necuratiile duhurilor sau ale gandurilor, sa nu te sperii. Chiar daca ti se arata intelesuri bune ale lucrurilor, nu le baga in seama. Ci inframandu-ti rasuflarea, pe cat e cu putinta, si incuind mintea in inima si savrsind neincetat si staruitor chemarea Domnului Iisus, sa le arzi si sa le opresti pe acestea, iar pe ei sa-i biciuiesti in chip nevazut prin dumnezeiescul nume. Caci zice Scararul: "Biciuieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, fiindca nu e arma mai puternica decat aceasta, in cer si pe pamant" Despre felul cum trebuie tinuta mintea Afla ca nimeni nu poate de la sine sa tina mintea, de nu va fi tinuta de Duhul. Caci este nestatornica, nu de la fire, pentru ca e pururea in miscare, ci fiindca si-a insusit obisnuinta imprastierii prin nepurtare de grija, deprinzandu-se de la inceput cu aceasta. Caci prin calcarea poruncilor Celui ce ne-a nascut pe noi a doua oara, ne-am despartit de Dumnezeu, pierzand simtirea intelegatoare a Lui si unirea cu El intru simtire. Alunecand mintea de acolo si despartindu-se de Dumnezeu, e purtata in toate partile ca o roaba. Ea nu mai poate sa se opreasca altfel, decat numai daca se supune lui Dumnezeu si e oprita de El si se uneste cu El cu veselie, rugandu-se Lui neincetat si staruitor, marturisindu-i Lui, in fiecare zi, in chip intelegator toate cate am gresit; atunci El iarta indata toate celor ce I se roaga cu smerenie si cu zdrobire de inima si cheama pururea numele Lui cel sfant. Caci zie: "Marturisiti-va Domnului si chemati numele cel sfant al Lui" (Ps. 104,7). Rasuflarea cu gura stransa tine mintea , dar numai in parte si iarasi se imprastie. Dar cand vine lucrarea rugaciunii, ea tine cu adevarat mintea la sine si o veseleste si o libereaza din robie. Se intampla uneori insa, ca mintea se roaga si sta in inima, dar cugetarea rataceste si se indeletniceste cu altele. Aceasta nu se supune nimanui, decat numai celor desavarsiti in Duhul Sfant, care au ajuns la neimprastierea in Hristos Iisus.

Despre alungarea gandurilor Nici un incepator nu poate alunga vreodata vreun gand, daca nu-l alunga Dumnezeu. Caci numai cei puternici pot razboi si alunga gandurile. Dar si acestia nu de la ei alunga gandurile, ci impreuna cu Dumnezeu poarta razboiul impotriva lor, ca unii ce au imbracat toate armele Lui. Iar tu, venind gandurile, cheama pe Domnul Iisus, des si cu staruinta si vor fugi. Caci nerabdand caldura inimii izvorita din rugaciune, fug ca arse de foc. "Bate pe cei ce te razboiesc cu numele lui Iisus", zice Scararul, fiindca Dumnezeul nostru este foc ce mistuie toata rautatea (Deut. 4,24). Domnul cel grabnic la ajutor "va face indata dreptate celor ce striga din tot sufletul catre El, ziua si noaptea." (Luca 8,7)... Sfantul Grigorie Sinaitul Lupta cu fiecare gand in parte Asa este razboiul cu fiecare patima, pofta si gand. Caci patimile, poftele si gandurile sunt toate diferite. In consecinta, nu este neaparata nevoie sa intram in toate amanuntele razboiului cu fiecare gand in parte. Vom face doar cateva observatii: 1) Exista ganduri subtiri si ganduri foarte subtiri; exista ganduri grosiere si foarte grosiere. Pe acestea din urma poate simti oricine; primele insa se strecoara pe neobserva in clipa salasluirii lor in inima, vadindu-se mai tarziu prin lucrare. Ele par a fi mai degraba altceva decat ceea ce sunt ele de fapt. Ar trebui, prin urmare, sa nu te mai increzi in propria-ti liniste, bunatate si curatie nici macar o iota, ci intotdeauna sa fii prudent in ceea ce le priveste; urmareste cu atentie mersul treburilor si vezi ce ganduri le insotesc si cu care ganduri se ispravesc pentru ca prin aceasta sa le judeci pe cele ce s-au furisat de la inceput in inima. Pe langa toate acestea, e foarte bine sa avem un prieten de incredere - un ochi scrutator va observa de indata din afara ceea ce se ascunde in noi, desi noi s-ar putea sa nu bagam de seama. Cand vorbim de ganduri foarte subtiri, nu ne referim numai la cele ale duhului. Gandurile pot veni si dinspre suflet si dinspre trup. Insusirea lor caracteristica este subtilitatea, furisarea in adancuri, astfel incat persoana crede ca lucreaza in curatie, fara vreo intinaciune a patimilor, cand de fapt lucreaza din patima. Pricina acestei [inselaciuni] este inca nepovatuita curatie a inimii, sau, mai exact, o discernere deocamdata putin sporita intre ceea ce este firesc si ceea ce

este nefiresc. Cand acestea vor spori, gandul subtire si foarte subtire va deveni grosier si foarte grosier, fiindca atentia va fi ascutita de experienta si va invata simtamintele inimii sa discearna binele si raul. 2) Sunt ganduri, pofte si patimi care vin pe neasteptate sub chipul unor tulburari trecatoare dar sunt si unele cu mult mai statornice, care tin zile, luni sau chiar ani la rand. Cele dintai sunt usoare, cu toate acestea nu trebuie trecute cu vederea. Sa fim cu multa luare-aminte insa nu atat la ele, cat la insiruirea lor. Vrajmasul are o lege a lui - nu ne ataca de la inceput cu patima intreaga, ci ne-o inradacineaza printr-un gand si prin deasa repetare a lui. Poate ca primul gand l-am lzgonit cu manie, insa un al doilea si un al treilea le primim cu mai mare ingaduinta si atunci se naste pofta si patima; si de aici mai e un pas pana la invoire si faptuire. Aceste ganduri care vin fara de incetare sunt impovaratoare si ucigatoare. Lor, mai mult decat oricaror altora, le apartine numele de ispititoare. Despre acestea se cuvine sa stim ca nu sunt de la fire - desi dupa trasaturi sunt asemanatoare cu ea - ci sunt intotdeauna de la cel viclean. Domnul le ingaduie anume pentru a ne curati, pentru a ne incerca si a ne intari dragostea, credinta si statornicia si pentru a plasmui cu mai multa intelegere omul launtric. De aceea trebuie sa le rabdam cu bucurie, chiar daca sunt prea pline de amaraciune pentru o inima in care s-a pogorat harul de curand. Acestea sunt de fapt ispite precum: hula, deznadejdea si necredinta. Lucrul de capetenie este sa nu inclinam spre ele, sa nu le primim si sa tinem inima neinrobita de ele, separandu-le de noi insine si de libertatea noastra de a gandi si de a crede. 3) Gandurile cu care trebuie sa ne luptam nu sunt intotdeauna rele; de multe ori, ele pot sa para bune, iar cel mai adesea par inofensive. Cu privire la cele nelegiuite exista o lingura regula - sa le izgonim de indata. Celelalte doua [feluri de ganduri] trebuie judecate sau cantarite. Dupa cum arata si virtutea de toti laudata a deosebirii gandurilor, adica [de a sti] pe care sa le primim si pe care sa le izgonim, nu se poate intocmi o lege pentru asa ceva. Sa afle fiecare din propria experienta, pentru ca nu vom intalni niciodata un om ale carui reguli sa poata fi aplicate intocmai de noi, in orice imprejurare ne-am gasi. Mai bine e sa procedezi asa: sati stabilesti o ordine a lucrurilor - sa te tii de ea si sa izgonesti tot lucrul nou se iveste, oricat de bun ar parea el. Chiar daca un gand nu are nimic rau in sine sau in urmarile lui, nu te misca spre dansul de indata, ci rabda o vreme, pentru a nu face nimic pripit. Unii au asteptat cinci ani de zile pana au implinit un gand. Legea cea mai importanta este aceasta: sa nu

te increzi in mintea si in inima ta si sa marturisesti fiecare gand parintelui tau duhovnicesc. Nesocotirea acestei legi a fost dintotdeauna si inca este pricina inselaciunilor si a caderilor mari. 4) Gandul cel rau ispiteste, pe cand cel ce pare a fi bun amageste, asa incat cel ce este biruit de primul se socoteste printre cei ce au pacatuit sau au cazut, insa dar cel ce se biruie de al doilea se afla intr-o stare de amagire; este oare cu putinta sa zugravesti toate inselarile, cu inceputurile si insusirile lor? Trasatura lor de capetenie este aceea ca persoana in cauza se socoteste cu toata taria a fi ceva ce de fapt nu este crede de pilda, ca este chemata sa-i invete pe altii sau are darul unei vieti nemaiauzite etc. Radacina si izvorul acestor pareri de sine este gandul foarte subtire ca "eu sunt ceva si inca ceva insemnat". Cel ce e nimic si praf si cenusa cugeta despre sine ca ar fi ceva, iar vrajmasul se alipeste de aceasta inchipuire de sine foarte subtire si-l prinde in mrejele sale viclene pe om. Pe langa acestea, fiecare gand subtire de care nu ne dam seama ne tine in inselare, iar noi credem ca de fapt suntem calauziti de un gand bun si evlavios. Acestea fiind spuse, putem afirma fara putinta de tagada ca nu este minut in care noi sa nu zacem in inselare; umblam printre fantome si suntem ademeniti si inrobiti de ele intr-un chip sau altul; si asta se intampla din pricina ca raul salasluieste inca in noi, nefiind izgonit, pe cand binele este pe dinafara, motiv pentru care ochii nostri [launtrici] sunt incetosati. 5) Este bine ca la inceput sa adunam cunostinte despre fiecare gand in parte, adica sa le pricepem obarsia, urmarile si mijloacele de a le alunga. Ne vom intocmi astfel un veritabil depozit de munitie, foarte trebuincios pe timp de razboi -adica in cazul in care nu izbutim sa izgonim gandul prin ura, iar el incepe sa-si faca lucrarea-i blestemata, ispitindu-ne si convingandu-ne, iar noi trebuie sa-i punem in fata ceva care sa-i arate netemeinicia. insa pentru a reusi sa facem asa ceva trebuie sa avem ganduri de rezerva. In privinta celor de mai sus, Sfintii Parinti au ales opt patimi de capetenie si au infatisat pilde de care se poate folosi oricine vrea sa le biruie. Acestea nu sunt singura munitie de razboi, dar constituie arma lui cea mai importanta. In alte scrieri putem gasi descrierea altor patimi si regulile potrivite lor. Cea mai importanta colectie de asemenea invataminte se afla la Sfantul Ioan Scararul. 6) Exista ganduri trupesti, ganduri sufletesti si ganduri duhovnicesti. Este limpede pentru oricine ca ele pot ataca toate laolalta, dar ca, in mod

firesc, la inceput le simtim mai lesne pe cele trupesti, in vreme ce gandurile sufletesti si duhovnicesti se vadesc mai tarziu. Nevoitorul trebuie sa stie sa-si schimbe pozitiile de lupta potrivit cu fiecare dintre ele. Trebuie sa faca astfel pentru ca nu cumva, biruindu-si trupul, sa se faca fara de grija din pricina unui simtamant de siguranta si sa fie biruit de aceea de propriu-i; cel cu sufletul impacat poate fi lovit in duh. In general, atata vreme cat avem suflare, lupta nu se curma, desi poate conteni chiar pentru o perioada mai indelungata. 7) Avva Dorotei spune: "Sunt [din aceia] care lucreaza patima, [din aceia] care se lupta cu patimile, si [din aceia] care le biruie". Cei dintai pacatuiesc, cei din mijloc au purces pe drumul curatirii de sine, iar cei din urma sunt aproape de nepatimire. Cu cat este mai inversunata impotrivirea cuiva fata de o patima - neingaduind nici macar un gand si cu atat mai putin pofta si indulcirea in ea, ci dezradacinandu-le grabnic pe acestea din inima daca au intrat, desteptandu-si intotdeauna un simtamant potrivnic - cu atat mai repede va dobandi curatia. Cu cat este cineva mai ingaduitor si cu cat se cruta mai mult, cu atat osteneala se lungeste fiind presarata de opriri si porniri dezordonate. Aceasta stare a lucrurilor este hranita de mila de sine, adica de nedezlipirea de patimi. Crutandu-se si miluindu-se pe sine, omul il odihneste pe adevaratul dusman si devine propriul sau adversar. 8) Urmarea razboiului poate fi o minte lipsita de ganduri, o inima neinrobita de patimi si o vointa descatusata de inclinarile pacatoase. Cand acestea apar in suflet, omul a ajuns la nepatimire. Fiinta lui launtrica se transforma intr-o oglinda curata in care se reflecta lucrurile duhovnicesti. 9) Razboiul mintii cu gandurile, poftele si patimile nu trebuie privit ca fiind unicul mijloc - prin care se inlocuiesc si se inlatura toate celelalte de curatire a intinaciunilor noastre, cu toate ca este de o importanta covarsitoare si de neinlaturat, avand in el o [mare] putere de cucerire. El trebuie pus neaparat in legatura cu razboiul neincetat cu patimile sau cu dezradacinarea, stingerea si indepartarea lor prin lucruri opuse. Pricina este ca lucrarea patimasa a patruns puterile noastre firesti; si aceasta deoarece noi am lucrat in chip patimas. Fiecare lucrare patimasa a mai varsat un strop de patima in puterile noastre, iar toate lucrarile impreuna au umplut puterile noastre de patimi, precum apa imbiba un burete sau mirosul intra intr-o haina.

Prin urmare, pentru a stoarce toata patima e necesar sa lucram prin cele potrivnice ei, astfel incat fiecare fapta care patrunde in puteri sa izgoneasca partea corespunzatoare de patima. Savarsirea a cat mai multe fapte de acest fel va sili toata patima sa iasa afara. Aceasta metoda, daca se foloseste cum trebuie, este atat de puternica incat, dupa ce-o vei fi folosit de mai multe ori, vei simti deja slabirea patimilor, usu~ rinta si libertate, cat si o anumita lumina in suflet. Razboiul mintii nu face decat sa alunge patimile din constiinta; totusi patima ramane ascunsa si inca vie. Si atunci faptele potrivnice vin sa zdrobeasca capul sarpelui. Totusi, aceasta nu inseamna ca poti curma de acum razboiul mintii. El trebuie sa continue intr-o stransa impreuna-lucrare cu savarsirea faptelor potrivnice, pentru ca altminteri poate ramane cu desavarsire sterp, putand chiar sa inmulteasca patimile in loc sa le imputineze, deoarece de faptuirea potrivnica unei patimi se poate lipi o alta. De pilda, postul se poate insoti cu slava desarta. Daca nu ne dam seama de aceasta, atunci toata truda noastra va fi zadarnica. Razboiul mintii impreuna cu razboiul activ vor lovi patima si dinauntru si din afara si o vor nimici la fel de repede precum piere un dusman impresurat si atacat si din fata si din spate. 10) In aceasta lupta sustinuta de indreptare a noastra trebuie sa tinem seama de randuiala si ordinea binecunoscute si, cladind aceasta structura, sa ne indreptam atentia asupra firii patimilor, si in general, asupra caracterului nevoitorului si asupra faptelor bune menite sa sustina aceasta activitate. In primul caz trebuie sa avem drept tinta patimile de capetenie: iubirea de placeri, iubirea de arginti si cugetarea trufasa. Apoi sa ne nevoim in necrutarea si mania fata de sine, in supunerea fata de altii si in a ne socoti pe noi insine a fi nimic (vezi Sfantul Varsanufie). Sfintii, care s-au nevoit fara incetare pentru a se curati, au privit acest fel de lucrare ca fiind prima treapta. Pe cea de-a doua treapta se afla patima cea mai mare pe care o lucreaza cineva si care se vadeste pe sine in vremea convertirii, atunci cand omul vine la cunoasterea propriei pacatosenii si se pocaieste. Fagaduind sa nu mai pa-catuiasca, mai ales asupra acestei patimi este concentrata atentia nevoitorului. De aceea, chiar si dupa convertire patima principala trebuie sa fie cea mai apropiata tinta a luptei impotriva pacatului care are salas in noi. Ea atrage la sine toate celelalte patimi, ca si cum le-ar lega de sine sau le-ar da prin sine un punct de sprijin. Putem vadi celelalte patimi doar slabind si biruind patima principala, urmand apoi sa le risipim pe toate odata.

Trebuie sa ne indreptam de la inceput toate fortele impotriva ei si aceasta mai cu seama din pricina faptului ca in acest moment avem multa ura fata de ea, ura din care vine si puterea de a i ne impotrivi. Iar fara a o zdrobi pe aceasta dintai, nu vom putea sa le biruim pe celelalte. Pe a treia treapta este de la sine inteleasa necesitatea respectarii unei randuieli a faptelor celor dupa Dumnezeu. Astfel, chiar de la inceput se duce razboi impotriva patimilor precumpanitoare, mai tarziu impotriva izvorului lor, iar apoi, cand toate sunt ingenuncheate, virtutea este sloboda sa caute resturile ostirii dusmane, dupa propriul sau discernamant si mai ales dupa imboldurile launtrice. Trebuie sa ne luptam mai intai cu patima care se desteapta si se vadeste pe sine. Acestea sunt scopurile luptei si ele trebuie implinite dupa randuiala cunoscuta. Pe langa Respectarea randuielii aratate mai sus, insasi impotrivirea trebuie sa se supuna unei cresteri treptate, dupa o anumita impartire dreapta, astfel incat sa nu alergi de la un lucru la altul, asemenea celui risipit. Altminteri vei semana in sufletul tau trufia si nu vei dobandi nici roade adevarate. Cu cat lucrezi cu mai multa hotarare si staruinta, cu atat vei fi mai aproape de deznodamant si de pacea sufleteasca. Staruie in lucrarea pe care ai inceput-o pana se vor ivi si roadele, fiindca sfarsitul este cel care incununeaza toata nevointa. Si nevoitorul sa ia aminte la tot ceea ce ii arata experienta sa intr-ale ostenelii duhovnicesti. Se pare ca asa se desfasoara lucrurile: imediat dupa convertire se duce un razboi activ cu patimile; indata dupa el sau impreuna cu el se face si lupta launtrica. Mai tarziu ele se intai resc si sporesc reciproc - crescand nevointa launtrica, s reste pe potriva ei si cea exterioara si intarindu-se cea exterioara se intareste de asemenea si cea launtrica; in sfarsit, cand amandoua sunt indeajuns de puternice, nevoitorului ii vin ganduri despre osteneli si fapte ascetice care sa starpeasca definitiv patimile si sa le taie din radacina. Marile nevointe si lucrari ascetice nu trebuie luate asupra-ne dupa cum ne taie capul si nici nu trebuie sa-i sfatuim pe altii sa se dedea lor. Trebuie inaintat pas cu pas, crescand si intarindu-ti treptat puterea, astfel incat nevointele sa sporeasca o data cu sporirea puterii si indemanarii tale duhovnicesti. Altminteri lucrarea ta va semana cu un petic nou [cusut] la o haina veche. Cerinta nevointei trebuie sa vina dinauntru, asa cum uneori se intampla ca tratamentul medical sa fie reglat cu mai multa acuratete de nevoile si sensibilitatea pacientului.

11) Lupta mintii si cea activa impotriva patimilor sunt prin sine aprige; insa cu mult mai mult este incununata de biruinta si de roade si cu mult mai grabnic decurge ea atunci cand o savarsim sub povatuirea altcuiva. S-ar putea intampla sa nu zaresti intotdeauna dusmanul in razboiul mintii, sau sa nu fii in stare sa-1 biruiesti si sa-ti mentii ravna si hotararea, sau, mai cu seama, in amandoua situatiile nu vei dispune de un plan sau de o schita pregatitoare, dupa care sa te orientezi in timpul luptei. Este efectiv imposibil sa implinesti asa ceva de unul singur. Toti avem nevoie de cineva care sa priveasca din afara cele prezente si cele viitoare ale noastre. Iata de ce a te incredinta povatuirii unui parinte duhovnicesc trebuie socotita drept cea mai buna si cea mai spornica metoda pentru indreptarea noastra. Povatuitorul va aplica pe noi si in noi aceeasi metoda: razboiul mintii si cel activ; dar, lucrul care este cel mai important, se va folosi de ea dupa propria lui judecata, dupa planul sau, luand aminte la toate cararile si raspantiile si avand in vedere scopul. Asadar, daca doresti si cauti curatia, roaga-te fierbinte Domnului sa-ti descopere un parinte si o calauza si, o data ce l-ai aflat, marturiseste-i tot ceea ce vezi si cunosti tu despre tine. Apoi incredinteaza-te lui; asculta-l intru toate cele din afara si dinauntru. Lasa-te in mainile lui precum un material brut, astfel incat sa plasmuiasca din el un locas al Domnului, o faptura noua. Facand astfel, arunca de la tine orice grija de sine si adaposteste-te sub aripa parintelui tau. Lasa-l pe el sa te calauzeasca unde si cum va voi; lasa-1 sa te indrume sa faci ce, cand si unde va voi. Noua ne revine sa il ascultam fara cartire, fara a marunti tot ceea ce face, cu credinta si cu bucurie, descoperindu-i pe deplin constiinta sau cunoasterea gandurilor, dorintelor, patimilor, faptelor si cuvintelor noastre, adica a tot ceea ce ni se intampla sau savarsim noi. Asta il va ajuta sa-si dea seama unde ne aflam si in ce stare launtrica suntem si-i va da un punct de sprijin cat mai solid pentru povatuirea si lucrarea pe care ne-o va randui. Descoperirea gandurilor si ascultarea fata de un batran sunt cele mai puternice lucrari pentru starpirea patimilor si biruirea demonilor. De fiecare data cand ne marturisim gandurile si lucram intocmai dupa sfatul, pe care il primim, facem ca si cum am curati ranile si am schimba pansamentul.

Un tratament extrem de eficient! Cel ce si-a marturisit durile scoate afara toata necuratia si, prin ascultare, primeste o comoara noua, neintinata merinde intaritoare si seva curata. Se aseamana celui care vomita hrana stricata si primeste apoi mancare buna, sanatoasa. Dar, ceea ce este cel mai important, aceasta lucrare taie de la radacina patima egoismului, a eu-lui. Cel ce se lupta de unul singur, conduce el insusi atacurile, astfel incat in timp ce lupta pe de o parte cu egoismul, pe de alta parte cumva il hraneste. Prin ascultarea fata de un povatuitor, eu-l nostru propriu si vointa lui se risipesc si din cauza aceasta si patimile isi pierd orice sprijin. Se apropie si lovesc in mod dezordonat, fara nici o randuiala; chiar si in aceste conditii, ambitiile lor viclene sunt vadite si zadarnicite prin faptul ca se afla in camp deschis. In general, acesta este mijlocul cel mai puternic pentru a starpi patimile si a aduce pe cineva cat mai grabnic la [starea de] curatie. Aici este cuprinsa toata experienta Parintilor si se pot aduce nenumarate exemple. Se cuvine sa insistam asupra faptului ca este cu atat mai bine pentru tine, cu cat iti gasesti mai repede un povatuitor, dupa convertire. Atunci ravna este arzatoare si gata de orice, iar un parinte intelept poate face orice cu ea, mai ales atata timp cat lucrarea calauzita de voia proprie - care da nastere la indaratnicie, neincredere, dorinta de a-i indrepta pe altii si o tendinta de a "ajusta" sfaturile duhovnicului - n-a apucat sa prinda radacini. Cel ce s-a imbolnavit deja de acestea si si-a ales un povatuitor trebuie sa se lase mai intai vindecat pentru a putea ajunge la starea de fiu adevarat, care sa fie format. Este o nenorocire cand sufletul s-a obisnuit sa faca totul dupa propria ratiune si vointa. 12) In fine, o curatire desavarsita a intregii noastre fim-te, o purificare prin foc este savarsita de catre insusi Domnul. Aceasta se petrece in afara prin necazuri, iar inauntru prin lacrimi. Nu putem spune ca aceste lucrari curatitoare apar numai la sfarsit si nu si mai inainte. Nu, ele se nasc inca de la inceput si insotesc omul in chipul feluritelor intamplari amare si al umilirilor inimii si cu cat sporeste omul [launtric] cu cat se intetesc si ele. Insa Domnul este Cel Care le aduce peste noi, ingaduindu-le si, ca sa zicem asa, binecuvantandu-le spre a ne fi de folos in infaptuirea tuturor lucrarilor noastre launtrice si exterioare. inspre sfarsit, El le randuieste dinadins, ne da lacrimi si aduce necazurile si scarbele - fie toate dintr-odata, fie una dupa alta, mai intai lacrimile sau necazurile, fie numai una din acestea pentru o persoana si cealalta pentru alta persoana.

Necazurile sunt focul, iar lacrimile sunt apa. Acesta este Botezul prin foc si prin apa, despre care Sfantul Isaac Sirul spune ca este intruchipat prin urcarea pe Cruce, sau este rastignirea din urma a omului celui vechi. Aceasta clipa, se spune, este timpul marii incercari, precum cea patimita de Avraam care si-a adus fiul spre a fi jertfit. Mintea este acoperita de pacla, inima se zbate in chinuri rascolitoare; deasupra este asteptarea maniei, dedesubt este pregatit iadul. Omul se vede pe sine pierind, atarnand deasupra haului. Unii trec peste acest moment plini de biruinta, altii cedeaza si cad, intorcandu-se pentru a reincepe urcusul acestui deal. Cel ce a urcat si aceasta treapta, ca si cei ce s-au inaltat la cer, nu mai este pamantesc, ci ceresc; Duhul lui Dumnezeu Se salasluieste in ei si ii poarta asemenea rotilor din vederea lui Iezechiel [N. tr.: Iezechiel 1]. Dumnezeu Se misca intru ei. Starea lor este mai presus de puterea mintii, nu poate fi cunoscuta decat prin experienta si de aceea cei care au trait-o nu vorbesc despre ea - nu este de folos altora si poate fi chiar vatamatoare. Alte mijloace de purificare: necazuri si intamplari neplacute trimise de Dumnezeu Asa stau lucrurile la sfarsit. Pana atunci, necazurile necontenite, situatiile neplacute trimise de Dumnezeu si un duh de pocainta daruit tot de la El trebuie sa fie impreuna cu alte mijloace, cele mai puternice cai de curatire [a firii inrobite de pacat]. Ele au aceeasi putere cu cea a unui povatuitor duhovnicesc, iar in lipsa lui ii pot tine locul intr-un chip multumitor; de fapt, pentru cel ce crede si este si smerit chiar il inlocuieste. Pentru ca in acest caz Dumnezeu insusi este calauzitorul si povatuitorul si El este, fara putinta de tagada, mai intelept decat tot omul. Sfantul Isaac Sirul zugraveste in amanunt modul in care Dumnezeu il calauzeste pe om prin necazuri din ce in ce mai curatitoare si in care El aprinde duhul de pocainta in acesta. De la noi nu se cere decat credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu si sa primim cu intarire, cu bucurie si cu multumire tot ceea ce El ne trimite. Unde sufletul nu este intarit in asemenea simtaminte, necazurile si intamplarile amare isi pierd toata puterea de a curati, neputand sa patrunda in inima si in adancuri. Aceasta cu privire la necazuri. Zdrobirea presupune cunoasterea amanuntita a pacatelor si a tulburarilor si o dobandim atat printr-o atenta veghere asupra noastra si a ceea ce se petrece inauntru, cat si prin deasa spovedanie facuta cu pocainta si

durere pentru pacatele savarsite. Fara necazurile din afara, este cu anevoie pentru cineva sa reziste nebiruit de mandrie si de parerea de sine; si fara zdrobirea inimii, cum (vei putea lepada) oare de la tine egoismul launtric al fariseicei indreptatiri de sine? Cel ce nu rabda necazurile este socotit de Apostol preadesfranat intrucat nu e in puterea noastra ci in mainile lui Dumnezeu sa randuiasca scarbele din afara, sa nu le cerem, pentru ca puterea noastra de a le suferi cu rabdare nu este sigura. Totusi, sa nu aratam nepasare fata de zdrobirea launtrica. Ea se afla mai mult de jumatate in mainile noastre si nu este oprit a ne ruga pentru ele. Asadar sileste-te pe cat iti ingaduie intelepciunea si pe cat iti este cu putinta. Smereste-te cat mai des cu putinta inaintea lui Dumnezeu, aruncandu-te cu pocainta inaintea Lui si rugandu-L sa Se milostiveasca de tine. Vazand ostenelile tale, El iti va darui zdrobire necontenita si, daca e de trebuinta, un suvoi nestavilit de lacrimi prin care fata sufletului tau se va spala si in cele din urma se va curati. Biruinta [astfel dobandita] nu trebuie sa nasca in noi bizuirea pe sine si trambitarea de sine, ci sa duca la trezvie - poate ca aratarea biruintei inseamna de fapt ca Domnul te-a si lepadat ca pe ceva netrebnic. Mai degraba trebuie sa aprinda in noi ravna aprinsa pentru zdrobirea inimii, care este o jertfa intotdeauna bineprimita de Dumnezeu. Se poate chiar afirma ca, atunci cand nu ai parte de necazuri din afara, se cuvine sa ai parte de stramtorare launtrica, la care te cheama insusi Dumnezeu. De asemenea, este adevarat ca El daruieste alinare celui ce trece prin scarbele cele din afara - clipe de negraita bucurie care te fac sa uiti de toate necazurile, iti tamaduiesc ranile si iti alunga plansul si intristarea. Revarsarea milei dumnezeiesti poate - sau nu - fi insotita de lacrimi. Cel mai important este sa plangi inaintea Domnului pentru necuratia ta. Concluzie Acestea sunt toate mijloacele prin care patimile sunt dezradacinate din noi - fie prin propria noastra osteneala a mintii sau prin povatuitorii pe care ii aflam, fie prin lucrarea nemijlocita a Domnului insusi. Am aratat deja ca iara razboiul launtric cu gandurile, lupta exterioara nu are cum sa fie incununata de biruinta; la fel stau lucrurile atat in privinta razboiului dus sub calauzirea unui parinte duhovnicesc cat si a curatirii savarsite de catre pronia divina. Prin urmare, lupta launtrica trebuie sa fie necurmata si neschimbata. Ea nu este grozav de puternica prin sine insasi dar atunci

cand lipseste, toate celelalte mijloace sunt nelucratoare si nefolositoare. Tipicarii si cei ce sufera, cei ce plang si cei aflati sub ascultare au pierit si pier inca din pricina unei insuficiente lupte launtrice sau paze a mintii. Daca, pe langa toate acestea, iti aduci aminte de toate cele ce s-au spus pana aici cu privire la aplicarea lucrarii launtrice, ca tocmai intr-insa se afla scopul si puterea nevointei exterioare, atunci se vadeste intreaga insemnatate a puterii lucrarii launtrice si oricine poate vedeai [cu usurinta] ca ea este rodul, temelia si scopul tuturor nevointelor ascetice. Putem rezuma intreaga noastra lucrare ii urmatoarea formulare: dupa ce te-ai adunat inlauntru, desteapta-ti constiinta duhovniceasca si lucrarea vietii duhovnicesti si, in aceasta stare, umbla potrivit cu planul lucrarii dii afara, sub indrumarea unui parinte duhovnicesc sau a Proniei. Observa si urmareste cu multa asprime si luare-aminte incordata tot ceea ce se petrece inlauntrul tau. De indata ce isi iteste capul vreo miscare patimasa, izgoneste-o si zdrobeste-o si cu gandul si cu fapta, neuitand fireste sa reincalzesti un duh launtric de strapungere si de durere pentru pacatele tale. Toata atentia ascetului trebuie concentrata asupra acestui lucru, astfel incat, in cursul nevointelor ascetice, sa nu fie risipit sau sa se faca asemenea unuia inlantuit sau impresurat de propriile sale ganduri. A lucra intr-o asemenea adunare launtrica si pazire a inimii inseamna a lucra cu trezvie, iar stiinta acestei lucrari este [de fapt] stiinta trezviei. Acum putem pricepe motivul pentru care toti ascetii socoteau trezvia ca fiind cea mai de seama dintre toate virtutile ascetice, si pentru care oricine este lipsit de ea este sterp. De aceea, ea trebuie sa fie accentuata in mod deosebit. Am vorbit despre ea, dar acela a fost numai inceputul. A fost amintita mai inainte pentru a arata ca cel ce se nevoieste nu trebuie sa inceapa lucrarea impotrivirii de sine si a silirii de sine altfel decat dinlauntru inspre afara, sau, mai bine spus, sa umble in trezvie, intarindu-se launtric. Acum vom lua acelasi punct de plecare si vom porni pe scara dumnezeiescului urcus, pentru ca acesta din urma este scopul, iar toate lucrarile cele exterioare sunt mijloacele [ajutatoare]. Cu alte cuvinte, trebuie sa aratam: tinderea cea mai dinauntru catre Dumnezeu a duhului ce petrece in nevointe ascetice, conditiile unei cat mai grabnice apropieri de El si starea celui ce s-a apropiat - sau, mai bine spus, a celui care este in stare de asa ceva, intrucat apropierea [de cele ceresti] vine de la Dumnezeu. Sfantul Teofan Zavoratul

Despre lume si lepadarea de lume Prin gura Evangheliei si a Sfintilor Parinti, crestinismul spune ca pentru a atinge desavarsirea este neaparata nevoie sa ne lepadam de lume. Dar ce inseamna sa ne lepadam de lume? Hristos a zis: "Imparatia Mea nu este din aceasta lume" (In. 18, 36). "Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea" (In. 15, 19). Ce inseamna asta? Problema este urmatoarea: cuvantul "lume" are in experienta crestina mai multe intelesuri. Primul dintre ele este acela de lume ca zidire a lui Dumnezeu, univers asa cum a iesit el din mainile Facatorului. Aceasta lume e minunata, in el toate sunt "bune foarte" (Fac. 1, 31), insusi Ziditorul o admira. A respinge aceasta fire a zidirii, aceasta creatie a lui Dumnezeu este un lucru impotriva firii si o nebunie, si nu la asta ne cheama Hristos, nu la asta ne cheama Sfintii Parinti, care Il urmeaza. Cuvantul dume" mai inseamna si "pacat": tocmai aceasta lume, lumea ca pacat, ca vatamare, ca pervertire a firii, ca "nefiresc" - tocmai aceasta lume nu este de la Tatal (1 In. 2, 16), tocmai aceasta lume se lupta cu Dumnezeu si toceai de ea trebuie sa fugim. Lumea in care traim a fost candva minunata, prea-plina de frumusete, dar omul, pacatuind, a bagat in ea pacatul sau, si acum frumusetea cea dintai e peste tot spurcata de pecetea pacatului, firescul dumnezeiesc e peste tot amestecat aici cu nefirescul diavolesc. Traind in aceasta lume, suntem datori sa ne amintim cuvintele Domnului, Care a zis ca noi nu suntem din aceasta lume, suntem datori sa ne amintim ca crestinismul este lupta pentru Imparatia Cerurilor cu imparatia diavolului, lupta cu lumea. La Botez, asupra fiecaruia dintre noi a fost citita rugaciunea prin care Biserica, prin gura preotului, a cerut pentru noi de la Domnul har "ca sa fugim de desertaciunea lumeasca", adica pentru a ne lupta cu pacatul, cu pervertirea firii. Dar cum sa ne luptam cu lumea, cum sa fugim de ea? Multi dintre cei ce vor sa se mantuiasca fug in manas-tire, iar dupa aceea in pustie, in deplina insingurare. Daca ai fugit de viata lumeasca nu inseamna numaidecat ca ai fugit de pacat, care pretutindeni se poate

salaslui in sufletul omului. Poti sa fugi in pustie, dar sa nu fugi in acelasi timp si de lume - in schimb, poti fugi de "lume" ramanand in lume. Dupa spusele lui Antonie cel Mare, care a iesit el insusi din pustie in lume, adevaratii crestini se folosesc de lume, dar cat priveste omul lor cel launtric ei stau de vorba cu Dumnezeu, nu cu lumea. Traieste, zice el, ca si cum nu ai fi in lume, si vei afla odihna. Sfintii nu vad lucrurile pacatoase ale oamenilor lumesti intrucat le lipseste simtul trebuincios pentru asta, iar oamenii lumesti nu vad faptele bune ale sfintilor din aceeasi pricina. Lepadarea de lume nu sta in a fugi de aceasta lume nu stiu unde, ci in a o vedea altfel. Adevarata lepadare de lume inseamna a omori inlauntrul tau trairea cu simturile impatimite a raului, a pacatului care este amestecat in lume cu binele, si a fi in stare sa primesti numai binele. Trebuie sa incepi a te lupta cu lumea, cu patimile, in propriul tau suflet, curatind si sfintind prin asta lumea in care traiesti. Curatia sufletelor de sfinti domolea animalele salbatice, facandu-le blande si supuse. Ursul nu se temea si nu se atingea nici de Cuviosul Ser-ghie din Radonej, nici de Cuviosul Serafim din Sarov in insingurarea in care traiau acestia, ci primea hrana din mainile lor. Lumea cu care trebuie sa ne luptam noi consta in satana, inca de la botez ne-am lepadat de el, urand lumea. Nu putem fi in acelasi timp fii ai diavolului si fii ai lui Dumnezeu, nu putem sluji in acelasi timp diavolului si lui Dumnezeu: ca atare sa omoram in noi insine tot ce este lumesc. Trebuie sa fim morti fata de lume. Cine nu va uri sufletul sau, adica tot ce este lumesc in el, acela nu poate sa mearga in urma lui Hristos. Lupta-te cu lumea si aminteste-ti ca ea se vara in tine tocmai prin sufletul tau. Pe aceeasi cale au mers toti marii sfinti ai lui Dumnezeu, pe aceeasi cale trebuie sa mergem si noi, daca dorim sa fim crestini. Deosebirea dintre nevoitori sta numai in treapta intensitatii luptei. Aceasta lupta este cu putinta intotdeauna si in orice conditii. Ce-i drept, intr-o anumita masura monahii sunt pusi in conditii mai bune, mai lesnicioase pentru lupta cu lumea. "Lumea" exista insa si in manastire ea il insoteste in pustia cea mai indepartata pe cel ce nu si-a curatit sufletul; greutati si ispite sunt peste tot. Toti cei ce vor sa se mantuiasca trebuie sa fuga in mod exterior de lume? Nu, in lupta cu lumea totul este individual. Fiecare are calea sa, modul sau de a se apropia de Hristos. Nu pot fi bagati toti oamenii in acelasi

cadru. Exista oameni care nu au deloc ce cauta in manastire. Trebuie doar sa ne aducem aminte intotdeauna de faptul ca am facut legamant sa ne luptam cu lumea si cu stapanitorul acestui veac, si ca aceasta lupta are loc in sufletul nostru, nu in afara noastra. Dupa cuvantul Apostolului, ne putem folosi de toate, insa ca si cum nu ne-am folosi (1 Cor. 7, 31). Fiecare are in aceasta privinta calea sa. Sa luam, de pilda, atitudinea Bisericii fata de stiinta. Ce spune aici experienta Sfintilor Parinti? Vedem ca unii dintre nevoitori fugeau de conditiile vietii lumesti, fugeau de cultura ei, pentru ca aveau neaparata nevoie sa faca asta. Asa a facut Arsenie cel Mare, unul dintre cei mai culti oameni ai vremii sale. Dar, pe de alta parte, stim ca marii Ierarhi Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur au studiat intelepciunea elina. Avva Dorothei se ocupa cu medicina, multi calugari aveau ascultari in lume, iar unul dintre Sfintii Parinti chiar spune ca numai lenesii resping stiinta. Asadar, cel ce vrea sa agoniseasca intelepciunea duhovniceasca nu este nicidecum dator sa o refuze pe cea lumeasca. Toata problema consta in ceea ce luam din aceasta. Trebuie sa vedem si sa gasim in toate firescul, "sa culegem flori de peste tot", cum zice Vasilie cel Mare, "fugind de tot ce este nefiresc". Exista ceva dumnezeiesc si in intelepciunea elina, si tocmai asta au cules din ea cei trei Dascali ai lumii si Ierarhi. Dar in privinta a tot ce ne ofera viata lumeasca, in privinta oricarui fenomen cultural trebuie sa ne punem inainte de toate intrebarile: "Cat dumnezeiesc este aici? Este nevoie - si, ca atare, avem voie - sa ne apropiem de fenomenul acesta?" Citind un oarecare scriitor sau privind un oarecare tablou, trebuie neaparat sa ne cercetam sufletul si sa vedem cum actioneaza asupra lui ceea ce receptam, daca aceasta il inalta si il curateste sau reprezinta pentru el o sminteala. Asadar, lupta cu lumea este o lupta nu impotriva firii, ci pentru fire. Dar cum sa ne dam seama ce este firesc si ce este nefiresc, impotriva firii? Fiind orb asa cum suntem noi, al caror suflet este plin de pacat, poti sa nu vezi diavolescul si sa nu afli dumnezeiescul. Si atunci, pentru a vedea avem neaparata nevoie de experienta Sfintilor Parinti, avem neaparata nevoie si de povetele unui parinte duhovnicesc iscusit in cunoasterea sufletului omenesc.

Sfantul Serghie Meciov Postul si iertarea, destin si vocatie a omului in ortodoxie De cand omul s-a despartit de Dumnezeu, in Rai - imi vine sa zic: de cand "a divortat" de Facatorul lui - omul deci, ramanand fara de Dumnezeu, nu a incetat sa isi caute Dumnezeul pierdut si sa isi caute adevarata sa fiinta pe care nu si-o inchegase inca. Fiindca Adam, ca sa devina ce trebuia sa devina, ar fi trebuit sa urmeze o cale pe fcare Dumnezeu, Facatorul, avea sa i-o dezvaluie. Dumnezeu a inceput intr-un fel paradoxal, cu o porunca ce parea sa fie restrictiva: "...iar din acel pom sa nu mananci, pentru ca atunci cand vei manca, vei muri!" Restrictiva nu este, fiindca a manca spre a muri nu e o implinire; dar restrictiva in sensul de a nu manca; fiindca zic Parintii ca Adam nu s-ar fi oprit acolo, ci din aproape in aproape s-ar fi dus acolo unde dorea sa ajunga, unde era vocatia lui, destinul lui, adica sa i se deschida ochii si sa devina ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul, si mult mai multe. Dar iata ca sarpele l-a inselat. Vin tot felul de evenimente care duc la un prim sfarsit al lumii: Potopul lui Noe. Dar nu s-a sfarsit lumea, fiindca Dumnezeu a mai gasit in vremea aceea pe cineva cu care putea sa aiba un dialog, Noe, si prin Noe a salvat omenirea si restul zidirii de la pierzania totala. Dupa Potop vedeti in Scripturi cum omul se salbaticise total de la Dumnezeu. Cititi in primele Carti, si in Cartea Judecatorilor, in ce hal de salbaticie ajunsese omul. Dar nu avem nevoie sa citim in nici o Carte a Scripturii ca sa vedem imprejurul nostru, astazi, in ce hal de salbaticie am ajuns. Dar sa luam treapta cu treapta, toata secventa istorica. In starea de dupa despartirea aceasta din prima perioada a istoriei pamantului - Potopul, incheierea acelei primi lumi - omul a ramas despartit de Dumnezeu, invitregit de soarta lui si de destinul lui. Dar omul ramane ce 1-a numit Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu si asemanarea (potential asemanare, dar chipul nu s-a distrus in om). Siacest chip striga catre ale sale; daca vreti, in termeni politici moderni, "isi cauta drepturile." Acest chip al lui Dumnezeu isi cauta originea si destinul. Si omul, de-a lungul istoriei, cauta pe Dumnezeul lui si isi cauta tinta lui.

Rezultatul acestei cautari este puzderia de religii care acopera intregul pamant, de la cele mai primitive, cele mai vadit dracesti, pana la cele mai subtiri, toate care contin pe de-o parte un adanc de intelepciune, care reprezinta pe om ca "chip al lui Dumnezeu" ce-si cauta originea si destinul, si pe de alta tot felul de devieri care reprezinta inraurirea duhurilor necurate, fiecare dintre ele care cauta sa-si afirme divinitatea proprie si cauta sa subjuge pe om poftelor acelor duhuri. Amintiti-va ca unul din Psalmi zice ca "Toti Dumnezeii neamurilor sunt draci," adica duhuri necurate, Si tot omul cauta pe Dumnezeul adevarat, si tot omul in cautarea lui rataceste pe undeva, fiindca duhurile rele sunt mai puternice, mai viclene, mai intelepte si mai capabile decat bietul om, care alaltaieri sau rasalaltaieri s-a trezit din vecinica lui nefiinta, si astazi vietuieste pe pamant: de trei ani, de douazeci de ani, de saizeci de ani dar ce sunt saizeci de ani de cunoastere a vietii in fata a ceea ce este Viata, adica Dumnezeul cel Vecinie? Si asa, toate religiile reprezinta un adevar, si toate sunt o deviere de la acel Adevar pe care il cauta omul. In aceasta tanjire si - hai sa zicem - nevointa a omului, Dumnezeu il intampina, in masura in care omul este "accesibil" lui Dumnezeu, daca gaseste Dumnezeu pe cineva cu care "poate vorbi." Ca, in general, Dumnezeu "nu are cu cine vorbi" in lumea noastra. Toti ne-am departat, toti ratacim, toti, zice si Sfantul Pavel, cauta ale sale, si nu ale lui Dumnezeu. Ei, Dumnezeu gaseste un Noe, mai tarziu gaseste pe Avraam. In generatia aceea gaseste doua suflete, pe Melhisedec enigma aceasta de om, care preinchipuie cinul preotesc unde avea sa vina Hristos, Messia, Mantuitorul - si pe Avraam. Pe Melhisedec il lasam de-o parte din discutia noastra; el nu are mostenire in istoria aceasta, el arata altceva, altceva-ul pe care toti il cautam, adica vecinicia. In Avraam afla Dumnezeu un om in care gaseste un ecou si din care poate sa scoata un neam ales, adica un neam unde din cand in cand Dumnezeu gaseste pe cate unul: ii numim Proroci, adica oameni induhovniciti care au putut sa prinda ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare in masura lui, in masura experientei lui, format (sau deformat intr-o masura) si de cultura duhovniceasca in care era el in momentul acela, dar si de capacitatea lui de a primi insuflare de la Duhul cel adevarat al lui Dumnezeu. Si Dumnezeu gaseste oameni apropiati Lui, incepand cu Avraam si cei doi fii (adica fiul si nepotul), dupa aceea pe Moisi, dupa patru sute de ani, si asa mai departe. Prin toti acestia,

incepand cu Moisi, ne vorbeste Dumnezeu despre El si despre noi, despre destinul nostru, si incearca sa intampine aceasta cautare adamica, sau poate avraamica: " Cine este Dumnezeu cel adevarat? " Aceasta cultura, incepand cu Avraam, in care Dumnezeu cultiva in om linia profetica, adica linia omului, o cultura in care Dumnezeu poate sasi formeze oameni cu care poate vorbi mai deplin, aceasta cultura culmina cu un fenomen total de nepriceput omului, care in lucrarea lui Dumnezeu (si in puterea lui Dumnezeu) reprezinta o unicitate istorica: Maica Domnului. Nu numai ca Dumnezeu putea vorbi cu acest suflet, putea odihni deplin in acest suflet ("avea cu cine sa vorbeasca"), dar ea a ramas Fecioara: mai presus de orice consideratie trupeasca, feciorelnica in daruirea ei lui Dumnezeu. Inteleg fecioria ei mai ales in sensul acesta, ca niciodata in acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu, inainte de Dumnezeu. Intai Dumnezeu, adica prima porunca a lui Hristos, "Si sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau, din toata inima ta, din toata mintea ta, din toata vartutea ta." Asta este cu precadere cine este Maica Domnului! As spune asa - vorbesc acuma omeneste, dupa intelegerea mea - ca Dumnezeu, stiind de acest suflet, l-a pus in trup de femeie, si femeie fiind, dintru aceasta a putut El insusi sa isi ia trup, asa cum stim, si venind insusi Dumnezeu in istoria omului pentru prima oara (dar intr-un anume sens si ultima oara), avem pe insusi Dumnezeu Care ne vorbeste. De-a lungul istoriei, Dumnezeu ne vorbeste mai cu osebire prin alesii Lui. Dar totusi, ca in Psalmul 118, "Spus-au mie calcatorii de lege cuvinte intunecate, ci nu sunt ca legea Ta, Doamne." Acuma, nu numai "calcatori de lege," dar si proroci si sfinti ai lui Dumnezeu au zis multe si insuflate, dar alta este totusi cand insusi Dumnezeu graieste despre El insusi. Multi s-au smintit in zilele noastre de diferenta dintre Vechiul si Noul Legamant. Multi zic: Parca alt Dumnezeu vorbeste in Vechiul, decat in Noul. Nu, nu este alt Dumnezeu, dar vorbeste in masura in care putea sa vorbeasca - pe de-o parte, cat a putut "prinde" din Dumnezeu blandul Moisi (bland, dar nu uitati totusi cum era legea lui Moisi!), si cat a putut vorbi prin ceilalti Proroci; dar si inca un lucru, cat a putut omenirea sa primeasca,vreo doua mii de ani de la Avraam pana la venirea Domnului. Si Dumnezeu cultiva macar in poporul ales o cultura in care poate veni El, ca sa graiasca lucruri de neinchipuit omului. De neinchipuit, de

exemplu, ce? Ca Dumnezeu este Unul, este efortul intregului Vechi Testament impotriva multiplicitatii de dumnezei ce se prezentau toti omului. Dar, pe de alta parte, acest Dumnezeu intrupat ne zice ca este Fiul unui Tata, si incepem sa vedem o a doua Persoana. Si in ultima Lui cuvantare, in foisor, vorbeste despre trimiterea Duhului Sfant, "Carele din Tatal purcede" - a treia Persoana. O revelatie a unui Dumnezeu Unul, dar in trei Persoane: ce om ar putea sa-si inchipuie asa ceva? Pana si astazi multi spun ca este o trasnaie de-a filosofarii elenistice, sau mai stiu eu ce... Nu numai asta. Trei veacuri i-au trebuit omului ca sa constientizeze aceasta noua revelatie si sa se nasca cuvantul acesta, "Treime," adica un Dumnezeu in Trei Persoane. Si multe lucruri au trebuit constientizate de-a lungul istoriei: paisprezece veacuri pana la Grigorie Palama, pentru ca omul sa constientizeze ca in Dumnezeu sunt doua aspecte: esenta lui Dumnezeu, ceea ce este El in El, insusi, cu care noi nu putem comunica. (Noi nu suntem neziditi, noi nu suntem fiinta din sine precum este Dumnezeu). Si energia, prin care Dumnezeu Se manifesta si Se daruieste total omului, si prin aceste energii omul se poate indumnezei mai mult decat isi inchipuia insusi Adam care cauta sa i se deschida ochii si sa vada ce vede Dumnezeu. Ca omul poate deveni un Dumnezeu, prin puterea si lucrarea lui Dumnezeu ca har, pana la identitate totala cu Dumnezeu. Totala, dar nu in esenta. Noi ramanem fapturi, dar viata care va fi in om in vecinicie este viata a insusi Dumnezeului celui mai nainte de veci. Viata insasi este dumnezeiasca, viata insasi este mai nainte de veci, deci fara de inceput si fara de sfarsit, si de aceasta viata se va impartasi deplin omul in desavarsirea lui, la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va deveni toate intru toti. Si-acuma am ajuns, cu Hristos si cu intruparea, in ceea ce numim noi Noul Testament sau Noul Legamant, o noua epoca a istoriei. Si ce se intampla in acest Nou Legamant? Deja Apostolii anuntau ca "lupi cumpliti" vor veni sa sfasie turma lui Hristos. Si au venit, si au sfasiat-o, si au bantuit. Acuma nu paganismul, ca paganismul reprezinta omul in necunostinta lui, si oarecum intr-o anume nevinovatie ce isi cauta originea si Dumnezeul si soarta; acuma ereziile reprezinta omul, care se arata refractar revelatiei dumnezeiesti, care acuma cunoaste si respinge si leapada adevarul. Vedeti ca, in sensul acesta erezia este mult mai cumplita, mult mai vinovata decat vechile paganisme. Si aceste erezii au fost prevazute si de Dumnezeu, si oarecum si in prorociile din Vechiul Legamant, si de Apostoli; si ereziile

acestea vor bantui pana cand rautatea isi va atinge strafundurile care sunt prorocite in Cartile Scripturii noastre. Bineinteles ca tragedie cumplita, dar in care vedem ca Dumnezeu este Cel ce tine haturile destinului istoriei, de exemplu cand zice Mantuitorul, in prorociile despre sfarsitul lumii: "Iara cand aceasta Evanghelie" adica bunavestire a imparatiei - "se va propovadui tuturor neamurilor, spre marturie lor" - adica putere de a se mantui si ele - "atunci va veni sfarsitul." Zice Mantuitorul: "Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie, dar sfarsitul nu va fi inca; ca acestea trebuie sa vina." Deci atunci cand Dumnezeu isi va termina lucrarea de mantuire adamica, atunci, prin Pronia lui Dumnezeu, va fi la fel cum a fiast in zilele lui Noe cu Potopul (care Potop este, mai mult decat probabil, lucrarea vrajilor care se faceau in vremea aceea; daca vreti, o amintire a acestui Potop in mitologie este mitul ucenicului vrajitori care a dezlantuit apele si nu a stiut cum sa le stavileasca). Dumnezeu a stavilit acel Potop pana cand ultimul, Noe, a intrat in chivot si a inchis chepengul, si-atunci s-au dezlantuit rautatile omului. Asa cred ca va fi si sfarsitul. Are aerul ca rautatea biruie, ca ne navalesc si ne inghit toate puterile intunericului, precum a zis Hristos in Ghethsimani: "Ci acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului." Dar eu am inceput sa inteleg: de nu ar fi zis Cuvantul lui Dumnezeu acest cuvant, ca "acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului," pana astazi nu ar putea sa-I faca nimica. A fost un cuvant de ingaduinta, prin care dupa aceea s-au putut dezlantui sa-L aresteze, sa-L judece pe nedrept, sa-L osandeasca mortii pe nedrept, sa-L rastigneasca, sa-L batjocoreasca, si El - ca un neputincios. De ce? Fiindca eu sunt neputincios! Ca un vinovat - de ce? Fiindca eu sunt vinovat! Ca un pacatos - de ce? Fiindca eu sunt pacatos! A luat asupra Lui toate ale mele. "N-a putut" sa Se pogoare de pe Cruce cand l-au provocat. De ce? Fiindca eu n-as putea sa ma pogor de pe cruce, nici cei de la dreapta si de la stanga Lui; si Si-a asumat acest "canon" al pocaintei, care este al meu, pana cand prin Cruce - asa cum zice Liturghia Sfantului Vasilie - S-a "pogorat in iad ca sa plineasca cu Sine toate." Si facand aceasta, "a dezlegat durerile mortii."

Asadar, cu Hristos avem pe Dumnezeu Care ne graieste, Dumnezeu Care ne arata care este sensul zidirii, ce gand a avut Dumnezeu cand a zis "Sa facem om in chipul nostru si in a noastra asemanare," care este originea omului si care este destinul omului. Si aceasta descoperire dumnezeiasca este ceea ce numim - fie sub forma ei apostolica, fie sub forma ei de-acum - Biserica. Biserica este acolo unde, la chemarea lui Dumnezeu - hai sa zicem ca in Rai: "Adame, unde esti?" - Adam, in loc sa raspunda cum a raspuns el in Rai, sa poata raspunde: "Iata eu!"; acolo unde, la glasul chemarii lui Dumnezeu, omul se prezinta inaintea lui Dumnezeu (si zic: se prezinta asa cum este!), si unde primeste de la Dumnezeu aceasta descoperire, si incepe, cu dumnezeiasca insuflare, calatoria lui dintru aceasta nefiinta, in care suntem inca, intru fiinta. Viata aceasta care in terminologia Noului Testament se numeste pocainta nu este nimic altceva decat dinamica cautarii veciniciei, raspunsul adamic la chemarea lui Dumnezeu, si acest "Iata eu!", cand Adam, in loc sa se mai ascunda dupa copaci fiindca este pacatos, vine la Dumnezeu asa cum este. La fel cum facem noi in taina marturisirii, ne aratam precum suntem, si zic: Fara "frunze de smochin" (Dumnezeu ne acopera cu imbracaminte mai adevarata decat frunzele! noastre de smochin). Dumnezeu este Cel ce ne scoate din nefiinta, Dumnezeu este Cel ce ne imputerniceste in calatoria aceasta dintre nefiinta intru fiinta. Revenirea intru fiinta" aceasta este: pocainta, dinamica spre viata vecinica. Ea presupune dreapta intelegere, pana cand Dumnezeu va fi grait insusi cu Adam, ca din gura lui Dumnezeu sa iasa adevarata revelatie. Nici religiile pagane, dar nici Prorocii nu au putut sa daruiasca omului limpezimea acestei calatorii, adevarul, prin care omul sa poata ajunge la adevaratul sau destin. Dreapta intelegere a acestui adevar, pentru care Dumnezeu a trebuit sa Se pogoare prin intrupare, pentru care Dumnezeu a trebuit sa-si asume Lui "canonul" nostru al mortii pentru pacat, jertfa pe Cruce, pogorarea in iad, invierea a treia zi, inaltarea la ceruri, sederea de-a dreapta si cea dea doua si infricosata venire - ca si tot ceea ce emana de aici, se numeste Ortodoxie. Dreapta intelegere, dreapta proslavire a lui Dumnezeu este Ortodoxia. In invalmasagul duhovnicesc al vechii lumi, lume care culmina cu Vechiul Testament si venirea Domnului, ortodoxia era reprezentata de un Avel care se ucide de fratele lui; de Sith, care inlocuieste pe Avel, de Enoh, un nepot de-al lui Sith, apoi de Noe, prin care Dumnezeu salveaza ce poate salva din lumea veche, de Avraam si

de Melhisedec, de Moisi si de Proroci, si de Maica Domnului, care este culmea omenirii, culmea raspunsului adamic; si toata cultura de la Moisi pana la Hristos: asta reprezenta ortodoxia, dreapta slavire. In toata harababura aceea a duhovniciei primitive a lumii Vechiului Testament erau cateva glasuri si era un popor si o cultura care, de bine de rau, se tineau de Dumnezeu cel Adevarat. In Noul Legamant, adica perioada istorica de dupa Legamantul lui Hristos, Dumnezeul intrupat, ortodoxia este exprimata, asa cum se invata si in teologie, in diferite dogme ce trebuie intelese totusi nu in litera, in slova moarta, ci in duh si in adevar, cum a zis Mantuitorul Samarinencii; o intelegere care-i ingaduie omului sa urmeze calea cea adevarata ce duce la mantuire. Ce este mantuirea? Mantuirea in veacul acesta este dinamica. Mantuirea se manifesta prin faptul ca, din aproape in aproape, mai multa dreapta intelegere intra in inimile noastre, mai multa lumina ne cuprinde, lumina ce se manifesta in faptele vietii noastre. Care fapte? Pai adevaratii oameni nu suntem noi; antropologia noastra, bineinteles, e Hristos Omul, dar dupa El sunt Sfintii. Sfantul nu este un om programat candva mai nainte de catre Dumnezeu, ca sa-1 puna pe un piedestal inalt si sa-1 proslaveasca. Sfantul este un mim care din aproape in aproape si-a savarsit drept calatoria aceasta, cu din ce in ce mai putine alunecusuri, pana cand viata lui a devenit asa cum ne prezicea Hristos: "Cel ce crede in Mine, faptele care Eu le fac le va face si el," minuni, invieri din morti, cuvant prorocesc, nepatimire - in cele mai cumplite conditii. Mucenicii care patimeau (si, oarecum, nu patimeau), au putut sa-si asume chinuri de neinchipuit, si nu numai barbati vanjosi si eroi, dar femei, ba chiar copii, care au putut sa sfinteasca pamantul cu sangele lor. De unde puterea aceasta, de unde viata aceasta? Aceasta este ceea ce se numeste mantuire in aspectul ei istoric. Iar mantuirea in aspectul ei final, bineinteles, este sederea de-a dreapta lui Dumnezeu si Tatal impreuna cu Iisus Omul. Dar deocamdata mantuirea in aspectul ei dinamic se manifesta in fapte dintr-astea. Facerea de minuni, de exemplu, este numai unul din lucruri, si nu cel mai pretuit de sfintii istoriei. Cele mai pretuite de sfintii istoriei sunt virtuti ca smerenia, de pilda, care este poarta deschisa dragostei, dragostea fiind cuvantul la care se reduc toate poruncile dumnezeiesti.

Ca Hristos a aratat ca prima porunca este a iubi pe Dumnezeu, a doua a iubi pe aproapele; iar a treia porunca o arata atunci cand zice Mantuitorul: "Noua porunca dau voua, ca- sa va iubiti unul pe altul asa cum Eu v-am iubit." Cum ne-a iubit? Ca zice ca daca I-a iubit pe ai Sai, I-a iubit pana in sfarsit, si sfarsitul a fost pe Cruce. Si zice: "Nimeni mai mare dragoste nu are decat cea de a-si da sufletul pentru prietenii sai. Voi sunteti prietenii Mei, daca tineti cuvantul Meu." Si ne-a poruncit aceeasi porunca. Deci trei porunci care se reduc la un singur cuvant: dragoste. Asta este ceea ce pretuiau mai presus de toate sfintii din cistorie. Dar rezultatul acestei vieti este ca a face minuni, de exemplu, cum incepeam sa zic adineaori, nu este un lucru asa de uimitor, este firescul acestei vieti. A putea grai cuvant dumnezeiesc, a fi proroc deci, nu numai in sensul de a vesti ce va sa fie, dar acum a vesti cuvant de-al lui Dumnezeu nu mai este ceva deosebit, este firescul acestei vieti, este firescul vietii in care se manifesta ceea ce numim noi mantuirea. Acuma, in perioada Noului Legamant, cu ereziile in care se manifesta omul ce continua sa fie lepadator de Dumnezeu, Ortodoxia ramane ca un fir subtire in contextul acestei omeniri o mostenire a unor sfinti ce au au vrut sa lepede pentru nimic in lume, pentru nici un ideal, pentru nici un profit, fie el temporal sau vecinie, Adevarul pe care Hristos Dumnezeu cel intrupat ni 1-a aratat. Biserica nici nume de Biserica n-ar trebui sa aiba, daramite titlul de "Ortodoxie," dreapta slavire. Bineinteles ca, daca e Biserica, este Ortodoxie - dreapta slavire sau "dreapta opinie" (ba chiar "dreapta intelegere" este inca o posibila traducere, depinzand de context). Toate acestea nici n-ar trebui sa existe. Ortodoxia nu este altceva, in esenta ei, decat asa cum 1-a gandit Dumnezeu pe om dintru inceput. Dar in cacofonia aceasta duhovniceasca a istoriei, a multilor pretinsi dumnezei, a multelor pretinse inalte idealuri, cum au fost toate ereziile care au bantuit si bantuie pana azi istoria, acest firescintru care Dumnezeu a facut sa se nasca chipul Lui si asemanarea Lui a trebuit sa-si ia si el un titlu, si si-a luat titlul de Dreapta-slavire. Deci, iubiti frati si surori, asa inteleg eu Ortodoxia. Si m-au intrebat mai multi dintre voi de-a lungul anilor cat am fost aici, cu cati m-am intalnit, ce am inteles eu cand am zis atuncea in '93 ca Ortodoxia este firea omului. Asta inteleg. Este felul in care Dumnezeu a facut pe om, lucru de la care omul s-a despartit prin Adam; si omul isi cauta de-a lungul

istoriei adevarata lui fiinta, adevarata lui origine si adevaratul lui destin. Pentru mine asta este Ortodoxia, si daca astazi Ortodoxia este inchegata intr-o Biserica care, intre altele, are un aspect istoric, institutional, cu canoane, cu feluri de-a fi, cu un fel de-a se imbraca, poate un fel de a vorbi - toate astea sunt ceea ce numesc eu o cutie de carton pe care scrie "PTT" si inauntru sunt "comori de nedescris." Dar sa ma iertati, si inalt Preasfintite, si teologi, sa nu se mai auda intre noi ca Ortodoxia este o "institutie," fie ea "divino-umana." Ortodoxia nu este o cutie de carton pe care scrie "PTT": este ceea ce contine. In aceasta Ortodoxie imi cere titlul de astazi sa vorbesc despre post si iertare ca destin si ca vocatie. Eu imi voi lua "obraznicia" si raspunderea de a defini pur si simplu cei patru termeni - post, iertare, destin si vocatie. De unde voi incepe? Poate sa incepem de la destin si de la vocatie, fiindca de mai multe ori am spus ca omul isi cauta destinul lui adevarat si Dumnezeu, vorbind omului, ii arata care-i este destinul. Destinul nu este altceva decat ceea ce cauta Adam, si il pacaleste sarpele, implicit, pretinzand ca Dumnezeu vrea sa-l opreasca de la asta, ca "daca vei manca din acela, sa stii ca o sa ti se deschida ochii si vei deveni ca Dumnezeu, si vei cunoaste binele si raul." Si a mancat si, zice Scriptura, "i s-au deschis ochii." Si ce "taine dumnezeiesti" a vazut Adam cand i sau deschis ochii? Ce lucruri negraite? S-a vazut gol, si s-a rusinat de el insusi si de sotia lui, Eva, si ea de Adam. Asta este dumnezeire, frati si surori? Asta este ce voieste omul? Dar asta, stim cu totii din pacate (din pacatele noastre), este rezultatul pacatului - dezamagire. Dez-amagire - interesant cuvant, si de luat in serios! Cand suntem dezamagiti, sa ne uitam unde eram amagiti, si atuncea durerea dezamagirii va putea deveni un moment al mantuirii noastre, sa nu mai fim amagiti. Deci o putinta de a ne lumina. Dar sa continuam cu destinul. Destinul adevarat al omului este deci ceea ce toata traditia filocalica, traditia bisericeasca de la Apostoli - ba chiar de la Adam! - numeste indumnezeirea. Daca Dumnezeu a facut pe om "chip si asemanare," apai nu a glumit. Si uitati-va ce are de zis Hap Mariei Egipteanca, cand Sfantul Zosima s-a uimit in ce fel, si prin ce metode Dumnezeu a mai adus inca un suflet la mantuire - si ce mantuire! Ca Zosima daca va uitati atent la scriere, era omul cel mai

luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu si a urmat toate nevointele de inchipuit, si a inventat si el altele prin care sa ajunga mai aproape de Dumnezeu. Si ingerul vine sa-i spuna: "Du-te acolo, Zosima, ca sa vezi ca cel desavarsit are o calatorie mai lunga de facut decat cea pe care ai savarsit-o pana acum!" Deci Zosima era un om desavarsit, iar calatoria ca sa atinga inaltimea Mariei Egipteanca era mai lunga. Si a ramas uimit Zosima. Vedeti ce scrie cartea: a ramas pana la urma ucenicul acestei sfinte. Deci destinul omului este acesta, atata cat putem vedea in istorie. Dupa istorie ce vedem? Pai uitati-va la toti sfintii acestia care sunt niste morti: avem pe pamant moastele lor in bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem "moaste," le cinstim, si pe buna dreptate, ca ele nu ne produc efectele mortii. In cel mai rau caz, nimic: Un os! Dar in general ele prezinta lucruri ce nu se asociaza cu moartea, miresme. Moartea nu este o mireasma, pute - iertati-mi cuvantul, dar asta-i realitatea! Moartea este uracioasa; de la moaste izvorasc miruri inmiresmate cu care ne vindecam de boli. De la aceste "oseminte moarte" izvorasc puteri care invie pe altii din moartea lor, si-i aduc inapoi la viata ca sa-si continue calea pocaintei pana sa se desavarseasca si ei. Deci cand zice Hristos ca "Cei care cred Mie, cele ce fac Eu si ei vor face" uitati-va, ca si dupa moarte! Parintele Paisie Aghioritul spune undeva ca cineva l-a acuzat ca "Voi monahii sunteti pomi sterpi, ca voi nici; macar nu aduceti viata in lumea asta." Si zice: "Ce zici, mai frate? Ca daca vreun monah sterp, cum ii zici, se sfinteste, el si dupa moarte naste: naste din femei sterpe zamisliri, naste din pacatosi sfinti, naste din morti, prin; minunile acestea, invieri, si alte minuni de negrait." Toate acestea nu sunt superstitii, nu sunt mituri, asa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea carei gandiri s-a infiltrat pana in randurile gandirii bisericesti. Adica cum a prorocit Mantuitorul: "Cand va veni Fiul Omului, gasi-va El credinta pe pamant?" Rugati-va, frati si surori: "Da, sa gasesti, Doamne, in mine sa gasesti credinta!" Deci acesta este destinul, dupa asa-zisa "moarte" a omului. Vedem ca ceea cer face Dumnezeu, daca cu credinta cerem de la Dumnezeu ceva si ni se implineste rugaciunea, putem cere si Maicii Domnului! Uite un om ca noi, ca sa zicem asa, uite Sfantul Nicolae, uite Sfintii Apostoli orisicare dintre Sfinti iti poate face ce face si Dumnezeu. Si in viata asta,

intr-o masura, ei au aratat aceste semne, dar mai ales dupa moarte acesti sfintii se comporta ca Dumnezeu. De ce? indumnezeirea omului! Acesta este destinul, si aceasta este ce inseamna Dreapta Slavire. Dreapta Slavire - ca sa luam o explicatie "negativa" din Crezul Sfantului Athanasie - "Cel ce nu crede asa, in afara de multe incurcaturi in viata aceasta (iertati-ma, parafrazez in cuvintele mele, nu va pot cita exact); "in afara de multe tulburari si incurcaturi in viata aceasta, risca si pierzania vecinica." Deci luand pozitiv cuvantul acesta, dreapta slavire, ortodoxia, "cel ce crede asa," in afara de reusita duhovniceasca in viata aceasta, dupa asa-zisa "moarte" devine si mai mult ca Dumnezeu. Pana cand? Pana la trambita cea de pe urma, cand insasi mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor invia si vom fi cu trup cu tot ca Hristos cel de dupa Inviere, impreuna cu Hristos, de-a dreapta Tatalui. Deci destin: acesta este destinul nostru. Vocatie. Ce este vocatia? Tradus in romaneste, vocatiei putem sa-i zicem chemare. Vocatie este un cuvant pe care l-am importat in limba noastra din apusenistica (original din latina), voce, vocatie. Este chemare, chemarea catre om: "Adame unde esti?", cu sensul ca: "Hai, vino, primeste de la Mine acuma duhul mantuirii," cum ar zice Dumnezeu, "si in duh de pocainta reia-ti drumul pana la indumnezeirea pe care o pofteste. Deci vocatia omului este chemarea lui Dumnezeu spre indumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheama pe om spre a-si implini destinul: pe pamant, in masura pamanteasca, iar dupa asa-zisa "moarte," vecinicia, destinul in vecinicie, deci fericita imparatie impreuna cu Dumnezeu, in vecii vecilor. Atuncea, in contextul acesta, ce este postul? Si ce este iertarea? incep cu iertarea. Cand l-a intrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintai, cea mai importanta in Lege, Hristos a spus: "Sa iubesti pe Dumnezeu." Aceasta-i prima porunca. Si fara sa i se ceara, Hristos S-a grabit sa-i citeze din Vechea Lege o a doua porunca, care zice ca este in chipul celei dintai: "Si iubeste-ti aproapele ca insuti pe tine" Este Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, care a pus cele doua porunci impreuna. Ele se contin in doua Carti separate. In A Doua Lege, in cele zece porunci, prima porunca intr-adevar este: "Auzi Israil, Dumnezeul tau un Dumnezeu este, si sa iubesti pe Dumnezeul tau," asa cum a zis si

Mantuitorul. A doua porunca este in Levitic, unde spune intr-un cu totul alt context: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." Sau, in zicala romaneasca, "Ce tie nu-ti place, altuia nu face." Dar Hristos le-a pus pe acelasi plan, ca prima si a doua porunca. Ce se intampla in aceasta iubire? Hristos zice: "Cel ce pazeste cuvantul Meu este cel care Ma iubeste." Deci daca Adam nu a pazit cuvantul dumnezeiesc in Rai, inseamna ca intr-o masura a cazut de la dragostea de Dumnezeu, a incalcat iubirea lui Dumnezeu. Cred ca nu este om pe pamant care sa nu stie cat de dureroasa este o iubire tradata, o iubire ranita. In masura in care ai iubit pe cineva si acel cineva ti-a fost nevrednic iubirii tale, stii cat de dureros este. Deci dragostea, fie ea si atotputernica a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabila. Dragostea lui Dumnezeu este subtire. Nu ca Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui - departe de mine gandul asta! Dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subtirime a darii de sine celuilalt daruire totala. Ne-a aratat Hristos pana unde S-a dat pe Sine, nu numai pana la Cruce si pana la moarte, dar pana si la strafundurile iadului, pana si a impartasi soarta Lui cu nelegiuitii, si in ultima clipa a vietii a gasit un fel de a mantui pe un pacatos; ca a provocat, prin razvratul unui talhar, pocainta si spovedania dreapta a celuilalt talhar, pana unde sa poata sa-i spuna: "Amin, astazi vei fi cu Mine in Rai." Astazi! Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri. Dumnezeu nu este asa cum Il vede o teologie mincinoasa, "ofensat de transgresiunea lui: Adam." Dumnezeu moare; de durere ca cel iubit al Lui, intaiul plasmuit, si toti care aveau sa se nasca din el, vor muri de acum incolo. "Pamant esti si in pamant te vei intoarce." Dumnezeu, in dragostea Lui, nu a putut sa lase pe cel iubit sa piara si a luat asupa-Si "canonul" de pocainta, canonul pacatos, adica crucea si

rusinea. Uitati-va cum o intreaga munca a lui Hristos ca Dascal care a propovaduit dragostea s-a zadarnicit in cateva ceasuri! Deci rusinea zadarniciei unei vieti intregi de nevointa. Toate rusinile si toate neputintele si le-a insusit Cel Atotputernic, ca sa Se asemene intru totul neputintei omenesti, ca sa poarte asupra-Si neputinta mea, pacatul meu, uraciunea mea, rautatea mea, ca si cum El era pacatos, neputincios, urat, rau si supus mortii. De ce? Fiindca Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic in cer sau sub ceruri care poate sa-L biruiasca. Face El pe neputinciosul pana Se pogoara in iad - dar atunci, iadule, sa vezi ce te asteapta! Zice Sfantul Ioan Gura de Aur in Propovaduirea de Pasti: "Iadul trup a primit, si de Dumnezeu s-a lovit." Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem in Triod: "De-abia a inceput sa se infiga Crucea lui Hristos in pamant, ca iadul a inceput sa se planga: Cine a pus un piron de lemn in inima mea?" Asta este puterea lui Dumnezeu. Si, cum spuneam candva la Manastire, tot asa, intr-o cuvantare, daca noi eram filosofi adevarati, daca noi aveam premisele gandirii noastre drept inchegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile si idealurile acestei istorii am intelege ca singur Hristos este Dumnezeul cel adevarat, tocmai din neputinta in care Se infatiseaza. Cine isi poate permite atata neputinta? Cine isi poate permite o asa zadarnicire a toata lucrarea lui? Numai Cel ce stie ca este atotputernic si ca nimic nu Il poate birui. "Asteapta tu, moarte, asteapta tu, iadule! Nu ma impotrivesc Crucii, nu ma lupt acuma ca sa arat omului ca pot sa ma dau jos de pe Cruce, nu fac minune sa vina Ilie sa ma ia de pe Cruce, sau mai stiu eu ce... Asteapta tu, iadule, cel de pe urma!" Toti intemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, in tot felul. Si a trebuit ca si Moisi sa isi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenintari, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie sa fie aparat. Zicea cineva la noi, acolo in Anglia, care voia sa marturiseasca adevarata credinta, si imi spunea: "Si o sa ma lupt ca sa apar adevarul!" Si mi-a venit cuvantul acesta: "De ce nu te lasi aparata tu de adevar, de Adevarul insusi?" Si i-a "picat fisa," si a stiut de atuncea ce sa faca. Nu atat noi aparam adevarul, cat noi trebuie sa intram in adevar si sa lasam Adevarul sa ne apere pe noi. Adevarul ce este? intrebare eretica.

Fiindca Adevarul este un "cine." Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, a zis: "Eu sunt Adevarul si Calea si Viata." In acest context al iubirii, iubire ranita de incalcare, daca cineva moare incalcand dragostea, ce se intampla cu el? Cel care iubeste nu rabda ca omul sa moara. Ce inseamna toate cele pe care le intreprinde Dumnezeu in intruparea Lui? Ce altceva, decat iertarea? Dragostea iarta celui pacatos. Si acuma va spun ca iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integranta a iubirii. Daca de cateva ori mam dus la duhovnicul meu cand am facut vreo boroboata si am cerut iertare, mi-a spus: "Parinte Rafail, esti iertat inainte sa ceri; dar daca esti asa, noi cum putem sa traim cu tine". Iertarea este data inainte sa o cerem. "Dumnezeu este dragoste," zice Apostolul. Putem sa zicem: "Dumnezeu este iertare." Iertarea este deja data, noi trebuie sa ne-o insusim, trebuie sa ne ridicam la vrednicia acestei iertari, si atuncea vom vedea cum iertarea face parte integranta din Iubire. Asa trebuie sa devenim si noi. In sensul acesta iertarea se poate intelege ca vocatie a omului, adica sa invatam sa devenim precum este Dumnezeul nostru, sa invatam sa impartasim aproapelui nostru ceea ce si noi dorim sa primim de la Dumnezeu, ba si de la aproapele. Sau, cum ne spunea staretul intr-o cuvantare in Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertarii: "Noi ca oameni nu putem sa nu pacatuim unul impotriva celuilalt, dar datoria noastra este sa ne iertam unii pe altii si sa ne reluam, sa continuam, calatoria pocaintei si a mantuirii.' Postul. Ce este postul? Postul, ca orice infranare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vietii biologice, este parte dintr-o nevointa omeneasca prin care micsoram putin partasia noastra cu materia, cu biologia. E o taina in om, unde, imputinandu-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frau duhului sa-si exprime ale sale. Daca vreti, in expresia Sfantului Pavel, "trupul ravneste impotriva duhului si duhul ravneste impotriva trupului." Si poate toti, sau multi dintre noi cunoastem si asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, cand, daca mancam, parca "stricam" ceva care misca in duhul nostru, in inimile noastre. Daca mai avem prea multa partasie cu ale pamantului, parca se risipeste ceva mai pretios.

Aceasta constientizare poate sa mearga foarte departe, pana la acele nevointe precum le canta Troparele pentru sfinti cuviosi, "nevointe mai presus de fire." Dar deocamdata nevointe pe masura puterii noastre firesti, desi postul, nu este post in sensul adevarat al cuvantului - cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mantuitorul, patruzeci de zile nemancand nimic. Si au postit si Parintii nostri din scoala filocalica, ca sa-i zicem asa, de cand cu Antonie cel Mare, ba poate si inainte. Au postit si patruzeci si, zic in Patericul Egiptean, si saizeci de zile (si au socotit ca totusi patruzeci de zile este masura omului cum a aratat-o Hristos, Dumnezeu cel intrupat). Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor. Este, putem zice, un regim, o dieta. Vedeti ca postul, ca orice infranare, tine de dragoste Dragostea cere o nevointa. Si dragostea celor ale lumii acesteia cere nevointa. Cate fete tinere astazi nu tin regim ca sa-si pastreze silueta? In masura si in legile dragostei de care esti cuprins este si masura si legile infranarii sau nevointei cu care o sa te nevoiesti. Noi ravnim catre cele ale vietii vecinice, dar trecem prin nevointe asemanatoare; ne nevoim nu ca sa ne pastram silueta, nu pentru aceleasi motive ca tinerele care vor sa isi castige pe cineva in viata aceasta, un sot, ci in primul rand, fiindca un trup prea greoi nu prea se da rugaciunii. Si chiar pentru motive de sanatate am putea sa tinem acest post, fiindca sanatatea este folositoare pentru viata noastra duhovniceasca. Si-n al doilea rand, dar cu mai multa importanta, pentru a lasa mai mult liberfrau duhului sa se manifeste. Deci imi vine sa zic asa: A nu se intelege ca postul si iertarea sunt destin si vocatie a omului in Ortodoxie. Postul este o nevointa, un mijloc ca toate nevointele; iertarea este aicea manifestare a iubirii; iar vocatia omului este dragostea, care si este destinul omului, in masura si in sensul in care, cum zice Apostolul, "Dumnezeu este dragoste." Si-aceasta dragoste este legea vietii si legea veciniciei. Parintele Rafail Noica Sfantul Ioan de Kronstadt - Despre biruirea trupului in rugaciune De ce este nevoie de rugaciuni lungi? Ca prin rugaciunea lunga, facuta cu osardie, sa incalzim inimile noastre reci, invartosate prin petrecerea indelungata in desertaciune - caci este lucru nefiresc a crede, cu atat mai

mult a pretinde, ca inima invechita in desertaciunea acestei vieti sa se poata patrunde in scurta vreme de caldura credintei si dragostei de Dumnezeu in timpul rugaciunii. Nu, pentru aceasta e nevoie de osteneala si iar osteneala, de vreme si iar vreme. Imparatia Cerurilor se ia cu sila, si silitorii o rapesc pe ea (Mt. 11, 12). Imparatia lui Dumnezeu nu vine grabnic in inima, cand oamenii fug de ea cu atata osardie. Domnul insusi vesteste voia Sa ca noi sa ne rugam nu putina vreme atunci cand ne-o da pilda pe vaduva care indelungata vreme se tot ducea la judecator, suparandu-l cu rugamintile sale (Lc. 18, 2-6). Domnul, Tatal nostru Ceresc, stie dinainte cererea noastra (Mt. 6, 8), stie de ce avem nevoie, dar noi nu-L stim pe El cum trebuie, suntem foarte credinciosi desertaciunii lumesti, nu Tatalui Ceresc; si iata ca El, dupa intelepciunea si milostivirea Sa, preface nevoile noastre in prilej de ne intoarce catre Dansul. "Intoarceti-va, copiii Mei rataciti, macar acum, la Mine, Tatal vostru, cu toata inima voastra, daca mai inainte vreme ati fost departe de Mine; macar acum incalziti cu credinta si cu dragostea inimile voastre, care mai inainte erau reci, intorcandu-le catre Mine". Nu face la rugaciune placurile trupului lenevos - nu te grabi: trupul, plictisit si apasat de lucrarea sfanta, se grabeste sa termine cat mai repede ca sa se odihneasca ori sa se apuce de lucruri trupesti, lumesti. Cand savarsesti rugaciune, pravila, mai ales dupa carte, nu te grabi sa sari de la un cuvant la altul fara a fi simtit adevarul lui, fara a-l fi pus la inima, ci da-ti intotdeauna osteneala de a simti cu inima adevarul lucrurilor pe care le spui; inima ta se va impotrivi uneori prin lenevie si impietrita nesimtire fata de ceea ce citesti, alteori prin indoiala si necredinta, printr-o oarecare vapaie si stramtorare launtrica, alteori prin imprastiere si abatere catre oarece lucruri si griji pamantesti, alteori prin pomenirea necazului suferit din partea aproapelui si simtamantul razbunarii si al urii fata de el, alteori prin inchipuirea placerilor lumesti sau a placerii pricinuite de citirea romanelor si indeobste a cartilor lumesti. Nu fi iubitor de sine, biruie-ti inima, adu-o lui Dumnezeu ca jertfa bineplacuta: Da-mi, fiule, inima Ta (Pilde 23, 26), si rugaciunea ta te va face ruda cu Dumnezeu, te va uni cu El si cu tot cerul, si te vei umplea de Duhul si de roadele Lui, care sunt dreptatea, pacea si bucuria, blandetea, indelunga rabdare, umilinta inimii. Vrei sa termini repede pravila de rugaciune ca sa dai odihna trupului ostenit? Roaga-te din inima si vei adormi cu somn linistit, sanatos si lin. Deci, nu te grabi sa te rogi cum se nimereste: nefacand o jumatate de ceas de

rugaciune vei pierde trei ceasuri din cel mai sanatos somn. Te grabesti la munca? Scoala-te mai devreme, nu dormi peste masura, si roaga-te cu osardie: vei dobandi liniste, energie si spor la lucru pentru intreaga zi. Inima nazuieste spre lucrurile desertaciunii celei lumesti? Frange-o; sa fie comoara ei nu desertaciunea pamanteasca, ci Dumnezeu: invata-ti inima sa se lipeasca prin rugaciune de Dumnezeu, nu de desertaciunea lumii, ca sa nu te afli rusinat in zilele bolii tale si in ceasul mortii tale, ca un bogat in desertaciunea lumii si sarac in credinta, nadejde si dragoste, de nu te vei ruga in acest fel. Nu crede trupului tau, ce te ameninta ca va slabi in timpul rugaciunii: sa stii ca minte. Cum vei incepe sa te rogi, vei vedea trupul va deveni robul tau ascultator. Rugaciunea il va si inviora. Adu-ti aminte totdeauna ca trupul este mincinos. La oamenii ce se roaga putin, inima este slaba - si iata, cand vor sa se roage, inima lor devine slabanoaga si le slabanogeste mainile, trupul si gandurile, incat le este greu sa se roage. Trebuie ca omul sa se biruie pe sine, sa se straduie a se ruga din toata inima, fiindca bine, usor este a te ruga din toata inima. La rugaciune nu te lasa biruit de trup si de vrajmasul care lucreaza prin el; nu vicleni cu limba ta, ci graieste adevar in inima ta (v. Ps. 14, 3, 2); sa simti si sa gandesti precum graiesti in rugaciune, nu ca si cum pe limba ar fi miere, iar in inima gheata; daca vrajmasul te va birui o data, dupa aceea va trebui sa te aperi pe tine insuti, sa aperi slobozenia ta de el ca pe un petec de pamant cotropit de vrajmas, iar inima ta se va departa de Domnul. Nimic sa nu treci cu vederea in viata duhovniceasca, sa nu socoti despre nici un lucru ca e marunt, ca nu merita luare-aminte. Lucrul de capetenie este acesta: straduie-te sa fii intotdeauna adevarat in inima ta. Cand este greu sa te lupti cu trupul, tocmai atunci arata-ti neclintirea, tocmai atunci sa nu slabesti in lupta, ca un bun ostas al lui Hristos. Rasfatul trupului, impietrita nesimtit fata de tot ce este duhovnicesc, sfintit, e stramtorare de la vrajmasul, desi omul trupesc nu o socoate stramtorare, fiindca binevoieste intru ea - dar cei ce vor sa traiasca duhovniceste o socot stramtorare, fiindca ea nu ingaduie ca Dumnezeu sa ajunga la inima noastra; nu lasa sa se reverse in inima harul Dumnezeiesc, care viaza si lumineaza sufletul nostru; face ca sufletul nostru sa nu rodeasca roadele credintei, nadejdii si dragostei. Atunci te faci un om trupesc, care nu are duh. O, ce mult felurite prigoniri! Indata

ce te vei intrista din inima pentru aceasta impietrita nesimtire, indata ce vei plange pentru ea inaintea Domnului, ea va si trece, si inima se va incalzi si se va inmuia, si se va face in stare de cugetare duhovniceasca si de simtaminte duhovnicesti. Nu te cruta cand este vorba sa te rogi din inima nici dupa ce ai petrecut intreaga zi in osteneli. Nu fi deloc nepasator la sfanta rugaciune, spune totul Domnului din inima, caci rugaciunea este lucrul lui Dumnezeu. Daca te-ai apucat de hat, nu spune ca este bat; ce ai pus mana pe plug, nu te uita inapoi (v. 9, 62). Dupa ce ti-ai ingaduit sa te rogi cu nepasare, nu din toata inima, nu adormi (daca e vorba de rugaciunile de seara) pana ce nu-ti vei Sterge pacatul plangandu-l inaintea lui Dumnezeu. Aceasta se intampla nu cu toti, ci cu cei s-au desavarsit, la seama: nu pune trupul tau ai presus de Dumnezeu, ci pentru El sa nu iti pese de odihna trupeasca. Orice pravila de rugaciune te-ai apucat sa implinesti implineste-o cu buna credinta (daca este lunga, implineste-o bine; daca este scurta, asijderea) si nu implini lucrul lui Dumnezeu cu inima indoita, incat jumatate sa fie a lui Dumnezeu, iar cealalta a trupului tau. Ravna Domnului Dumnezeu nu va rabda viclenia ta, parerea ta de rau pentru trupul tau. El te va da pe mana diavolului, iar diavolul nu va da pace inimii tale pentru nepasarea fata de Cel ce este adevarata tihna a inimii tale si care va face aceasta intotdeauna spre folosul tau, ca sa tina inima ta in apropierea lui Dumnezeu, fiindca orice rugaciune fatarnica departeaza inima de Dumnezeu si o intrarmeaza impotriva omului insusi; dimpotriva, orice rugaciune lipsita de fatarnicie apropie inima omeneasca de Dumnezeu si o face casnica a Lui. Asadar, sa crezi cuvantului acestuia: daca te vei grabi la rugaciune de dragul tihnei trupesti, ca sa te odihnesti mai repede, vei pierde si tihna trupeasca, si pe cea sufleteasca. Ah! Cu ce osteneli, cu ce lacrimi se recapata dupa aceea apropierea inimii noastre de Dumnezeu! Si de vom face apoi iarasi din rugaciunea noastra (nepasatoare) mijloc al indepartarii de Dumnezeu, oare ravna lui Dumnezeu nu se va aprinde pentru aceasta? Lui ii este mila de noi si de ostenelile noastre dinainte, si iata ca vrea sa ne faca a ne intoarce negresit catre Dansul iarasi, din toata inima. El vrea ca noi sa fim ai Lui intotdeauna. Precum dupa impartasirea cu nevrednicie, asa si dupa rugaciunea nevrednica si rece ii este deopotriva de rau sufletului. Asta inseamna ca Domnul nu intra in inima noastra, fiind jignit de necredinta si de raceala

inimii noastre, si ingaduie duhurilor necurate sa se cuibareasca in inima noastra, ca sa simtim deosebirea dintre jugul Sau si al lor. Sfantul Ioan de Kronstadt Despre frica lui Dumnezeu Ma gandesc sa spun cateva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindca este "inceputul intelepciunii". Dar tare mi-e ca nu intelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adica, sa-ti fie frica de Dumnezeu daca faci rau, si atuncea, de frica batului, sa nu faci nici aia, nici ailalta? Dar atuncea, daca ne este frica de Dumnezeu in felul acesta, cum propovaduim noi un Dumnezeu al dragostei, si unde este dragostea daca ne este frica de Dumnezeu asa cum ne este frica de un caine rau? Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca sa se pazeasca de rele, si-a agatat in odaie o icoana, sau mai bine zis un tablou, unde se arata Judecata de Apoi, si mai ales chinurile iadului. Si atuncea nadajduieste, cand ii vin ganduri rele, ca uitandu-se la chinurile iadului sa se infricoseze si sa se ajute ca sa le taie. Spunea ca, la inceput, mergea tactica aceasta a nevointei, dar acuma se uita cu indiferenta la toate ororile pe care le arata tabloul, si inceputul intelepciunii parca nu se inteleneste in inima ei. Dar imi venea sa zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeasi cu frica de Dumnezeu, sau cand altii gandesc ca, tot asa, se infricoseaza cu gandirea la draci si la tot ce ne fac ei? Dar atuncea imi vine gandul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adica, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul? Frica de Dumnezeu. Dar mie imi place, acolo unde se poate, unde fraza ingaduie, imi place mai mult sa spun "frica lui Dumnezeu," fiindca expresia asta are un diapazon mai larg, inseamna mult mai multe lucruri, precum as vrea sa va pun lucrul acesta in gand acuma, din tineretele voastre. Tot cuvantul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decat orice cuvant omenesc. Cu ajutorul Domnului o sa incep sa va vorbesc despre asta. Prefer "frica lui Dumnezeu", intai, fiindca "frica de Dumnezeu" prea mult sugereaza ca ti-e frica "de"; si atunci, daca ti-e frica "de" - fie Dumnezeu, fie un balaur - ce faci? Fugi si te ascunzi. Dar asta-i tocmai gresala pe care a facut-o Adam; ca, poticnindu-se si neascultand de

Dumnezeu, vine Dumnezeu in Rai, si Adam aude glasul lui Dumnezeu in Rai, in "racoarea serii", si fuge si se ascunde dupa copac. Dar pe noi Biserica ne invata nu sa ne ascundem, ci sa ne marturisim: spovedanie. Adica ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu si ne dezvaluim. Nu ca Adam, asteptand pe Dumnezeu sa zica: "Adame, unde esti?" "Apai m-am ascuns, fiindca eram gol". Si atunci Dumnezeu sa zica: "A, dar cine ti-a aratat ca erai gol? Nu cumva ai mancat din rodul acela de care ti-am spus Eu sa nu mananci?" Si iata ca Dumnezeu ii face spovedania lui Adam. Si pana la urma ce se intampla? Adam, cand s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu, isi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar cand s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta - tragic, fiindca Adam si-a pierdut frumusetea cea dintai, si nu si-a regasit-o prin marturisire, prin pocainta - cand Adam a pierdut Raiul in care se desfata, ce a facut Dumnezeu cu Adam? Iata ca l-a imbracat cu "haine de piele". Aceste haine de piei sau haine de piele - si expresia are multe intelesuri, pe care o sa le invatati, dar ma limitez astazi la una: Nu e oare haina de piele o imbracaminte, un acoperemant mai desavarsit decat frunzele de smochin? Adica, atuncea cand a iesit o cearta, cum ar fi, intre Adam si Dumnezeu, Adam a ramas imbufnat in starea lui si nu s-a intors ca sa spuna lui Dumnezeu: "Da, Doamne, asa cum ai zis, asa am facut. Am mancat din rodul din care mi-ai spus sa nu mananc, si uite ce s-a intamplat. Credeam ca mi se deschid ochii ca sa-i ridic la Dumnezeu, ca asa mi-a zis sarpele, atuncea cand Tu mi-ai spus ca aveam sa mor - si uite ca am murit, uite ca duhovniceste am murit. Mi s-au deschis ochii, si ce-am vazut? Goliciune si rusine. Dar de ce rusinea asta? Am pierdut harul Tau, am murit!" Adam nu a spus asta. A ramas "in aer": "Iata, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat sa mananc, si bineinteles ca am mancat." A cui e vina? A lui Dumnezeu. Si deci, zic ca Dumnezeu, bland, a incercat prin Eva sa-l mantuiasca pe Adam, dar nici Eva nu s-a aratat a fi ce a fost mai tarziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei sa mantuiasca pe Adam. Si Eva ca prin cearta a marturisit: "Apai sarpele m-a amagit." Si de aceea zic "cearta", ca nici Adam nu s-a pocait, nici Eva nu s-a pocait, adica nu s-au imblanzit catre Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunata pentru cine a gustat catusi de putin o data smerenia, ca sa dea ocazie lui Dumnezeu sa se arate bland si

milostiv, indurat, iertator, vindecator; ca, dupa uraciunea pacatului, Dumnezeu sa-i vindece, si Raiul sa nu fie pierdut. Si a ramas cearta. Si au plecat de catre fata lui Dumnezeu, si Raiul s-a inchis cu Arhanghelii si cu Serafimii; si cu sabie de foc! Si iarasi zic, Dumnezeu ce a facut? I-a acoperit, le-a acoperit rusinea goliciunii cu haine mai desavarsite decat au putut ei sa isi creeze. In aceasta vedeti iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. in cearta fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decat au putut ei insisi sa se miluiasca. Apai daca Dumnezeu este asa, de ce sa nu mergem la Dumnezeu de la inceput si sa spunem, cum ziceam adineauri ca ar fi trebuit sa faca Adam: "Da, Doamne, ara pacatuit, dar iti cer iertare; Doamne, am pacatuit, dar din viata nu vreau sa cad!" - fiindca nici Dumnezeu nu vrea sa cadem din viata. Frica de Dumnezeu, in sensul prost al cuvantului, este ce a desavarsit pacatul in Adam: despartirea de Dumnezeu. Dar nu a desavarsit-o total, ca pocainta mai este, dar a pecetluit intr-o oarecare masura starea de pacat. O, daca Adam ar fi inteles "frica de Dumnezeu" ca pe frica lui Dumnezeu cea adevarata.. Vedem in cei ce au trait cu frica lui Dumnezeu, in Sfinti, in Parinti, in Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apai cum mai este frica, daca te apropie, si nu te desparte? Frica lui Dumnezeu este una din trairile iubirii, cand ti-e frica sa pierzi pe Dumnezeu, caci este asa de pretios, asa de drag, asa de iubit, asa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este asa incat, cand il pierzi, intradevar ai inteles ce inseamna moarte. Ca "moarte" nu inseamna in primul rand despartirea sufletului de trup, ci despartirea duhului omului de catre Duhul cel Sfant, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, si de asta suferim noi toti. Si atuncea, cunoscand harul, noi avem mai multa experienta decat Adam, tocmai fiindca cunoastem raul. Adam a cunoscut numai binele si, cum zicem noi, "i s-a urat cu binele", cum ar fi. Nu ca i se urase - dar nu l-a pretuit; in sensul acesta s-a urat cu binele, ca nu a stiut sa-l pretuiasca. Daca unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apai harul naste o oarecare teama, cu plangere. Cum a venit in mine? Cine se salasluieste

in mintea mea? Ce este ce mi-a schimbat acum toate gandurile, toate simtirile? Dar, lucru si mai infricosat: cum sa-l pastrez? Cum sa nu-l pierd? Si cu cat e mai puternic harul, cu atat este mai puternica frica. Unii vorbesc de "teroare," totusi nu in sensul urat al cuvantului: o "teroare" sa nu pierzi aceasta, harul acesta asa de pretios. Dar, o, cat de usor se pierde! Un gand, cat de mic, care nu este in armonie cu el, si s-a dus! Dar nici nu stii ca s-a dus. Te trezesti dintr-o data: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atat de scump? Era pentru mine atat de bine. Cum sa-l mai aflu? Si daca vine harul acesta la inceputul vietii, se pierde - fiindca omul nu stie sa traiasca fara pacat, si nu stie sa nu-l piarda. Dar daca continua educatia sfanta a omului, revine harul. Dar totusi sufletul il simte de asa o gingasie, incat te apuca o groaza cum sa nu-l pierzi. Si frica aceea care merge pana la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, daca vreti, frica de Dumnezeu, frica sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja "in samanta" dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, in nesavarsirea noastra, in starea noastra de pacat, se manifesta ca o frica, frica de a fi nevrednici de frumusetea aceasta nespusa. Si va spun si lucrul acesta: va rog sa nu va inchipuiti ce poate fi frumusetea aceasta; ci sa cereti lui Dumnezeu sa v-o arate si sa v-o dezvaluie, sa o traiti in sufletele voastre, in inimile voastre, in oasele voastre, in carnurile voastre, ca este reala, si daca nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Va spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Daca tot ce se propovaduieste in Biserica noastra este numai o filosofie, in lada de gunoi cu ea! Ma iertati ca vorbesc asa brutal, dar vreau sa stiti ca este adevar. Dumnezeu este adevar, si adevarul se traieste; este cu putinta, literal, sa fie trait pana "in oasele tale". Literal in oasele tale? Sfantul de care v-am mai vorbit, si va mai vorbesc si altii, Sfantul Siluan, spune ca harul cel mare patrunde pana in oasele omului, si de aceea oasele acelui om dupa moarte devin moaste. Moastele nu sunt doar "oseminte", moastele sunt oseminte sfintite de salasluirea harului Duhului Sfant pana in oase, si se simte in inima, in suflet, in minte, in trup, si pana in oase! Si de aceea va cer, tot ca monah al Bisericii, nu incercati sa va inchipuiti, fiindca toate inchipuirile sunt o caricatura groaznica in comparatie cu ce este adevarul harului.

Ce este? Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: "Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-Te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului." Si spun aceasta fiindca Dumnezeu, ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata. Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie "inceputul intelepciunii" inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata, nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca. Frica lui Dumnezeu atuncea naste in noi o alta frica de pacat decat cele pe care le-am descris la inceput, fiindca, vazand ca sunt lucruri care nu sunt in armonie cu frumusetea aceasta nespusa si absolut de nedescris, dar reala, si ca frumusetea aceasta e asa de gingasa, ca o poti pierde, de nici nu stii ca s-a dus, dar te trezesti fara ea, te apuca o teama de orisice nu este in armonie cu aceasta. Si "orisice-ul" care nu este in armonie cu aceasta, acela este pacatul. Si definitia pacatului nu este pe linie morala, sau sociala, sau etica, sau practica (si acolo e un adevar, dar nu-i adevarul ultim). Definitia pacatului este pentru noi definitie vitala: este ceea ce nu e in armonie cu mireasma aceea nemaipomenita pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este pacatul! Si ne apuca o teama de pacat. Nu o teama bolnavicioasa: Aoleu, sa nu fac asta! Aoleu, sa nu fac ailalta! Stie sufletul ca Dumnezeu este marinimos si puternic a vindeca de pacate, dar ne apuca un lucru care devine ce numeste Psalmistul: "Cu ura desavarsita i-am urat", adica, tot ce nu este de-al harului devine ura

acum. Dar iarasi zic, nu bolnavicioasa, ci desavarsita. O ura in care, daca ai iubit lumina aceasta si viata, urasti toate ale mortii si ale stricaciunii cu "ura desavarsita". Parintele Rafail Noica In desert se tulbura tot muritorul Psalmul 38, 15 Vino, crestine, sa cantam versul de psalm al alautei lui David si impreuna cu el sa facem cunoscuta nimicnicia celor omenesti: "In desert se tulbura tot muritorul". Se tulbura, dar la sfarsit va pieri. Se tulbura, dar mai inainte de a se aseza este inghitit. Ca focul se aprinde, dar ca trestia se preface in cenusa. Ca vartejul de vant se inalta, dar ca praful piere. Ca flacara focului se aprinde, dar ca fumul se imprastie. Ca floarea se impodobeste, dar ca iarba se usuca. Ca norul se raspandeste, dar ca picatura de ploaie se imputineaza. Se tulbura, dar prin pofta fara de sat putreziciune agoniseste. Se tulbura, dar se duce fara sa ia ceva din agoniseala zbuciumului sau. Ale lui tulburarile, ale altora bucuriile. Ale lui ostenelile, ale altora avutiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui scarbele, ale altora desfatarile. Ale lui blestemurile, ale altora ingrijirile. Ale lui rapirile, ale altora placerile. Pentru el suspinul, pentru altul imbelsugarea. Pentru el lacrimile, pentru altii banii. El ca in iad se chinuie, altii se desfateaza cu bogatiile lui si canta. Cu adevarat, "in desert se tulbura tot muritorul". Ce este omul? Imprumut cu dobanda vremelnica a vietii; datorie fara amanare a mortii; fiara neimblanzita prin voia ei; catre siesi isi da invatatura; iscusinta la rautati, dibacie la nedreptate; grabnicie la strangere de avutii; nesatiu la lacomie; destoinicie la necredinta; duh mandru; tina obraznica; cenusa razvratitoare; praf ingamfat; vapaie cu usurinta de potolit; lemn lesne putrezitor; iarba care se usuca degraba; fire care cu lesniciune piere. Astazi in bogatie, maine in mormant. Astazi imbracat cu profir, iar maine dus la mormant. Astazi in multe avutii, iar maine in cosciug. Astazi cu cei ce-l lingusesc, iar maine cu viermii. Astazi este, iar maine nu mai este. Astazi se mandreste, iar peste

putin se tanguie. Nesuferit cand este fericit si nemangaiat in nenorociri. Nu se cunoaste pe sine, dar cerceteaza pe cele peste puterile lui. Nu stie cele de fata, dar cugeta la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeata se socoate ca-i vesnic. Supus la tot felul de boli, locas lesne de strabatut de orice fel de patima, locuinta bine primitoare a oricarei suparari. Cate am spus si totusi n-am gasit nimic mai potrivit decat cuvintele profetice, care spun: "In desert se tulbura tot muritorul". Nu se aseamana oare, crestine, viata omului cu marea? Nu suntem oare mai tulburati pe uscat decat pe mare? Nu ne izbim unii de altii mai puternic decat ne izbesc valurile marii? Oare nu ne invartim incoace si incolo ca in intunecimea marii? Unul ia celuilalt ogorul, altul rapeste vecinului slugile. Unul se judeca cu megiesul sau pentru apa, altul se lupta pentru aer cu cei din jurul sau. Unii se cearta pentru masurarea pamantului, altii se macelaresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satura de dobanzi, altul staruie sa ia si capitalul. Saracul se chinuie, bogatul se tulbura. Cel care n-are se blesteama ca n-are, iar cel care are, vicleneste. Ocarmuitorul este pizmuit; puternicul este urat; conducatorul tradat. Razboaiele vin unele dupa altele. Zavistiile se tin lant. Pofta nesatioasa stapaneste cu tiranie. Lacomia impileaza, minciuna se inalta cu mii de laude, credinta unuia in altul a pierit, adevarul a parasit pamantul, iar prietenia tine pana la sfarsitul mesei. Pamantul nu mai poate sa rabde atatea rautati, care au pangarit pana si vazduhul. Din pricina banilor, viata a ajuns de nesuferit. Din pricina banilor am vandut stihiile cele libere: drumurile se vamuiesc, pamantul se imparte, apele se stapanesc, aerul se cumpara. Bogatii se topesc de grija, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, hraparetii tulbura lumea, iubitorii de arginti isi pierd timpul pe judecatorii; negustorii negutatoresc nenorocirile si nevoile oamenilor, defaimatorii vand minciuna. Mintindu-ne unii pe altii, am desfiintat juramintele celelatte si stim sa ne juram numai pe Dumnezeu. Pentru aceasta proorocul, vazand pe oameni inghesuiti spre rele, socoteste nenorocita viata noastra si spune: "In desert se tulbura tot muritorul".

- Dar oare, proorocule, numai omul se tulbura? Invinuiesti numai faptura cea cuvantatoare? - N-am gasit, raspunde proorocul, pe nici unul dintre dobitoace sau dintre stihii ca se tulbura. Se tulbura apele, dar se potolesc iarasi. Se cutremura pamantul, dar se intareste din nou. Se misca vanturile, dar se linistesc iarasi. Se tulbura orice fiara, dar, daca se satura, se potoleste. Se inalta si para focului, dar, daca ard lemnele ce se gasesc acolo, se stinge. Omul insa, care se tulbura din pricina banilor, niciodata nu se potoleste. I-a luat pe aceia, dar priveste la ceilalti, a pus stapanire si pe aceia, dar a si deschis ochii pentru altii. Se nevoieste sa faca din o suta doua si se sileste sa gramadeasca langa acestia tot pe atatia. Nu inceteaza niciodata de a gramadi pana va fi gramadit si sfarsitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint, ajunge mai galben decat aurul. Toate a aceastea din pricina bogatiei, mama a toata rautatea, dusmanul in franarii, vrajmasul castitatii, tainicul talhar a toata virtutea. Dar pentru ce invinuiesc bogatia si nu invinuiesc pe cei care o au? Insasi bogatia este nedreptatita de bogati, caci o leaga si o tin in lanturi. Mi se pare ca bogatia zice bogatului: - Pentru ce, iubitorule de avutii, ma inlantui, pentru ce ma strangi de jur imprejur ca pe un ocnas? Pentru ce ma imbratisezi si ma saruti ca pe un prieten, dar ma legi ca pe un facator de rele, trimis din minele de aur in mainile tale? Daca voiesti sa dormi mai usor decat in vise, lasa-ma sa fiu fericita in mainile saracilor! Bogatul insa raspunde: - Bogatia o adun pentru copii, ca sa nu ajunga mostenitorii saraciei! Bogatul isi inchipuie totul cu de-amanuntul! Nu stie cele prezente, dar se ingrijeste de cele viitoare. Nu cunoaste nevoile sale, dar se ingrijeste de copii. Nu stie cand moare, dar se sfatuieste cu privire la mostenitori. Nebune, spune-mi mai intai sfarsitul tau si apoi asigura existenta copiilor tai! Spune-mi mai intai ce se petrece azi si apoi te voi crede si despre cele ce se vor petrece maine! Pentru ce te inseli pe tine insuti si dupa moarte? Pentru ce voiesti sa fii mort si batjocorit? Pentru ce hotarasti tu ceea ce trebuie sa faca Dumnezeu? Pentru ce legiuesti tu purtarea de grija a lui Dumnezeu? N-ai nici o legatura cu cele ce vor veni dupa tine. Nu poti fi si mort si chivernisitorul celor vii si judecator dintre morti, dramaluind ceea ce se cuvine fiecaruia. Pentru ce te trudesti

in desert, bogatule, si aduni la bogatiile tale cele ce se cuvin saracilor? Pentru ce te manii cand ti se cere din bunurile lor, ca si cum ai da din ale tale? Saracii nu cer bunurile tale, ci pe ale lor; cer bunurile incredintate tie pentru ei si nu pe acelea care s-au nascut o data cu tine. Da ce ai luat si dobandeste folosul din datul tau, pentru ca ti s-a fagaduit sa dai, nu sa iei. Sa-ti fie de ajuns ca Dumnezeu iti intinde dreapta Sa prin sarac! Cel care ploua din cer iti cere un banut. Cel care tuna si fulgera iti spune: "Miluieste-Ma!". Cel care imbraca cerul cu nori iti cere o haina. Ajunga-ti ca saracii se roaga de tine ca de Dumnezeu! Ai mila, miluieste ca sa fii miluit! Dar tu nu voiesti sa-ti ridici nici genele. Te roaga si nu te indupleci. Da-le cele ale lor inainte de a veni ziua socotelilor. Da-le cele ale lor! Vei primi nu dupa mult timp tot ce dai! Dumnezeu este tata saracilor. Da-le cele ale lor si ia de la Tatal lor lipsa de grija. Care este aceasta? "Intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai mei mai mici mie ati facut" (Matei 25, 40). Cel care miluieste pe sarac nu numai ca sterge zapisul pacatelor, dar capata si marturisirea ce spune: "Cine miluieste pe sarac, imprumuta pe Dumnezeu" (Proverbe 19, 17). Sa dam deci milostenia imprumut lui Dumnezeu, ca sa primim de la El ca rasplata iubirea Sa de oameni. Ce cuvant preaintelept! "Cel ce miluieste pe sarac, imprumuta pe Dumnezeu!". Pentru ce n-a spus: "Cel ce miluieste pe sarac, da lui Dumnezeu", ci: "imprumuta pe Dumnezeu?". Sfanta Scriptura cunoaste lacomia noastra. A bagat de seama ca pofta noastra nesatioasa spre lacomie cauta inmultirea averii. De aceea n-a spus: "Cine miluieste pe sarac, da lui Dumnezeu", ca sa nu socotesti numai ca Dumnezeu iti da inapoi numai ceea ce ai dat, ci a spus: "Cine miluieste pe sarac, imprumuta pe Dumnezeu", ca sa plece spre milostenie pe iubitorul de castig la auzul cuvantului "imprumut". Cum vrei deci sa ai pe Dumnezeu: judecator sau datornic? Datornicul poarta respect celui care l-a imprumutat. Judecatorul insa nu se rusineaza de cel chemat la judecata. Dumnezeu spune bogatului: - Da celui sarac! Daca n-ai incredere ca-ti va da inapoi din pricina saraciei lui, ai incredere in Mine din pricina bogatiei Mele.

- Dar ce castig daca Te imprumut prin sarac? ii raspunde bogatul. - Iti dau insutit si viata vesnica. - Ca o sa mi le dai pe acestea candva, cer sa facem o invoiala, pentru ca voiesc sa-mi intaresc contractul. Spune-mi timpul cand ai sa-mi platesti! Hotaraste-mi sorocul platii! Asculta acum, cu luare aminte cand si unde iti va plati datoria Cel care S-a imprumutat prin cei saraci. Cand va sta Fiul Omului pe tronul slavei Lui, va pune in dreapta Lui oile, iar la stanga caprele. Si va zice celor din dreapta: - "Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii". - Pentru ce? - "Am flamanzit si M-ati ospatat; am insetat si Mi-ati dat de am baut; eram gol si M-ati imbracat; in inchisoare am fost si ati venit la Mine." Iar cei care au slujit bine la timp potrivit, care s-au uitat si la nevoile saracilor, dar si la vrednicia celui imprumutat, vor spune: - "Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am ospatat sau insetat si Ti-am dat de ai baut, Tie in Care toti ne punem nadejdea? Sau cand Team vazut intr-o lipsa atat de mare? Cand am facut acestea?" - "Intrucat - va raspunde Dumnezeu - ati facut unuia dintre acestia prea mici, Mie Mi-ati facut." Nu este adevarat deci cuvantul ca "Cine miluieste pe sarac, imprumuta pe Dumnezeu?" Si dupa cum celor din dreapta le-a daruit Imparatia Cerurilor pentru iubirea lor de oameni, tot astfel si celor din stanga le hotaraste chinurile vesnice pentru neomenia lor: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in intunericul cel mai din afara, care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Matei 25, 34-41). Dumnezeu n-a spus: Pentru ca ati fost desfranati, pentru ca ati savarsit adulter, pentru ca ati facut marturie mincinoasa, cu toate ca si acestea sunt rele, dar mai putin rele decat neomenia si nemilostenia. - Pentru ce, Doamne, nu pomenesti si de celelalte rele? - Pentru ca nu judec pacatul, ci neomenia. Nu osandesc pe cei care au pacatuit, ci pe cei care nu s-au pocait. Pentru neomenia voastra va osandesc, caci, desi ati avut un leac atat de mare, milostenia, totusi v-ati

lipsit de o binefacere atat de mare. Mustru asadar neomenia voastra, ca radacina a toata rautatea si necredinta. Laud iubirea de oameni, ca radacina a tuturor virtutilor. Pe unii ii osandesc in focul cel vesnic, altora le dau imparatia cerurilor. Amin! Sfantul Ioan Gura de Aur Arhimandritul Sofronie Saharov - Despre viata, moarte si vesnicie Ca monah am putinta de a-mi rosti dragostea mai intai de toate in rugaciune. Poate ca ea este forma esentiala a rostirii dragostei, pentru ca ne trece si pe noi si toate relatiile noastre in alta lume; prin rugaciune se preabiruieste despartirea, nu numai in ce priveste locul, ci si cea sufleteasca. Cu toate acestea, si o urare sub forma unei scrisori are o oarecare putere, si tot asa, intr'o anume masura inlocuieste impartasirea vie. De mult nu ti-am scris. Acum, doresc sa impartasesc cu mata, ca si cu un frate apropiat, nadejdea ca si noi, intr'un ceas hotarat de Tatal Ceresc, vom invia pentru viata vecinica. Anul acesta, chiar din inceputul lunii Ianuarie, m'am imbolnavit serios. Noptile, adeseori moartea ma privea in ochi fara a ma slabi. Cat se munceste sufletul si cat se scarbeste in acele ceasuri - a o descrie pare a fi cu neputinta! Cele mai grele ispite navalesc peste suflet ca un uragan in vremea acestei groaznice stari pe hotarul dintre viata si moarte; cand se apropie hotararea sortii noastre vecinice, frica stapaneste sufletul. Numai amintirea Mantuitorului celui rastignit il intareste. In unele clipe inima se schimba, vine dragostea, iar atunci sufletul este gata a parasi lumea aceasta fara nici cea mai mica parere de rau. Parere de rau, intre altele, nu este nici inainte de a veni dragostea, insa atunci frica de Judecata lui Dumnezeu ce sta inainte, frica de osandirea asteptata si de lepadare face sufletul, cum ar fi, sa se agate inca de aceasta viata, in nadejdea ca va mai putea face inca ceva pentru propria-i mantuire. In ultimii douazeci de ani ai vietii mele de multe ori m'am aflat aproape de moarte, dar ispite atat de grele cum mi-au fost sortite anul acesta au fost rare si nu atat de indelungate. Anul acesta, din nou si cu putere mare, am cercat faptul ca viata noastra pamanteasca este o stare plina de lupte grele pe hotarul dintre fiinta si nefiinta, o stare intre Raiul iubirii lui Dumnezeu si iadul lepadarii de catre Dumnezeu. Si

totusi, oricat s'ar arata de grele suferintele noastre aci, in sufletul nostru se tainuieste o constiinta a adancului lor inteles. Iubesc a cugeta la intelesul suferintelor, iubesc a cugeta la vecinicie. Pare-mi-se ca viata noastra pamanteasca, vremelnica, trebuie neaparat sa ne fie suferinta. Vremea este chipul fiintarii schimbatoare. In orice schimbare se afla un element al suferintei. Noi, cei ce apartinem in acelasi timp - mai bine zis, in paralel - de doua lumi, de cea de sus si de cea de jos, suntem oarecum impartiti de-a lungul intregii noastre vieti pamantesti. Tanjim catre viata vecinica, avand inaintea noastra chipul fiintarii dumnezeiesti, neschimbata in desavarsirea sa, iar in acelasi timp ne afundam in grija celor pamantesti, nefiind in putere a defaima nici cerintele acestei vieti. "Astept invierea mortilor". Numai ea, cea asteptata vecinica viata este adevarata viata. Vecinicia se cade sa ne-o inchipuim nu ca pe o prelungire a vremii la nesfarsit, ci ca pe un singur act fara de intindere al plinatatii fiintarii. Vecinicia cuprinde toata intinderea vremii, ci ea insasi intindere nu are. Noi asteptam impartasirea vietii vecinice. Insa, in intelesul lucrurilor, devenind vesnicie, omul se face nu numai nemuritor, ci si fara inceput. Sfintitul Ierarh Grigorie Palama gandea astfel, intemeindu-se pe Sfintii Parinti. De unde este limpede ca vesnicia este un alt chip al fiintarii, si unul caruia niciunul din conceptele elaborate de noi in hotarele realitatii empirice - conceptele inceputului si sfarsitului, ale lui inainte si dupa nu i se pot aplica. Viata vecinica este viata duhovniceasca. Vesnicia este lumea gandului si a trairii sufletesti curate in unirea lor nedespartita. Insa faptul gandului si trairii sufletesti curate trebuie inteles nu numai in sensul psihologic, ca traire subiectiva a omului, ci si in intelesul fiintial, ca obiectiv fiind, adica Mintea si Dragostea Dumnezeirii, adica ale lui Hristos. Dragostea in intelepciune si intelepciunea in Dragoste. Iar daca cele spuse corespund adevarului, atunci cu adevarat vesnicie este Singur Dumnezeu, iar noi doar in masura in care petrecem in Dumnezeu si Dumnezeu in noi petrece. Cand insa "Dumnezeu va fi toate intru toti", atunci si noi ne vom arata ca stapanind vecinicia, iar de acum nu in parte, ci in deplinatate. Catre

aceasta "margine a doririlor" nazuieste sufletul. De-abia atunci va fi cu putinta bucuria cea de nimic intunecata. Stiu un om in Paris, care din Sambata Mare pana in a treia zi de Pasti, timp de trei zile a fost in starea unei vedenii pe care, in chipurile fiintarii noastre pamantesti, el n'a gasit cu putinta a o exprima decat in cuvintele ca a vazut dimineata neinseratei zile. Dimineata - pentru ca lumina era neobisnuit de gingasa, de subtire, de "lina", ca si albastra. Iar neinserata zi - vesnicia. Imi amintesc asijderea cum acum trei ani, in timpul primei noastre intalniri, simtind adierea veciniciei, amandoi ne-am tinut o vreme rasuflarea. (...) Arhimandritul Sofronie Saharov Despre chipul omului ce crede in Hristos Atat de frumos este chipul celui credincios. Ce minunata este bucuria lui! Frumusetea lui tainica te atrage, iar expresia fetei lui marturiseste credinta in Dumnezeu. Calmul si pacea ce se pot vedea pe chipul sau sunt o reflectare a pacii ce se gaseste in sufletul sau, in inima sa linistita si netulburata de nimic. VIDEO - Manastirea Sfantul Nectarie Bunatatea zugravita pe fata celui credincios marturiseste despre curatia constiintei sale. El se infatiseaza ca un om care s-a lepadat de tirania grijii permanente pentru cele lumesti, grija ce produce suferinta sufletului, iar credinta sa statornica in Dumnezeu este viu exprimata de trasaturile chipului sau. Credinciosul adevarat se arata a fi un om fericit. Si este fericit pentru ca are certitudinea originii divine a credintei sale si este convins de adevarul ei. Dumnezeu, in chip tainic, ii vorbeste inimii sale si o umple de bucurie sfanta. Inima si cugetul sau sunt daruite lui Dumnezeu. Inima sa se incalzeste de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul sau alearga degraba sa se inalte catre El. Credinciosul, rupand legaturile egoismului si cercul stramt al iubirii de sine, care nu-i permitea sa vada si sa actioneze dincolo de sinele sau, s-a scuturat si s-a eliberat de tirania jugului si a robiei generata de egoism. El a taiat prin smerenie, adorarea sinelui sau. Liber de aceasta legatura,

poate strabate pamantul intreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde il cheama iubirea fata de aproapele. Nimic deja nu il mai poate impiedica si nimic nu il mai poate influenta. Nici placerile lumesti, care se scurg pururi asemenea unor rauri, nici atractia catre bunurile pamantesti. Idolul egoismului a cazut si s-a sfaramat, jertfele, ofrandele, tamaia care se aduceau initial catre acesta, acum se aduc numai catre Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Il iubeste si Il adora. Dedicat intreg, cu inima si cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevarat, Celui Viu, ignora cele lumesti iar pe cele trupesti le micsoreaza (estompeaza); privirea lui se incordeaza spre a vedea pe Dumnezeu in timp ce inima lui neincetat Il invoca. Duhul sau se dedica cunoasterii operei Sale creatoare iar sufletul sau isi gaseste odihna in pronia divina a Creatorului. Tot ceea ce il inconjoara pe omul credincios, daruieste inimii sale noi sentimente si noi intelesuri, intreaga creatie vorbeste cu un glas tainic sufletului sau despre intelepciunea si bunatatea dumnezeiescului ei Creator. Cu bucurie si incantare cerceteaza opera lui Dumnezeu si contempla frumusetea creatiei. Frumosul, binele, adevarul si dreptatea, aceste virtuti daruite lumii vazute, care isi au originea in insusirea divina, devin obiectul cunoasterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevarata si intarita si are ca izvor comunitatea permanenta a acestuia cu dumnezeiescul Creator. Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea in gura sa. Pe acestea le cerceteaza ziua si noaptea. Inima lui este infierbantata de dragostea lui Dumnezeu. Se incordeaza catre Acesta si II cauta prin cercetarea lucrarilor Sale. Lucrarea sa neincetata este aceea de a ajunge la o cat mai mare desavarsire, iar dorinta lui este de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, la indumnezeire. Iubirea si adorarea lui Dumnezeu inunda inima sa insetata de prezenta Domnului, iar imnele si doxologia, multumirea si lauda neincetat se inalta spre El. Buzele sale graiesc intelepciunea iar inima sa indeamna la cumpatare. Viata lui este un imn si o armonie. Traieste, gandindu-se si la binecuvantatul sfarsit, cand se va indulci de bunatatea lui Dumnezeu si de bogatul Sau har. Traieste pe pamant, dar stie ca cetatea sa statatoare se afla in ceruri. Fara sa staruie in cele zilnice, este atent sa nu auda si el cuvantul "de multe te ingrijesti si pentru multe te silesti" (Luca 10, 41). De aceea se straduie neincetat sa aleaga "partea cea buna" (Luca 10, 42).

Toata grija sa se indreapta spre a implini legea divina si spre a savarsi binele. Ii considera pe oameni, indiferent de rasa sau natiune, ca fiind cu totii frati ce provin din aceeasi protoparinti si de aceea isi indreapta catre toti la fel, faptele sale bune. Se bucura pentru fericirea lor si se intristeaza impreuna cu ei la necaz. In toata ziua este milostiv si darnic, iar dreptatea sa va ramane in veac. Inima sa nadajduieste in Domnul, iar sufletul sau este gata sa se prezinte inaintea Creatorului sau. Plin de speranta si de curaj graieste asemenea psalmistului: "Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?" Despre chipul necredinciosului Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pamantesc care este credinta, singura cale catre adevar si fericire. Necredinciosul este nefericit, deoarece este lipsit de speranta, care ne este unicul sprijin de-a lungul intregii noastre vieti. Este nefericit, pentru ca este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii intristate. Este nefericit deoarece este lipsit de frumusetea divina, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care divinul Artist l-a sadit in noi si pe care doar credinta il descopera. Ochiul necredinciosului nu vede nimic in creatie, in afara miscarilor naturii. Stralucitorul chip al divinului Creator, admirabila Sa frumusete ii raman ascunse si inaccesibile. Privirea sa rataceste peste adancul creatiei fara a putea vedea frumusetea intelepciunii divine, fara sa poata admira atotputernicia divina, fara sa poata descoperi bunatatea divina, pronia divina, dreptatea si iubirea Creatorului pentru creatia Sa. Mintea sa nu se poate ridica mai presus de lumea vazuta si nici sa depaseasca granitele celor percepute cu ajutorul simturilor. Inima sa ramane insensibila si nu poate descoperi intelepciunea si puterea divina. Nici un sentiment de adorare nu izbucneste in inima sa; buzele lui raman pecetluite, gura sa incremenita, limba sa ramane nemiscata. Nici un sunet nu iese din pieptul sau spre lauda, spre preamarire, spre multumire catre pronia divina. Inima celui necredincios, din care Dumnezeu S-a indepartat, nu mai poate simti nici o bucurie. Golul acesta a fost umplut de tristete, de descurajare, de nefericire. Traieste plictisit si indiferent fata de tot ceea

ce il inconjoara. Rataceste prin viata, ca printr-o noapte intunecoasa, trista si nici o raza de lumina nu lumineaza calea sa chinuita. Nimeni nu poate indruma si calauzi pasii sai. Trece singur prin aceasta viata, fara speranta unei vieti mai bune; este pandit permanent de nenumarate capcane si nimeni nu poate sa il elibereze cand cade victima lor. Cade in ele si este strivit de greutatea lor. In tristetea lui nu exista nici macar o clipa de usurare. Pacea sufletului si linistea inimii au fost alungate de lipsa sa de credinta. Adancul inimii sale este indoliat. Multumirea pe care credinciosul o afla in ascultarea si urmarea poruncilor sfinte, mantuitoare si a unei vieti morale, ii este necunoscuta. Protectia pe care credinciosul o simte izvorand din credinta sa este straina inimii celui ateu. Convingerea, izvorata din credinta, ca Pronia Divina vegheaza neintrerupt asupra vietii sale, nu o poate intelege. Iubirea si bunatatea izvorate din preamarirea Creatorului, raman pentru acesta mistere nedezlegate. Necredinciosul recunoaste ca unic principiu doar materia, reduce adevarata fericire a omului la cercul stramt al placerilor trecatoare si isi orienteaza toate straduintele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorata din cultivarea virtutilor ii este straina si nu se poate impartasi de harul ei. El ignora astfel adevaratul izvor al fericirii si se indreapta catre izvoarele amaraciunii. Placerea il conduce la saturatie si dezgust, apoi la plictiseala si la tristete. Tristetea il conduce la suferinta, iar aceasta din urma la deznadejde. Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru ca toate placerile lumesti, fiind trecatoare, sunt incapabile sa ii ofere celui necredincios fericirea. Inima omului a fost facuta spre a se implini in ea binele suprem si numai prin gustarea acestuia tresare si se bucura. Pentru ca in acesta il afla pe Dumnezeu. Ori stim ca Dumnezeu paraseste inima ceha necredincios. Inima poate aspira catre infinite bucurii, pentru ca a fost facuta sa poata cuprinde nemarginirea. Prin urmare, inima celui necredincios, de vreme ce nu ravneste catre nemarginire, vesnic suspina si cauta sa se implineasca, dar nu reuseste. Pentru ca placerile lumesti nu au puterea sa implineasca acest gol. Ele fiind trecatoare, ofera, in final, amaraciune. Iar alergarea dupa slava desarta naste tristetea. Necredinciosul ignora, asadar, faptul ca fericirea omului nu se gaseste in placerile oferite de bunurile pamantesti, ci in iubirea lui Dumnezeu, bunul vesnic si cel mai de pret. De aici rezulta deci nefericirea celor care nu il cunosc pe Dumnezeu.

Cel care-L neaga pe Dumnezeu, neaga insasi bucuria sa si fericirea cea vesnica. Nefericit se lupta cu greutatile acestei vieti, deznadajduit si infricosat se indreapta catre moarte, catre mormantul deja sapat. Ramane deci orb fata de marea reprezentatie care se desfasoara in fata ochilor sai, avand ca scena intreaga lume si dirijata de dumnezeiasca intelepciune si putere, de dumnezeiescul har. Nu poate sa vada armonia si binele divin. E ca si cum ar curge la picioarele sale izvorul bucuriei si al fericirii iar el, legat ca oarecand condamnatul Tantal, sa nu reuseasca sa-si racoreasca limba uscata de necredinta si sa-si stinga insuportabila sete, deoarece apa, care izvoraste din racoritorul izvor al credintei, se afla un pas mai departe de buzele sale. Nefericit rob al unui tiran absurd! Cum ti-a fost furata fericirea! Cum tia fost rapita comoara cea mai de pret! Ti-ai pierdut credinta, L-ai negat pe Dumnezeul tau, ai refuzat revelatia Sa si te-ai lepadat de bogatia nesfarsita a harului. Cat de jalnica este viata acestuia! Si acesta este inceputul chinurilor, deoarece a pierdut sensul bucuriei adevarate. Pentru firea sa denaturata, aceasta pare stearpa si inutila, nu ii inspira nici o umbra de multumire, ramanand total insensibil; nimic din cele create nu ii produce bucurie. Un val de tristete a acoperit bucuria firii intregi si nu mai este exprimata de nimic. Viata acestuia devine o greutate insuportabila iar durata ei un nesfarsit chin. Deznadejdea se arata deja in fata sa, asemenea unui calau si un chin implacabil il tortureaza; curajul l-a parasit, puterea de rezistenta i-a scazut, iar puterile morale, din cauza necredintei s-au dezintegrat; paralizat de necredinta se preda legaturilor infricosatoare ale dezamagirii, care, fara mila sau compasiune, taie violent si dur firul vietii sale jalnice. Astfel, il arunca in adancul pierzaniei, in negrul Tartar, din care abia atunci ar vrea sa scape, atunci cand il cheama vocea dumnezeiescului Creator, Cel pe care pana acum L-a negat. Il cheama sa dea raspuns pentru necredinta sa, este judecat si condamnat la focul cel vesnic. Sfantul Nectarie Taumaturgul - Ierarhul din Insula Eghina Fericirile - noua invitatii la fericirea lui Hristos

Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos. Poate necunoscut sau neinteles de catre prea multi dintre noi. Un Nume pe care sfintii l-au catalogat a fi drag, scump, dulce etc. Este fericirea in sine, asa cum nu a fost si nu va mai putea fi vreodata. Este tot ceea ce isi poate dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere si absolut nimeni nu poate primi. Este TOT! Daca inima omeneasca este insetata de vesnicie, atunci El este vesnicia. Daca este infometata de Adevar, atunci Hristos este Adevarul cel mai curat si mai pur. Daca sufletul suspina dupa lumina, atunci la El va gasi Lumina cea care il va imbratisa si il va mangaia o vesnicie. Si daca, pur si simplu, omul vrea doar sa fie fericit, atunci nu are decat sa-I ceara lui Hristos sa Se apropie, sa vina, sa-l primeasca si sa-i ofere in dar tot ceea ce de la inceputul veacurilor a pregatit pentru el. Fara sa-i ceara ceva in schimb, caci omul este nevolnic si mult prea neputincios. Fara sa-l traga la raspundere pentru ce a facut pana sa-l intalneasca, caci fiinta omului este atat de mult imbibata de pacate incat adeseori nici el nu stie ce mai este bun si ce mai este rau in el. Omul vrea sa fie fericit. Chiar si cand alearga in directia opusa lui Hristos, de fapt tot pe el il cauta. Tot pe El il striga si tot de El ii este dor. Fericirea este sensul vietii lui. O clipa de durere si o masura de neasteptata suferinta il intuneca, il dezamagesc si il fac vecin cu neantul. Daca omul uraste ceva pe lumea aceasta, atunci doar suferinta proprie o uraste. Inima lui e facuta sa se umple cu bucurie si cu lumina. Este ca o camara in care trebuie sa intre Hristos. Si, in acel moment, inima gusta Fericirea si nu mai cauta nimic. Nu mai vrea nimic. Nu o mai intereseaza nimic din ceea ce o interesa pana atunci. Este fericita. Iubeste si este iubita. Are cerul in ea si uita pamantul. Are raiul in ea si uita pacatul. Are pe Hristos cu sine si se uita pe sine... Oare cati ne dam seama ca sufletul nostru este ca un copil care scanceste si suspina molcom dupa ceva sau, mai bine zis, dupa Cineva? Zi si noapte. Vrea mereu ceva si nu este niciodata multumit. Vrea mangaierea lui, dar noi nu stim cum sa i-o dam. Vrea o bucurie aparte, pe care noi o cautam in lume si tot nu o gasim. Iar sufletul ramane trist uneori o viata intreaga. Unii, poate ca cei mai multi, o luam pe drumuri gresite. E drept ca scrie pe ele fericire, dar nu este ceea ce vrea sufletul nostru. El vrea pe Hristos. Iubirea si iertarea Lui. Nu-L cunoaste, dar il banuieste. Iar noi ii dam altceva. Mereu altceva. El plange un timp si apoi amorteste.

Tace si uita ca mai exista. Pentru ca noi ii dam doar fericirea care bucura trupul. Ii dam o hrana mincinoasa, care nu-l satura si nu-l bucura. Placerea trupeasca nu da nimic sufletului. Noi credem ca da si ne aruncam in tot mai multa placere a trupului. Oricare ar fi aceasta: desfrau, alcoolism sau pur si simplu body-building. Trupul devine de acum copilasul care scanceste si suspina dupa tot mai multa fericire si tot mai multa mangaiere. Iar sufletul se vede uitat. Iar daca el nu il are pe Hristos, nu mai vrea nimic. Tace si uita. Se ascunde in noi si se pierde in gandurile noastre. Nu ne reproseaza nimic. Nu ne supara cu nimic. Asteapta doar o clipa de "neatentie" a noastra si mai scanceste din cand in cand. Cu o lacrima ce curge in inima si se revarsa pe ochii lui Hristos. Dar noi nu ne amintim de el. Am uitat cum plange sufletul nostru. Si credem ca tot trupul este cel care a plans. Si o luam de la capat. Ne hranim cu nefericire un timp, o viata, desi Fericirea este mereu in umbra noastra, mereu gata sa intre in noi, sa ne invadeze cu lumina si cu adevar. Hristos este singurul Care stie cum se creste, cum se mangaie, cum se hraneste si cum se bucura un suflet. Este Tata si Mama in acelasi timp. Are pentru noi bucurii pe care nici nu le banuim. Este Cel ce ne da sens si mantuire. Trebuie doar sa vrem. Cu dinadinsul. Asa cum un copilas, atunci cand isi vede mama, nu se mai uita la nimic si la nimeni doar ca sa ajunga in bratele ei. Nu conteaza ca se impiedica si ca nu stie sa mearga. Caci stie instinctiv ca acolo este hrana si mangaierea lui. Acolo ii va fi cald si bine. Si oricat s-ar fi jucat, oricat ar fi alergat, tot de bratele materne ii este dor. Asa si sufletul... vrea la Hristos! Instinctul spiritual ii spune clipa de clipa ca acolo este locul lui. Hristos nu este un mit. Nu este o idee. Si nu este un simplu om ce a trait acum doua milenii si care ne-a invatat sa fim mai buni sau, din contra, cum zic unii, sa traim in patimi care ne umplu de neputinte. El este Fiul lui Dumnezeu. Este Dumnezeu adevarat si Om adevarat. Este Persoana care poarta in Sine toata Fericirea, toata Lumina si toata Bucuria unei vesnicii. De dinainte de om si o vesnicie dupa el. Este Cel ce S-a apropiat de om ca sa Se daruiasca pe Sine. Este exact ceea ce ii trebuie omului. Insa cum acesta, poate ca prea des, rataceste spre fericiri inexistente, El a spus si continua sa-i spuna omului ce este Fericirea. Din respect si din iubire fata de el nu-l bruscheaza, nu-l trage de maneca si nu-l leaga de Sine. Doar arunca raze de iubire peste ochii sufletului

nostru si ne invita sa fim liberi. Sa acceptam ca in afara de El nu avem nici macar o sansa sa fim fericiti. Vesnic fericiti! Asa cum si El este! Ne roaga sa ne uitam o clipa in ochii Lui si tot o clipa sa uitam de noi insine si de ceea ce am considerat a fi fericire. Ne invita sa gustam din iubirea Lui. O invitatie tacuta si usoara. O invitatie pe care scrie exact numele fiecaruia dintre noi. Nu se manie daca n-o deschidem si nu ne condamna daca primim "invitatiile" altora, fara nume si fara expeditor. Ne invita sa uitam macar o clipa din viata noastra de ceea ce ne bucura pana atunci si sa Il luam in serios. Sa vrem a asculta scancetul sufletului propriu si sa ne intoarcem de acolo de unde am plecat. Pentru a nu avea pricina de ratacire, Hristos ne-a spus absolut tot despre fericire. N-a ascuns nimic. Nu a pastrat nimic pentru Sine. Cel ce avea sa mearga pe Cruce tocmai pentru ca omul sa poata sa fie fericit i-a aratat omului unde sta fericirea. Nu l-a amagit cu vorbe mari si a cautat sa nu idealizeze A spus totul brut. Realitatea care, desi doare si provoaca, este asa numai pentru ca omul se incapataneaza sa caute alta fericire. Nu asa cum Hristos vrea, ci dupa cum el vrea. Omul se minte, in timp ce Domnul nu ne poate minti. Si continua sa repete pana la sfarsitul veacurilor cele 9 Fericiri. Cele 9 modalitati de a gusta fericirea lui Hristos. Nu exista alte posibilitati si nici alte drumuri nu duc la El. Omul tot vrea sa ocoleasca si s-o ia pe scurtatura. Dar Hristos nu poate oferi mai mult decat a oferit deja. Nu Se poate anula pe Sine doar pentru ca omul vrea mereu o zecea fericire: cea carnala, a trupului! Hristos n-a cunoscut-o si nu o poate accepta si nici intelege. Trupul Lui a fost pe Cruce si acum este in altarele bisericilor. Nu provocator de placere, ci ca si un Leac, un Medicament care sa ne intareasca macar pe unul din cele noua drumuri spre Fericire. Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor Unii se grabesc sa sustina ca, prin aceste vorbe, Hristos i-ar ferici pe nebuni, pe cei alienati psihic. Nici vorba! Hristos nu a vorbit in limba romana, limba in care expresia "a fi sarac cu duhul" are o oarecare conotatie ironica. Ci a vorbit in aramaica. Adica a fericit pe cei ce au ramas doar cu duhul lor, cu sufletul lor. Altceva nu le-a mai ramas. Traiesc in lume ca si cum nu ar fi de aici.

Imparatia cerurilor este a celor ce nu au uitat ca au un suflet. Unic si vesnic. Este comoara lor. Este rostul lor. Exact ca si o mama insarcinata, care nu-si uita nicio clipa copilul din pantece. Este totul pentru ea. Ea exista numai pentru acel copil. Asa stau lucrurile si cu sufletul. Sa vrei sa-l simti, sa il lasi sa fie totul pentru tine. Sa nu-l ingropi in rutina ta zilnica si sa nu inveti treptat a-l uita. Cine isi uita sufletul si pe Dumnezeu il uita. Nu se poate altfel! Si de aici intervine saracia de care aminteste Domnul. Nu trebuie decat sa-ti inchipui un batran parasit la margine de drum, flamand si fara adapost. O fiinta aflata la mila oricui. Asa si cu cel sarac cu sufletul... Am spus ca Hristos nu ne-a indopat cu idealisme si cu false sperante. Oricare dintre cele noua Fericiri este de fapt un dublu mesaj: vei fi fericit daca implinesti ceva care acum iti va aduce in mod sigur suferinta. Enorm de multa suferinta. O Cruce ca si a Mea pentru o inviere impreuna cu Mine... A trai pentru sufletul tau chiar presupune multa suferinta. Esti trimis la marginea acestei lumi si acolo te hranesti doar din resturile ei de bucurie si de frumusete. Nu-i ceri nimic si nu astepti nimic. Ai un singur ideal: sufletul tau. Nu exista nimic mai important. Este nu doar pe primul loc in viata ta, dar chiar pe singurul loc. Este la mijloc insasi vesnicia ta. Caci, spune Hristos, ce ii va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau si-l va pierde? Lumea este doar azi. Poate si maine. Dar sufletul tau... nu are timp. Si inveti sa renunti la multe de dragul sufletului tau. Hristos nu a spus: Fericiti cei ce Ma cauta, ca a lor este imparatia cerurilor... Ci a pus sufletul nostru pe prim plan. Ai grija de el si te vei mantui. Asculta-l, apara-l, nu-l rani, nu-l uita etc. Este "biletul" tau pentru vesnicie. Nu-l rataci printre lucrurile acestei lumi prea trecatoare. Nu-l ingropa in griji si in nimicuri care nu lasa nimic in urma lor. Si, repet, asa inveti sa renunti. Si de aici se naste suferinta... Renunti la ceea ce altii au din plin: distractii facile, placeri trupesti, goana dupa vant... Iar acesta provoaca durere. Rupi din tine. Te rupi de ceilalti. Esti judecat sau batjocorit. Esti dat la o parte si categorisit in termenii cei mai duri. intr-o lume in care sufletul nu mai reprezinta

nimic, mult prea greu este sa te ridici si sa te dai la o parte pentru a avea grija de propriul suflet! inseamna a fi altfel. A iesi in evidenta. Adica a suferi. Si unde mai pui ca rasplata de la Hristos nu vine aici si acum, caci El a spus foarte clar ca imparatia cerurilor va fi a celui sarac cu sufletul. Parca a accentuat ca totul este undeva in viitor. Acum doar saracia cu sufletul. Eu si sufletul meu. Atat! Eu si sufletul in mijlocul unei lumi ca o furtuna de placeri si de fericiri prezente. In jur toti au acum si aici raiul, iar eu trebuie sa astept si sa lupt pentru ceva parca mult prea indepartat... Hristos n-a putut sa ne cheme la El decat pe drumul pe care a venit la noi. Poate ca nu intelegem nimic din suferinta Lui. Poate ca ne-a impresionat pe moment filmul lui Mel Gibson "Patimile lui Hristos". Dar atat. Suferinta o inteleg doar cand intra in noi, cand ne invadeaza si ne umple de neputinta si de chinuitoare intrebari: De ce?, Chiar trebuie?, Cat va mai dura?, Dar daca nu sunt pe drumul cel bun? etc. Nu ne ramane decat sa credem ca Hristos nu ne-a mintit. Ca exista langa cei saraci cu duhul si ca a pregatit fericirea unei imparatii a cerurilor... Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia Toti asa-zisii intemeietori de religii au venit cu cele mai alese promisiuni de fericire si de bunastare inaintea celor care vroiau sa-i asculte. Fericirea era mereu o promisiune absoluta si obligatoriu trebuia sa depaseasca asteptarile auditoriului. Desi nu este un simplu intemeietor de religie, Hristos Se deosebeste de acestia fie si macar prin esentialul oricarei religii: problema fericirii omului. A muritorului de rand. Pentru ca El rastoarna orice norma de gandire si spulbera orice asteptare laxa si netrebnica. Si vine de spune ca fericit va fi cel ce plange! Nimeni nu a mai spus asa ceva pana atunci. Fericirea poate sta in lacrimi? Cum poate intelege aceasta o faptura atat de neputincioasa si de doritoare de fericire asa cum este omul? Intrebarea, insa, este urmatoarea: la ce fel de lacrimi face referire Hristos? Ajungem din nou la problema suferintei sufletesti? Mereu aici? Lacrimi ale unui suflet printr-un trup care se stie mult prea trecator in aceasta lume? Printr-o lume care nu face decat sa raneasca, sa manjeasca si sa deformeze? Lacrimi de neputinta si de durere fata de tot ceea ce este in jur?

Nefericiti cei ce nu plang atunci cand copiii nu mai stiu ce este curat si frumos, cand dreptatea si adevarul nu mai au loc printre noi, cand fatarnicia si imoralitatea sunt legi ce domnesc prea mult printre si in oameni si atunci cand Hristos insusi nu mai este Calea si Bucuria unor oameni care chiar se considera ei insisi a fi fericiti! Fericiti cei ce plang atunci cand singuratatea ii apasa mult prea dureros, cand prietenii ii tradeaza, ii mint sau pur si simplu aleg un alt drum in viata, unul prea murdar, cand durerea si aitarea celorlalti ne apasa si pe noi si atunci cand se ad a fi mereu plini de suspine si de lacrimi intr-o urne care nu stie nici de Hristos si nici de suferinta Lui! O fericire a lacrimilor, cu greu de inteles de catre cei ce nu mai plang pentru sufletele lor. Niste lacrimi provocate mereu de cei din jur, care ranesc, lovesc si ii bruscheaza pe cei saraci si singuri cu sufletele lor, la marginea unei lumi. In asteptarea lui Hristos. Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul Blandetea este o trasatura divina. Este unul din atributele lui Dumnezeu. Este firul conductor al intregii activitati a lui Hristos printre oameni. Bland cu miile de oameni care il urmau, bland cu cei care irau nerecunoscatori, bland cu cei care refuzau sa-L primeasca si bland cu cei care L-au tintuit pe o nedreapta Cruce. De ce? Pentru ca blandetea este in mod indisolubil legata de iertare! Iar Hristos stie bine ca vom avea destule prilejuri ca sa iertam. Stia bine in ce lume avem sa ne ducem zilele: aceeasi lume care si pe El L-a ranit si care nu va pregeta sa raneasca si pe cei care vor vrea sa mearga dupa El. Iar blandetea este nerazbunare. Este compatimire. Este acea mila nesfarsita in fata nestiintei si a neputintei umane. Este dragostea fata de cel ce greseste tocmai pentru ca nu-si da seama cat greseste si fata de Cine greseste. A fi bland inseamna a lasa mereu loc lui Dumnezeu intre tine si aproapele tau. Un loc in care oricand sa se poata naste iertarea si indreptarea. Daca iubesti fara a astepta ceva, vei sti sa fii bland. Caci mania este semn de dezordine si de intunecare sufleteasca. Ranile proprii care il

ranesc pe celalalt! Un continuu lant al urii si al neputintei umane de a mai lasa sansa si lui Hristos sa intervina. Nu ne cere Domnul o renuntare la lume frui modul budist, adica o apatie vecina cu sinuciderea morala si fizica. Ci ne cere o renuntare la tot ceea ce ucide omenescul din noi. Nici fuga de celalalt, nici ranirea sau chiar uciderea lui. Ci iertarea si imbratisarea lui! Ne cere sa invatam a-l accepta pe celalalt exact asa cum este: bun sau rau, urat sau frumos, criminal sau sfant, ipocrit sau drept, egoist sau filantrop. Accepta-l fara a-l rani. Iarta-l, chiar si daca nu ti-a gresit. Fii bland, chiar daca tu zici ca nu merita sa fii bland. Hristos nu a pus conditii Crucii Sale: daca Ma primiti si credeti in Mine, accept sa Ma rastigniti; daca nu, atunci va las si Ma duc de unde am venit! Nu! Tot ceea ce este bun si frumos este si dezinteresat. Ofera inainte de a i se cere si iarta inainte de a i se fi gresit. Blandetea este acea lumina si frumusete sub care pana si cel din urma pacatos il poate vedea pe Dumnezeu. Blandetea a "obligat" pe Hristos, pe Cruce fiind, sa nu ii ceara socoteala talharului ce se pocaia pentru cele facute pana atunci, ci sa-i deschida raiul pe care chiar nu-l merita. Si tot blandetea L-a "impins" sa intre in casele pacatosilor, ale vamesilor si ale fariseilor pentru a "scoate" de acolo sfinti si buni propovaduitori ai Cuvantului Sau. Blandetea nu este teorie, ci acea stare de a fi mereu pe urmele lui Hristos. Dar si ea provoaca suferinta, de vreme ce Domnul a folosit iar viitorul atunci cand a promis fericire celor ce sunt blanzi. Blandetea este una din cele mai mari suferinte. Caci nu e usor lucru a ierta, a indura, a intoarce obrazul si a te stradui din rasputeri sa nu te superi, sa nu te manii. Dar Hristos nu ne cere imposibilul. Daca El a putut sa fie bland cu cei ce il urau, atunci si noi avem sansa la o astfel de blandete. Cert este ca El a spus clar cum ca vom fi tratati de oameni cam cu aceleasi ganduri si sentimente cu care El a avut de luptat: L-au urat pe El, si pe noi ne vor uri; L-au batjocorit, cu noi vor face la fel; L-au acuzat cu cele mai infame Si josnice vorbe, nici noi nu vom avea parte de altceva. Ramane doar ca blandetea Lui sa ne dea puterea sa mergem mai departe. Pana la EI si la fericirea de a mosteni pamantul, adica acest loc care, candva, va fi din nou plin de Lumina, de Adevar si de blandete.

Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura In mijlocul unor oameni mereu flamanzi si insetati din cu totul alte pricini, este cam greu sa intelegem cum stau lucrurile cu foamea si setea de dreptate. Intr-o societate care doar consuma cantitati uriase de alimente si de lichide, greu este a vorbi despre foamea si setea sufletului! Setea de dreptate... intr-o lume in care domneste nedreptatea si in care pana si Dumnezeu este acuzat de nedreptate! Caci lumea isi avorteaza pruncii, iar pe cei vii ii chinuie prin nepasare si prin nesimtire, dand vina tot pe Dumnezeu! Milioane de infometati din Africa sau chiar de langa noi, ospicii pline de alienati care s-au nascut asa din cauza unor pacate parintesti si nu numai, orfelinate pline de fiinte care nu cunosc iubirea si mangaierea, boli incurabile peste cei nevinovati din cauza celor mult prea vinovati, dureri si suferinta peste cei curati si buni tocmai din cauza celor ce nu vor sa mai fie curati si buni, azile pline de fiinte date la o parte sau care s-au exclus singure fugind de nerecunostinta si de neputinta... toate sunt puse pe seama lui Dumnezeu. Si tot omul este cel care indrazneste sa-i ceara sa faca dreptate, atunci cand toata viata lui este un nesfarsit lant de nedreptati si de faradelegi! Si ce ar fi daca Dumnezeu chiar S-ar apuca sa faca dreptate inca de aici si inca de pe acum? Cei avortati sa strige zi si noapte in inimile si in cugetele celor care i-au ucis si sa ceara asupra lor o grabnica dreptate divina? Cei care, din cauza noastra, isi inchipuie raiul ca pe un loc in care nu mai exista foame si sete, sa moara doar atunci cand si noi vom trai macar o zi de chinuitoare foame si vom arde de dorul unei singure picaturi de apa? Cerand peste noi aceeasi dreptate dumnezeiasca? Copiii care sufera de boli incurabile din cauza mizeriei din sufletele parintilor sau ale rudelor, sa ceara lui Dumnezeu ca ei, parintii lor, sa sufere pentru propriile pacate inzecit si inmiit, asa cum si merita? Cei dati la o parte, marginalizati si ridiculizati, sa pogoare peste cei ce se complac in minciuna, ipocrizie si desfrau intreaga dreptate a lui Hristos? Iar batranii sa umple sufletele celor ce iau alungat, exact cu sentimentele lor de deznadejde si de neputinta? Ca,

din dreptate de Sus, sa simta ca, de fapt, nu sunt fericiti si nu au avut nici cel mai mic drept sa-i alunge si sa-i uite! Poate ca asa ar arata dreptatea divina peste o lume care nu stie ca, pana la urma, va avea parte de aceasta dreptate! Dar ar mai fi ceva... Dumnezeu este Drept si... mai presus de toate este Iubire! Iar Iubirea stie sa respecte libertatea celuilalt, orice ar presupune aceasta. Iar Domnul respecta libertatea omului. Respecta nedreptatea omului, cu pretul unei imense suferinte. Asa ca lumea se imparte exact in doua parti: flamanzi si insetati de dreptate si, in cealalta parte, cei flamanzi si insetati de nedreptate. Alegerea ne apartine! Si, iarasi, Hristos atentioneaza ca foamea Si setea de dreptate nu pot fi potolite aici si acum. Caci ar insemna sa atenteze la libertatea "mamelor" care au ales sa avorteze, la libertatea celor ce se impietresc in nepasare si in lacomie, la libertatea celor ce lovesc, urasc, mint sau doar ignora pe aproapele lor, la libertatea celor ce se leapada de frate sau de parinti etc. Si El nu poate atenta la libertatea nici unuia dintre noi... Dar poate satura de dreptate doar pe cei ce mor... Si pe prea multi dintre noi aceasta divina dreptate ne va condamna, caci am condamnat; ne va rani, caci am ranit; ne va alunga, caci am alungat... Aici ne ramane sa flamanzim de dreptate! Dar o foame reala, care chinuie inima si apasa sufletul. O foame si o sete cum numai Hristos mai poate simti! De nepotolit. Uriasa! Care nu va accepta niciun compromis si care nu poate fi mituita de nimicurile acestei lumi. Nu exista cale de mijloc: o usa este fie inchisa, fie deschisa! Ceva ori este drept, ori este nedrept sau netrebnic, cum ii place romanului sa spuna. Cu dreptatea nu-i de joaca. Stiu ce am de facut sau ratacesc printr-o lume care se preteaza la prea multe compromisuri. Drept a fost Hristos atunci cand a iertat vamesi si desfranate. Dar la fel de drept a fost atunci cand i-a infierat pe farisei si a luat biciul in mana pentru a curata Templul cel numai pentru rugaciune si pentru mila. Drept a fost cand l-a sarutat pe Iuda in speranta intoarcerii lui, dar si cand a cerut socoteala celui ce l-a lovit chiar pe nedrept. A fost drept atunci cand a alungat dracii din omul demonizat in turma de porci a celor din Gadara, dar i-a lasat pe diavoli sa ramana in fariseii cei

murdari, ipocriti si mult prea mandri. O dreptate care respecta si accepta pe om exact asa cum vrea sa fie. Chiar cu pretul suferintei. Si al Crucii! Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui Mila este si ea o fiica a iubirii. Mila ca si coborare la celalalt. O afundare in adancurile fiintei celui de langa tine. Exact ca si in acele mult prea putine cazuri in care, candva, se mai gasea cate unul sa se coboare in subteranele Bucurestiului, la acei nefericiti si condamnati fara vina, la aurolacii si vagabonzii capitalei... Din mila, din iubire si din speranta mai poate un suflet uman sa se intereseze de cel care ar trebui sa fie exact langa tine, dar nu este... Mila nu este acea suma de bani sau acea legatura de haine pe care, din cand in cand, doar unii dintre noi o mai dau unor fiinte ce nu au nume si carora nu avem nimic a le spune. Daca ar fi fost asa, Domnul ar fi zis: "Fericiti cei ce dau bani si haine saracilor..." La fel, nicaieri nu ni se spune ca El ar fi dat cuiva bani, desi stim bine ca banii pentru milostenii erau la Iuda. Si ca a fericit pe acea vaduva care a dat pentru Templu ultimul ei banut. Dar, tot El este Cel ce a spus: Mila voiesc, iar nu jertfa! A da bani este ceva. Dar a da o parte din atentia ta, o picatura din iubirea ta si o particica din sufletul tau celui ce are nevoie este totul! Domnul nu a venit la noi doar ca sa ne invete sa dam de pomana. Aceasta o putea face mult mai simplu sau am fi putut-o invata de la Budha sau Mahomed. Ne-ar fi fost destul! Dar sa nu uitam ca doar crestinismul este religia in care Dumnezeu vine in intampinarea omului, in timp ce in celelalte religii omul il cauta pe Dumnezeu! Deci si mila are conotatii speciale, divine. Caci, mai intai de toate chiar lui Dumnezeu I-a fost mila, incat a lasat cerurile si S-a asezat pe Cruce pentru creatura Sa. Mila este acel foc interior care nu te lasa sa ai liniste atat timp cat cel de langa tine sufera pe nedrept, este chinuit, bolnav sau are nevoie doar de un cuvant curat si bun. Mila te scoate din barlogul sufletului tau pentru a avea un rost in aceasta lume si, implicit, in vesnicie. Mila te obliga sa ierti pe oricine, mai putin pe tine insuti. Pentru ca cel care greseste inca n-a gustat din mila lui Hristos si din mila ta; atunci cand va fi gustat, se va indrepta si se va mantui.

Mila te face sa-i vezi pe toti cei de langa tine ca pe niste saraci: unii sunt saraci material, iar altii saraci sufleteste. Si apoi te arata a fi ultimul dintre saracii acestei lumi, ca sa nu cazi in urata mandrie. Iar la sfarsit te "obliga" sa daruiesti fiecaruia cate ceva: un cuvant, o lacrima, o iertare, o bucata de paine sau doar un zambet. Am cunoscut copii care exact asa procedau: imbratisau saracii, sprijineau si realmente carau pana la casele lor oameni in stare de ebrietate, aveau zambete si bucurii pentru copiii cei care astfel capatau si nume si zambete si bucurii... A avea mila inseamna a purta inima lui Hristos, Cel ce este mult prea milostiv. Altfel cum s-ar putea explica ca inca mai exista, inca n-a pierit o lume in care mizeria si imoralitatea au atins cote maxime? Mare trebuie sa fie mila Domnului de a putut rabda pe omul care a uitat cu totul ce este mila! Hristos a avut mila de vaduva ce-si ingropa fiul si i l-a inviat. A avut mila de orbul care-L striga dintr-un intuneric al durerii si al neputintei, vindecandu-l. A avut mila de miile de oameni care il urmau pana si prin pustie, dandu-le sa manance pe saturate. A avut mila pana si pe Cruce de Maica Sa si a lasat-o in grija lui Ioan, ucenicul cel mai drag. Noua nu ni se cere nici macar a mia parte din toate acestea; nici macar o minune nu asteapta Hristos de la noi. Desi astazi chiar sunt o minune mila, rabdarea, intelegerea, ingaduinta etc. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu Exista doua feluri de curatiri: exterioara si interioara. Pe cea exterioara, majoritatea dintre noi o pazim cu strasnicie si o garnisim cu tot felul de parfumuri si deodorante. O grija nelimitata fata de acest trup: de la mancaruri cat mai ecologice si pana la patimasul body-building. Dar Hristos ne spune ca altceva este esential pentru fiinta umana... O inima curata este acea inima in care incape si Hristos, dar si aproapele. Mai putin propriul egoism. Este o inima in care nu se mai gaseste nimic din ceea ce murdareste chipul lui Hristos, aflat in fiecare dintre noi. Copiii si sfintii il vad pe Dumnezeu inca de pe acum; cei ce au inceput sa greseasca il vor vedea... cu conditia de a se intoarce la puritatea lor. Hristos ne spune ca cei curati cu inima il vor vedea pe Dumnezeu. Candva. Fara sa specifice anume cand. insa acum ce pot vedea ei? Ce le rezerva prezentul? In cel ce bea pana uita de sine, ei vad un om care sufera enorm si nu stie ca suferinta se poate indrepta si sfinti cu totul

altfel. in fata cea murdara si cazuta intr-un desfrau lasciv si obscen, ei vad o fiinta care vrea doar sa iubeasca si sa fie iubita, o fiinta care n-a cunoscut iertarea si mila lui Hristos. In cel ce tace si plange la marginea drumului, vad un om parasit de oameni, un om care a fost uitat de ceilalti, dar nu si de Dumnezeu, Cel care il poate cerceta prin ei. in cel care raneste, loveste sau uraste pe cineva, ei vad un suflet chinuit de prea multe boli care il obliga sa fie asa; caci cel ce are un suflet chinuit, va chinui si pe cei din jur. Cam asa vad cei curati cu inima... Vad mereu doar inimile celor din jur. Si absolut in orice inima, fie ea cat de decazuta si de desfranata, sta ascuns si acoperit chipul lui Dumnezeu. Oricand, pentru cei cu inima curata, desfranatele pot deveni sfinte, criminalii pot cuceri inaintea noastra raiul, iar cei rai si urati pot capata o lumina de Sus care sa ierte tot si sa imbratiseze tot. Depinde cum privesti: cu ochii lui Hristos sau prin ochelarii stramti si spalaciti ai acestei lumi. Exact ca si in povestile noastre, in care porcul este de fapt un fiu de imparat, iar balaurul poate deveni urgent un soricel pe care sa-l manance prima pisica ce ne iese in cale. Totul este in inima ta: acolo este poarta spre iad sau spre rai. Tu singur decizi ce usa sa-ti deschida Hristos Domnul! Pacatul incepe tot din inima... din pacate! Acolo se nasc si colcaie gandurile, poftele si imaginatia noastra cea mult prea des murdara. Cel desfranat ajunge in cele mai josnice patimi pentru ca mai intai a fost desfranat in inima sa: acolo si-a pierdut mai intai fecioria... Si-a imaginat zile si nopti in sir cum se pacatuieste, cum se castiga placeri trupesti, cu cine ar putea gresi... Ca un vis ce are loc mereu in inima noastra, care devine un nelimitat platou pe care noi "filmam" cele mai murdare si mai decazute filme. Si, intr-un final, le punem in practica. Luam un film murdar de pe net, adaugam chipul unei fiinte ce am vazut-o poate doar intamplator si incepem sa impletim tot felul de vise. Lasand, desigur, pe diavol sa fie regizorul nostru principal! Si uite asa inima nu mai poate fi curata. Nu mai stie cum, caci a uitat. Totul se va reduce la o fuga disperata dupa placere: in inima si in realitate, niciodata ajunsa si niciodata destula. Inima curata este cea a unui copil, care nu stie ca are trup decat cand ii este foame si atunci cand este rapus de oboseala. in rest totul este curat pentru el. Ca si pentru Hristos! Vede peste tot doar ce este frumos si

curat. Pentru el, lumea este plina de copii. Iar acesti copii au inimi gata sa iubeasca si sa fie pline de bucurie si lumina. Inima ne va trimite in iad sau in rai. La sfarsit, Hristos va privi in inima fiecaruia dintre noi. Daca Se va recunoaste acolo, asa ca intr-o oglinda, ne va tine mereu in imbratisarea si in iubirea Lui. Daca nu, atunci vom pleca singuri... Intr-o lume in care visele cele murdare se vor spulbera si isi vor arata subrezenia si inexistenta. Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema Ce este pacea aceasta, despre care vorbeste Iisus Hristos? Pacea europeana pe care mai marii acestei lumi o "pregatesc" condamnand la suferinta si la moarte chiar si popoare intregi? Nu prea as crede... Trebuie sa fie ceva mai mult decat atat! Daca vom invata candva sa nu mai cautam nimic din ceea ce ne hraneste egoismul si micimea proprie, atunci cred ca vom sti ce este aceasta pace. Caci, intr-un sens restrans, de unde pornesc razboaiele acestei lumi? De la o cearta mizera intre doi oameni si pana la invadarea si distrugerea unui popor de catre un altul, totul se bazeaza pe egoism, pe ura si pe o urata schizofrenie morala. Cine este cel de langa mine? Iubitul si alesul lui Dumnezeu! Nici mai mult si nici mai putin! Chiar daca eu nu vreau sa accept, chiar daca eu vreau sa-l distrug si simt cu toata fiinta mea ca il urasc si chiar daca el mi-a gresit, chiar daca el mi-a atins orgoliul si personalitatea, ei bine, cu toate acestea, el este iubit de Iisus Hristos, el ii apartine doar lui Iisus Hristos! Chiar nu am niciun drept asupra lui. Am doar o singura datorie: aceea de a-l ierta si de a-l iubi. Mai mult nu tine de mine, fie ca mi se pare ca altfel trebuie sa stea lucrurile. Pacea mea este conditionata de aproapele meu. El mi-o poate lua sau mio poate asigura. Cum ma raportez eu la cel de langa mine? Iert? Atunci voi fi iertat! Il accept si il iubesc asa cum este? Atunci voi fi acceptat si iubit asa cum sunt. Si va fi pace. Va fi bine. Eu ma voi indrepta si ma voi sfinti prin iubirea lui, iar el se va indrepta si se va sfinti prin iubirea mea. invata sa te vezi ca fiind cel mai nesuferit dintre oameni si asa vei putea suferi mai usor pe cel de langa tine. invata sa ai rabdare cu el, iar Dumnezeu va avea rabdare cu tine. Nimic nu este usor. Dar, intr-o lume a razboiului si a furtunilor sufletesti, se cade sa cautam pacea sufletului. Altfel nu vom rezista si ne vom sinucide spiritual cu totii dupa ce vom fi

ucis pe aproapele nostru prin indiferenta, minciuna, ura si fatarnicia noastra. Hristos a daruit mereu din pacea Sa. A daruit pace celei macinate de grele pacate si i-a ridicat inima in raiul Lui inca din aceasta viata. A impacat constiinte chinuite si le-a umplut de mila si de Iubirea Sa. A umplut de liniste sufletele apostolilor, cele chinuite de deznadejde si de indoiala. Primele Sale cuvinte mereu au fost acestea: "Pace voua!" Adica liniste, bucurie si mangaiere. Nu mai aveti nici macar un motiv pentru care sa va fie frica sau pentru care sa fiti tristi si lipsiti de credinta. Totul este acum la Hristos. Bucuria, Lumina si Adevarul sunt ale Lui. Nici macar sa murim nu ne mai este frica. Copiii si sfintii mor in pace. Chiar in bucurie. Pentru ca linistea constiintei era destula la ei. Stiau ca au iubit Si ca sunt iubiti. Ca au iertat si sunt iertati. Au facut si au lasat pace in urma lor. Adica au facut voia lui Hristos. L-au vazut peste tot si in toti ceilalti. Chipul Lui si Iubirea Lui se vad in fiecare om si se reflecta in fiecare coltisor al acestui pamant. Invata sa iubesti si vei avea pace. Altceva nu vei mai cauta si nu vei mai cere. Pentru ca vei avea mereu de daruit... Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor Inca o fericire care contrariaza! Hristos, de fapt, a si spus ca nu a venit sa aduca pace pe pamant. Desi fericirea anterioara vorbea de pace! Ce ar trebui sa intelegem? Ca pana si Hristos S-ar contrazice pe Sine insusi? A spus ca a venit sa aduca sabie: dezbinare intre fiica si mama, dar si intre tata si fiu. Totodata daruieste din pacea Sa apostolilor si fericeste pe facatorii de pace... Vorbim cumva de doua feluri de pace? Care nu au absolut nimic in comun? Care nu pot coexista in niciun chip? De ce s-a ajuns la o astfel de dificila situatie, ca Domnul sa aiba o pace, iar omul o alta? Despre pacea lui Hristos am vorbit. Iar pacea lumii se intelege ca este una aparenta si mincinoasa, de vreme ce nu ii place lui Hristos. Trebuie doar sa ne uitam bine in jurul nostru! Cine sunt si cum sunt cei ce au o pace lumeasca? Ipocritii, mincinosii, desfranatii, farsorii, hotii si tradatorii. Au o viata de invidiat. Nimic nu le lipseste, nicio grija nu-i

apasa si nicio cuta nu le umbreste fruntea. Totul este pentru ei o perfectiune inauntrul careia nici macar Dumnezeu nu mai poate incapea. Dar abia aici intervine cheia problemei in sine! Perfectiunea lor cea gaunoasa si trecatoare intra, la un moment dat, in coliziune cu pacea lui Dumnezeu. Asa, de exemplu, s-a intamplat cu Sfantul Ioan Botezatorul si Irod, cel care s-a casatorit cu sotia fratelui sau. Pacea lui Irod se loveste de pacea Sfantului Ioan, adica de pacea lui Hristos. Ce urmeaza? Spune in mod clar aceasta Fericire: prigoana! Si cum Hristos nu ne-a ascuns adevarul, este clar ca nu avem nicio alta sansa! Pacea lumii provoaca suferinta si prigoana. Cui? Celor care au exact ceea ce lipseste lumii: iubire, lumina, adevar, dreptate si puritate. Asa putem intelege de ce a afirmat Domnul ca nu a venit sa aduca pace, ci sabie. Tatal va avea o pace lumeasca si va prigoni pe fiica sa, care, printr-o minune, a cunoscut Iubirea si Bucuria cereasca. Sfanta Filofteia este ucisa de propriul tata. Iar acest minim exemplu se va intinde la scara mondiala, daca este nevoie! Nu putine au fost cazurile in Rusia sovietica in care copiii declarau NKVD-ului cum ca si-au vazut parintii rugandu-se sau facand pe ascuns semnul Sfintei Cruci. Iar istoria se va repeta mai devreme decat vrem noi. Hristos i-a fericit pe cei prigoniti si le-a daruit ceva mai mult decat celor ce merg la El pe drumul celorlalte Fericiri. Doar celor prigoniti le da ceva aici ji acum! Daca pentru ceilalti vorbeste de fiecare data o rasplata viitoare, in ceruri, pentru cei prigoniti ppune clar ca a lor este, aici si acum, imparatia ierurilor. Doar in cazul lor foloseste pentru bucurie si iubire timpul prezent! De ce? Poate pentru ca stia ca prigoana este o Cruce enorm de grea si ca nu are drum de intoarcere? A inteles ca suferinta de a fi lovit, batjocorit, ironizat sau, mai mult, torturat, ranit si ucis pentru El reprezinta supremul semn de rabdare, de iertare si de credinta in Dumnezeu. Sfantului Ioan Botezatorul i s-a taiat capul. Hristos a suferit cea mai crunta prigoana: acuzat de nebunie si de demonizare, lovit, scuipat, ranit si crucificat... Iar dupa El, milioane de martiri vor face la fel. Nu vor avea de ales tocmai pentru ca au stiut ca asa este drept. Ca nu se poate altfel. Ca nu au alta cale!

Dreptatea lumii, pacea lumii ii obliga pe sfinti sa sufere. Si nu poate decat sa-i prigoneasca, sa-i inlature, sa-i dea la o parte cu pretul vietii doar pentru ca nu au vrut sa taca, pentru ca nu au putut sa inchida ochii si pentru ca nu au vrut sa fie ca toti ceilalti. Iar lumea nu iarta. ii iarta pe toti cei fara chip si fara nume care se pierd in pantecele ei cel mistuitor de personalitate si de puritate. Dar pe cei ce vor sa fie altfel nu ii iarta. ii prigoneste pana ce vor invata sa taca. Adica pana la moarte! Iar Hristos pe acestia ii fericeste inca din viata! Pentru ca toti cei prigoniti stiu bine ce spun si de ce lupta atat de inversunat cu raul acestei lumi. imparatia lui Hristos deja este cu ei si in ei. Au gustul libertatii, al demnitatii si al dreptatii. Si cum fierul nu se poate inmuia ca si ceara, asa nu pot ei sa faca niciun compromis cu aceasta lume si cu pacea ei. Iar prigoana va fi atat timp cat va si lumea aceasta. insa, atentie! Hristos i-a impartit in mod clar pe oameni in doua categorii: prigoniti si prigonitori. Exact ca si in inchisorile comuniste. Asa ca bine ar fi sa ne delimitam in mod clar si sa dictam inimilor noastre o directie cat mai clara! Nu exista nici aici o cale de mijloc. Numai mincinosii si ipocritii acestei lumi ne vor invata ca exista o a treia cale. Si daca nu vom vrea sa ii credem, atunci ne vor prigoni... De la cuvinte ce dor si pana la o ura ce ucide doar un trecator trup... Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea A noua Fericire pare a fi doar o accentuare a celei anterioare. Doar anumite nuante sunt subliniate aici. Aici Hristos ne spune exact ce ne asteapta. Nu are nimic de ascuns celor care il vor urma. Prigoana ori este in toata legea, ori nu este deloc! Nici Hristos nu ne minte si nici lumea nu are timp sa se joace cu cei care nu i se supun. Ori, ori! Dintre cei doisprezece Apostoli, numai unul a murit de batranete si aceasta numai pentru ca Hristos l-a iubit enorm pentru puritatea Lui. Ceilalti unsprezece mor decapitati, rastigniti sau torturati. Se vede bine ca nimeni nu se joaca: toti isi iau rolurile in serios! Apostolii nu se dau inapoi in fata mortii, iar lumea nu crede de cuviinta ca ar trebui sa ii ierte. Unii mar, altii omoara. Unii sunt prigoniti, altii prigonesc. Hristos, Sus, ii primeste pe cei pe care lumea ii trimite de la ea, de jos. Dar numai atat! Deci trebuie sa intelegem ca Domnul ii primeste doar pe cei pe care lumea nu ii mai primeste? Ori e calda, ori e rece. Ori cu lumea, ori cu Hristos. Chiar nu exista o a treia alternativa!

Nimeni nu are nimic de precupetit. Nimeni nu se targuieste! Lumea are tot, dar absolut tot cuvantul rau si toata minciuna, iar cei prigoniti dau si ei tot: credinta, iertare, rabdare... Ocara nu are margini si nu are limita in timp. Mereu, pana la sfarsit. Ori sfarsitul celui prigonit, ori sfarsitul lumii. Nebun si mincinos este cel ce si-a inchipuit ca ceea ce a adus Hristos, crestinismul, este o religie usoara, placuta si garnisita cu bucurii! Crestinismul este durere! Ne place sau ba, acesta este adevarul. Crestinismul este lacrima, rana si chin! Crestinismul este o Golgota ce dureaza cat o viata de om. Daca cineva crede ca nu e asa, atunci acel om chiar nu L-a inteles deloc pe Hristos si drumul Lui! A fi crestin inseamna a fi prigonit. Poate ca nu zi de zi, poate ca nu clipa de clipa. Dar macar din cand in cand. Atat ca sa se mai separe apele in aceasta lume. Cat sa se mai aleaga graul de neghina. Crestinul este o fiinta care nu poate face niciun pact cu lumea aceasta, care mereu are ceva de spus si care nu a invatat sa-i fie frica si, implicit, sa taca. Dar care, in acelasi timp, este prigonit pentru ca poate ierta si poate iubi, pentru ca stie sa renunte si chiar sa uite de sine. Lumea se chinuie vazand in adevaratul crestin ceea ce ei ii lipseste. Si, decat sa se schimbe pe sine, prefera sa-i prigoneasca pe cei ce nu sunt ca ea... De ce ingaduie Hristos toate acestea? Pentru libertatea lumii si pentru sfintirea noastra. El nu a vrut sa se intample asa! Nu-I place in niciun caz sa ne vada suferind sau sa ii vada pe sfintii Lui cum sunt torturati si dati la moarte. Insa lumea a ales sa fie asa. Numai ea a decis ca toti cei care vor sa il urmeze pe Hristos trebuie sa sufere. Asa a decis sa faca si cu Hristos. Iar El a acceptat intru totul decizia lumii de a-L condamna la rastignire. Dar voia lumii se implineste numai un timp. Cat tine lumea! Apoi Hristos are voia Lui, careia nimic nu-i mai poate sta impotriva. Si careia i se va supune si lumea. Dreptatea sfintilor va iesi biruitoare, desi acum lumea biruieste. Daca totul s-ar termina in pragul mortii, atunci lumea ar avea dreptate, iar Fericirile ar fi doar un basm pentru copii sau o scuza lamentabila pentru cei slabi si neputinciosi in fata voii acestei lumi. Dar Hristos este, totusi, dincolo de moarte. Si tocmai El este Fericirea... Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri

Atat ne poate oferi Domnul: cerurile si pe Sine insusi! Pentru ca la El, acolo, gasim iubirea, mila, imbratisarea de care avem atata nevoie. Restul nu mai conteaza. Viata este o clipa inaintea intrarii in vesnicie. O incercare de a afla fericirea. Unii esueaza, altii gusta inca de aici fericirea. Prigoniti, cu lacrimi in ochi sau in suflet, insetati si infometati sufleteste, ocarati... insusiri ale lui Hristos Cel printre oameni si ale crestinilor Lui. Insa numai Iubirea conteaza! Totul este de la Hristos si pentru El. Daca il vom fi iubit fie si numai o secunda in viata noastra, atunci vom fi inteles de ce a rostit aceste Fericiri atat de... triste! O clipa de am iubit dreptatea si Adevarul, ne va fi de ajuns ca sa alegem drumul cel aspru al mantuirii. Nimic nu ne poate opri. Sfintii, absolut nici unul dintre ei, in timp ce erau torturati si scrijeliti, nu s-au plans de durere. Pentru ca Hristos mai avea ceva pentru ei: puterea de a rabda pana la capat si taria de a ierta pana la capat. Nu au masurat ura lumii si nici mila lui Dumnezeu. Are Cine sa faca aceasta. Doar au inteles bine ca prigoana este semnul cel bun al drumului spre Hristos. Si au fost fericiti. Sunt si acum fericiti! Totul depinde de noi... doar sa dorim a fi cu adevarat fericiti! Monahul Paulin Lecca Mangaiere in necazuri Nu este nici un om care in intreaga sa viata sa fi fost cu totul lipsit de necazuri si dureri. Unii - si intr-adevar ca dintre acestia sunt putini rabda cu multumire, intelegand iconomia si insemnatatea lor in viata omeneasca; altii insa, primesc necazurile ce ii cuprind cu deznadajduire si imputinare de suflet, si de aceea acestia din urma au, mai cu seama nevoie de mangaiere. Dar, adeseori se intampla ca ei indelung asteapta pe cineva care sa se mahneasca impreuna cu ei, dar nu este unul ca acesta; asteapta pe cineva sa-i mangaie si nu gasesc pe nimeni. Unii dintre cei doborati de necazuri se feresc cu buna stiinta de cei ce le-ar putea mangaia necazul, facand aceasta pentru ca sa se fereasca de intrebarile celor ce vor sa-i mangaie; si fac asa pentru ca aceste intrebari nu fac decat sa le starneasca aducerile-aminte de necazuri, si astfel le pricinuiesc si mai mari suferinte. Acestia au indeosebi trebuinta de multa purtare de grija intru mangaierea necazului lor. Fiecare dintre cei necajiti, mai intai de toate sa tina minte ca nevoile sunt ingaduite de Dumnezeu, si sa ia aminte la cuvintele dreptului Iov: "Daca

am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare si pe cele rele?" (Iov 2, 10) Deci, si raul este ingaduit de Dumnezeu. Dar voia Domnului intotdeauna este buna si plina de folos, iar raul - ingaduit de dumnezeiasca voie - este pentru noi un rau parelnic, care ne foloseste intru dobandirea binelui nostru. Deci si tu, iubitorule de Hristos, nu te intrista fara masura vazand necazul trimis asupra-ti de Dumnezeu tot pentru binele tau, ci primeste-le pe toate cu multumire, zicand evanghelic: "Da, Parinte, caci asa a fost bunavoirea inaintea Ta" (Matei 11, 26). Dumnezeu trimite adeseori nevoi si necazuri asupra noastra din pricina pacatelor noastre, dar si atunci El ne pedepseste dorindu-ne tot binele. Priveste la doctorul trupesc: ce face el cu bolnavul? Uneori, el pune inainte leacuri amare, alteori arde si taie, prin toate acestea facand sa creasca durerea prin vindecare - si fara indoiala ca le savarseste pe toate acestea de dragul sanatatii si nu al bolii, de dragul vietii si nu al mortii. Bolnavul se tanguie si geme si nici nu voieste leacuri amare, dar cand se va insanatosi, va aduce multa multumita doctorului. Asemenea si Domnul, Doctorul sufletelor noastre, vazand ranile izvoratoare de puroi ale pacatelor noastre, va aduce asupra noastra ingrijirea doctoriceasca ce se cuvine. Ne arde cu napaste, ne taie cu nevoi neasteptate, ne adapa cu amaraciuni pline de tanguire - si toate acestea le face pentru tamaduirea si inzdravenirea noastra, dupa cum spune si David: "Certand m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat" (Psalm 117, 18). Si intru insasi pedeapsa pe care Domnul o da, El este mai mult bun decat plin de iutime, mai mult milostiv decat aspru si manios; cu toate ca pe ranile si necazurile noastre cumplite varsa vin, dar nu fara mir, loveste, dar nu fara indurare, ne intristeaza, dar nu fara mila si mangaiere. Pedepsele sunt de cea mai mare trebuinta, pentru ca altfel nu se pot tamadui ranile noastre sufletesti. Pedeapsa trebuie insa sa o primim cu multumire si nu cu intristare, fara cartire, cu rabdare si insufletire, intradevar, firea noastra omeneasca fiind slaba in necazuri, cumpaneste si se pleaca in asemenea stari spre cartire, tanguire si deznadajduire. Dar, iubitorule de Dumnezeu, nu deznadajdui, nu te imputina cu sufletul, indrazneste si se va intari inima ta! Roaga-te cu rugaciunea dumnezeiescului Ioan cel cu Gura de Aur: "Doamne da-mi marinimie!" Rosteste, crestine, cu multumire: "Binecuvantat este Dumnezeu, stiu ca rabd mai putine de cate s-ar cuveni sa rabd!" Aducandu-ti aminte

multele tale neajunsuri, nu te impotrivi in a rabda doctoria, pentru ca mai apoi tu insuti ii vei multumi lui Dumnezeu ca te-a vindecat. "Fericit este barbatul care rabda ispita, caci lamurit facandu-se va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce il iubesc pe El", spune Apostolul Iacov (Iacov 1, 12). Nu te asemana oamenilor nerabdatori care, - daca se va intampla cu ei ceva neplacut si care nu este dupa dorinta inimii lor - se napustesc catre toti, cartesc asupra tuturor, pe toti ii socotesc vinovati, afara de ei insisi. Tu insa nu slabi niciodata, ci rastigneste-te pe crucea rabdarii si curajului. Imi vei spune: "Sunt gata sa rabd ispita, dar sa fie dupa puterea mea". Asculta, dar, cuvintele Apostolului: "Nu v-a cuprins ispita care sa fi fost peste puterea omeneasca. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui sa fiti pedepsiti mai mult decat puteti, ci o data cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda" (1 Corinteni 10, 13). Dumnezeu ingaduie necazuri asupra acelora pe care ii iubeste, dupa masura lor, si tot El, celor ce nadajduiesc intr-insul le daruieste rabdare in necazuri. Ridica, asadar, spre Dumnezeu mahnirea ta, nadajduieste in El, si insusi El va pazi sufletul tau! Orice prigoniri, intaratari, necazuri sau umilinte - toate acestea, pentru iubitorii de Dumnezeu, sunt aducatoare de mantuire. Sta in atotputernicia lui Dumnezeu ca, tanguirea si plansul degraba sa le preschimbe in bucurie si mangaiere. E intristat si tulburat copilul cand se osteneste sa invete, dar apoi, terminand, se umple de multa bucurie. Mult rabdand, asteapta si tu mila de la Dumnezeu, cu vreme si fara vreme si in orice ceas, nu te indoi in asteptarea ta si nu te tulbura. Asculta cuvintele Apostolului: "Mare bucurie sa socotiti, fratii mei, cand cadeti in felurite ispite" (Iacov 1, 2). Dar de ce sa ma bucur pentru intrarea in incercari? Bucura-te pentru faptul ca aceasta incercare este spre folosul tau. Precum inul care pana cand nu va fi batut si paruit cu unealta de imblatit si cu melita nu este bun pentru funii si panze, asemenea este si sufletul care, daca nu este batut si inmuiat de incercari, nu poate ajunge la cunostinta nimicniciei sale. Aurul si argintul se curata de spurcaciuni in topitoare; asemenea acestora este si sufletul care se curata prin incercarile ingaduite de Dumnezeu; astfel, sufletul ajunge la cunoasterea de sine, isi vede neputinta sa, invata smerenia si, dintru aceasta, sufletul este carmuit

inspre bunurile Imparatiei Ceresti. Numai "prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22), iar cununile ceresti se daruiesc numai celor ce se arata multrabdatori in ispite. Cine va avea slava vesnica? Oare nu acela care se chinuie intru nevoi, dupa cuvintele Apostolului: "Caci necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce noua, mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare" (2 Corinteni 4, 17)? Daca rabdam necazurile ingaduite de Dumnezeu, "atunci Dumnezeu" in aceasta imprejurare "se poarta" cu noi, "ca fata de fii" (Evrei 12, 7). Rabda, deci, iubitorule de Dumnezeu, ca sa fii numit fiu iubit al lui Dumnezeu! Si nu trebuie sa te indoiesti defel ca esti fiu iubit al lui Dumnezeu, mai ales daca esti atins de intristari si de necazuri. Trebuie sa avem in vedere ca nu intotdeauna sunt ingaduite necazuri pentru pacate. Multi drepti, pentru folosul lor sufletesc, pentru incercarea credintei si neprihanirii lor au rabdat multe rele. Sa ne aducem aminte de Iov si Tobit, preacuviosi neprihaniti ai Domnului. Dar si toti sfintii, oare fara nevoi, tristeti si suferinte si-au trait viata lor? Ei intru putine gresind, multe au suferit. Prigoniti, necinstiti si chinuiti ei se bucurau de Domnul Dumnezeu, iar tu, crestine deznadajduit, te tulburi de necazuri mici si te intristezi fara masura. Oare chiar numai tu singur voiesti sa fii scos din turma alesilor lui Dumnezeu, neprimind sa rabzi vreo incercare? Tine minte ca nu este necaz de neindurat, nu este intristare care nu trece; neclintit nadajduieste pana in sfarsit, ca Domnul are puterea de a preschimba tristetea vremelnica in bucurie vesnica. Dar, suflete crestin intristat, poate te gandesti ca pe nedrept induri necazuri si prigoane de la altii, nefacandu-le nici un rau? La acestea Apostolul iti zice: "Caci aceasta este placut lui Dumnezeu, sa sufere cineva intristari, pe nedrept, cu gandul la El. Caci, ce lauda este daca, pentru greseala, primiti bataie intru rabdare? Iar daca, pentru binele facut veti patimi si veti rabda, aceasta este placut lui Dumnezeu" (1 Petru 2, 19-20). Gandeste-te, iubitule, la Stapanul Hristos, Care a suferit pentru noi si nea lasat pilda de patimire. El nu numai ca nu a facut nici un rau vrajmasilor Sai iudei, ci si mult bine le-a facut: i-a luminat pe orbii lor, ia curatit pe leprosi, i-a vindecat pe schiopi, pe slabanogi si pe suferinzi, a hranit mult popor. Si pentru toate acestea, in loc sa-I fie multumitori,

unii strigau: "Rastigeste-L! Rastigneste-L!" (Luca 23, 21), iar altii: "Huu! Cel care darami templul si in trei zile il zidesti. Mantuieste-Te pe Tine insuti, coborandu-Te de pe cruce!" (Marcu 15, 29-30). Iata, asadar, ca pe Domnul Hristos L-au jignit fara de masura si numar, iar intinzandu-L pe cruce, in cele din urma L-au si omorat.. Iar noi, nici necazuri mici - care nici nu pot fi macar asemanate cu chinurile Stapanului - nu vrem sa rabdam. Stai, asadar, crestine, intru felurimea nevoilor si ispitelor, ca nicovala; cu indraznire aseamana-te Domnului tau si mult patimitorilor crestini care, si chiar fara de vina fiind, au primit chinuri, rani si chiar si moartea au primit-o cu bucurie. Ia aminte, mai bine este sa fii jignit decat sa jignesti, mai bine sa fii necinstit decat sa necinstesti pe cineva, sa fii certat decat sa certi, sa fii insultat decat sa insulti. Nu este o mare izbanda daca tu ai jignit sau ai necinstit pe cineva, dar este lucru de pret daca tu, fiind jignit si injosit vei rabda cu multumire. Pentru jignire si necinste va trebui sa suferi pedeapsa, dar pentru rabdare, mare cinste si rasplata de la Dumnezeu vei dobandi. Gandeste-te la aceasta rasplata si fii rabdator si cutezator! Te va necinsti cineva? Ia aminte la vesnica slava cereasca. Te-ai lipsit de avere? Priveste la bogatia si la comoara cea fara de pret din Cer. Esti gonit din patrie? Ai Patria Cereasca. Ti-a murit fiul? Ai prieteni pe ingerii lui Dumnezeu, cu ei te vei bucura in vecii nesfarsiti. De aceea, noi "ne laudam si in suferinte, bine stiind ca suferinta aduce rabdare, si rabdarea incercare, si incercarea nadejde, iar nadejdea nu rusineaza" (Romani 5, 3-5). Un invatator vestit s-a rugat lui Dumnezeu mult si cu ravna, ca El sa-i arate pe acel om de la care ar fi putut sa invete calea adevarata spre Imparatia Cerurilor. Si iata ca odata intalneste langa usile bisericii un cersetor batran, imbracat in zdrente, plin de bube si rani puroinde. Trecand pe alaturi, dascalul il saluta dupa obicei, zicand: - Buna ziua, batrane! Batranul ii raspunde: - Nu tin minte sa fi avut vreodata o zi rea! invatatorul, auzind un asemenea raspuns s-a oprit si, ca si cum ar fi voit sa-si indrepteze salutarea, a spus: - Sa-ti dea Domnul fericire! Batranul a raspuns:

- Eu niciodata nu am fost nefericit! S-a mirat invatatorul si, gandindu-se ca poate batranul nu a auzit bine, si-a preschimbat salutul si a grait: - Ce spui batrane? Eu iti doresc sa fii in bunastare.. Batranul i-a raspuns iar: - Eu niciodata nu am fost nenorocit. Incercandu-l pe batran, invatatorul a mai spus: - Iti doresc ceea ce singur iti doresti. Batranul a rostit: - Nu duc lipsa de nimic, fiindca toate, cum le doresc, asa mi se si intampla, iar bunastare vremelnica nu caut. - Sa te mantuiasca Dumnezeu pentru acestea. Dar spune-mi, tu esti singurul dintre napastuiti care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te-ai ferit de nenorociri! - Domnul meu, asa este precum am raspuns salutarii tale. Nu am cunoscut vreodata o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi-a dat Dumnezeu, pentru aceea si-I multumesc, iar daca nu-mi doresc bunastare, tocmai intru aceasta se afla bunastarea mea. Eu nesocotesc fericirea si niciodata nu o cer Tatalui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei carora toate li se fac dupa a lor dorinta. Daca sufar de foame, pentru aceea multumesc lui Dumnezeu, ca unui Parinte care stie ce-mi trebuieste. Daca indur frigul sau sunt patruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile vazduhului, ii multumesc de asemenea lui Dumnezeu. Cand toti ma hulesc, il slavesc pe Domnul, stiind ca toate acestea sunt randuite de El, si nu se poate sa fie rele cele ce sunt iconomisite de El. Asemenea si cu toate cate le ingaduie Dumnezeu bune sau rele, dulci sau amare - toate le primesc indeobste din mana Bunului Parinte, si astfel voiesc numai ce voieste si Dumnezeu. Si asa se fac toate dupa dorinta mea. Cu adevarat nenorocit este cel ce cauta fericire in aceasta lume, pentru ca in viata aceasta fericirea cea nemincinoasa este a te incredinta in toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu intotdeauna este desavarsita, buna si dreapta. Eu insa straduindu-ma in toata vremea sa-mi plec voia mea inaintea dumnezeiestii voiri, ma socotesc peste masura de fericit. Invatatorul socotind ca-l va pune pe batran in cumpana, a zis: - Spune-mi, rogu-te, aceleasi ti-ar fi gandurile si daca Dumnezeu te-ar trimite in iad?

- Oare chiar El o sa ma trimita in iad? El stie ca eu ma tin puternic de El prin adanca smerenie si prin dragostea nefatarnica ce-I port. Cu aceste doua legaturi eu m-am legat atat de puternic de Domnul, incat, oriunde m-ar trimite, acolo il voi lua si pe El cu mine, si pentru mine e cu mult mai bine sa fiu cu Domnul in afara Cerurilor, decat in Ceruri fara El. S-a minunat dascalul de asemenea raspunsuri ale batranului, si a cugetat in sine ca aceasta este cu adevarat calea cea mai scurta spre Dumnezeu, cand oamenii isi pleaca voia lor inaintea sfintei si dumnezeiestii Vointe. Dorind insa dascalul sa mai incerce intelepciunea cersetorului, a intrebat: - De unde ai venit aici? - De la Dumnezeu am venit. - Unde L-ai gasit pe Dumnezeu? - Acolo unde mi-am intors sufletul de la toate lucrurile zidite, prin ganduri si constiinta curata. - Cine esti tu? - Cine vezi, dar sunt multumit de aceasta stare si n-as da-o pe toata bogatia imparatilor pamantesti. Adevaratul imparat este orisicare om care stie sa-si fie stapan si sa-si carmuiasca gandurile sale. - Dar unde este imparatia ta? Cersetorul a raspuns, aratand cu mana la cer: - Acolo este imparatia mea. Despre duhovnicie Incep prin a spune ca duhovnicia, asa precum cred ca s-a mai spus, este centrul vietii bisericesti, iar viata bisericeasca nu este ceva deosebit, fiindca omul este prin fire bisericesc. Biserica este firea omului, este venirea intru fire a unui om, a unui Adam iesit din firea lui; este chemarea omului, glasul lui Dumnezeu care cheama pe om dintru aceasta existenta intru fiinta cea vesnica, care e Dumnezeu insusi. Biserica este pantecele maicii in care noi ne savarsim "gestatia" duhovniceasca - iertati-mi acest cuvant cam clinic. Dar ceea ce este gestatia dupa zamislire si pana inainte de nastere este, intr-un anume fel, si viata bisericeasca dupa nasterea in lumea asta si mai ales dupa botez, nasterea cea de-a doua; este o anume gestatie intre nasterea care incepe cu botezul si se termina cu trecerea sufletului din viata asta la cele vesnice. S-ar putea spune multe, dar poate ca n-o sa ne lase nici timpul, nici capul meu. As vrea prin asta sa va impartasesc ce inteleg eu prin faptul ca viata noastra bisericeasca nu este ceva aparte, desi alte miliarde

de oameni nici nu intra in biserica. Totusi, aceste miliarde sunt oameni iesiti din fire. Si noi suntem oameni iesiti din fire, dar in Biserica ne revenim in fire. Biserica nu este altceva decat firea noastra; nu este nimic mai mult decat firea omului, dar, totusi, nimic mai putin decat firea omului, firea asa cum a zamislit-o in gandul Sau Dumnezeu, in sfatul Sau cel mai inainte de veci, cand a gandit sa faca pe om, sa faca om in chipul lui Dumnezeu si in asemanarea Lui. Deci, duhovnicia este centrul vietii noastre. De la duhovnicie pornesc toate si in duh se savarsesc toate. Si atunci, acesta este locul central unde omul trebuie sa savarseasca zidirea lui. Or, ma bucur si ma cutremur sa pot vorbi cu duhovnicia Bisericii, cu un numar de duhovnici, fiindca in mainile noastre, ca duhovnici, se afla cheia puterii de a savarsi aceasta mantuire pornind de la insusi centrul, insusi nucleul vietii noastre. Zic putere; parintele Sofronie (intemeietorul Manastirii "Sf. Ioan Botezatorul" din Essex, Anglia - n.r.) comenta ce inseamna putere comenta pe frantuzeste. Pe romaneste, cuvantul are aceeasi etimologie: "putere" de la verbul "a putea". A putea ce? Pilat se falea ca are putere sa dea moarte sau putere sa renunte la moarte. S-a adeverit ca bietul Pilat navea nici una nici alta, precum ii spusese Mantuitorul. Dar noi, prin hirotonia si hirotesia noastra, avem putere de a da viata; nu de a o lua sau de a ne razgandi si a nu o lua, ca Pilat si ca puternicii lumii acesteia, ci avem puterea de a da viata. Si nu noi, ci - mi-ar placea sa-l citez pe Sfantul Apostol Pavel - "Hristos in noi". As vrea sa spun un cuvant care sper ca va fi ca o incurajare pentru toti fratii si parintii mei intru Domnul si ca o mangaiere Inalt Prea Sfintitului (IPS Andrei Andreicut - n.r.): ce este un duhovnic bun si cand incepe un duhovnic a fi bun? Si voi incerca in ceea ce voi spune sa explic cum inteleg eu urmatoarea zicere, poate cam indrazneata: "Un duhovnic bun este cel care sta in pantofii tai acum. Duhovnic bun esti tu, parinte". Cand incepe sa fie un duhovnic bun? Acum; acum este -cum spune Sfantul Apostol Pavel - clipa aleasa, acum este clipa mantuirii (Nu citez prea bine, mai ales pe romaneste, pentru ca am citit Biblia in orice alta limba, numai in romana nu). Acum! Si in virtutea carui fapt poate duhovnicul sa fie bun acum? In virtutea hirotoniei si a hirotesiei, in virtutea lui Hristos care traieste in noi, si nu a intelepciunii noastre. Nu zic nu, avem nevoie de pregatirile stiute. Dar pentru o scoala de duhovnici trebuie o cladire, trebuie bani pentru cladire, trebuie vreme

pentru a pregati. Si nu este sigur daca iese un duhovnic bun pana sa nu cada bietul suflet si el prada amagirilor lumii asteia. Nu trebuie neaparat sa se intample, dar stim ca se intampla lucrurile acestea. Deci noi, ca oameni, nu putem conta pe asta. Pregatirea, oricat de buna este, necesita timp; trebuie bagajul lumii asteia, trebuie depasite multe greutati. Si totusi, as vrea sa atrag atentia asupra momentului si a felului in care duhovnicia incepe acum. De ce? Pai, ce este duhovnicia? As spune ca nu este psihologie. Toate sunt de folos unui duhovnic incercat, cu experienta. Toate experientele sunt necesare; si totusi, este o lucrare care se poate incepe acum, si mai ales despre lucrarea aceasta voiam sa vorbesc. De aceea spun: nu dezmint ceea ce s-a spus despre duhovnicie si ce intelegem noi, ca oameni, dar vreau sa atrag atentia asupra unui alt moment. Deci, duhovnicia nu este psihologie; duhovnicia nu este viata trupeasca, nu este istoricitate sau istorie; duhovnicia nu este etica si maniere, sau manierisme. Duhovnicia este duh, si "Duh este Dumnezeu". Si trebuie sa gasim felul in care Dumnezeu acum poate sa lucreze lucrarea de mantuire in fiecare suflet care vine catre mine, pacatosul, si pe care trebuie sa-l aduc la Hristos. Si imi vine un gand (va spun ca e o invalmaseala de ganduri in mintea mea, dar poate ma va ajuta Dumnezeu sa spun ce e esential): "catre mine, pacatosul" am zis. De cativa ani, mai ales de cand sunt eu duhovnic, imi vine gandul si uimirea: de ce Dumnezeu a randuit ca mantuirea oamenilor sa depinda de pacatosi ca mine? Nu zic ca altul este pacatos; mi-e rusine sa zic, si totusi stim ca nu este niciunul drept inaintea lui Dumnezeu. Si stiu ca si fratii si parintii mei, mai buni ca mine, au totusi constiinta pacatului. Fiindca vad ca si cei mai mari sfinti se numesc pe ei insisi cei mai mari pacatosi. Deci, de ce si cum va putea face Dumnezeu mantuirea pacatosilor prin alti pacatosi? Eu vad aici o taina mangaietoare, daca Dumnezeu a ingaduit ca eu, pacatosul, sa fiu duhovnic altora... Cand nu eram duhovnic si ma spovedeam la oricine, nu ma gandeam - m-a ajutat Dumnezeu si am trait ce spune Biserica - daca e pacatos sau nu, daca e vrednic sau nu. Aveam incredere; nu stiu daca mai mult in Dumnezeu decat in om, dar nici nu-mi puneam problema. Aveam incredere in duhovnicie si ma spovedeam la duhovnic.

Acum este randul meu, si tremur: cum, mantuirea unui suflet depinde de mine? Si atunci cum sa fac sa nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit insusi Dumnezeu? Mangaierea mea este ca daca Dumnezeu a randuit ca mantuirea omului pacatos sa fie facuta prin pacatosi, inseamna ca pot sa zic: dar ce, pacatosul asta va fi impiedicat spre mantuire din cauza pacatului si a neputintei mele? Si sfarsesc zicand: anatema gandului astuia! Erezie e gandul asta! Ca altfel Dumnezeu nu ar fi facut hirotonie si hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu - dar precum se marturiseau si cei mai mari sfinti, de-aia indraznesc sa vorbesc asa decat daca Dumnezeu stie ca poate sa savarseasca mantuirea pacatosilor prin pacatosi. Deci, sa prindem curaj si sa stim ca lucrarea noastra este lucrare nu in puterea omului, ci in puterea lui Dumnezeu; si puterea lui Dumnezeu sa o cautam, si prin puterea lui Dumnezeu sa incercam sa savarsim aceasta mantuire inainte si dupa toata lucrarea omeneasca. inainte, adica: poate ca toti sunteti hirotesiti de mult duhovnici si aveti experienta mare, dar potential, unul sau doi dintre fratii mei ar fi putut fi hirotesiti duminica asta - mai rasalaltaieri. Ce experienta ar putea avea acestia pana astazi? Si totusi, suntem duhovnici; de alaltaieri sau de mai multi ani, dar suntem duhovnici. Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie sa o cautam si sa vina inainte de formarea si experienta noastra. Experienta si formarea noastra sunt bune pentru imbogatirea si a noastra si a Bisericii si pentru multe lucruri, fiindca omul este si el impreuna lucrator cu Dumnezeu in mantuirea omului, dar pana la urma doar puterea lui Dumnezeu este cea care mantuieste, si deci inainte de lucrarea omului si, in sfarsit, dupa lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mantuieste si prin mine pe cei care vin catre mine. Cum putem intra noi in posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita in lucrarea noastra? Nici nu stiu cum sa exprim lucrul acesta, dar intelegeti ce vreau sa spun: adica sa nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci sa fie lucrarea dumnezeiasca prin mine, omul. Cum spunea un preot ortodox de la Paris: Ce caut eu, ca duhovnic? Sa fac pe ucenicul meu intru chipul si asemanarea mea? Anatema! Eu trebuie sa intru - si aici il citez pe parintele nostru Sofronie - de-mi ingaduie Dumnezeu, in lucrarea Lui de mantuire si a omului, persoana pe care a adus-o Dumnezeu catre mine, si a lui Adam, fiindca "nici un om nu este o insula", cum spunea un predicator englez in secolul XVII-

XVIII. Precum este Dumnezeu, unul in trei persoane, asa si noi, intr-o multime de persoane un singur om. Deci "mare si infricosata este taina mantuirii", in care Dumnezeu ne invita pe noi, neputinciosii, noi insine pacatosi, sa lucram impreuna cu El. Sfantul Apostol Pavel are un cuvant foarte indraznet: "Sa implinesc ceea ce lipseste jertfei lui Hristos". Spre a nu face din duhovnicie o lucrare omeneasca, cred ca noi, daca vrem sa fim astazi duhovnici buni, trebuie sa invatam taina rugaciunii. Prin rugaciune, sa nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin rugaciune, sa primim in inimile noastre nasterea unui cuvant. Adica Dumnezeu sa nasca in inimile noastre cuvant pe care sa il dam celui care il cauta - ori un cuvant de indrumare, dar chiar si cuvantul de rugaciune, adica nu cuvant omenesc. Sfantul Serafim spune - si Sfantul Siluan, si el spune - ca "atunci cand vorbeam omeneste puteam gresi". Si Sfantul Siluan adauga: "si greselile pot fi mici, dar ele pot fi si mari", fiindca, asa cum vorbeam adineauri, ce este mantuirea omului: indumnezeirea omului, mantuirea Adamului intreg in fiecare persoana care se mantuieste. Sfantul Siluan, intr-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (era o intrebare retorica): "Parinte, cum vorbesc cei desavarsiti?" Si Stratonic n-a stiut sa raspunda. Iar Sfantul Siluan i-a spus: "Cei desavarsiti nu vorbesc niciodata de la ei, ci intotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul". Iata ca, intr-un fel, desavarsirea - cel putin la nivelul acesta -nu e asa de grea. Nu noi trebuie sa nascocim desavarsirea cuvantului, ci sa o cautam la Duhul. Spunand asta, chiar ma rog Domnului sa ne dea El insusi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar si fiecarui crestin care vorbeste cu un alt crestin, cuvant de mantuire, fiindca - si acesta e un lucru important, cred mantuirea nu este ceva prescris intr-o carte, un raspuns de tip "pagina 37, paragraful 3"; mantuirea este un cuvant tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a nascut in lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvant. Vedeti in Pateric cum vine un calugar la un avva cutare si cere cuvant. Si avva zice: "Pastreaza-ti chilia. Mananca, bea, dormi, fa tot ce vrei, dar nu iesi din chilie". Altul are aceeasi cautare: "Cum sa ma mantuiesc, avva?" Si avva ii zice: "Pastreaza postul pana la ora 6:00". Poate sa iasa din chilie, poate sa intre, sa faca ce vrea, dar postul sa-l pastreze. Altuia ii spune ceva despre ganduri, altuia ii spune alt lucru... Si, cum spunea parintele Sofronie, aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrina scrisa intr-o carte; e vorba de o strategie duhovniceasca, unde

duhovnicul intelege fiindca Duhul ii naste cuvantul in inima si intelege ca strategia, pentru omul acesta, este punctul acela. Intareste-ti armata in punctul acela; daca in punctul acela tu reusesti, in rest o sa-ti fie relativ usor. Mantuirea iti e deja asigurata. Daca toate punctele le intaresti, dar acolo este o spartura mare in peretele cetatii tale si o lasi libera, pe acolo navalesc armatele vrajmasului si nimic n-ai facut cu mantuirea ta. Deci, este vorba de a gasi care este acea gaura in perete pe unde pot navali armatele.De aceea e nevoie sa intram in lucrarea lui Dumnezeu, sa cautam cuvant dumnezeiesc. De toate este nevoie, si de psihologie, si de pregatire; dar atata timp cat n-o avem, cu frica si cu cutremur sa cautam ca Dumnezeu sa nasca in inimile noastre acel cuvant de duh si de adevar. As vrea sa spun ca duhovnicia nu este istorie, nici morala, nici psihologie, nu este nici lucru trupesc, ci inglobeaza in ea toate acestea, dar este duh si este adevar - cuvintele Mantuitorului. Si iar cuvintele Mantuitorului: este duh si este viata, precum Mantuitorul spunea despre cuvantul pe care il dadea Apostolilor. Or, acest cuvant trebuie sa-l cautam in rugaciune: in rugaciune sa se nasca, in rugaciune sa-l dam si in rugaciune sa fie primit si cautat de ucenicii nostri. As vrea sa va spun un lucru despre care ne-a vorbit mai deslusit parintele nostru duhovnic Sofronie in ultima vreme si pe care mai deslusit am inceput sa-l inteleg in ultima vreme, si anume cum se poate ca duhovnicia sfintiilor voastre sa fie astazi duhovnicie inalta. Adica tot ce este lucrare omeneasca este o periferie sau un fundal, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta in duh, care se face asa: pregatiti-i pe ucenicii sfintiilor voastre sa vina la spovedanie cu rugaciune. Rugaciune nu inseamna nimic special; sa citeasca ce scrie si in carti, dar mai ales sa-si dea seama si ei, si noi, ca dialogul nostru este cu Dumnezeu, si nu cu omul. Amintiti-va de cuvintele asemanatoare ale Sfantului Pavel, care atunci cand L-a vazut pe Hristos, s-a dus in pustie, sa se pocaiasca. Si s-a intors in puterea duhului, oarecum ca si Mantuitorul, dupa 40 de zile de pustie, ca sa devina Apostolul neamurilor. Si Evanghelia lui nu de la om a luato, nici de om nu a fost data, ci de la Hristos. Cu fiecare dintre noi, intr-o anumita masura si intr-un fel diferit in viata fiecaruia, se petrece in fond acelasi lucru. Ceea ce facem noi nu este de la om si nu este primit de la om, in esenta - multe primim de la om si imbogatim lucrurile acestea, si pe noi insine, si pe cei care vin la noi - ci este lucru dumnezeiesc. Deci,

sa vina ucenicul in rugaciune, in conversatie cu Dumnezeu. Si conversatia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un "guru", eu sunt un duhovnic. Iar un duhovnic nu stiu cum sa-1 definesc, dar poate nici nu e nevoie; vom vorbi despre taina acestei lucrari in esenta ei. Deci, ucenicul vorbeste cu Dumnezeu: "Doamne, Tu auzi rugaciunea mea, dar eu nu aud cuvantul Tau". Un exemplu mai usor: "Nu stiu pe ce cale sa o iau in viata: sa fac lucrul acesta sau sa fac lucrul celalalt. Doamne, miluiestema si deschide-mi ochii. Ma duc la slujitorul Tau, Doamne, si prin el sami dai cuvant". Slujitorul nu gandeste in sensul omenesc. Aici e un lucru pe care trebuie sa-l invatam: este gandire si gandire. Bineinteles ca gandim, dar mai ales cautam prin rugaciune. Rugaciunea noastra, ca duhovnici, trebuie sa fie in general si o rugaciune zilnica; poate o stare de rugaciune in toata clipa, ca Dumnezeu sa ne dea cuvant. Nu eu sa spun cuvant in chipul si asemanarea mea, ci - cum am mai auzit la un duhovnic -"Doamne, da-mi macar din greseala sa spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!" - adica nestiut mie. Ma bazez acum si pe cuvantul Sfantului Serafim de Sarov, care era intr-adevar un cunoscator de taine si de inimi. Vine odata un om la el si sfantul ii spune acestuia lucruri nemaipomenite: "Spune-i surorii tale Tatiana ca nu ea trebuie sa se casatoreasca. Tu te vei casatori; ea sa devina calugarita". Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe de-astea cu Sfantul Serafim. Cum stia el de numele Tatiana, ca voia sa se casatoreasca s.a.m.d.? Un om il intreaba intr-o zi pe Sfantul Serafim: "Parinte, cum vezi asa de limpede toata inima mea si viata mea?" Si Sfantul Serafim a marturisit: "Eu nu vad nimic, eu nu stiu nimic; eu ma rog, si primul gand care vine in inima mea il iau drept cuvant de la Dumnezeu, si pe acela il dau. E Dumnezeu care stie taina vietii tale si taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic". il parafrazez pe Sfantul Serafim, dar cred ca nu gresesc, acesta este rolul pe care trebuie sa ni-l insusim: sa putem da celui care vine la noi cuvant care se naste in inima noastra din rugaciune. Aici intervine o greutate: ce este un duhovnic bun? - intrebam adineauri. Si zic in contextul acesta ca duhovnicul este bun in masura in care stie sa se roage si sa caute cuvant de la Dumnezeu, stergandu-se pe sine din fata omului, cautand adica la Dumnezeu ca El sa-i puna in inima cuvant, stiut sau nestiut lui, inteles sau neinteles lui, dar cuvantul pentru ucenic sa fie

drept. Si pentru rugaciunea asta, buna sau proasta, inflacarata sau neinflacarata, cred ca Dumnezeu va face taina asta cu noi; si se vor uimi si ucenicii vostri, dar si mai mult ne vom uimi noi insine. Ma iertati ca vorbesc asa; nu stiu, poate ca vorbesc ceea ce deja stiti prea bine. Dar am intalnit in viata mea multi, unii chiar preoti, care nu stiau tainele acestea, si as vrea totusi sa le impartasesc sfintiilor voastre si sa le subliniez. Revin: aici intervine o noua greutate in a fi duhovnic bun; intervine ca in toate tainele bisericesti. Cum se savarsesc tainele bisericesti? in virtutea vredniciei noastre de om? Biserica, de la inceput si pana astazi, spune: nu pentru vrednicia preotului. Si-l mangaie pe credincios: "nu pentru vrednicia preotului - n-ai nevoie sa-l critici sau sa-l ataci daca vezi in preot nevrednicii -, ci pentru credinta ta"; pentru rugaciunea ucenicului se naste in preot, vrednic sau nevrednic, cuvant de la Dumnezeu. As vrea sa aduc doua cuvinte - unul de la Sfantul Siluan: un tanar i-a pus Sfantului Siluan intrebarea asta tragica pe care si-o pune si Prea Sfintitul: "De ce sunt asa de putini duhovnici buni astazi?" Si Sfantul Siluan ii da un raspuns probabil neinteles de tanar si neinteles de mine multi ani, dar in perspectiva pe care o dezvolt acum e din ce in ce mai inteles. Sfantul Siluan zice: "Fiindca nu sunt ucenici buni". Cuvantul Sfantului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe ruseste, "ucenic" - mai ales in cadrul manastiresc - se spune "paslusnik"; "paslusnik" inseamna si "ascultator". Deci, mai ales in cadrul calugariei, ucenicului i se spune "ascultatorul"; e staretul si ascultatorul. Deci: de ce nu sunt stareti buni? Fiindca nu sunt ascultatori buni. Parintele Sofronie cita si el, nu stiu daca nu din Iezechiel proorocul, care spune undeva ceva de felul acesta: "Daca prorocul lui Dumnezeu se va gasi mincinos, este pentru ca Eu, Domnul Dumnezeu, l-am intunecat pe acel prooroc". De ce? "Pentru indaratnicia poporului Meu. Fiindca poporul Meu a cautat cu o inima dubla, fatarnica, cuvant de la Dumnezeu, prin proorocul meu." Eu, Domnul Dumnezeu, intunec proorocul meu cel mare si drept si adevarat, si va spune minciuna. De ce? Fiindca poporul Meu este cu inima fatarnica. Intr-o zi, cand am inceput sa inteleg taina asta, am mers la parintele Sofronie si i-am spus: "Parinte, atunci, in duhovnicie este fiul care isi naste pe tatal!" Si l-a pufnit rasul pe parintele Sofronie, dar a spus: "Asa e. Este fiul care isi naste pe tatal". Adica daca tu, ascultatorule, tu, ucenice, vii cu rugaciune

si cu inima nefatarnica si vrei sa stii, eu chiar daca sunt Iuda, care maine il voi trada pe Hristos, astazi iti voi fi duhovnic. Si pentru noi asta este si incurajare, si infricosare, fiindca noi trebuie sa fim la nivelul acestei maretii, acestei taine infricosatoare, intr-adevar. Da, incurajare; pregatiti-va ucenicii in felul acesta: "Nu veniti la mine daca nu aveti intai rugaciune catre Dumnezeu". Bine, poate nu de prima oara - vorbesc acum un pic formal, pentru ca nu pot sa vorbesc de fiecare caz in parte; dar aici Dumnezeu, nadajduiesc, da intelepciune fiecaruia dintre noi ca sa stim cu fiecare caz cum sa facem. Vorbesc de generalitati, si generalitatile, precum stiti, sunt limitate, dar cazurile sunt fara de limita, in general, pregatiti-l pe ucenic sa vina stiind ca nu cu duhovnicul vorbeste: "Nu cu mine sa vorbesti, fiule duhovnicesc (sau fiica); cu Dumnezeu sa vorbesti! Eu nu fac altceva decat sa te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, in rugaciunile mele de seara si de dimineata, ca Dumnezeu sa-mi dea cuvant pentru tine, ca Dumnezeu sa nu ma lase sa-ti spun cuvant nefolositor, darmite cuvant daunator mantuirii tale". Atunci incepe sa fie o duhovnicie adevarata. Inca un amanunt al duhovniciei: taina spovedaniei. Stim ca preotii trebuie sa tina taina spovedaniei. Dar sa nu credeti ca asta e numai ca sa ocrotim de durere si de rusine si ca sa incurajam sufletul care vine la noi sa se deschida fara frica. Nu este numai asta; este o lucrare mult mai mare. in taina duhovniciei, precum probabil toti stiti, mai ales a spovedaniei, nu poate sa patrunda diavolul. Dar diavolul, care e si viclean, nu numai rau, stie el cum sa invarta lucrurile ca sa ghiceasca. Dar cu cat il lasam sa ghiceasca mai putin, cu atat o sa avem mai mult ragaz sa se intareasca sufletul care vine la noi. As vrea sa adaug ca in Rusia tarista era o lege civila conform careia, in drept, marturia preotului era fara valoare. Era multa persecutie si atunci, in vremea lui Petru cel Mare, impotriva Bisericii, dar acesta era un lucru intr-adevar minunat, fiindca prin asta legea voia sa ocroteasca taina duhovniciei; preotul sa nu aiba dreptul sa dea marturie, nici buna, nici rea, fiindca nu e vorba de asta in preotie, ci e vorba de a pastra taina duhovniciei. Dar nu numai preotul, fiindca nu este numai o etica profesionala, ca pentru doctori, ci este, iarasi, o lucrare in duh. Daca ucenicul nu pastreaza taina, apoi taina este aproape anulata. Fiindca daca incepe ucenicul sa spuna: "A, duhovnicul meu mi-a spus asa si pe dincolo", doua lucruri se intampla: tu, ca duhovnic, nu poti sa

dai prajitura unuia si bici celuilalt pentru acelasi pacat, dupa intelepciunea ta de duhovnic stiind ce anume il va mantui si pe unul si pe celalalt, pentru ca este nevoie ca duhovnicul - vorbim din nou de putere, a putea da viata - sa aiba libertate sa dea unuia prajitura si altuia bici, stiind ca unul prin prajitura se va mantui si altul prin bici. Dar daca fiecare incepe sa vorbeasca, o sa se sminteasca. Si la Avva Pimen avem o semismintire dintr-asta, dar el era mult prea intelept ca sa se sminteasca. Auzind ca duhovnicul ii spusese lui: "Lasa gandurile sa intre si lupta-te cu ele in inima", iar altuia: "Nu lasa ca gandurile sa intre in inima, ci leapada-te de ele cum vezi ca au venit", tanarul Pimen s-a dus inapoi la avva si l-a intrebat: "Ce e asta, ca mie imi spui una si celuilalt parinte altceva?" Duhovnicul i-a raspuns: "Pimen, fiule, mi-ai spus sa-ti vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ti-am vorbit. Eu ti-am spus ce fac eu!" Si parintele Sofronie explica asa: calugarul celalalt era - hai sa zicem o erezie - "calugar de rand" (om de rand nu exista; fiecare e diferit, dar totusi, exista un adevar si in asta); nu ajungea la un anumit nivel de duhovnicie. Daca ar fi lasat gandurile sa intre in inima lui, si-ar fi spurcat inima si nu se stie cine ar fi biruit -sau, in orice caz, s-ar fi slabit foarte mult prin aceste ganduri. Pimen insa era asa de plin de har in tineretea lui, ca spunea parintele Sofronie - duhovnicul a observat ca in orice caz harul ar fi biruit in inima lui. Dar el, fiind asa de plin de har, daca nu lasa gandurile sa intre, sa se lupte cu ele in inima lui, nu ar fi stiut mai multe elemente - aici vorbim de elemente omenesti si de experienta omeneasca - care ii vor fi fost de mult folos in povatuirea celorlalte suflete. Pimen stia nu numai calea harului, dar si viclesugurile gandurilor celor rele, fiindca se luptase cu ele in inima. Si intr-adevar, a devenit un "pimin", adica un pastor, asa cum proorocise unul: "Pimen, pastorale, de numele tau va rasuna toata pustia". Vedeti, nu numai in duh era mare, dar duhovnicul l-a pregatit si cu arme mai omenesti, de care este nevoie. Acum vreau sa revin la tema: unuia i-a spus alba si altuia i-a spus neagra. Este nevoie ca duhovnicul sa aiba libertatea asta. Daca stiti ca ucenicul pastreaza taina, puteti sa faceti cu el ce vreti - adica mantuire, nu asa cum se spune: "faci ce vrei". Daca stiti ca nu tine taina, o sa fiti cu mainile incatusate in duhovnicia voastra fiindca ucenicul nu va tine taina. Dar nu e numai asta; e, iarasi, o taina mai mare, o taina in duh: cand ucenicul risipeste cuvintele si povatuirile pe care i le-a spus duhovnicul, vrajmasul nostru prinde mai repede de veste ce s-a

intamplat, care e punctul slab, si stie unde sa atace. Uitati-va la povestea din rai (ingaduiti-mi sa parafrazez, ca sa aduc mai la zilele noastre conversatia): dupa ce Dumnezeu i-a spus lui Adam: "Din toate acestea vei manca, dar din acel pom sa nu mananci, pentru ca in ziua in care mananci vei muri" (nu as zice ca il opreste, ci ii dezvaluie tainele cele din rai) vine sarpele la Eva, pentru ca a gasit-o mai slaba - nu stiu de ce, dar se vede ca acesta era faptul - si incepe a-i spune: "Nu cumva Dumnezeu ti-a vorbit ceva de pom, de a manca, a nu manca...?" - o trage de limba. Ma iertati ca parafrazez in felul asta, dar el era mult mai intelept si n-a vorbit asa cum vorbesc eu acum; a vorbit mult mai la sigur, ca si cum stia el toate. Asa face inselatorul si prin oameni, si prin ganduri (adica vrajmasi vazuti si nevazuti), ne trage de limba. Si sarmana Eva, ca un copil nevinovat, ii spune tot. Noi spunem in rugaciune "ca nu voi spune taina Ta vrajmasului Tau", dar Eva ii spune: "Dumnezeu a zis ca din toate putem manca, dar numai din pomul acela de-acolo sa nu mancam, fiindca vom muri". "Aa, bun! Acum stiu unde sa dau!" - zice dracul. Si stim cum a lovit si stim unde a lovit. Lucrai acesta trebuie evitat in taina duhovniciei. Formati ucenicii pe calapodul asta: taina sa ramana taina, asa cum facea Biserica la inceput. Spovedania nu este un lucra neaparat tainic. Au fost mai multi, ca si cel din "Scara", care s-au spovedit public. La inceput, spovedania era publica. Dar as zice: ce fel de public, pentru ca cei care asculta duhovniceste, cei care sunt in stare sa planga cu durerile fratelui pacatos, care este pacatos ca mine, ca mine n-ajunge la slava lui Dumnezeu si care este in stare sa se roage plangand si aude taina spovedaniei cu rugaciune. Pai, dracul nu poate intra in unul ca acesta, cum nu poate intra in duhovnic. Asa era comunitatea din Ierusalim. Dar am cazut cu totii. Acum nu numai ca nu putem asculta, dar ne smintim. Si poate chiar, cum spunea o poveste, ca un duhovnic descoase pe un copil mic in spovedanie daca n-a facut cumva asta si aia, si la un moment dat copilul spune: "Nu, asta n-am facut-o, dar e o idee buna!" Adica i-a bagat in minte ce sa faca. Despre spovedanie as vrea sa mai spun unul sau doua cuvinte pe care leam trait eu ca fiind foarte importante. Sunt multe; este un valmasag de ganduri, parinti sfinti - ma iertati, dar poate Domnul ne-o da si o completa ce nu putem face noi. Un lucru important in spovedanie este

insusi sensul marturisirii, al spovedaniei. Ce este spovedania? Daca imi iertati indraznirea asta, voi spune ca a devenit un lucru prea clinic. Spovedania nu inseamna numai a spune un numar de ganduri sau de fapte pe care le-am facut, asta e un bun inceput pentru un incepator. Spovedania, ca tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului. Prea Sfintitul spunea despre Adam ca nu i s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era in Adam? Era o inchidere fata de Dumnezeu. Daca ar fi spus: "Doamne, am pacatuit, am facut ce ai spus sa nu fac, iarta-ma!" - sau cum avem in rugaciunile noastre: "Eu, ca un om, am pacatuit; Tu, ca un Dumnezeu, iarta!" - Noi stim ca Dumnezeu l-ar fi iertat; n-avem nevoie de vreo dovada. Fiindca daca noi, intr-o zi sau de mai multe ori am facut o spovedanie mai adevarata, mai cu durere, mai cu intelegere, pai stim in ce fel am zburat... Am auzit asta si de la copii care s-au spovedit asa: un copil de sapte ani, cand si-a sfarsit spovedania, zburda prin biserica! Spunea: "Parinte, acum pot sa fug!" Vine inapoi: "Nu numai pot sa fug, pot sa zbor!" Si intr-adevar, ne simtim sufletul curat. Cu cat era mai mare intunericul - ca sa-l citez pe Sfantul Pavel: "Acolo unde s-a inmultit pacatul" - cu atat mai mare e bucuria si usurarea sufletului, adica "prisoseste harul". Ce greutate are Dumnezeu sa ierte un pacat? Si in legatura cu acele trei zile ale Sfantului Sisoe, parintele Sofronie mai adauga si dansul: "De ce trei zile? Daca un suflet s-a pocait desavarsit si il doare pentru ce a facut, de ce sa nu poata astazi?" Si raspundea: "Fiindca in pustie voiau sa tina o viata deosebit de riguroasa, si ca sa nu cada nivelul acelei rigori, a spus Sfantul Sisoe "in trei zile sunt sigur ca Dumnezeu il poate mantui". Acesta e un cuvant pe care nu l-as spune cu usurinta. Mai e un lucru foarte important: vointa proprie. Daca eu nu voiesc sa ma mantuiesc, pai nimeni nu poate voi pentru mine. Si aici este inca o greutate a duhovnicului: cum poate sa fie duhovnic bun in aceste conditii? Trebuie mai intai ca ucenicul sa fie bun. Dar nu o imbunatatire din aceasta pentru care trebuie 60 de ani de rugaciune si 20 de invatatura, ci o intelegere, o dibuire, un chitibus - iertati-mi cuvantul duhovnicesc si pentru duhovnic, si pentru ucenic. in ucenic trebuie totusi sa se nasca o dorinta de mantuire asa incat sa poata si acel ucenic sa spuna ce am auzit de la parintele Sofronie: "Cine poate sa se teama mai mult pentru mantuirea mea decat eu insumi?" Dar lucrul asta nu e adevarat pentru fiecare. Deci, in intelepciunea noastra omeneasca si in pregatirea noastra omeneasca si in psihologie si altele, trebuie sa

incercam sa intram in relatie cu cel in a carui mantuire intram noi, ca duhovnici, in asa fel incat sa putem inspira acel suflet sa doreasca, sa pofteasca din toata inima mantuirea. Asa cum poftim patimas cele ale trupului, si chiar cu mult mai mult, sa poftim cele ale duhului, pentru ca nimic sa nu ne opreasca in goana noastra dupa duh. Sa ne fie teama frica lui Dumnezeu, frica de a-L pierde pe Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu cu atata gingasie Se retrage de la mine, incat nici nu observ decat la un moment dat ca nu mai am rugaciune, ca m-am racit in duh, ca si Adam si Eva, ca m-am dezbracat de harul pe care il avusesem adineauri sau candva sau dupa Liturghie, dupa impartasanie, si acum nu1 mai am. Unde am pacatuit, unde am facut ceva de s-a despartit de mine lumina mea, viata mea, Dumnezeul meu? Deci, partea duhovnicului este sa-i pregateasca pe ucenici sa vina cu rugaciune la el. Duhovnicul si el trebuie sa-i intampine cu rugaciune, ca Dumnezeu sa lucreze in acele inimi prin inima lui, in virtutea hirotoniei si a hirotesiei sale si in virtutea cautarii si rugaciunilor ucenicilor. Mai important este ucenicul decat duhovnicul. Daca puteti sa dezvaluiti acest aspect ucenicilor, ucenicii vostri va vor face proroci si voi va veti uimi de ce va fi iesit din gurile voastre - si aici repet ce ne spunea noua parintele Sofronie acum multi ani. In al doilea rand - dar nu stiu care e primul si care e al doilea -inspiratia. Trebuie insuflare duhovniceasca. Cand vedem un suflet nepasator, un suflet caldut sau rece, sa cerem cuvant de la Dumnezeu prin care sa putem trezi la viata acel suflet, suflet rece din care dintr-o data sa iasa para de foc, ca ingerii, ca heruvimii, ca serafimii lui Dumnezeu. Aici, iarasi, nu este lucrare omeneasca. Duhovnicul are puterea asta, limitata totusi de atitudinea si persoana - nu personalitatea! - celui care vine la el. As vrea sa mai spun un cuvant despre spovedanie, acesta deja in legatura cu o pregatire omeneasca. De ce nu se spovedesc curat de multe ori oamenii - mandrie, rusine, frica...? Mandria, intr-un fel, o putem da la o parte, in sensul ca mandria a fost primul pacat si este ultimul pacat de care ne descotorosim, cum ne-au spus cei mai mari sfinti, adica acesta e ultimul pacat cu care inca au de furca. Deci, mandria este intotdeauna si pretutindeni prezenta. Ca duhovnici, trebuie sa dibuim, in Dumnezeu si in felurile in care am zis, care efect al mandriei trebuie atacat intai si in ce fel.

Vorbesc acum de rusine si de frica, si vin la gandul pe care l-am impartasit cu sfintiile voastre la inceput: cum se face ca Dumnezeu imi ingaduie mie, imi da aceasta cinste sau chiar tolereaza ca eu, pacatosul, sa intru in lucrarea dumnezeiasca mantuitoare a lui Dumnezeu si sa dea pe mainile mele pacatoase un alt pacatos, pe care trebuie sa-l mantuiesc?! In primul rand, tocmai fiindca sunt pacatos. Ce ne-a zis Mantuitorul: "Nu judecati ca sa nu fiti judecati" - adica, dupa cum spun parintii, daca judeci pe cineva sau osandesti un frate si nu te pocaiesti, negresit vei cadea si tu in acelasi pacat, mai curand sau mai tarziu. Si de ce? Am inteles, din amara experienta - ma bucur si multumesc Domnului ca am inteles atata macar - ca se intampla asa pentru ca sa ma invete Dumnezeu pe mine compatimirea. Compatimirea, adica impreuna-patimirea; daca eu sunt pacatos, inteleg ce inseamna a fi pacatos. Daca vorbim de rusine si de frica, stiu ce e rusinea, stiu ce e frica. Deci, trebuie sa invat eu, pacatosul, si am toate elementele sa inteleg pacatul intocmai. Aici e taina intelepciunii - imi pare rau ca in romana nu exista un cuvant ca in slavona, "hitrosti". As vrea sa fabric un cuvant: din cuvantul hatru, care are si sens de mucalit si de smecher (dar cuvintele astea sunt, iarasi, nu la nivelul duhovnicesc), as vrea sa fac cuvantul "hatrenie", adica o intelepciune smechera, o intelepciune care stie sa dibuie toate, dar totusi, intelepciune, si intelepciune iubitoare; o "hitrenie", daca imi ingaduiti acest cuvant. Adica duhovnicul trebuie sa aiba gingasia asta, intelepciunea asta si smecheria asta pe care vreau s-o numesc hitrenie de a lua pacatul si de al face pe pacat sa se doboare cu pacatul, precum si Mantuitorul nu cu viata a biruit moartea, ci cu moartea a biruit moartea. Adica: pacatul, in mine, devine un izvor de intelepciune, un izvor de experienta cu care pot sa ma impartasesc cu impreuna pacatos fratele meu, care vine la mine, nicicum sa-l judec! E nevoie de pacat ca sa nu-l judec pe frate? Nu-i nevoie, ca altfel, Maica Domnului ar fi cea mai mica dintre sfinti si Dumnezeu ar fi neputincios. Nu-i nevoie de pacat ca sa pot sa ma impartasesc cu fratele meu - nu pacatos sa ma impartasesc, ci sa ma impartasesc cu firea fratelui meu si cu sufletul lui. Nu-i nevoie de pacat ca sa am intelep-! ciunea sa stiu ce e pacatul, dar daca n-am stiut mai bine, macar; pacatul sa-l intrebuintez spre zidirea aproapelui si a mea. Uitati-va la cei doi frati, fiul risipitor si fratele sau. La sfarsitul parabolei stim ca fiul risipitor e mantuit. Cine il va mai amagi acum pe fiul risipitor cu bani, cu placeri sau cu altceva? Nimeni! Dar fratele este

neincercat inca; a trait corect exterior, dar launtric se vede ca are ceva gaunos in sufletul lui, ca este prins de zavistie, de pizma fata de frate, in loc sa fie bucuros si cu dragoste. Nu stie sa com-patimeasca; vede un frate care "a risipit banii tatalui meu si uite, acuma tatal ii da mai mult decat mie!" Si cand tatal ii spune: "Ce se intampla cu tine, fiule?" ii raspunde: "Ei, cand fiul tau asta vine inapoi, care si-a mancat viata cu desfranate..." Si tatal ii spune: "Fiule, fratele tau acesta..." - adica compatimire. Ma iertati, sar un pic inapoi: ce a l facut fiul risipitor? De ce nu s-a dus sa intrebe pe tata: "Tata, ce inseamna asta?" N-avea dragoste pentru tata, sau incredere, asa cum fiul risipitor avusese incredere cand cazuse mai jos decat toate: "Ma voi intoarce catre tatal meu. Cum? Numai sunt vrednic sa ma numesc fiu, dar o sa-i spun: Slujitor iti sunt; decat sa lucrez astuia, tie iti voi lucra, si da-mi plata mea si iti voi multumi din toata inima". Fratele fiului risipitor se duce la un slujitor si il trage de limba: "Ce s-a intamplat?" "A - zice celalalt - fratetau a venit inapoi teafar". Ce stie slujitorul despre acel om? Tatal este cel care are gingasia si durerea pentru fiul care s-a pierdut; fiul caruia i-a dat liber banii, stiind ce este, si l-a lasat. Acel tata este insusi Dumnezeu cu Adam. Si tatal, prin gingasia si dragostea lui, a putut sa nasca in acel fiu risipitor incredere, la sfarsitul ratacirii lui, ca sa vina catre tatal si sa ceara mantuire. Si iata ce mantuire i-a dat, ca el venea ca rob! Si acum tatal 1a facut mai presus decat toti, ca ii da si cununa, si inel, s.a.m.d. Daca fratele acelui fiu risipitor s-ar fi dus la tatal, tatal i-ar fi spus nu "ca a venit teafar si ca ne bucuram", asa cum a spus slujitorul, servitorul; servitorul numai asta vedea, numai asta intelegea; tatal i-ar fi spus: "Fiule, in primul rand n-ai de ce sa fii gelos. Tu intotdeauna cu mine esti si nu numai vitelul cel ingrasat, ci toate, tot ce este al meu este al tau" si parintele Sofronie adauga: "Aici este Dumnezeu care vorbeste lui Adam: "Tot ce este al Meu este al tau" - nu ca Irod, care a fagaduit pana la jumatate din imparatie; Dumnezeu fagaduieste toata imparatia si pe El insusi lui Adam". Si zice: "Fratele tau nu atata ca a venit teafar, dar ca era pierdut si s-a gasit; ca era mort si a inviat". Vedeti care este gingasia dragostei parintesti! Nu ca a robului - acum sar un pic, facand o alta paralela: si noi, ca duhovnici, sa fim parinti, si nu robi; sa fim pastori buni, si nu naimiti, in lucrarea cea dumnezeiasca infricosatoare incredintata in mainile noastre. Si deci, cunoscand din pacatele noastre, sa punem prin "hitrenie" intru zidire experienta noastra nefericita

-zidirea noastra si a aproapelui. Nu stim noi ce este rusinea? Nu stim noi ce este frica? Si cand vine un sufletel la noi, orisicine ar fi, cat de pacatos sa fie, noua sa ne fie frica pentru el, noi sa ne biruim rusinea pentru el, ingaduindu-i acestui suflet sa se dezbrace, ca Adam, care era gol inaintea lui Dumnezeu, si ca sufletului acesta gol inaintea noastra sa nu-i fie rusine, fiindca noi avem destula dragoste sa-l imbratisam uratit, gol, rusinat. Si in gingasia acestei dragoste sufletul care vine la noi poate sa se dezvaluie fara frica, fara pericol. Cand se dezbraca sufletul inaintea noastra, orisicine ar fi, sa inghetam de frica inaintea lui Dumnezeu, pentru ca acum avem lucruri foarte gingase in mainile noastre, acum fiecare miscare poate sa insemne viata sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu care, in felul acesta, este in mainile noastre - un dumnezeu in devenire este in mainile noastre; ce vom raspunde daca pe acest dumnezeu il vom preface in drac prin brutalitatea noastra, prin nechibzuinta noastra? Si asta ma duce la inca o tema - cu care ma apropii de incheiere. Ce este pocainta? Pocainta este un act ontologic, adica al firii - o fire care se preface din firea animalica in cea dumnezeiasca. Pocainta omului - si vas putea aduce mii de citate din Biblie - este Dumnezeu care se pocaieste in mine; care, nepacatos fiind si desavarsit, com-patimeste cu mine pentru moartea mea, pentru pierzania mea. Si noi, cand ne pocaim, intram in pocainta lui Dumnezeu. Si noi, duhovnicii, daca nu intelegem aceasta taina, vom calca cu bocanci cu cuie peste lucrul cel mai gingas, cel mai delicat. Ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu smerit si ne povatuieste catre smerenie nu fiindca suntem robi, ci numai ca sa devenim ca Dumnezeu, ca sa devenim dumnezei. Daca nu intelegem lucrul asta, intr-adevar, degeaba facem duhovnicie. Va deveni numai lucrare omeneasca; vom incerca sa facem un om mai bun, o societate mai dreapta, sa indreptam istoria putin, si vom da faliment. Daca vom intelege lucrul acesta si in acest duh vom merge inainte in duhovnicia noastra, vom face lucrare dumnezeiasca si ne vom putea permite sa lucram cele ale pamantului, si istoria, si etnia, si morala, si imbunatatirea, caci toate se vor savarsi izvorand din duh. Si, desi sunt zeci de ganduri care imi vin inca in inima, cu asta inchei: Dumnezeu sa ne miluiasca! Ma iertati, sfintiti parinti si Prea Sfintite, poate de prea multa indraznire. Nu pretind sa stiu mai mult decat sfintiile voastre, dar repet ca am impartasit ce am avut eu mai pretios in ideea ca, asa cum am vazut prin mai toata lumea, multe din cele ce am

primit noi de la Sfantul Siluan, prin parintele Sofronie, sunt putin cunoscute in lume. Sa ma ierte cei pentru care a fost de prisosinta si sa ma ierte si ceilalti pentru indraznire. Rugati-va si pentru mine, ca sa nu fie numai cuvinte in vant, dar traiesc si eu dupa cuvantul pe care l-am spus si in care cred. Parintele Rafail Noica - Cine te-a invatat pe tine, batrane, toate acestea si cine ti-a dat aceasta intelepciune? - Domnul meu, iti voi spune despre mine ca in toata vremea petrec in tacere si de ma rog ori cuget la cele cuviincioase, ma sarguiesc mai mult decat toate a fi in unire cu Dumnezeu si deplin impacat cu voia Sa. Invatatorul l-a lasat pe cersetor si mergand intru ale sale, lauda pe Domnul Dumnezeu care a dat atata intelepciune batranului cel sarac. Asemenea acestui sarman, orisice crestin care rabda necazuri trebuie sa stie cu credinta tare ca, fara de ingaduinta Domnului, nici o incercare nu se savarseste. Nu socoti ca trebuie sa rabzi din pricina rautatii omenesti, ori din alcatuirea imprejurarilor, ci ia aminte ca toate sunt din ingaduinta lui Dumnezeu. El este Cel ce va pedepsi, dar tot El, pe cei ce au rabdat cu multumire pedepsele Sale ii va saruta, ii va mangaia si le va darui milele Sale. Pleaca-te deci, si impartaseste-te din dumnezeiasca voie, care este buna si desavarsita si lucratoare a tot binele si incredintandu-te acesteia, asteapta mila lui Dumnezeu si rosteste pururea impreuna cu cuviosul Iov: "Cum a fost voia Domnului, asa s-a si facut; fie numele Domnului binecuvantat" (Iov 1, 21), si pururea iti adu aminte, ca mai pe urma, nenorocirile lui Iov prin vointa lui Dumnezeu s-au schimbat intr-un bine prea mare! Sfantul Dimitrie al Rostovului Smerenia In deplina opozitie cu mandria sta smerenia. Precum mandria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel si smerenia este maica tuturor virtutilor. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste smerenia temelia pe care

"se poate inalta fara nici o primejdie orice altceva" bun si mantuitor pentru noi. "Si iarasi, daca aceasta temelie lipseste, chiar daca cineva sar inalta, prin viata sa, pana la ceruri, tot ce a zidit cu usurinta se distruge si va avea sfarsit rau". Omul a fost creat pentru smerenie, iar nu pentru mandrie. O cunoastere de sine mai adanca si mai adevarata il poate incredinta de aceasta. Dumnezeu a randuit toate cele ce-l inconjoara pe om astfel incat acestea sa-i slujeasca acestuia spre smerire, iar nu spre mandrie. Priviti, de pilda, cat de neputincios este omul care tocmai s-a nascut! De cata truda este nevoie pentru cresterea si educarea lui! Ce animal, intreaba Sfantul Tihon de Zadonsk, are trebuinta de atata ingrijire, pana ce creste mare, precum omul? "Multe animale isi agonisesc singure hrana imediat dupa ce s-au nascut, pe cand omul cata vreme nu este purtat, imbracat de maini straine, hranit, incalzit si ferit de munci straine!" In alt loc acelasi sfant ne spune: "Noi ne nastem goi si in lacrimi; traim in necazuri, nenorociri si pacate; murim cu frica si suspine; suntem ingropati in pamant si ne prefacem in tarana." Iar Sfantul Simeon Noul Teolog, zugravind situatia smerita si nenorocita a omului, spune ca intreaga noastra viata este "lupta cu patimile, iar inlauntrul sau, inca inainte de patimi omul poarta gunoi si miasma." "Poate oare sa existe ceva mai lipsit de chibzuinta decat omul, care, vazandu-se acoperit de lepra, se mandreste numai cu aceea ca poarta haine stralucitoare si aurite?" Da, cunoasterea de sine duce, dupa marturia tuturor Sfintilor Parinti, la smerenie. "Fii atat de smerit, spune Sfantul Dimitrie al Rostovului, precum Dumnezeu te-a creat!" Si ca adaos, amintesc cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Si ce ai, pe care sa nu-lfi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?"(I Cor. 4, 7). Smerenia ce se naste din cunoasterea de sine nu chinuie, nu asupreste sufletul, ci il indeamna la umilinta si recunostinta fata de Dumnezeu, care este atat de bun cu noi, sarmanele Sale fapturi neputincioase. Smerenia nu este o resemnare lipsita de nadejde, o pierdere a personalitatii lipsita de vointa, ci avant inflacarat spre lumina. Ea este calea luminoasa spre rai, izvor de bucurii fara de sfarsit, dobandire a desavarsirii dumnezeiesti si umplerea vietii goale a omului cu frumusete

si sens dumnezeiesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub indrumarea Sfintilor Parinti, vom incerca in randurile ce urmeaza sa zugravim tocmai aceasta. Nu exista virtute mai incantatoare decat smerenia. Ea este izvor al tuturor binecuvantarilor, radacina a tot binele, maica a tuturor virtutilor. Si totusi, in ciuda tuturor acestor inalte calitati ale ei, smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporas in tufele inflorite ale celorlalte virtuti, de parca ea nu inseamna nimic si nu slujeste la nimic. Daca mandria poate fi asemuita cu stancile inalte de munte, goale si neroditoare, smerenia este ca o gradina inflorita sau o intinsa tarina roditoare, care se revarsa in departare printre valcele. Pe inaltimi nu creste nimic. Acolo domneste vesnic frigul. In vai se coc fructele dulci si granele pentru hrana. Sfantul Ioan Gura de Aur asemuieste pe oamenii mandri cu varfurile inalte si neroditoare ale valcelelor adanci, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Asa precum apa curge in jos, ocoleste dealurile inalte si cauta sa se verse in locul cel mai de jos, astfel si harul lui Dumnezeu ocoleste pe cei mandri si se revarsa asupra celor smeriti. Smerenia este raza a harului, venita din rai. Si prin ce schimbari ceresti trece sufletul cand in el patrunde raza harului! Pana de curand cufundat in intunericul noptii pacatului, el se trezeste deodata imbracat in lumina. Iar in aceasta lumina omul smerit incepe sasi vada propriile sale pacate si porneste sa se curateasca de ele, pe cand inainte de a fi invesmantat de lumina harului, toate in el i se pareau a fi in oranduiala deplina. Si acest lucru este firesc sa fie asa; numai luminat de sus omul isi poate vedea pacatosenia, intr-o incapere intunecata aerul nu pare plin de praf, ci intotdeauna proaspat si curat. Dar de indata ce o raza de soare patrunde in incapere, imediat vedem cat praf zboara prin ea. Astfel, smerenia il face pe om sa vada starea vrednica de plans in care se afla si il impinge sa porneasca la propria indreptare. Ea curata inima de multimea patimilor, impodobeste sufletul cu florile virtutii dumnezeiesti si astfel, treptat, aceasta naste toate virtutile, ea singura ramanand in umbra, caci aceasta este firea ei -sa nu se arate, sa nu fie slavita de oameni. Este asemenea radacinilor copacilor: in afara da roade minunate, insa ea ramane ascunsa in adancul pamantului. Caci daca

radacinile vor iesi din pamant, spre a fi vazute, copacul nu va mai avea fructe si se va usca. Astfel este si smerenia. Daca incepe sa se arate, virtutile dispar, iar omul piere duhovniceste. Una din cele dintai calitati ale smereniei este blandetea. Omul cu adevarat smerit este bland, nu numai atunci cand toti sunt atenti si amabili cu el, ci si atunci cand este hulit si ponegrit. El nu se tulbura, nu se infurie, ci toate le rabda in tacere. Cel smerit nu poate sa nu fie bland, caci il linisteste harul lui Dumnezeu ce se odihneste in el. Se spune ca marea, care este vesnic involburata si agitata, se imblanzeste cand asupra ei se lasa ceata deasa. Asemenea se intampla si cu sufletul nelinistit al omului, cand asupra lui se pogoara harul Sfantului Duh. Si un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, nelinistile sunt specifice sufletelor mandre. Sfantul Ioan Scararul spune: "In inimile blande Se odihneste Dumnezeu; iar sufletul nelinistit este salas al diavolului." Dumnezeu iubeste pe cei smeriti; acestora El li Se descopera si intru ei binevoieste! in Vechiul Testament El spune: "Spre unii ca acestia imi indrept privirea Mea; spre cei smeriti, cu duhul umilit si care tremura la cuvantul Meu!" (Isaia 66, 2). Omul smerit isi vede permanent neajunsurile. El nu osandeste pe nimeni, nu cerceteaza pacatele celorlalti, nu ia in batjocura, se socoteste pe sine ca fiind cel mai rau dintre toti oamenii. El este ascultator si supus fata de toti. Slujeste cu bucurie tuturor. Nu se manie atunci cand ceilalti primesc onoruri, nu pizmuieste slava celuilalt, caci el pentru sine nu cauta foloase lumesti. Privirea sa este indreptata catre cer. El cauta sa fie bineplacut lui Dumnezeu si de la El asteapta mila in ziua infricosatoarei Judecati. Omul smerit rabda cu barbatie dispretul celorlalti, si sincer socoteste ca merita aceasta. Se poarta cu blandete, sinceritate si plin de dragoste cu oamenii josnici, caci cei smeriti intotdeauna au o blandete minunata. Iar sufletul smerit, dupa cuvintele Sfantului Ioan Scararul, este "scaun al blandetii". Omul smerit nu are ganduri rele. Chiar daca ar avea un astfel de gand, ar fi degraba alungat. Cel smerit nu cunoaste viclenia. El nu se preface a fi binevoitor, caci este intr-adevar asa, nu cauta sa obtina foloase prin lingusiri si sa fie pe placul oamenilor, caci nu are nevoie de acestea.

El dispretuieste laudele si se bucura cand este umilit, deoarece vrea sa se faca urmator Domnului Iisus, Care pentru a noastra mantuire "S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facanduSe pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 7-8). Omul smerit nu vrea sa fie mai presus de invatatorul sau. intocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taina S-a ridicat, S-a incins cu stergar, Si-a suflecat manecile si a inceput sa spele picioarele ucenicilor Sai, intocmai si cel smerit este gata sa slujeasca tuturor ca un rob, fara sa vada in asta vreun merit. Caci el isi aminteste de povata Mantuitorului: "Daca Eu, Domnul si invatatorul, v-am spalat voua picioarele, si voi sunteti datori ca sa spalati picioarele unii altora;-Ca vam dat voua pilda, ca, precum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi" (Ioan 13,14-15). Omul smerit se teme de laude, in care se ascund atatea primejdii pentru suflet! El cauta adancimile umilintei si acolo se simte bine. Un astfel de om nu vorbeste mult, nu doreste sa-si arate intelepciunea, ci tace si raspunde cu blandete, "inceputul necautarii slavei desarte, spune Sfantul Ioan Scararul, e pazirea gurii si iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor, lucrarilor gandite ale slavei desarte. Iar sfarsitul (daca este vreun sfarsit al adancului fara fund) este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea." Omul smerit nu se tulbura din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el: de este laudat, nu socoteste ca lauda i se cuvine lui, caci simte ca nu inseamna nimic. De este vorbit de rau, el se socoteste pe sine a fi mult mai rau si isi spune in cugetul sau: "Ei nu ma cunosc, caci altminteri si mai rau ar vorbi despre mine". Daca este clevetit si osandit nu se nelinisteste si nu-si cauta indreptatire, caci se gandeste la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi judecate dupa moarte nu numai faptele, ci si gandurile oamenilor. Sfintii plini de adanca intelepciune, care au ajuns la desavarsire multumita smereniei lor, nu se suparau niciodata pe cei care le aduceau jigniri. Dimpotriva, ei vedeau in acestia binefacatori ai lor si de aceea ii iubeau in sufletul lor si se rugau pentru ei. Ei nu au urmarit atingerea vreunui tel lumesc, si nu s-au temut ca isi vor pierde reputatia, si de aceea cand erau

huliti rabdau, asteptand ca indreptatirea sa vina de la Dumnezeu. Noi insa, de obicei, ne maniem aprig impotriva celor care ne aduc defaimare, pentru ca tinem la parerea oamenilor despre noi si legam toate foloasele de care ne bucuram de ea. Sfantul Serafim de Sarov, care cu iscusinta a coborat in adancurile smereniei, ne invata sa nu ne tulburam atunci cand suntem jigniti. Iar daca este cu neputinta sa nu ne tulburam, atunci trebuie ca macar sa ne infranam limba, dupa cuvintele Psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grait" (Ps. 76, 4). Ca pilda de inalta smerenie si nemanie, Sfantul Serafim ni-l zugraveste pe Sfantul Grigorie al Neocezareei. Aflandu-se odata intr-un loc public, o oarecare desfranata a inceput a-i cere plata pentru pacatul pe care, chipurile, acesta il savarsise cu ea. Fara manie, sfantul spuse cu blandete unuia dintre insotitorii sai: "Plateste-i degraba pretul pe care il cere!" De indata ce primi plata necuvenita femeia a fost grabnic luata in stapanire de un duh rau. Atunci, sfantul, raspunzand la rau cu bine, a alungat prin rugaciune duhul din ea. O pilda minunata de adanca smerenie avem si in viata Sfantului Spiridon al Trimitundei. Desi era episcop si era cinstit de toti ca drept si facator de minuni, Sfantul Spiridon vietuia modest si se imbraca foarte simplu. Odata, la invitatia regelui a mers la palatul acestuia. Aici, una dintre slugi, socotindu-l vreun calugar simplu si sarac, a inceput sa-l batjocoreasca, l-a oprit sa intre si chiar la lovit peste obraz. Sfantul Spiridon, plin de bunatate, la intors si pe celalalt. Toti sfintii s-au distins printr-o astfel de smerenie adanca. Erau lipsiti de rautate ca porumbeii si numai intr-un caz se aprindeau cu manie sfanta: cand se intalneau cu oameni mandri ce nu se indreptau si cu tovarasii lor, ereticii. Sfantul Ioan Scararul da o definitie minunata: "In smerenie nu se afla nici cea mai mica ur-" ma de dispret, nici cartire sau impotrivire, fara numai atunci cand priveste credinta." Si cei smeriti se pot aprinde de ravna, insa numai atunci cand trebuie sa apere comoara credintei ortodoxe. Aceasta dovedeste limpede ca smerenia nu este vreo pasivitate indiferenta, ci adancime in care, asemenea apelor unui ocean, se aduna forte uriase care lupta impotriva celor mai puternici vrajmasi ai omului si ai mantuirii acestuia, demonii cei nevazuti, patimile dinlauntrul nostru si ereticii, acesti diavoli vazuti din afara noastra. Numeroase calitati ale smereniei se vadesc deosebit de limpede in pilda urmatoare.

Intr-o manastire vietuia un parinte sfant pe nume Agaton, vestit prin virtutile sale: smerenie si rabdare. Odata, au venit la el cativa frati hotarati a-l ispiti. Acestia ii spun: "Parinte, multi vorbesc despre cuviosia ta ca esti clevetitor si ca neincetat osandesti pe semeni". A cugetat batranul in sinea sa la acestea si zise in gandul sau: "Oare, nu am osandit niciodata, macar in gand, pe fratii mei?" si le-a raspuns: "Adevarat este ca sunt clevetitor si osandesc!" "Mai mult decat aceasta, esti si desfranat!", au continuat fratii. Sfantul Agaton si-a amintit atunci de cuvintele Domnului: "ca oricine se uita la femeie, poftind-o a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Matei 5, 28) si a recunoscut smerit: "Adevarat este, sunt desfranat!" Astfel, fratii au insirat multe pacate, invinuind pe Sfantul Agaton ca le-a savarsit, si de care acesta se recunostea deplin vinovat. in cele din urma, fratii i-au spus sfantului: "nu vom ascunde de tine si aceasta, ca multi socotesc ca esti si eretic!" Atunci ochii smeriti ai sfantului s-au aprins de ravna dumnezeiasca, iar acesta, cu mana ridicata, le zise: "Nu! Viu este Dumnezeu! Martor imi este ca nu sunt eretic!" S-au mirat fratii de acest raspuns energic, neasteptat, si l-au rugat pe batran sa-i lamureasca de ce a incredintat la toate invinuirile dintai, iar pe ultima a respins-o atat de hotarat. Atunci, Sfantul Agaton le-a spus: "Pacatele cele dintai de care m-ati invinuit le-am primit ca sa dobandesc smerenie si pentru ca voi sa nu aveti o parere inalta despre mine; pe cel din urma insa, l-am respins pentru ca erezia este indepartare de Dumnezeu, iar eu pazesc credinta sfanta, ca sa nu pier impreuna cu ereticii!" Toti acei Sfinti Parinti care au luptat neinfricati impotriva vrajmasilor ortodoxiei, nu au incetat o clipa sa fie intru totul smeriti cu inima. Si sfintii mucenici, care, plini de indrazneala, au marturisit numele lui Hristos, batjocorind nebunia chinuitorilor lor idolatri, au purtat adanc in sufletele lor constiinta smerita ca sunt pacatosi. Din toate acestea se vede ca smerenia poate fi, si este o lupta inalta. Dar chiar si in ravna sa sfanta pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit nu devine trufas sau semet, ci isi pastreaza modestia pentru ca stie ca orice are este primit in dar de la Dumnezeu, si il poate pierde daca se mandreste cu el. Cei mandri sfarsesc intotdeauna in chip tragic. Acela care a urcat in varful plopului, acela cu siguranta va cadea si isi va sparge capul. Cel smerit nu cade niciodata. Si cum ar putea sa cada? El se afla mai jos

decat pamantul! Mandria este asemenea unui balon de sapun, se umfla si zboara in inalt, dar intr-o clipita se sparge si dispare. Smerenia insa este asemenea copacului binecuvantat: cu cat radacinile ii sunt mai adanc infipte in pamant cu atat mai inalt creste. Asa precum asupra celor mandri se abate blestemul lui Dumnezeu: "Cel ce se va inalta pe sine se va smeri", tot astfel si cu cei smeriti se implineste binecuvantarea dumnezeiasca: " Cel ce se va smeri pe sine se va inalta." Paradoxul smereniei De smerenie este legat un minunat paradox: cu cat un om devine mai virtuos, cu atat se simte mai pacatos. Dar nu vedem, oare, acelasi paradox si in cazul mandriei, numai ca intors spre partea pacatului? Cu cat se mandreste omul mai mult, si astfel pacatuind, cu atat se socoteste pe sine mai drept. Inteleptul Pascal a inteles nemaipomenit acest lucru si la exprimat astfel: "Exista numai doua feluri de oameni: unii drepti, care se socotesc pe sine pacatosi, si altii, pacatosi, care se socotesc a fi drepti". Noi putem totusi intelege cum anume pacatosii care se mandresc socotesc ca ei singuri sunt drepti. Ei se amagesc anume pentru ca mandria i-a orbit. Dar de neinteles este cum anume crestinii virtuosi, indeosebi sfintii, care au ajuns la o treapta inalta a desavarsirii, au fost invredniciti chiar cu darul facerii de minuni, s-au socotit mari pacatosi! Puteau ei, oare, sa-si vada propria desavarsire? Au fost ei sinceri in constiinta pacatoseniei lor? Nu s-au smerit ei, oarecum, numai exterior, din deprindere? Sau, in adancul lor, dupa legi ale vietii duhovnicesti nestiute de noi, simteau pe deplin sincer intreaga lor saracie cu duhul? Sfantul Tihon de Zadonsk, aruncand lumina tocmai asupra acestei probleme, scrie: "in adevarata smerenie se vadeste o sete si o foame neincetata dupa harul lui Dumnezeu; caci smerenia nu priveste la cele ce are, ci cugeta si cauta ceea ce nu are. Precum cei care invata din carti si de la invatatori, cu cat inainteaza mai mult in invatatura si se deprind cu aceasta, cu atat mai mult isi vad propria nestiinta, deoarece mult mai multe sunt cele pe care nu le cunosc, decat cele pe care le-au invatat, tot astfel si cei care invata la scoala intelepciunii dumnezeiesti se vad cu atat mai saraci cu duhul, cu cat se impartasesc mai mult de darurile lui

Dumnezeu; pentru ca vad ca le lipsesc inca multe si pentru aceasta cauta smerenie si suspine." Prin aceasta se lamureste intelegerii noastre cum se numeau sfintii pe sine pacatosi, fara vreo urma de fatarnicie. Numai cel mandru, din pricina orbirii duhovnicesti si a necunoasterii, se socoteste pe sine drept, iar crestinul smerit, care a dobandit intelepciune adanca, cu ascutita sa clarviziune duhovniceasca vede la el multime de pacate si neajunsuri. Toti sfintii au fost mari intelepti duhovnicesti si de aceea toti s-au socotit mari pacatosi. In manastirea unde se nevoia minunatul avva Dorotei, un pelerin a auzit spunandu-se ca, cu cat este un om mai aproape de Dumnezeu, cu atat se simte mai pacatos si si-a exprimat indoiala in aceasta privinta: "Cum poate un om sfant sa se socoteasca pacatos?" Atunci Avva Dorotei l-a intrebat: "Ce esti tu in cetatea ta?" - "Sunt printre cei dintai dintre mai marii cetatii!", raspunse acesta. "Dar daca vei merge in marea cetate a Cezareei, acolo cum vei fi socotit?" - "Ultimul dintre capeteniile cetatii!" -"Dar daca vei merge in cetatea si mai mare a Antiohiei?" - "Acolo voi fi asemenea cu oamenii de rand!", spuse omul. "Dar daca vei merge la Constantinopol si te vei infatisa inaintea fetei luminate a imparatului, acolo cum vei fi socotit?", a continuat sa-l intrebe avva Dorotei. Pelerinul ii raspunse: " Ei, acolo voi fi de-a dreptul un nimeni!" Atunci avva Dorotei ii spuse: "Iata, astfel este si cu sfintii: cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se socotesc mai pacatosi". Exista ceva foarte firesc in constiinta dreptului ca este pacatos si nevrednic. Orice virtute omeneasca, fara ajutorul lui Dumnezeu, este ca o stea marunta care clipeste in noaptea intunecata a vietii. Stelele stralucesc numai noaptea, cand este intuneric. Dar de indata ce rasare soarele, ele isi pierd de indata stralucirea si dispar. Astfel este si cu oamenii. Atata timp cat se afla in noaptea pacatelor, departe de Dumnezeu, stralucesc, se mandresc cu una sau cu alta. Dar de indata ce rasare Dumnezeu in sufletele lor, ei se sting degraba si vad ca sunt nimic inaintea maretiei lui Dumnezeu. Aceasta este, de fapt, smerenia, cand omul sta nevazut inaintea lui Dumnezeu si in ciuda virtutii sale se socoteste a fi nimic, fuge de slava si cinstiri si nu rabda laude desarte pentru sine, indreptand neincetat spre Dumnezeu toata slava si lauda. Acestia sunt slaviti de Dumnezeu in

ciuda dorintei lor, pentru ca Dumnezeu spune in Vechiul Testament: "Eu preamaresc pe cei ce ma preaslavesc pe Minei" (I Regi 2, 30). Smeremia fatarnica Par pe langa adevarata smerenie exista si o falsa smerenie. Aceasta este "smerenia" desarta, care isi arunca privirea de jur imprejur ca sa vada daca cumva a zarit-o cineva, daca se vorbeste despre ea, sau este pizmuita. Ea nu este altceva decat mandrie invesmantata in haine smerite. Numai pe dinafara are infatisarea smereniei, insa pe dinauntru clocotesc toate patimile. Cel smerit cu adevarat este intotdeauna linistit si calm: el nu se bucura de laudele ce i se aduc, nici nu se necajeste din pricina umilintelor. Pe cand falsul smerit cauta, printr-o paruta evlavie, slava omeneasca. El a observat ca smerenia aduce laude si cinstiri celor care o au si si-a pus, astfel, masca smereniei, spre a se mari si el in felul acesta. Un astfel de om arata ca nu a inteles nimic din esenta smereniei. Lui ii place sa spuna despre sine: "Oh, eu pacatosul, oh, eu nevrednicul!" Dar in acelasi timp asteapta ca ceilalti sa se impotriveasca si sa spuna ce nu este adevarat, ca nu este pacatos. Iar daca este contrazis se simte bine. Dar daca ceilalti sunt de acord cu el si ii spun: "Deci tu insuti recunosti ca esti pacatos! Deci sunt adevarate cele ce se spun despre tine?", de indata se arata a fi nemultumit, jignit si incepe a intreba: " Dar ce se spune despre mine?" O astfel de smerenie nu este mantuitoare, ci fatarnica si de aceea este socotita a fi o smerenie mai rea decat mandria. "Nu cel ce se huleste pe sine da dovada de smerita cugetare", spune Sfantul Ioan Scararul "ci acela care vazandu-se hulit de altul, dragostea lui fata de acesta nu se micsoreaza". Smerenia fatarnica nu este atat de primejdioasa pentru mireni, caci adeseori ei nu iubesc nici adevarata smerenie. Cum atunci vor fi ei atrasi in falsificarea ei prin fatarnica smerire? Acest fel de smerenie este mai primejdioasa pentru oamenii duhovnicesti, mai cu seama pentru monahi, a caror cale este, mai cu seama, o cale a smereniei. Pentru ca adevarata smerenie anevoie se dobandeste, monahii se prefac adesea a fi smeriti, din dorinta de a dobandi slava grabnica si ieftina. Adeseori, chiar si crestinii evlaviosi cad prada acestei ispite - paruta smerenie.

Pentru a ne feri de aceasta smerenie falsa si paguboasa, Sfintii Parinti ne sfatuiesc sa nu vorbim nimic de la noi: nici bine, nici rau, ci sa fim atenti la sufletul nostru si sa ne luptam launtric cu toate miscarile pacatoase ale acestuia. De suntem dojeniti, trebuie sa tacem si sa nu ne indreptatim, caci de nu, se va ivi mandria. De suntem laudati, iarasi trebuie sa pastram tacerea si sa nu ne impotrivim, caci altfel se va ivi fatarnicia. Noi trebuie sa cautam sa dobandim smerenie launtrica, care nu se tulbura, nici din pricina mustrarilor, nici din pricina laudelor nu se clatina. Preacuviosul Ambrozie de la Optina istoriseste despre un monah care neincetat spunea despre sine: "Oh, eu cel nevrednic!" Odata egumenul, venind la trapeza si vazandu-l,l-a intrebat: "Dar tu, de ce te afli aici, cu sfintii parinti?" Monahul, jignit, i-a raspuns: "Oare, nu sunt si eu dintre ei?!" In opozitie cu aceasta adevarata smerenie lucreaza in chip cu totul diferit. Iata un exemplu: Un monah oarecare, avand adanca smerenie si viata sfanta, a sosit in vizita la o manastire. A intrat in biserica sa se roage, iar cand fratii s-au asezat la cina frateasca a dragostei s-a asezat si el. Unii dintre frati au inceput sa se intrebe: "Dar acesta ce cauta aici?" Si i-au spus monahului: "Ridica-te si iesi afara!" El s-a ridicat si a iesit. Altii dintre frati insa, intristandu-se din pricina izgonirii fratelui, l-au chemat inapoi. Fara a arata in vreun fel ca s-ar fi socotit jignit, s-a intors. Apoi unul dintre frati l-a intrebat: "Spune-ne, ce ai gandit si ce ai simtit cand ai fost alungat, iar mai apoi chemat inapoi?" El le raspunse: "Miam amintit ca sunt asemenea unui caine care iese cand este izgonit si vine cand este chemat." Aceasta este adevarata smerenie. Smerenia fatarnica are partasie cu aceasta pe cat au paiele cu aurul. Foarte frumos a caracterizat falsa smerenie Sfantul Tihon de Zadonsk. El spune: "Exista oameni care pe dinafara se arata smeriti, insa pe dinlauntru nu sunt asa. Multi renunta la diferitele trepte si titluri ale lumii acesteia, dar nu vor sa renunte la buna parere pe care o au despre ei insisi; se leapada de cinstirile si functiile lumesti, dar vor sa culeaga cinstiri pentru sfintenia lor. Multora nu le este rusine sa se numeasca pe sine pacatosi inaintea oamenilor, sau chiar cei mai pacatosi dintre toti, insa nu vor sa auda aceste cuvinte de la altii si de aceea se numesc astfel numai cu gura. Altii isi indoaie spatele ca o secera, dar inauntrul lor se inalta cu cugetul. Altii se pleaca pana la pamant inaintea fratilor, dar

raman neclintiti in inimile lor. Un altul poarta rasa sfasiata, dar nu vrea sa-si sfasie inima. Multi vorbesc putin si cu voce scazuta, iar altii chiar nu vorbesc deloc, dar in inimile lor ii hulesc neincetat pe semenii lor. Unii isi acopera trupul cu rasa si cu mantie, dar inima nu doresc sa si-o acopere. in acelasi chip ei arata si alte semne ale smereniei!. Acestia toti insa nu au smerenie in inimile lor pentru ca, desi acestea sunt semne dupa care poate fi recunoscuta smerenia, lipseste tocmai ceea ce ele semnifica (simtamantul sincer de smerenie in adancul inimii), ele nu sunt altceva decat fatarnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin cu ceva, insa cand este golit de aer devine limpede ca a fost gol. Sau, dupa cuvintele lui Hristos, "acestia seamana cu niste morminte varuite, care pe dinafara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia" (Matei 23, 27). De aceea trebuie ca omul sa aiba launtric, in inima sa, smerenie, precum si toata evlavia. Pentru ca Dumnezeu judeca "dupa sfaturile inimilor" (I Cor. 4, 5) si nu dupa aparenta, nu asa cum ne aratam noi inaintea oamenilor". Sfintii Parinti ne dau toate aceste indrumari ca sa ne pazeasca de primejdia smereniei fatarnice, care nu numai ca nu aduce omului mantuirea, ba chiar ii agoniseste mai mari pedepse. Singura mantuitoare este adevarata smerenie. Prin toate celelalte nevointe, daca nu sunt presarate cu sarea adevaratei smerenii, nu ne putem mantui. insa, avand adevarata smerenie, chiar si fara nevointe ne putem mantui. Un mare nevoitor din vechime a prorocit ca in vremurile de pe urma nu vor mai fi asceti aspri sau mari nevoitori, ci atunci adevaratii crestini se vor mantui numai prin smerenia lor. Si unii dintre ei chiar numai prin aceasta vor ajunge la mare desavarsire. Arhimandritul Serafim Alexiev Despre telul vietii Noi, crestinii, dorim atat mantuirea noastra, cat si a semenilor nostri si tanjim dupa desavarsire. Cei ce nu sunt credinciosi doresc sa ajunga la desavarsire in cele materialnice ale vietii.

Intreaga viata m-a chinuit gandul: "Care este rostul vietii?", m-am intrebat unde duce aceasta viata. Oare spre bogatia materiala pe care omul se trudeste atat sa o agoniseasca, sa manance si sa bea, oare asta sa fie totul? Slava lui Dumnezeu, in viata sa, Sfantul Serafim din Sarov ne desluseste ca telul vietii este intoarcerea in bratele Tatalui nostru Ceresc, ca noi oamenii, aici pe pamant, calauziti de Duhul Sfant, sa fim asemenea ingerilor din ceruri. Pentru ca suntem copii ai unor parinti cazuti, ne este mai lesne sa ne abatem de la calea cea dreapta decat sa ne lepadam de numeroasele noastre fapte rele pe care le-am savarsit de-a lungul vietii, in sanul familiei. Desi noi suntem copie a parintilor nostri, care nu au fost desavarsiti si nici vrednici sa ne ofere ce este mai frumos, totusi am vazut la ei si mai apoi, in viata, multe nedreptati si am indurat multe dureri ale inimii. De aceea, toti tanjim dupa desavarsire si dorim sa descoperim care este scopul vietii acesteia. Descoperim acest lucru treptat, dupa cum ne spun Sfintii Parinti: "Treptat creste in noi credinta." Unul dintre Sfintii Parinti chiar spune: "Credinta mea din anii tineretii, fata de cea pe care o am acum, la batranete, era pur si simplu necredinta." Credinta noastra creste treptat si, cand se intareste in Domnul, devine puternica si tare. Multi se socotesc a fi necredinciosi, dar daca stam sa cugetam mai bine la noi insine, vom vedea ca nu se afla in aceasta lume nici o fiinta cugetatoare a carei inima sa nu tanjeasca dupa viata si dragostea desavarsita. Dragostea desavarsita nu cade niciodata, ramane vesnic. Inimile noastre, ale tuturor, nazuiesc spre binele desavarsit, dupa pacea desavarsita; de fapt, inima noastra, a tuturor, tanjeste dupa Dumnezeu. Dumnezeu este viata, Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este pace, Dumnezeu este bucurie. Inima noastra tanjeste dupa Dumnezeu, dar prin ganduri ne impotrivim lui. Satana crede si se cutremura, dar se impotriveste. Asemenea si necredinciosul: nu este necredincios, ci potrivnic. Asadar, inima noastra tinde spre Dumnezeu, dar noi ne impotrivim lui. Impotrivirea noastra nu-L va vatama pe Dumnezeu, caci este Atotputernic, ci pe noi insine. Gandurile, starea launtrica, dorintele ne conduc viata. Asa cum ne sunt gandurile cu care ne indeletnicim, asa ne este si viata. Daca avem

ganduri de pace, liniste, dragoste deplina, bunatate, virtute, curatie, atunci si in noi va fi pace, caci toate gandurile de pace aduc pace launtrica, ce razbate din noi, caci gandurile ne sunt pline de pace, liniste, dragoste desavarsita si bunatate. Daca purtam in noi ganduri rele, diavolesti, atunci se nimiceste si pacea noastra launtrica. Sfintii Parinti spun despre ganduri: "Orice gand care naruieste pacea si gandurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sunt, si trebuie sa le indepartam si sa nu le primim." Trebuie sa ne ostenim pentru binele nostru, ca sa se intareasca in noi pacea, bucuria, dragostea dumnezeiasca. Parintele nostru cel Ceresc vrea ca fiii Sai sa aiba trasaturile lui dumnezeiesti, vrea sa fim toti plini de dragoste, pace, mangaierea bucuriei, adevar, virtute. Domnul si noi toti dorim sa fim blanzi si smeriti, caci din sufletul bland si smerit izvoraste virtute si bunatate. Un astfel de suflet, chiar si cand tace, raspandeste intotdeauna valuri de liniste, pace, pline de dragoste si bunatate. Un asemenea suflet nu se simte ranit cand este ocarat sau certat - puteti chiar sa-l loviti, iar lui ii va fi mila de voi pentru ca il chinuiti atat de mult. Astfel de oameni sunt putini pe pamant, dar pentru ei straluceste soarele si ne binecuvanteaza Dumnezeu cu viata, cu toate cele de trebuinta vietii noastre. Trebuie sa ne schimbam cugetul. Vedeti voi insiva cum in familie facem intelegere sau dezbinare dupa cum ne sunt gandurile si dorintele. Daca stapanul casei este coplesit de griji, de ganduri sau de vreo greutate, prin acestea el pricinuieste tulburare nu numai lui, ci si intregii sale familii. Toti cei ai casei sunt mahniti, nu au pace, nici mangaiere. El, ca stapan al casei, trebuie sa raspandeasca bunatate si sa o impartaseasca tuturor celorlalti din casa. Asa suntem noi, "aparat cugetator." Eu, la vremea mea, nu am stiut ca omului nu ii este ingaduit sa isi necinsteasca parintii, nici pe cei trupesti, nici pe cei duhovnicesti. Nu ne este ingaduit sa ii vatamam prin cugetele noastre. La vremea mea nu pricepeam ca defaimarea are urmari grele pentru noi toti. Am avut mult de suferit din pricina ca l-am defaimat pe tatal meu prin gandurile mele, iar acum nu ma mai pot pocai pentru asta.

Tatal meu era un om pasnic, linistit, bland, de o bunatate nemaipomenita. Niciodata in viata lui nu a fost bolnav, caci a avut intotdeauna pace launtrica, iar organele lucrau fara impovarare. Si-a privit intreaga viata ca pe un spectacol. Nu se simtea jignit daca cineva il ocara, era pasnic si linistit. As fi fericit sa am trasaturile lui de caracter. Noi, barbatii, in mare parte suntem ai mamelor, in timp ce fetele sunt ale tatilor. Oamenii nu stiu de ce se intampla asa, de ce intr-o familie se nasc fete, iar in alta baieti. Oamenii nu stiu de ce se intampla asa, nu inteleg, dar Domnul ne-a aratat de ce si cum se intampla astfel. Depinde foarte mult de tiparul sangelui parintilor. Daca acesta este asemanator la cei doi parinti, copiii vor fi si baieti si fete, dar daca tiparul mamei este mai puternic, atunci se nasc baieti, iar daca este mai puternic al tatalui, se nasc copii de parte femeiasca. Acest lucru poate fi vazut in multe locuri. Putem vedea acelasi lucru si la albine. Apicultorii stiu bine ca matca se imperecheaza numai o singura data in viata cu o alta. Cea care ramane in viata in urma imperecherii este cea care poarta ouale in ea. Atata timp cat poarta in ea samanta si de parte femeiasca si de parte barbateasca, naste si albine lucratoare si trantori. Dupa doi ani, apicultorul trebuie sa o indeparteze, caci poarta numai oua de trantori, numai parte barbateasca, nu si de lucratoare. Vedeti, in multe locuri Domnul ne descopera de ce se nasc copii si de parte barbateasca si de parte femeiasca. Dumnezeu ne descopera totul, dar e nevoie de putina cugetare, caci sunt multe taine, iar noi nu stim a le intelege. Din gandurile noastre izvoraste bine sau rau, pace sau dezbinare in familie, iar cei credinciosi vor intotdeauna sa fie buni si plini de pace. Ei se ostenesc pentru asta, dar grijile pamantesti adeseori il impovareaza pe om. Domnul a luat asupra Sa toate grijile noastre, caci noi nu ne putem ajuta singuri, ci numai incalcim lucrurile. Noi, aici in tara noastra si pretutindeni in lume, culegem roadele gandurilor si dorintelor noastre. Daca gandurile si dorintele noastre nu sunt bune, nici rodul lor nu poate fi bun. Avem nevoie sa ne pocaim si sa ne schimbam viata. Pocainta nu inseamna numai sa mergi la preot, ci trebuie sa ne curatim sufletul de acele ganduri si de depresia in care am cazut din pricina drumului intortocheat al vietii. Pocainta inseamna innoirea vietii, tintirea

sau ravna spre binele desavarsit, lepadarea de partile rele ale vietii. Aceasta slabiciune o au si oamenii credinciosi, si din pricina ei suferim. Daca poporul nostru s-ar fi pocait, n-am mai fi fost incercati de suferintele prin care trecem acum, caci noi insine, prin cugetele si dorintele noastre, ne complicam viata. Pana acum nu am stiut asta, iar acum inteleg ca sunt vinovat pentru toate. Sunt vinovat pentru toate si inca foarte mult. Intotdeauna m-am minunat de faptul ca Sfintii Parinti sau socotit pe ei insisi cei mai rai dintre toti oamenii. A venit la mine o tanara; mama si tatal ei erau medici, iar ea lucra la Academie. A venit la manastire, la Vitovnita, in 1963, si m-a intrebat multe lucruri. Am vazut ca era foarte mahnita pe mama ei. Tatal o iubea foarte mult, dar mama nu. Cand am intrebat-o de ce, mi-a spus ca mama ei nu a vrut sa aiba fata, ci baiat. Ea avea un frate mai mare, dar acesta plecase sa traiasca la Paris. Am rugat-o sa nu se vrajmaseasca cu mama sa, care a purtat-o in pantece, i-a dat nastere si a crescut-o. Tatal ei a murit, mama a ramas vaduva, iar ea era singura mangaiere a mamei sale. Fata fugise de doua ori la manastire, de unde a intors-o tatal ei. I-am spus sa nu-si mahneasca parintii si sa rabde, caci monahie poate sa fie si fara uniforma. Dumnezeu nu vrea de la noi uniforma, ci vrea ca viata noastra sa fie buna si plina de bune-savarsiri. Poti fi monahie si in lume. In Rusia sunt multi monahi, monahii si preoti care nu poarta uniforma, caci acest lucru este oprit. In Rusia a crescut mult duhul evlaviei. Va veni Domnul si la noi, numai ca trebuie sa ne rugam din inima Domnului sa ne ajute, caci ne-am racit foarte mult. Credinta noastra trebuie sa creasca. Ea sporeste cu timpul, se face puternica si mai puternica. Daca ne rugam din inima, Dumnezeu ne implineste rugaciunea, caci El este Dumnezeul nostru al tuturor, Parintele nostru si, de aceea trebuie sa sporim in rugaciune. In tara noastra, trebuie sa fim uniti intr-un cuget si, daca vom dobandi aceasta, nu vom mai avea vrajmasi. Daca privim istoria poporului Israil, vedem ca dusmanii ii biruiau de fiecare data cand se lepadau de Domnul, dar El ii ajuta intotdeauna cand acestia cercau o pocainta neprefacuta. Domnul este intotdeauna cu noi. ii certam mereu pe politicienii care sunt la putere, dar ei sunt copiii nostri. Noi, cei batrani, suntem vinovati, si nu ei, caci noi le-am dat pilda pe

care sa o urmeze in viata. Suntem chip al parintilor nostri, imagine a celor batrani, si nu am putut vedea multe la ei. Noi, cei batrani, suntem vinovati ca nu ne-am indrumat copiii pe calea cea dreapta. Noi, batranii, se cuvine sa o luam de la inceput, sa pornim de la noi insine, nu sa-i indreptam din afara pe ceilalti. Sfintii Parinti spun ca trebuie sa ne indreptam pe noi insine, sa ne mantuim, si multi se vor mantui si in jurul nostru. Trebuie sa ne ostenim sa fim buni, intotdeauna plini de pace, linistiti, ca pretutindenea oamenii sa simta pacea si linistea ce izvorasc din noi. Insumi am vazut cum prin gandurile pe care le am, pot sa atrag sau sa indepartez pe cineva. Trebuie sa ne schimbam, e nevoie sa ne intarim in credinta si apoi sa ne ostenim. Sfintii Parinti au dat multe deslusiri despre rugaciunea mintii, despre cum trebuie sa ne stapanim inima si mintea. Sfintii Parinti spun ca se cuvine sa cautam ca fiecare lucrare, gand si munca a noastra - toate sa izvorasca din inima, caci cu inima simtim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetam, iar cand totul izvoraste din inima, se aduna acolo puterile mintii. Cand ne rugam, sa o facem din inima, caci Dumnezeu este Domnul inimii. El este miezul vietii fiecarei fiinte vii. El este Cel ce sprijina viata, si nu trebuie sa-l cautam in alt loc. El se afla aici, si asteapta sa-l primim si sa credem intr-insul. Avem prea putina credinta si incredere in Domnul. Cand vom avea atata incredere in El cata avem in prietenii nostri, atunci cand ii rugam sa faca ceva pentru noi - cand vom avea atata incredere, nici noi si nici tara noastra nu vom mai suferi atata. Valmasagul gandurilor din noi si din tara noastra isi are obarsia in gandurile noastre. Noi suntem cei care pricinuim lipsa de randuiala a gandurilor, iar daca politicienii nostri ar fi toti intr-un cuget, nu am mai fi in starea aceasta. Suntem constienti ca in noi se afla o putere si o viata dumnezeiasca. Fiecare persoana, ca putere dumnezeiasca, cand se uneste cu celelalte, faureste o putere uriasa, si_vrajmasul fuge de asta; intr-insa salasluieste intelegerea, iar in el, acolo, dezbinare. Daca politicienii nostri ar fi uniti, nu am mai avea dusmani, atunci vrajmasului nu i-ar mai fi de folos nici armele, nici oastea, nimic. Noi suntem fiinte daruite de Dumnezeu, dar nu stim sa traim cum se cuvine - si facem iad si in noi, si in jurul nostru. Vladica Nicolae istorisea cum un preot cerea mereu sa fie mutat intr-alt loc. Vladica a

raspuns astfel cererii sale: "Parinte, cu draga inima te-as schimba unde doresti, daca nu te-ai stramuta tu singur acolo", si a adaugat: "Nici macar diavolul nu poate face atat rau omului cat isi face el singur." Dumnezeu ne-a daruit totul, de noi depinde sa fim buni. Daca purtam grija insusirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pace si pocainta. De ce Domnul porunceste sa-i iubim pe vrajmasii nostri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atata vreme cat tinem in noi gandul la vatamarea pe care ne-au pricinuit-o vrajmasii, prietenii, rudele, apropiatii nostri, nu avem pace si liniste, traim intr-o stare de iad. Trebuie sa ne slobozim de acest rau, sa-l izgonim ca si cum n-ar fi nimic, sa iertam totul. Tocmai de aceea, parintii trebuie sa indure multe in viata si in familie cu copiii. Noi ii certam acum pe copiii nostri, dar nu avem dreptate, caci nu i-am indrumat pe calea cea dreapta. Mi-a scris o doctorita o scrisoare in care imi spune: "Eu si barbatul meu, care este si el doctor, avem un fiu ce a distrus pana acum trei masini si numai multumita lui Dumnezeu a ramas viu. Acum ne cere sa-i cumparam iarasi masina, dar nu mai avem posibilitatea materiala sa o facem. Cand ne intoarcem de la serviciu, si de la mine, si de la tatal lui cere bani cu sila. Ce sa facem si cum sa rezolvam aceasta problema?" Eu i-am raspuns la toate acestea spunandu-i ca nu-l pot invinui niciodata pentru ce s-a intamplat, caci este din vina lor. Au avut un singur fiu si iau facut toate dupa voie inca de cand era mic. Cand era mic dorintele lui erau mici, acum el a crescut si dorintele lui au crescut. Tot ce le-a ramas de facut este sa dea multa dragoste si atentie fiului lor, pana ce isi va veni in fire si va intelege ca parintii ii doresc tot binele. Alta cale nu este. Vedeti ca prin gandurile si dorintele noastre putem indrepta viata noastra si a celor apropiati noua, iar eu va doresc sa fiti asa. Iertati-ma, m-am abatut de la tema, dar iata, ceea ce am inlauntru, aceea arat si in afara, caci fiecare da ceea ce are in sine; si doresc binele neamului meu si al lumii intregi, caci acesta-i rostul monahilor. Unii mau intrebat: ce inseamna sa fii monah purtator de schima mare? Au primit raspuns de la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu: "Este rugatorul pentru intreaga lume, cel ce se roaga Domnului pentru mantuirea intregii lumi." Datoria noastra este sa ne rugam sincer, pentru toti, ca Domnul sa daruiasca tuturor pace si bucurie. Slava lui Dumnezeu pentru copiii smeriti, blanzi si nevinovati, pentru care Domnul ne si

daruieste bunastare. Slava lui Dumnezeu ca tara noastra are o clima temperata si aici poate creste orice. In tinuturile din Sahara, Palestina si Orient ploua doar iarna, iar cei de acolo se trudesc, dar noua ne-a dat tot binele si evlavia ca sa fim buni. In decursul vietii, credinta noastra creste treptat acea prima cunostinta dobandita de la parintii nostri de acasa, iar apoi ne incredintam ca Domnul ne poarta de grija si nu priveste la chipul nostru, ci in inima noastra. Dumnezeu priveste la inima noastra, care Ii apartine intru totul. Priviti-i pe cei casatoriti. Toti cei care s-au casatorit fara binecuvantarea parintilor ori au fost siliti sa se casatoreasca nu au pace, si zadarnica este iubirea lor. Luati aminte cat de mare este puterea parintilor trupesti si duhovnicesti. Adesea i-am auzit pe parintii trupesti si duhovnicesti vorbind deschis, fara ocolisuri, despre cele ce-i apasa pe copiii lor. Odata m-am mirat de felul in care doi parinti credinciosi si-au ucis fiul prin cugetele lor. Acest singur fiu al lor, copil credincios, din tinerete crescut in acest duh, era de-a dreptul ca un inger, era de o bunatate neinchipuita. Odata a venit la el o fata din tinutul lui sa-i ceara ajutorul. Ea era insarcinata cu un barbat oarecare, iar acum il ruga pe acest tanar s-o ia in casatorie, caci parintii si fratii ei sunt aspri si daca afla ca e insarcinata, nu-i ramanea altceva de facut decat sa se omoare. El a incuviintat sa iscaleasca un astfel de contract de casatorie, iar dupa ce se va naste copilul si va incepe sa mearga, indata baiatul va merge pe calea lui, iar fata pe a ei. Cum asta se intampla intr-un sat mic, totul s-a aflat de indata, iar mama lui nu a putut sa indure cele intamplate, desi tatal spunea ca este vorba de viata fiului lor si nu a ei - dar aceasta nici nu voia sa auda. "Nu vreau sa-l mai vad viu", obisnuia sa spuna. Asa s-a si intamplat. in timp ce conducea o motocicleta, fiul lor a avut un accident, impreuna cu un prieten. Dupa ce s-a intamplat aceasta, mama a venit la mine trista si mahnita, iar eu i-am spus: "Tu ti-ai omorat singurul fiu. Vezi cat de puternice sunt gandurile tale? Ai zis ca nu mai vrei sa-l vezi viu, si asta s-a si intamplat." Adeseori parintii nici n-o stiu, dar pentru noi, copiii lor, ei au dreptate si trebuie sa-i ascultam in chip desavarsit - atunci binecuvantare va fi asupra noastra. Din pacate, putini sunt cei ce isi cinstesc parintii ca pe ceva sfant. Eu am suferit mult, caci adesea il osandeam pe tatal meu, socotind ca-si petrece prea putin timp cu fiul lui. Asadar, gandurile mele imi puneau la cale viata si din pricina lor mult am suferit.

In timpul ocupatiei, de doua ori am fost osandit la moarte. La inceput nu stiam din ce pricina, dar cand m-am dezmeticit am vazut ca eu sunt cel care mi-am randuit viata astfel. De asemenea, este neindoielnic faptul ca cei ce poarta in ei dragoste nemarginita deschid orice usa; iar acolo, pe campul de lupta, unde nu este viata, Domnul ii pazeste in chip minunat pe cei care au dragoste de parintii lor, atat trupesti, cat si duhovnicesti. Vedeti, daca am fi asa, lumea nu s-ar mai afla in starea aceasta. Trebuie sa ne rugam acum cu totii, iar Domnul ne va da putere si ajutor. Domnul este stapanul tuturor mintilor. El este tare si are puterea sa schimbe fiecare persoana ca sa-si vina in fire, caci daca Domnul nu ne trezeste, atunci cine o va face daca nici mama, nici tatal nostru nu ne-au indrumat pe calea cea dreapta? Nici la scoala nu se pot invata prea multe, decat numai cum sa mancam si sa bem in viata. Eu, inca de cand eram copil, ma gandeam mult la lume. Inca de cand eram copil purtam grija gandurilor, si vad acum ca am imbatranit si inca nu am ajuns la acea treapta la care ajunsesem pe cand eram copil, caci insusi Domnul ii lumineaza, ii invata pe copii. Eram copil - macar ca nu mergeam la scoala - si tot bagam de seama cum gandurile mele ratacesc, in timp ce toti ceilalti copii se jucau. "Asta nu-i bine," imi spuneam eu in sinea mea, "trebuie sa fiu aici, prezent cu gandul, concentrat numai pe lucrul acesta," dar in zadar, gandurile imi hoinareau neincetat. Copil fiind, cugetam la toate acestea, iar acum vad ca am imbatranit si inca nu am ajuns la inaltimea aceea. Din pricina aceasta am avut dorinta sa vad cum se simteau Sfintii Parinti - cum se simteau Sfintii Parinti, care inca din timpul vietii au fost proslaviti de Biserica, iar mai tarziu si in ceruri - cum s-au simtit ei in timpul vietii. Slava lui Dumnezeu ca am vietuit o vreme cu Rusii si am putut sa citesc o-perele Sfintilor Parinti. Sfantul Isaac Sirul este un psiholog de neintrecut intre Sfintii Parinti. In scrierile sale sta scris: "Omule, nu-ti da pacea ta launtrica pentru nimic in lume. Sa-ti pazesti cu orice pret pacea launtrica. Impaca-te cu tine insuti, si atunci se vor impaca si cerurile si pamantul cu tine." Vedeti cat de adanci sunt aceste ganduri si de cate ori repeta acest lucru? - dar nici pana astazi n-am putut ajunge la aceasta treapta. Putem fi toti buni daca ne unim cu Izvorul Vietii, cu Dumnezeu, din toata inima noastra; atunci El ne va da putere sa ne iubim pe noi si pe aproapele

nostru. Fara Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Multi cad adesea in deznadejde si se ridica impotriva vietii lor, curmandu-si-o, caci fara Domnul nu ne putem iubi nici pe noi insine, cu atat mai putin pe semenii sau pe vrajmasii nostri. Prin El putem toate, caci El este puterea si viata noastra. Trebuie sa supunem cuiva inimile noastre - si daca le supunem cuiva de pe fata pamantului, acest lucru ne poate aduce vatamare. Toti cautam dragoste vesnica si neschimbatoare, pace fara de sfarsit,; si cine poate da toate acestea? Nu ni le poate da nici mama, nici tatal, nici fratele, nici sora. Toti acestia ne pot parasi, dispretui si lepada. De ce? Pentru ca toti suntem marginiti in timp si in spatiu, toti ne aflam in lupta cu puterile din vazduhuri care neincetat ne intineaza gandurile. Asadar, toti cei carora ne supunem inimile, toti acestia ne pot parasi, ne pot rani. Duhurile cele viclene strecoara ganduri in dragostea noastra curata, dumnezeiasca si cauta sa ne inrobeasca. Dragostea dumnezeiasca este nesfarsita, atotcuprinzatoare, iar noi viem, fiintam, traim marginiti, inrobiti nu numai de fiintele vii, ci si de lucrurile moarte, fara viata, care sunt fara valoare. Inima noastra este inrobita de lucrurile lumesti, iar daca cineva i le rapeste, sufera. Avem voie sa ne alipim prin dragoste numai de Dumnezeu - mai intai de Dumnezeu si abia apoi de rudele si semenii nostri. Nu ne este ingaduit sa ne fim idoli unii altora, nu este voia lui Dumnezeu. Sfintii Parinti spun ca aceasta nastere a noastra pe fata pamantului este din ingaduinta Domnului, dupa cadere - caci Dumnezeu le-a facut pe toate si El este tuturor parinte - dar iata, din pacate, toate sau tulburat. S-a tulburat si firea noastra, caci stramosii nostri erau nemuritori. Prin caderea omului a venit moartea, s-a tulburat lumea materiala, cosmosul, caci Adam a fost zidit ca o cununa a intregii Zidiri si stapan al intregii lumi materiale. In fiecare persoana este reprezentata intreaga lume materiala a Cosmosului si puterile cugetatoare, caci se spune ca omul este un micro-cosmos, o "lume mica". Trebuie sa ne intoarcem in bratele Parintelui nostru, ca sa ne intareasca in credinta, sa fim puternici intr-insul, si prin Domnul vom vedea Imparatia Cerurilor.

Sfintii Parinti spun: "Ceea ce credinta doreste, Dumnezeu faptuieste, dar plinatatea vietii crestine este desavarsita smerenie." Chiar unul dintre prorocii Legii Vechi spune: "Numai asupra celui bland si smerit cu inima voi privi." Cei blanzi si smeriti sunt mostenitorii Imparatiei Cerurilor, si voua, tuturor, va doresc sa fiti si voi fii ai Luminii, si sa ne aflam impreuna inaintea Domnului, sa-L slavim pe Domnul pururea si in veacul veacului. Iata, planeta noastra a ajuns la sfarsitul ei; tot ceea ce s-a intamplat, pana la capat, si mai cu seama in aceasta scurta vreme, totul trece neinchipuit de repede - si slava lui Dumnezeu ca este asa, ca viata noastra sa nu fie in zadar, sa nu ne chinuim aici fara folos, caci imparatia Cerurilor este o stare gandita a sufletului, iar iadul asemenea; noi acum suntem in rai, acum in iad. Cand ne aflam intr-o stare rea, in noi e iad, nu avem pace, nici liniste. Cand avem in inima bucurie, atunci ne simtim ca in Rai. De aceea trebuie neincetat sa ne ostenim in rugaciune. Putini sunt cei de pe fata pamantului care primesc in dar harul. Am cercetat cu foarte mare luare-aminte felul cum s-au simtit Sfintii Parinti in timpul vietii si cum au reusit sa pastreze acest dar al harului pana la capat, aici - harul primit in dar. Sfintii Parinti spun ca aici pe pamant se afla oameni care au pacatuit mult, care au cercarea vietii, dar care, atunci cand s-au intors la Domnul, nu s-au mai abatut nici la dreapta, nici la stanga, ci au mers de-a dreptul spre Domnul. Si Sfantul Apostol Pavel, si Maria Egipteanca, si multi altii, cand s-au intors la Domnul, au ramas cu El. Noi inca nu am ajuns la aceasta inaltime, pe noi inca ne atrage ceva aici, pe pamant. Acum suntem in odihna, acum in lupta, dar putini sunt cei ce dobandesc darul harului. Eu tare m-am minunat cand am inteles ca putini sunt monahii care primesc harul in dar si ca multi dintre oamenii din lume au primit acest har. Aproape acum un an a venit la mine un tanar din Bania Luka, care se indeletnicea cu rugaciunea lui Iisus. De putina vreme un prieten de-al lui, care era casatorit si avea copii, a invatat si el sa se indeletniceasca cu rugaciunea lui Iisus. Mult m-am mirat cand prietenul sau a venit si mi-a spus cum inima i se roaga neincetat si rugaciunea curge neintrerupta. Acest tanar era atat de luminat de bucurie, plin de o pace negraita. El s-a incredintat pe sine, pe sotia si pe copiii sai lui Dumnezeu si a dobandit in

dar harul. Prietenul care l-a invatat rugaciunea nu a dobandit acest har, desi s-a rugat indelung pentru a-l primi. Asadar, Domnul priveste la inima noastra, iar cand noi ne rugam din inima, Domnul de indata ne mangaie. Numai cei ce au primit harul in dar pot cunoaste starea sfintilor si a ingerilor. Altii nu o pot cunoaste. Ne rugam noi lui Dumnezeu si ne trudim, dar daca cineva nu a dobandit harul nu poate intelege starea ingerilor si a sfintilor, caci acestea nu pot fi deslusite in cuvinte. Este o stare de pace si bucurie de negrait. Stii cum erai inainte, te maniai, iar acum manie nu mai este. Nu se afla nici un om care sa te poata vatama, nu e nici un gand necurat care sa-ti poata face rau, caci esti imprejmuit, calauzit de Duhul Sfant. Unii ca acestia pot intelege starea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu care, din pantecele mamei ei pana la sfarsitul vietii pamantesti, si chiar si in vesnicie, a fost plina de dumnezeiescul har. Sfantul Dionisie, ucenic al Sfantului Apostol Pavel, a dorit sa o vada pe Sfanta Maica, si cand a ajuns la Ierusalim l-au dus in odaia care o adapostise pe Preasfanta Maica. Apoi, de indata, a spus: "M-a luminat cu pace si bucurie," si-a mai zis: "Daca n-as fi stiut cu adevarat ca este Dumnezeu, pentru mine Preasfanta Maica ar fi fost Dumnezeu." De aceea Domnul a lasat-o pe Preasfanta Maica sa fie mangaiere Sfintilor Apostoli, caci ei mult au fost prigoniti din toate partile. Ea a fost mare mangaiere, caci a raspandit pretutindenea in jurul ei pacea si bucuria lui Dumnezeu. Iata de ce trebuie sa ne rugam, sa ne rugam din inima si sa tanjim din inima dupa Dumnezeu - si atunci Domnul ne va da harul Sau si pururea vom simti starea ingerilor si a sfintilor, si nimeni nu ne va mai putea vatama. Iubiti-i pe toti si veti_avea pace si bucurie nespusa, de negrait in cuvinte. Va doresc tot ce e mai frumos, pace si bucurie de la Domnul. "Spuneti-mi, parinte staret, de ce, in ciuda iubirii pe care o avem pentru Domnul si pentru o viata virtuoasa, ne impotrivim totusi voii Sale, dupa cum ati spus la inceputul cuvantului dumneavoastra?" Copile, viata aici pe pamant este o lupta a trupului si a mintii. Razboiul este mai intai al gandurilor, iar cand nu mai putem lupta cu gandurile, atunci ne razboim intre noi. Suntem intr-o stare asa de rea, aici pe pamant - si credem ca ne luptam pentru credinta. Noi, ca persoane, nu

putem face nimic pentru credinta, ci numai daca ne unim. Aceasta este puterea si taria. Suntem datori sa ne luptam, caci suntem copii ai unor parinti cazuti, iar vrajmasii nostri, puterile ganditoare, necontenit ne abat de la calea cea dreapta. Vrajmasul ii invata pe copii de mici sa se impotriveasca parintilor. Stie bine vrajmasul ca, de se impotrivesc copiii inca de mici, cu usurinta ii va indruma in intreaga lor viata si vor fi ai lui. Nu cu multa vreme in urma, au venit la mine niste parinti cu fiica lor de zece, cel mult doisprezece ani. ii cer copilei sa-mi spuna ce se intampla cu ea, iar ea imi spune: "Ii iubesc pe tatal si pe mama mea, caci si ei ma iubesc mult. Ii iubesc foarte mult, dar nu stiu de ce imi vine neincetat in minte gandul sa ma impotrivesc mamei si tatalui, sa nu ascult de ei, cu toate ca nu vreau sa fac asta. Eu vreau sa ascult si de mama si de tata, dar nu am pace." Vedeti cum lucreaza duhurile de sub cer?! Pentru aceea, neincetat ne luptam sa ne intarim credinta, si puterile din vazduhuri necurmat ne tulbura gandurile. Vreme de doisprezece ani, un pustnic a fost muncit de gandul ca nu este Dumnezeu. Nevoitor in singuratate, el a fost iarasi chinuit de un astfel de gand. Si doisprezece ani intregi s-a luptat cu duhurile, dar Domnul stia ca este spre folosul lui sa ingaduie a se abate asa ceva asupra lui, iar gandurile sa-l napadeasca zi si noapte. Din pricina tuturor acestor lucruri este lupta si razboi intre bine si rau. Noi dorim sa fim buni, dar duhurile din vazduhuri nu vor sa avem nici macar o insusire buna, ci numai insusiri rele. Iata, de aceea ne luptam. Noi nu ne putem lupta de unii singuri. Dumnezeu este Voievodul nostru, Ocrotitorul nostru, caci de unii singuri putem doar sa cautam sincer ajutor de la Domnul, si Domnul ne va ajuta. Odata, cand eram greu bolnav, mi se arata Mantuitorul care imi spuse sa ma inchin Preasfintei Sale Maici, caci ea este Aparatoare si Ocrotitoare a monahilor. De aceea trebuie sa luptam, pentru aceasta purtam razboiul gandurilor. Razboiul gandurilor noastre nu este in trup si sange, ci cu duhurile din vazduhuri. Sfantul Apostol Pavel spune: "Lupta cea buna m-am luptat, credinta am pazit." Tit 4, 7 Pentru aceasta, trebuie neincetat sa ne inchinam Domnului si Preasfintei Sale Maici.

Trebuie sa ne rugam Domnului ca sa ne invredniceasca a-L iubi si noi pe El asa cum ingerii si sfintii au iubit-o pe Preasfanta Maica. Pentru ca Domnul este puternic si tare, si ne ajuta sa facem astfel. El doreste sa fim asa si sa ramanem in vecii vecilor si prin toate veacurile, intru vesnicie, in dragostea si imbratisarea Sa. De aceea si tie iti doresc, suflete, sa te rogi Lui, Domnului, sa te invredniceasca a-l iubi tot atat de puternic precum il iubesc Preasfanta Maica, ingerii si sfintii. Atunci vei simti pace si liniste in inima, caci iti vei inchina inima aceluia Care este fara de sfarsit, Care isi poate imparti dragostea fara de hotar, pacea Sa nesfarsita. Staretul Tadei de la Manastirea Vitovnita Ce sa fac pentru a dobandi viata vesnica? "Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci ?" (Lc. 10, 25). Asa il intreba odinioara pe Domnul un invatator de lege. Acela il intreba ca sa-L ispiteasca, numai dintr-un fel de curiozitate, sa vada ce va spune invatatorul, caci stia si singur care este raspunsul. Dar putem intreba despre calea mantuirii nu doar din simpla curiozitate, ci din dorinta sincera de a primi un raspuns direct - un raspuns necunoscut sau uitat; putem intreba dintr-o necesitate vitala, pentru ca sufletul ne doare si inima se chinuieste in nedumerirea: ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica ? O astfel de nelamurire chinuitoare este cu atat mai fireasca, cu cat este mai nedefinita sfera de ganduri in care se afla cei care intreaba si cu cat mai multe pareri diferite intalnesc acestia in scrierile si in cuvintele oamenilor. Oare nu intr-o asemenea situatie ne aflam si noi acum ? Uitati-va in jurul vostru si veti vedea ca nici cei ce sunt dintr-ai nostri nu spun toti acelasi lucru. Unul, de pilda, spune: "roaga-te si te va mantui Dumnezeu"; altul: "plange, frange-ti inima, si Dumnezeu nu te va urgisi"; al treilea: "fa milostenie si aceasta va acoperi multime de pacate"; altul: "posteste si alipeste-te de casa Domnului"; iar altul: "lasa toate, fugi si te departeaza si fa-ti lacas in pustie". Iata cate raspunsuri diferite au ai nostri! Si toate acestea sunt adevarate reguli de mantuire, cu care te intalnesti neindoielnic pe calea salvarii. in ceea ce-i priveste pe cei ce se considera ca fiind dintre ai nostri, dar au incetat sa mai fie ai nostri - ma refer la

crestinii care s-au luat dupa duhul veacului si al parerii de sine, cei care, insusindu-si cateva concepte solide preluate din crestinism, dar inaltandu-se in parerea de sine, ne-au parasit si s-au despartit cu inima de Domnul Hristos, cu toate ca il marturisesc cu limba - in ceea ce-i priveste pe ei, printre acestia se afla o si mai trista si mai dureroasa discordie, care s-a indepartat de calea adevarului si rataceste pe meandrele minciunii. Nu vi s-a intamplat oare si voua sa auziti in discutii sau sa cititi din carti cum filozofeaza unii despre ordinea lucrurilor, care ar trebui sa fie alcatuita dupa mintea lor, iar nu cum este acum ? Despre mantuirea sufletului nici nu se pomeneste acolo. Fericirea vesnica, daca este acceptata ca atare, este considerata ca si cum am avea-o deja, dupa oarece drepturi ale omenirii, iar toata grija este indreptata spre indulcirea, ca adaos la aceasta, a vietii terestre si spre transformarea acesteia, din amara, in paradiziaca. In acest spirit, unul proclama: "Sa nu crezi in nimic, decat in ratiunea ta, urmeaza-ti chemarile firii, fii independent, traieste dupa bunul tau plac si nu permite unei maini straine sa se aseze pe grumazul tau - si vei fi fericit"; altul propova-duieste: "Unde nu se inmultesc desfatarile publice, ca teatrele si altele ca acestea, acolo viata nu este viata". In alta parte auzi: "Nu poti merge pe calea cea dreapta - trebuie sa ai stiinta de a trai, stiinta de a-ti dirija treburile astfel incat sa nu-ti prejudiciezi interesele si sa nu le permiti altora sa-ti strice planurile, intentiile si sentimentele" (aceasta se numeste la ei intelepciune); in alta parte se spune ca esti pierdut daca nuti aperi cinstea si interesele. Observati ce intunecate sunt aceste filozofari ? Si, cu toate acestea, putem spune ca ele constituie temelia obiceiurilor lumii si le putem intalni circuland libere atat intr-o simpla discutie, cat si intr-o mare sedinta, sau tiparite intr-o carte - si nu intr-una singura! Inchipuiti-va acum ce trebuie sa se intample in mintea si in inima aproapelui vostru sau, poate, chiar a fiicei ori a fiului dumneavoastra, cand intr-o multime de locuri vor fi intampinati de asemenea fraze, cand vor citi dintr-o carte astfel de pareri, iar din alte carti, altele si mai rele si aceasta nu intr-o singura zi, nici intr-o singura luna, ci de-a lungul multor ani; cand, totodata, ei vad in jurul lor obiceiuri impregnate de acelasi spirit, iar in inima lor, ispitita de tentatii, se nasc ganduri pofticioase, care clatina buna randuiala - inchipuiti-va ca toate aceste impresii diverse se vor strange, dintr-o data, intr-un suflet tanar sau poate ca nu neaparat tanar: ce va simti atunci inima, mai ales o inima care nu L-a uitat inca pe

Dumnezeu si care pretuieste cuvantul adevarului, rostit de gura lui Dumnezeu ? Aud iesind din strafundul acelei inimi un strigat, asemenea strigatului apostolilor speriati de furtuna si al lui Petru, care incepuse sa se inece: "Doamne ! Salveaza-ma, ca pier! Doamne ! Ce sa fac sa ma mantuiesc ?". Mame si tati! Auziti voi, oare, acest strigat ? Sa nu credeti ca m-am luat cu vorba. Nu. Intentionat am vrut sa clarific cum este firesc sa ne intrebam, mai ales astazi, asupra caii de mantuire sau a drumului catre imparatia cereasca. Sunt convins ca, daca in mijlocul nostru S-ar ivi acum Domnul, atunci toti cautatorii binelui autentic, vazand cum duhul zilei de azi, invataturile si randuielile de acum se contrazic una cu alta, toti acestia L-ar intreba pe Domnul, intrun singur glas: "Doamne, ce sa facem ca sa mostenim viata de veci ? Ce sa facem ca sa ne mantuim ?". Ei, fratilor, Domnul ieri si azi si in veci, este acelasi (Evr. 13, 8). Atunci i-a spus iudeului sa caute raspunsul in Lege: ce este scris in Lege, cum citesti ?Astazi, fara indoiala ca i-ar spune crestinului sa deschida sfanta Evanghelie, sa se indrepte, in general, spre invatatura Noului Testament sau spre Biserica lui Dumnezeu si l-ar intreba: "Ceea ce este cuprins aici, cum intelegi?". Este evident ca Domnul, indreptand atentia iudeului catre Lege, voise sa-i sugereze: "Nici nu trebuie sa intrebi, calea spre mantuire este scrisa in Lege; fa asa si te vei mantui. Pentru aceasta este data Legea, ca sa te duca la mantuire". Tot asa trebuie sa le spunem si noi crestinilor care se indoiesc din pricina nelamuririlor care ii impresoara: "Nici nu trebuie sa intrebati ! Crestinismul este singura cale de mantuire. Fiti crestini autentici si va veti mantui". La ce serveste Sfanta Biserica, dogmele si poruncile, la ce servesc Sfintele Taine, costurile, privegherile si rugaciunile noastre, sfintirile si toate celelalte ? Toate acestea sau toate cele cuprinse de sfanta Biserica reprezinta calea sigura de mantuire. Cine va primi din toata inima si va implini sarguincios tot ce ne porunceste sfanta Biserica, acela nu este in afara drumului mantuirii. De aceea, daca acesta se afla in noi, inseamna ca rostul nostru nu este sa intrebam, ci sa aducem slava; nu sa cautam unde se afla mantuirea, ci sa o primim de-a gata, ca apartinandu-ne sau cuprinzandu-ne cu totul; sa slavim, sa cinstim cu toata puterea si sa ne inchinam Domnului, care ne mantuieste prin Sfanta Sa Biserica. Asadar, ce trebuie sa facem ? Sa cinstim cu sfintenie si sa umblam neclintiti in toate invataturile, legiuirile si randuielile Sfintei Biserici, fara sa ascultam nici un fel de cugetari

desarte ale noii filozofii, care se straduieste sa darame totul, fara sa construiasca nimic. Cred ca in mintea noastra a ramas inca nelamurirea: Ce anume trebuie sa facem, ca sa ne mantuim? Va voi raspunde acum in cateva vorbe: credeti in tot ce ne porunceste Sfanta Biserica si, primind puterile harului prin Sfintele Taine si incalzindu-le in voi prin toate celelalte ierurgii, rugaciuni si randuieli ale Sfintei Biserici, mergeti neabatuti pe calea poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, calauziti de pastorii sfintiti si va veti mantui. V-am spus ca si acum, cu toata profunda divergenta de opinii a celor din jurul nostru, este firesc sa intrebam: "Doamne! Ce trebuie sa facem ca sa mostenim viata vesnica ? Doamne ! Ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim?". Am spus, de asemeni, ca aceasta intrebare este de prisos pentru crestinul care traieste in sanul Bisericii lui Hristos, in duhul crestinismului; pentru ca tocmai crestinismul este singura cale pusa de Dumnezeu pe pamant spre a ne conduce la imparatia vesnica, sau calea mantuitoare. Cel ce merge pe ea, ce rost are sa mai intrebe de calea mantuitoare ? Fii crestin autentic si vei ajunge in rai: fii crestin adevarat si te vei mantui. Dar poate ca nu tuturor le este limpede ce inseamna sa fii crestin adevarat sau ce anume din crestinism li se propune drept conditie indispensabila pentru mantuire si, o data cu aceasta, drept indiciu hotarator ca se afla pe drumul spre viata vesnica, iar nu spre pierire. Nea ramas tocmai deslusirea acestei probleme. Atunci am raspuns printr-o consideratie generala, acum o vom lamuri mai pe larg, pornind de la comparatia caii spre mantuire cu o cale obisnuita. Cel ce se pregateste sa plece la drum, pentru ca sa-si incheie cu bine calatoria, trebuie sa cunoasca drumul, sa-i cunoasca directia si lungimea si tot ce poate sa-i iasa in cale; iar cand este pe drum, trebuie sa vada si drumul, si ceea ce-l inconjoara. La fel si crestinul care vrea sa ajunga la viata vesnica, trebuie sa cunoasca atat calea care il aduce acolo, cat si tot ce o inconjoara, tot ce se afla deasupra, la stanga, la dreapta si in fata, trebuie sa-si lumineze mintea adunand principii sanatoase despre tot ce exista si poate exista, trebuie sa stie: Ce este Dumnezeu ? Ce este lumea aceasta, cum este tinuta si incotro se indreapta? Ce suntem noi, de ce ne aflam aici si ce ne asteapta dupa moarte? Cum trebuie sa ne purtam fata

de toate cele din jur. Fata de Fiinta suprema- Dumnezeu, fata de fratii nostri- oamenii si fata de lumea nevazuta- ingerii si sfintii ? Cel ce cunoaste toate acestea, umbla in lumina; iar cel ce nu le cunoaste, sta in intuneric si, daca s-ar hotari sa mearga, s-ar impiedica, pentru ca intunericul il orbeste. Numai crestinismul risipeste acest intuneric, dand tuturor intrebarilor raspunsuri adevarate, prin invatatura sa. El invata ca Dumnezeu, Cel slavit in Treime - Tatal, Fiul si Duhul Sfantul - creandu-le pe toate numai prin cuvantul Sau, cuprinde totul prin verbul puterii Sale si pe toate le conduce spre menirea lor, si mai ales are grija de om, pe care, vazandu-l cazut, il restaureaza in chip firesc in Mantuitorul Hristos, povatuindu-l prin revelatii si calauzindu-l prin porunci, care-i determina toate relatiile firesti si alcatuiesc calea pe care urmeaza sa mearga. Reunirea tuturor acestor principii este lumina care ne indica drumul si ni-l lumineaza. Cunoaste, asadar, invatatura crestin-ortodoxa si pastreazo din toata inima si vei vedea calea spre imparatie, ca si tot ce inconjoara aceasta cale si tot ce poti intalni mergand pe ea! Acesta este primul lucru. Dar, chiar daca cineva cunoaste calea, si calea este luminata, ce folos daca n-are putere sa o urmeze? Un om bolnav, vlaguit, fara picioare, asezat langa drumul pe care este imperios necesar sa mearga - atat de necesar, incat, daca nu va merge, va muri - nu va face decat sa-si franga inima si mai tare, pentru ca stie drumul si il vede. In aceasta situatie neam fi aflat si noi, daca Domnul, luminandu-ne cu lumina cunostintei, nu ne-ar fi dat puterea sa urmam aceasta lumina; caci prin propriile noastre puteri nu putem merge, nu avem forta, suntem slabiti, sfaramati. Dar nu va intimidati! Dumnezeiasca Lui putere ne-a pregatit deja, prin Domnul - Cel ce ne-a chemat spre minunata Sa lumina - "toate cele ce sunt spre viata si spre buna cucernicie" (II Ptr. 1, 3), care se dau fiecarui credincios prin Sfintele Taine ale Bisericii, se dau cu darnicie, din plin, fiecare cat vrea si cat poate primi. Botezul innoieste, mirungerea intareste, sfanta impartasanie ne uneste in modul cel mai intim cu Domnul Iisus Hristos, sfanta pocainta il restaureaza pe cel cazut, pe cel cazut din nou dupa botez, si asa mai departe. Fiecare Sfanta Taina ofera o anumita putere dumnezeiasca, necesara omului pe calea spre imparatia cereasca... Si astfel, cunoscand Sfintele Taine ale Bisericii, fa-te cat mai adesea partasul lor, cu evlavie

si dupa toata randuiala stabilita de sfanta si dumnezeiasca Biserica, si puterile divine trebuitoare parcurgerii drumului spre imparatia cereasca nu se vor micsora niciodata in tine. Acesta este al doilea lucru. Dar, pe drum puterile se pot imputina si slabi, ori ne putem lasa tarati in fel de fel de pasiuni si ademeniri. In primul caz, drumul va inceta; in al doilea, vom adopta o cale gresita; rezultatul ambelor este pieirea. Ce este de facut? Puterile trebuie primenite, iar ademenirile, respinse. Ce trebuie sa facem pentru aceasta? In primul rand, trebuie sa implinim cu statornicie toate hotararile si randuielile Bisericii: sfintele slujbe, rugaciunile si sfintirile. Iata de ce: in Sfintele Taine primim harul Sfantului Duh, ca pe o scanteie divina, pogorata in fiinta noastra. Dupa cum, pentru ca o scanteie cazuta intr-o substanta sa se transforme in flacara este nevoie de aer si de miscarea aerului, la fel este necesara o anumita atmosfera si miscare a atmosferei, pentru ca scanteia harului divin primita in Sfintele Taine sa patrunda in fiinta noastra si sa devina flacara. Aceasta atmosfera este constituita de duhul Bisericii: toate ritualurile slujbelor, ale rugaciunilor si ale tipicurilor Bisericii, care-l inconjoara pe om in toate situatiile. Iar miscarea atmosferei este data de urmarea statornica a ierurgiilor bisericesti, dupa intocmirea lor, si de neincetata participare la ele. Ma refer la slujbele din timpul zilei: vecernia, utrenia, liturghia, praznicele bisericesti, procesiunile Crucii, rugaciunile pentru diferite trebuinte - in casele oamenilor si in biserica -, pelerinajele la locurile sfinte si mai ales sfintele posturi, tinute cu evlavie si cu impartasirea cu Sfintele Taine. Cu cat participa cineva cu mai multa ravna la toate aceste sfinte ritualuri, cu atat mai tare se va aprinde in el scanteia harului, pana cand se va transforma intr-o flacara care-i va cuprinde toata alcatuirea fiintei - atat cea sufleteasca, cat si cea trupeasca. Cine va face asa, acela nu-si va epuiza niciodata puterile, nusi va pierde niciodata vigoarea pe drum si nu va cadea in nepasare. Aceasta metoda ne este data si pentru ca sa respingem ademenirile si desfatarile lumii. Cine vietuieste dupa randuiala Bisericii, acela, aflanduse ca si ascuns in spatele unei ingradiri, nu se teme de amagirile lumii. Duhul Bisericii este asemeni cantarilor psaltice si a molitvelor citite impotriva amaraciunii produse de respiratia duhului lumii. De este atins cineva de aceasta molima, sa fuga la biserica si va scapa de ea; sau sa respecte cu statornicie prescrierile Bisericii, si lumea nu va gasi ocazia

sa il molipseasca; caci tot ce se afla in lume se afla si la noi in Biserica, dar in infatisarea cea mai curata si mai dumnezeiasca... Ei au serbari, noi avem sfinte praznice si sarbatori; ei au baluri, noi - slujbe bisericesti; ei au teatre, noi dumnezeiesti ierurgii. Sa compare fiecare ce este mai bun si sa nu-si piarda vremea cu amagiri desarte. Traieste, asadar, in duhul Bisericii si vei trai ingradit ln atmosfera duhovniceasca si nu-ti vor seca niciodata puterile pentru continuarea drumului, si nici un fel de amagiri nu te vor ademeni pe carari gresite. Acesta este al treilea lucru. Putem intalni pe drum piedici, pe care sa nu ne dam seama cum sa le indepartam; plasa poate fi pusa astfel incat sa nu o putem ocoli; putem intalni o incurcatura de drumuri din care sa nu stim cum sa iesim; ne poate invalui un nor care sa ne acopere complet calea si sa ne infricoseze cu tunete si cu fulgere: la cine alergam atunci? Ce facem ? Cine ne va ajuta in asemenea situatii ? Ingerii din cer ? Dar acestia se arata numai in cazuri cu totul deosebite, lasand desfasurarea curenta a evenimentelor in seama ordinii comune a vietii. Asadar, cine ne va ajuta ? Ne vor ajuta pastorii, parintii duhovnicesti, care sunt dati Bisericii, conform Apostolului, pentru a pazi pe crestini de ratacirea in confuzii si pentru ai conduce pe toti, neabatut, spre viata vesnica, invatandu-l pe fiecare sa ajunga la masura varstei deplinatatii lui Hristos (Ef. 4, 13). Asadar, supune-te parintilor duhovnicesti si vei evita ratacirea si impiedicarea pe calea spre imparatia cereasca, si vei ajunge grabnic si nepagubit la portile raiului. Iata tot ce ne propune crestinismul, in privinta caii mantuirii: 1) Sa cunoastem si sa respectam invatatura crestina, prin care aflam principii sanatoase despre tot ce exista si prin care ni se arata, in porunci, calea spre imparatie. 2) Sa ne aflam sub lucrarea Sfintelor Taine ale Bisericii, prin care primim putere de viata si de traire evlavioasa. 3) Sa participam la toate sfintele slujbe, molitve si ritualuri ale Bisericii, dupa randuiala, pentru ca astfel sa incalzim in noi scanteia harului divin si sa respingem ademenirile lumii. 4) Sa ne incredintam conducerii pastorilor legitimi si a parintilor duhovnicesti si sa le ascultam cu supunere indrumarile.

Asadar, aflati si pastrati in inima tot ce ne invata Sfanta Biserica si, primind puterile harului prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toate celelalte sfinte ierurgii, mergeti neabatuti pe calea poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, mergeti sub calauzirea pastorilor duhovnicesti si veti ajunge, cu siguranta, in imparatia cereasca si va veti mantui. Acesta este raspunsul, raspunsul direct si singurul raspuns pentru toti cei ce intreaba: Ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica? Toti cei ce s-au mantuit, asa s-au mantuit si nu pe alta cale, si toti cei ce astazi se mantuiesc, asa se mantuiesc, iar nu altminteri. Nici nu are rost sa mai vorbim despre aceasta. Insa ma tem de nu exista printre voi cineva care sa judece stramb aceste lucruri? Nu gandeste oare careva ca nu toate cele aratate sunt la fel de trebuitoare, sau nu sunt toate trebuitoare tuturor, ca s-ar putea lipsi de unele, fara a-si pune in pericol mantuirea, sau ca unele ar putea fi lasate deoparte, nefiind obligatorii pentru toti ? De aceea ma simt obligat sa va lamuresc ca toate cele aratate de noi, adica dreapta invatatura a credintei - respectarea poruncilor, primirea sfintelor Taine, participarea la toate rugaciunile Bisericii si ascultarea de pastorii legitimi - toate acestea sunt esentiale in lucrarea mantuirii, caci numai acolo se infaptuieste mantuirea, unde toate acestea conlucreaza; unde lipseste ceva, acolo lucrarea mantuirii este pusa in mare pericol si este compromisa. Caci ce fel de mantuire poate astepta cineva care nu pastreaza invatatura adevarata a credintei si a Bisericii si gandeste gresit sau despre Dumnezeu, lume si om, sau despre actuala stare decazuta a noastra, sau despre mijlocul restaurarii fiintei noastre, care este unul singur, sau despre moarte si viata noastra viitoare, sau despre oricare dintre dogme, cand insusi Domnul ne spune ca, de se va lepada cineva de cuvintele Lui "in neamul acesta desfranat si pacatos", de acela se va lepada si El in fata Tatalui Sau, care este in ceruri (Marc. 8, 38) ? Iar cel ce va fi lepadat de Domnul, unde isi va gasi locul ? Desigur ca nu in imparatia cerurilor. Dar iata ca exista oameni care spun: "crede cum vrei, este suficient sa traiesti corect si nu te teme de nimic", ca si cum poti trai corect fara sa ai principii sanatoase despre lucrurile pe care ne invata adevarata credinta! Nu va amagiti, fratilor! In alcatuirea vietii adevarate nu intra numai comportamentul, ci si modul sanatos de judecata, asa ca despre cel caruia ii lipseste acesta nu putem spune ca viata lui este buna si dreapta. Pe de alta parte, a trai corect inseamna a trai intr-un mod bineplacut lui

Dumnezeu; o viata bineplacuta Domnului este traita in intregime dupa voia lui Dumnezeu, iar una dintre primele definitii ale voii lui Dumnezeu fata de noi este sa credem in Cel pe care L-a trimis, adica in Domnul Iisus Hristos si in dumnezeiasca Sa invatatura. Asadar, cel ce spune "crede cum vrei, numai traieste corect", in timp ce avem porunca sa tinem adevarata credinta, se aseamana cu acela care. Isi distruge singur fundatia pe care vrea sa-si ridice casa, sau cu cel care vrea sa traverseze un rau cu o barca, al carei fund il gaureste chiar el. Ce fel de mantuire poate astepta acela care incalca anumite porunci dumnezeiesti, ca de pilda porunca dreptatii sau a milosteniei, a infranarii sau a harniciei, a curateniei sau a neagonisirii, a fidelitatii conjugale sau oricare alta, micsorandu-si greutatea pacatelor cu unele interpretari deformate, ca de exemplu "firea indeamna, inima cere", sau incercand sa le ascunda chipul had de constiinta prin unele fapte de evlavie vizibile si usor de implinit, ca umblatul pe la biserici, impodobirea icoanelor pretioase sau aprinderea candelelor? Ce fel de mantuire, repet, pot astepta acestia, cand este spus clar ca, de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile (I In. 3, 23; Mt. 19, 17) si ca nedreptii, de orice fel ar fi, nu pot mosteni imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9) ? Desigur ca este nevoie, este intr-adevar nevoie pentru mantuire si de fapte vizibile de evlavie, dar nu numai de acestea: este obligatorie si implinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. "Pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati", spune Domnul (Mt. 23, 23). Nu poti merge fara picioare si nu poti zbura fara aripi; la fel, nu poti ajunge la imparatia cereasca fara implinirea poruncilor. Mai exista unii care cred ca-si pot chivernisi singuri mantuirea, prin ei insisi, fara sa primeasca putere de la Dumnezeu prin Sfintele Taine, intru viata si curata evlavie, si fara sa le incalzeasca prin sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii. Am explicat deja ca noi, cazuti fiind, suntem neputinciosi si nu putem face un pas pe calea cea buna fara ajutorul deosebit al harului; ca acest har se primeste in Sfintele Taine si ca, o data primit, la inceput este asemenea unei mici scantei, care apoi se incinge, devenind flacara, prin participarea activa la randuielile sfintei si dumnezeiestii Biserici. Toate acestea sunt de la sine intelese, sunt constientizate prin experienta personala si sunt marturisite de toata lumea.

Dar iata ca exista persoane care spun: tot acest spirit eclezial este necesar celor simpli, iar celor ce inteleg esenta lucrurilor le este suficienta numai slujirea mentala, spirituala sau sufleteasca a lui Dumnezeu. Fericiti sunteti voi, suflete simple, care primiti totul fara impotrivire si care va supuneti cu bucurie fiecarei chemari a Bisericii! Sunteti asemenea copacilor saditi langa ape izvoratoare, care-si dau roadele la buna vreme. Iar cei ce inteleg lucrurile in felul lor sunt, din punct de vedere duhovnicesc, asemanatori unor firave fire de iarba crescute pe pamant uscat, pietros sau nisipos si care abia dau slabe semne de viata; sau, mai rau: sunt asemenea semintelor ingropate inca in maruntaiele pamantului, care au incoltit inainte de vreme sau prea tarziu. inchipu-iti-va ca afara ploua, ninge, viscoleste si scoateti afara pe o asemenea vreme un om neimbracat cum se cuvine: cat credeti ca va rezista ? Exact in aceeasi situatie se afla cel ce se instraineaza de Sfintele Taine si de toata Biserica noastra de viata datatoare. Sunt jalnici acesti oameni! Egoismul si slava desarta le mananca oasele. In sfarsit, Domnul i-a ales pe apostoli, acestia si-au predat misiunea episcopilor, care si-au stabilit impreuna-lucratori pe presbiteri. Toti acestia, laolalta, alcatuiesc pastorirea cea randuita de Dumnezeu in Biserica, a carei sarcina este sa-i ridice pe toti la starea barbatului desavarsit, "la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Ef. 4, 13), sfintindu-i cu Tainele, incalzindu-i cu sfintele ierurgii si indrumandu-i cu sfaturi pe drumul cu multe fagasuri spre desavarsirea duhovniceasca. Sa-I multumim Domnului ca este asa! Noi suntem orbi; dupa cum orbul are nevoie de un ghid, la fel, si noi avem nevoie de o calauza care sa ne arate calea spre imparatia lui Dumnezeu; in foarte multe situatii avem nevoie de o persoana care sa ne ia de maini si sa ne scoata din valmasagul de ganduri si de sentimente in care ne arunca uneori vrajmasul si propria noastra neintelegere. Sa nu spuneti ca indrumatorul tuturor este cuvantul lui Dumnezeu, ca vom citi si vom vedea singuri de ce anume avem nevoie. Cuvantul lui Dumnezeu contine indicatii generale pentru toti, dar ce anume am eu nevoie, in situatia mea concreta, acestea trebuie sa mi le explice altul, o voce vie, iscusita. De n-ar fi asa, as fi nevoit sa cutreier pe carari intortocheate si sa ma aflu in permanenta primejdie. Iata de ce avem atata nevoie de ajutorul sfatului intelept al preotului. Cum de li se pare unora si, poate ca multora, ca singurele lor relatii firesti cu preotul apar o data cu necesitatea savarsirii unei Sfinte Taine sau a altei slujiri

bisericesti ? Unii ca acestia uita ca "unde lipseste carmuirea, lumea cade ca frunzele; izbavirea sta in prisosul sfatului" (Pild. 11, 14). Din toate cele spuse reiese din nou aceeasi concluzie, expusa mai inainte: daca vrei sa te mantuiesti, cunoaste si pastreaza in inima tot ce te invata Sfanta Biserica si, primind dumnezeiestile puteri prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toate sfintele ierurgii si rugaciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor pe care le-am primit de la Domnul Iisus Hristos, sub calauzirea pastorilor legiuiti, si negresit vei ajunge la imparatia lui Dumnezeu si te vei mantui. Toate acestea sunt cu totul esentiale in lucrarea mantuirii, sunt necesare toate, impreuna, si pentru toti. Cel care nu primeste sau nu accepta ceva dintre acestea, pentru acela nu este mantuire, acela nu-si va lecui neputintele si nu va evita suferinta. Biserica lui Dumnezeu este tamaduitoarea care contine in alcatuirea ei leacul care vindeca orice boala a duhului nostru. Partile componente ale leacului sunt acestea: invatatura ortodoxa, trairea potrivit poruncilor, Sfintele Taine cu slujbele bisericesti si carmuirea pastorilor. Dupa cum in bolile trupesti leacul este vindecator numai atunci cand este compus din toate substantele prescrise in reteta, la fel, in boala duhului nostru, vindecarea poate avea loc numai cand primim toate stihiile care intra in componenta singurului nostru leac spiritual: crestinismul sau Biserica. Scoateti afara din componenta leacului trupesc oricare dintre aceste puteri, si acesta isi va pierde eficacitatea. Respingeti ceva dintre cele ce intra in mod necesar in componenta crestinismului sau a Bisericii, si va veti lipsi singuri de leacul care va este atat de trebuincios si veti ramane, asadar, in aceeasi stare de nevindecare si de cadere, deci nu va veti mantui si nu veti vedea imparatia cereasca. Amin. Sfantul Teofan Zavoratul Despre mandrie indeobste Sa privim, mai intai de toate, mandria. Mandria! Care dintre noi nu a intalnit-o? Care dintre noi nu s-a intepat in spinii ei? Cine nu a indurat batjocura si biciuirile ei? Cu totii o cunoastem din viata noastra, caci o intalnim adeseori. O aflam pretutindeni unde traiesc oameni. Alearga pe strazi, se arata trufasa si ingamfata prin piete, paseste plina de sine prin locurile publice. Troneaza plina de importanta in fotoliile moi ale

institutiilor. Intra chiar si in biserica, manifesta o trufie fariseica. Patrunde pana si in chiliile calugarilor. Ea razbate din orice persoana de vaza, se iveste aproape la fiecare fereastra. Este plina de sine, trufasa, sulemenita si fardata, si trece increzatoare si multumita de sine pentru a fi vazuta de toti. Firea ei nu ii ingaduie sa se ascunda. Ea vrea sa straluceasca si sa uimeasca. Vrea sa fie obiectul atentiei si al admiratiei tuturor. Ea singura se arata pe sine si, pentru a fi vazuta de pretutindeni, cauta sa stea la inaltime. Mandria cauta sa urce tot mai sus. Uneori chiar se avanta spre inaltimi ametitoare. Cand diavolul L-a ispitit pe Iisus Hristos a facut-o pe inaltimea unui munte. Nu s-a coborat in adancul suferintelor si umilintelor, asa cum Dumnezeu Tatal a facut mai tarziu cu Mantuitorul, ci L-a ridicat pe loc inalt, fagaduindu-I lucruri mari: imbelsugare, slava omeneasca si stapanire asupra lumii intregi. Facea multe fagaduinte, dar putea el, oare, sa dea ceva? Nu, pentru ca el insusi nu are nimic, decat numai rautatea, mandria si focul iadului. Asa cum a facut duhul cel viclean cu Iisus Hristos, ridicandu-L pe muntele inalt al ispitelor, asa face si cu noi; ne ridica pe inaltimi, ne cumpara cu fagaduinte mincinoase si inselatoare, ne prinde cu laude lingusitoare, ne trufeste in ochii nostri, ne proroceste belsug, bogatii si slava, ne asaza pe un loc inalt, ce nu ne este propriu, unde ni se poate face usor rau de inaltime si de unde ne poate dobori cu usurinta in prapastia vesnicei pierzanii. Si cu cat ne ridica mai sus pe scara mandriei, cu atat mai adanc ae va azvarli de acolo, si cu atat mai ingrozitoare va fi prabusirea. Treptele mandriei Slava desarta Trei sunt treptele mandriei. Prima, inofensiva la prima vedere, este slava desarta. Diavolul este viclean si nu-l inalta pe om dintr-odata la o inaltime ametitoare, ci cauta, mai intai, sa trezeasca in el nazuinta dupa dobandirea slavei. Slava desarta inseamna cautarea slavei omenesti paguboasa, goala, desarta. Marele cunoscator al virtutilor si patimilor omenesti si fin psiholog al vietii duhovnicesti, Sfantul Ioan Scararul, socoteste ca slava desarta si mandria sunt momente diferite in evolutia aceleiasi patimi. Dupa cuvintele sale: "diferenta dintre aceste doua

patimi este aceeasi ca dintre copil si barbat... Slava desarta este inceputul, iar mandria sfarsitul". Omul iubitor de slava desarta a simtit gustul dulcetei otravitoare a slavei omenesti si de aceea cauta numai lingusiri si laude. Aceasta patima isi arata intreaga sa vrajmasie fata de Dumnezeu inca din pantecele mamei. Iubitorul de slava desarta cauta si inseteaza dupa slava atunci cand aceasta apartine numai Dumnezeului Celui Vesnic (Deuter. 32, 3; Luca 2,14). Cuvantul lui Dumnezeu striga totdeauna si pretutindeni: "Fie slava Domnului in veac!" (Ps. 103, 31) Psaltirea, mai cu seama, este plina de preamarire adusa lui Dumnezeu si de cununi de lauda pentru lucrarile Lui minunate (Ps. 135, 137,145-l50). Si iata, iubitorul de slava desarta uita ca si el este chemat sa aduca slava Creatorului. El, sarmanul, indragostit de sine, se crede el insusi dumnezeu si cauta slava pentru sine. De aceea, Sfantul Ioan Scararul are dreptate atunci cand il numeste pe omul iubitor de slava desarta "crestin inchinator la idoli". Si mai neobisnuit este faptul ca slava desarta se poate strecura chiar si in sufletul credincios si evlavios. Un astfel de om incepe sa se laude chiar si cu faptul ca il slaveste pe Dumnezeu. Slava desarta nu cunoaste nici un fel de oprelisti si hotare. Ea gaseste pretutindeni prilej de iubire si lauda de sine. Sfantul Ioan Scararul a dezvaluit acesta in chip deosebit in urmatoarele cuvinte: "Asa cum soarele straluceste la fel pentru toti, tot astfel si slava desarta se lauda cu toate virtutile, straduintele. De pilda, sunt stapanit de slava desarta cand postesc; ingaduindu-mi insa o anumita mancare, ca sa nu fie cunoscut de ceilalti postul meu, iarasi ma stapaneste slava desarta pentru chibzuinta mea; imbracandu-ma in haine luxoase sunt biruit de desertaciune, schimbandu-le in haine nearatoase. Iarasi sunt stapanit de modestia mea. Incep sa vorbesc, slava desarta ma cuprinde; voiesc sa tac, iarasi slavei desarte ma predau. Oriunde voi azvarli acest spin el tot cu varful in sus va sta." Mare nenorocire este slava desarta, caci in toate isi poate afla hrana. Cu ce nu se lauda, oare, un om? Cu bogatia sa, cu frumusetea, mintea, darurile, vesmintele, virtutile, ba chiar si cu patimile sale, totul poate

sluji ca prilej de slava desarta. Indeosebi femeile au slabiciunea de a se lauda si a se bucura cand sunt laudate. Atat de adanci sunt radacinile slavei desarte in inima omului incat, daca acesta nu are nimic deosebit cu care sa se laude, incepe sa se mandreasca cu funda, cu palaria sa, sau chiar cu pana de la palarie. Priviti-i pe cei mici! Si in inimile lor curate incepe, inca de timpuriu, sa rasara floarea otravitoare a slavei desarte. Fetitele se lauda cu rochiile, bratarile si papusile lor, iar daca li se spune cumva ca hainutele sau jucariile lor nu sunt frumoase se simt ranite si incep a plange. O, cata slava desarta umple inima unui baietel care a primit ingaduinta de a purta putin ceasul unchiului! El iese afara la prietenii lui de joaca si incepe sa se laude in fata lor. Nu ingaduie nimanui sa atinga pretiosul obiect. Iar cand uimirea si invidia incep sa se zugraveasca pe chipurile celorlalti, atunci slava desarta si bucuria micutului trufas nu mai are granite. Daca slava desarta rasarita in sufletul inca nevinovat al copilului nu este grabnic inabusita, va creste curand si va deveni boala primejdioasa pentru acel suflet. Slava desarta nu face diferenta de neam sau clasa sociala. Asa dupa cum o boala poate atinge pe oricine, tot astfel si slava desarta se poate incuiba in orice om. Oamenii insemnati afla in maretie prilej de slava desarta. Dar si simplii muritori stiu sa afle in sine ceva cu care sa se mareasca. Blaise Pascal, cu profunzimea sa de cuget, exprima acest fapt in urmatoarele cuvinte: "Vanitatea este atat de adanc inradacinata in inima omului, incat si ostasul, si slujitorul, si bucatarul, si hamalul, se lauda, si fiecare vrea sa aiba admiratorii sai. Si filosofii vor sa ii aiba pe ai lor; si aceia care scriu impotriva acestui lucru vor sa castige slava, ca aii scris bine; si aceia care citesc cele scrise vor sa se mareasca cu aceasta, ca leau citit; si eu, care scriu acestea, poate am aceeasi dorinta; si poate o vor avea si aceia care vor citi acestea scrise de mine..." Aici, in ironia lui Pascal se poate distinge durerea sa in fata situatiei tragice in care se afla sufletul omului cazut. Si intr-adevar, slava desarta este rezultat al caderii. Pana la caderea in pacat, primii oameni, in rai, nu cunosteau nici mandria, nici slava desarta. Cata vreme omul a fost vrednic de fericire, nu a cautat slava, ci dadea salva Creatorului sau. De cand a devenit vrednic de plans, a inceput sa inseteze sa fie fericit si laudat de altii.

Intalnim slava desarta nu numai la cei din lume, ci si la oamenii duhovnicesti. Iar daca la mireni ea este primejdioasa, la oamenii duhovnicesti este aducatoare de pierzanie. Pe langa aceasta, interesant este si faptul ca slava desarta poate sili pe om sa se nevoiasca, sa se trudeasca, sa se roage, sa posteasca si sa dea milostenie. Dar toate aceste nevointe duhovnicesti sunt atat de nefolositoare celui stapanit de slava desarta pe cat de nebunesc este a turna apa intr-un urcior spart. Fariseii, despre care ne relateaza Sfanta Evanghelie, nu savarseau ei, oare, din dorinta de slava desarta toate faptele bune? Si in loc sa primeasca rasplata de la Dumnezeu pentru nevointele lor, ei au auzit din gura lui Hristos cuvintele pline de osanda: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici!" (Matei 23,14). Acela care se slaveste pe sine, si cea mai buna fapta de va savarsi, nu are nici un folos din aceasta, de va cauta slava omeneasca. Pentru aceea si Iisus Hristos ii povatuieste pe ucenicii Sai: "Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor ca sa fiti vazuti de ei; astfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua; si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6,1-4). Mantuitorul sugereaza aceeasi pazire atenta de slava desarta si in rugaciune, si in post, precum si indeobste in savarsirea tuturor faptelor bune si bineplacute. Nu in zadar slava desarta este asemuita de unii Sfinti Parinti cu o mica furnica taratoare. Oricat de mica ar fi ea, poate distruge marile roade ale virtutilor. "Furnica", spune Sfantul Ioan Scararul, "asteapta secerisul graului, iar slava desarta asteapta strangerea bogatiilor." Prin bogatii, aici, trebuie sa se inteleaga truda duhovniceasca si virtutile dobandite. Furnica se bucura ca va avea prilejul sa fure un bob, iar slava desarta se bucura ca se va putea lauda cu nevointele savarsite. Dar prin puterea legilor duhovnicesti, in clipa in care te lauzi cu binele pe care l-ai savarsit l-ai si pierdut. Pentru ca, daca vei cauta slava de la oameni, iti primesti deja rasplata aici si te lipsesti de rasplata in ceruri.

Sfantul Episcop Teofan Zavoratul numeste slava desarta cel mai vatamator si lingusitor vrajmas. "Acesta il face pe om sa fie asemenea unui muncitor, care oricat ar castiga, risipeste imediat tot castigul, fara sa lase ceva si pentru ziua de maine. Acela care se slaveste pe sine si-a castigat deja rasplata si nu are ce sa astepte sa-i fie dat in viitor. El este totdeauna gol, asemenea aceluia care risipeste tot ce are. Gol se va infatisa si in lumea de dincolo. Numai pacatele sale il vor insoti, iar faptele bune, care i-ar fi putut fi de folos pentru a birui pacatele, nu vor avea nici o valoare. Iata cat de ucigatoare este paguba pricinuita de slava desarta." Nebunia slavei desarte consta in faptul ca te sileste sa te trudesti in zadar, rapindu-ti rasplata pentru truda. "Nevoitorul stapanit de slava desarta", spune plin de intelepciune Sfantul Ioan Scara-rul, "isi pricinuieste siesi doua rele: primul, ca isi istoveste trupul, iar al doilea, ca pe langa aceasta nu primeste nici o rasplata pentru truda sa." Omul stapanit de slava desarta seamana cu gaina proasta. De cum a ouat un ou ea se lauda, cotcodacind, astfel incat sa fie auzita. Dar in felul acesta nu-si face decat ei rau, caci de cum o aud oamenii ii si iau oul. Tot astfel si demonii rapesc de la omul stapanit de slava desarta binele savarsit. Crestinul iubitor de slava desarta este intotdeauna nechibzuit, dupa intelepciunea dumnezeiasca. Din desertaciune, el se lauda inaintea tuturor cu bogatiile pe care le-a adunat. Si cel care isi arata multora comorile, acela negresit va fi jefuit de hoti. Trufia A doua treapta a mandriei este trufia. Satana este cel care il asaza pe omul trufas pe o treapta mai inalta decat cea pe care se afla iubitorul de slava desarta. De aceea, aici si placerea este mult mai mare, dar si ameteala pricinuita de inaltime este mai puternica. Trufia se naste din slava desarta, asa precum fluturele se naste din omida. Daca slava desarta se multumeste sa se agate, trufia zboara in inalt, asemenea fluturelui. Omul slavei desarte se multumeste numai sa iubeasca totul la propria lui persoana, pe cand trufasul este atat de indragostit de sine incat nu numai ca isi admira la nesfarsit propriile calitati, dar chiar nu ii place aproape nimic din ceea ce vede la ceilalti.

El gandeste despre sine ca este cel mai destept, cel mai vrednic, cel mai desavarsit. Cel iubitor de slava desarta asteapta numai laude si din ele se desfata; cel trufas nu stie de ce sa se mai bucure: de laudele care ii sunt aduse sau de umilintele pe care el le arunca asupra ceilalti. Iubitorul de slava desarta se simte bine si in cercul re*strans, local, al falsilor sai prieteni si lingusitori. Daca nu sunt dintre acestia atunci el se desfata chiar si cu laudele pe care el singur si le aduce: "Vezi, cat esti de frumos! Ce tinuta dreapta ai! Ce podoabe frumoase porti! Cat de frumos canti!" s.a.m.d. Omul trufas nu se multumeste sa-si stie suprematia. El nu se satura nici cu recunoasterea venita din partea celor apropiati lui. El vrea sa fie cunoscut de un cerc cat mai larg de oameni. Vrea sa straluceasca, sa lumineze, sa fie cinstit de toti. Si pentru ca vede ca trufia celorlalti stinghereste zborul propriei sale trufii incepe sa umileasca si sa osandeasca pe toti si toate. Daca cumva vede vreo patima la vreun rival de-al sau, il da in vileag cu cruzime in fata tuturor. Si atunci gandul tainic pe care-l are este urmatorul: "Vedeti cum e acela! Cat de rele sunt faptele lui! Cat de josnic ii este sufletul! Eu nu'sunt ca el!" Daca vede la rivalul sau virtuti, nu numai ca nu se pleaca inaintea lor, dar chiar rade de ele cu o ironie amara. Daca vreun rival al sau este daruit cu daruri si se remarca prin ceva, atunci il va numi orgolios si iubitor de slava. Daca este evlavios, il va huli ca fiind fatarnic. Daca este econom si modest in imbracamintea pe care o poarta, il va numi zgarcit. Si in plus va cauta ca toti ceilalti sa fie de acord cu el. Slava desarta are o vedere obtuza si se multumeste numai sa-si vada calitatile si sa culeaga laude pe seama lor. Trufia are un orizont mai larg de cuprindere. Ea nu rabda nimic care sa o umbreasca. Iubitorul de slava desarta traieste mai putine clipe amare decat cel trufas. La omul iubitor de slava desarta pedeapsa se afla mai mult ascunsa dincolo de mormant. Pe cand pentru cel trufas chinul pricinuit de trufie incepe inca de aici, de pe pamant. Cel mai adesea strans legata de trufie este si pizma, iar aceasta poarta cu sine propria pedeapsa. Cel trufas este si manios. Iar cel manios singur isi atata focul suferintei lui. Trufia se aprinde de la focurile iadului. Ea promite victimelor sale

mari desfatari, imbatare ametitoare, marire in ochii celorlalti, cand de fapt nu duce decat la rusine inaintea oamenilor intelepti si izgonire de la Dumnezeu. Omul trufas, oricat de destept ar parea in ochii proprii, el nu este, de fapt, decat un biet nebun. El crede ca va afla o desfatare inalta pentru sufletul sau in satisfacerea propriei trufii, dar precum un narcotic, ca si cum ar lua opium, de fapt, prin trufie, se otraveste singur pe sine. Cate nelinisti, cate griji, cate patimi clocotinde nu vom afla in sufletul omului trufas iubitor de marire! Acesta crede ca are intotdeauna dreptate. Dar, oare, pot toti oamenii din lume sa fie de acord intru toate cu el? Si iata, de cum se vede contrazis, fierbe si incepe sa sufere. El este indragostit de sine insusi si vrea ca si ceilalti sa-l cinsteasca, sa se minuneze de el. Dar, poate el sa faca din toti oamenii admiratorii sai? Unii incep sa-l critice, altii chiar sa il dea in vileag. Iar el nu poate sa suporte asa ceva si incepe sa sufere cumplit. Numeroase sunt suferintele trufiei nebunesti, inca de aici, de pe pamant, dar negrait mai grele sunt suferintele pricinuite de aceasta in lumea de dincolo. "Acela care se inalta pe sine, se va smeri", spune Mantuitorul. Pentru trufie dreptatea cereasca a ales cea mai cumplita pedeapsa, umilinta, si anume umilinta vesnica si nesfarsita. Trufia este o trasatura diavoleasca. Asa cum diavolul isi afla desfatarea in aceea ca pricinuieste suferinte si necazuri oamenilor, tot astfel si cel trufas cauta ca prin acoperirea de rusine, osandirea si dezonoarea adusa celorlalti sa ramana el la loc de cinste printre oameni. Trufia isi aduce singura lauda. Tot astfel se lauda si fariseul in templu, osandindu-l pe vamesul care se caia. Ea nu suporta alte pareri, nu poate indura sa fie criticata. Cel trufas isi vede numai propriile calitati si se supraestimeaza. Despre ceilalti vorbeste cu mandrie, uneori cu bunavointa, rareori cu ingaduinta, dar cel mai adesea cu dispret. Ii subapreciaza pe cei egali lui. Este crud si grosolan cu cei aflati pe pozitii inferioare, iar pe cei mai talentati decat el, sau pe cei aflati in pozitii mai inalte ii trateaza cu condescendenta si mila, dar daca se lanseaza intr-o discutie mai deschisa cu acestia, veti vedea ca, dintre toti acestia, tot pe sine se va pune pe primul loc. Desigur, si in trufie exista diferite trepte si nuante.

Unul este trufas intr-o masura mai mica, un altul este parjolit de marire de sine. Unul simte ca trufia este o patima, dar parca neputincios sau lipsit de vointa de a lupta cu ea o ascunde cu dibacie, pe cand un altul este trufas cu nerusinare. Aici joaca un rol insemnat si treapta de dezvoltare mentala, educatia si cultura generala a celui stapanit de aceasta patima. Cel neinvatat va fi un prost trufas. Intelectualul este un trufas rafinat, daca putem spune astfel. Cel neinvatat se va certa in chipul cel mai grosolan daca este contrazis sau dat in vileag cu ceva. Cel cu educatie va cauta sa te cucereasca prin unele calitati ale lui, in asa fel incat sa te castige ca lacheu al iubirii lui de marire. Dar si intelectualul, sub influenta mandriei care mocneste in el, poate sa foloseasca mijloacele grosolane ale celui neinstruit. Si la unul, si la celalalt patima ramane, in esenta ei, una si aceeasi. Ea este asemenea sarpelui: daca o calci, te musca. In societate, unde se dezbat unele probleme de interes general, cel trufas se va da in vileag prin faptul ca intotdeauna ii place sa-si impuna propria parere. El este dispus oricand sa se contrazica cu ceilalti, gaseste intotdeauna ceva de obiectat, este mare maestru in critica, si se simte extrem de jignit daca tocmai el este cel criticat sau contrazis. Trufasul iubeste batjocura. Acesta gaseste intotdeauna la ceilalti ceva sa zeflemiseasca. Neajunsurile caracterelor acestora sunt, mai cu seama, jucaria preferata pentru gura lui necurata. Daca insa nu are nimic de obiectat la vreun om desavarsit, incepe sa batjocoreasca nasul sau barbia stramba a acestuia. Omul trufas poate creste in mandria sa pana acolo incat sa ajunga sa batjocoreasca pe toti si pe toate, cu exceptia propriei persoane. Trufia ii face pe oameni rai, neprietenosi, artagosi, sa tina minte raul, maniosi, neiertatori si vesnic dusmanosi. Puneti doi oameni mandri sa traiasca impreuna. Asezati-i intr-un palat mare si frumos! Prea mici li se vor parea spatioasele incaperi. Nu se vor putea suporta unul pe celalalt. Se vor certa neincetat. Fiecare dintre ei va considera ca el are dreptate. Daca ciocnesti doua pietre de cremene vor iesi scantei, nu faina. Cel trufas nu se va domoli niciodata. Daca cineva ii va da un sfat bun sa fiti siguri ca nu-l va urma. Va face fiecare tot dupa voia sa, chiar daca aceasta nechibzuinta a sa ii va pricinui mari necazuri.

Trufia tulbura linistea familiilor, a satelor, insangereaza sezatorile, nuntile si oamenii, razvrateste orasele, aprinde lumea intreaga si ii invrajbeste pe oameni unii cu altii. Nimic nu distruge viata in prietenie si randuielile in comunitate mai mult ca trufia. Ea destrama, caci nu cunoaste nici smerenia, nici dragostea, care sunt singurele care unesc, contopesc si zidesc. Tot omul trufas isi este siesi un fel de dumnezeu. Si asa cum divinitatii i se acorda o atentie si o cinstire deosebita, tot astfel si el, dintre toti oamenii, vrea jertfe si cinstire, respect fata de persoana proprie, fara sa se simta prin aceasta dator cuiva cu ceva. Un astfel de om, odata ce s-a inradacinat definitiv in aceasta marire de sine aducatoare de pierzanie, poate ajunge cu usurinta si la cea de a treia si cea mai infricosatoare treapta a mandriei si anume mandria impotriva lui Dumnezeu insusi. Mandria impotriva lui Dumnezeu Pana la aceasta treapta se inalta Lucifer, cel fara de masura. Dar aceasta inaltime a fost atat de ametitoare chiar si pentru el, incat nu a putut sa ramana acolo si a cazut. El isi zicea in cugetul sau: "Ridica-ma-voi in ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aseza jiltul meu!... Asemenea cu Cel Preainalt voi fi" (Isaia 14, 13-l4). Dar aceasta mandrie l-a doborat in cele mai de jos ale pamantului. Prin inselaciune i-a ispitit Satana spre o astfel de mandrie si pe protoparintii nostri in rai. Veti fi ca Dumnezeu!... (Facere 3, 5), le spune el. Si primii oameni, care au pornit pe calea inselatoare a mandriei, au cazut, si au cazut adanc, incat nu se mai puteau ridica singuri si trebuia ca insusi Fiul lui Dumnezeu, Iubirea intrupata, sa Se pogoare pe pamant spre a ne rascumpara si mantui. Veti fi ca Dumnezeu! Ce ademenire mare si minunata in aparenta! Cine nu si-ar dori sa fie ca Dumnezeu! Dar problema este ca diavolului nu ii sta in putinta sa ne faca asemenea lui Dumnezeu. El este mincinos. Fagaduintele lui sunt desarte. Ademenindu-ne catre inaltimi, ne arunca de acolo tocmai in adancuri. Adam si Eva au vrut sa fie asemenea lui Dumnezeu. Dar ce s-a intamplat? In unele privinte ei au cazut chiar mai prejos decat animalele. Se vede limpede din istoria urmasilor lor nefericiti intarirea acestui trist adevar. Si iata, din momentul tragic al caderii din rai, oamenii merg ca

niste orbi pe calea mandriei, neincetat inseteaza sa se inalte si cad neincetat. Si cu cat zboara mai sus, cu atat cad mai rau. Intregul zbucium al lumii insangerate in care traim astazi isi are obarsia in mandria nebuneasca. Ea este pricinuitoarea tuturor marilor caderi ale omului modern. Cati scriitori, cati filosofi, cati politicieni, cati cuceritori au uitat, orbiti de mandrie, ca, totusi, si ei sunt simpli muritori, si au purces la savarsirea de fapte marete si peste puterile lor si, inaltandu-se impotriva lui Dumnezeu, si-au sfarsit sarmana lor viata, unii in boli ingrozitoare, altii complet distrusi, iar altii in deplina umilinta, nebuni, iar toti dimpreuna: in iad! Dumnezeu insusi celor mandri le sta impotriva (Iacob 4, 6). Duhul mandriei contrazice intotdeauna si nu vrea sa primeasca invatatura de la nimeni. El este despotic, foarte iubitor de sine si crud. Cel mandru ar prefera mai degraba sa i se ia viata decat sa fie demascat si umilit. El doreste sa conduca si sa existe competitie. Vrea sa fie asemenea lui Dumnezeu. "Asa precum chiparosul nu-si pleaca ramurile ca sa se intinda pe pamant, nici monahul cu inima mandra nu vrea sa faca ascultare", spune Sfantul Ioan Scararul. Cel mandru nu va recunoaste niciodata ca este vinovat de ceva. Un batran foarte cunoscator il sfatuia duhov-niceste pe un frate ce se trufea, la spovedanie. Iar acesta, orb fiind, zise: "Iarta-ma, parinte, nu sunt mandru." Auzind acestea, preainteleptul batran zise catre el: "Si ce alta dovada mai vadita a patimii acesteia poti da, fiule, decat cuvantul ce l-ai spus: nu sunt mandru ..." Neamul omenesc, cazut, al veacului acestuia nu vrea sa recunoasca mandria ca pacat, ci o socoteste a fi o virtute. Atat de mult a amestecat omul sensul cuvintelor, incat nu batjocoreste mandria satanica, ci smerenia. El considera ca ceva firesc atunci cand cineva da dovada de mandrie. A fi mandru se impune ca o datorie si pricina de lauda. Orice om, astazi, trebuie sa aiba ca tel propria sa demnitate, sa-si pastreze cinstea, sa-si apere propria persoana. Dar dincolo de toate aceste cuvinte - cinste, demnitate, ambitie - se ascunde mandria nebuneasca. Dati in vileag un astfel de "cavaler" al "nobilului" orgoliu in vreun pacat al sau! Nu va

putea indura o astfel de jignire cu smerenie crestina, ci de indata se va infuria si va colcoti. Si in vapaia "nobilei sale manii" va straluci chipul mandriei lui satanice. Daca mandria este o calitate morala atat de inalta, de ce Iisus Hristos nu spune nicaieri: "Fiti asemenea Mie mandri! Aparati-va cinstea! ci porunceste tocmai contrariul: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima" (Matei 11, 29), "Cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt" (Matei 5, 39)? Nu, mandria este intuneric, iar intunericul nu are partasie cu lumina. Dupa cuvintele inteleptului Iui Dumnezeu, Sfantul Ioan Scararul, cel mandru nu are nevoie sa fie ispitit de diavol, "caci el s-a facut siesi si diavol, si vrajmas." Precum iubeste diavolul aurul, asa si cel mandru isi apara patima ce se ascunde inlauntrul lui. Acesta nu rabda, cum am spus, nici o mustrare. Iar dupa cuvintele Sfantului Ioan Scararul "acela care alunga mustrarea isi arata dragostea sa pentru pacat." Pentru aceasta omul mandru de astazi a ajuns la o cadere atat de adanca, din pricina faptului ca prin "nobila sa mandrie"a alungat orice indrumare, si a ascuns in spatele cinstei sale toate necuratiile! "E propriu celor inalti cu cugetul sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile", spune acelasi sfant parinte. "Cei mandri sunt nelinistiti, au duhul pornit intr-o dispozitie razboinica. Daca totul se desfasoara in favoarea lor, ei se inalta pana la ceruri. Daca vreun necaz se abate asupra lor, cartesc groaznic si ii invinovatesc pe toti. Daca li se intampla vreo nenorocire se pornesc chiar a-L huli pe Dumnezeu." Cel mandru este antihrist, lupta impotriva lui Dumnezeu, incepe cu "nevinovata" slava desarta si poate ajunge la absoluta satanizare. Sfantul Avva Dorotei ne istoriseste despre un frate de manastire din vremea sa, care apucand pe calea mandriei, si-a sfarsit viata nebun. La inceput se mandrea inaintea celor asemenea lui, iar cand ceilalti frati aduceau lauda altcuiva inaintea lui, el il umilea si spunea: "Cine este acest frate? Eu nu socotesc pe nimeni vrednic decat pe parintele Macarie". Dupa o vreme insa, a inceput sa osandeasca si pe Sfantul

Macarie: "Cine este Macarie? Eu socotesc vrednici numai pe Sfantul Vasile si pe Sfantul Grigorie". Dar monahul cel mandru nu s-a oprit aici. Nu dupa multa vreme, el a inceput sa graiasca de rau in inima sa si pe acesti mari sfinti si sa socoteasca ca autoritati duhovnicesti numai pe sfintii apostoli Petru si Pavel. Avva Dorotei, vazand cum creste mandria in acest frate, i-a spus acestuia: "Frate, in curand vei grai de rau si pe sfintii apostoli". Si intocmai, asa s-a si intamplat. Fratele cel mandru a inceput sa spuna: "Cine este Petru si cine este Pavel? Nimeni nu inseamna nimic decat numai Sfanta Treime". in cele din urma s-a mandrit insusi impotriva lui Dumnezeu, pierzandu-si mintile. Adevarat graieste Sfantul Ioan Scararul, cand spune ca "mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, nascocirea dracilor, nimicirea aproapelui, maica osandirii, vlastar al laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, inainte-mergatoare a iesirii din minti, pazitoarea pacatelor, pricina paraliziei duhovnicesti, izvor al maniei, [...] prilej de nemilostenie, [...] contabila amarnica, judecatoare necrutatoare, potrivnica lui Dumnezeu si radacina hulei." Si in zilele noastre sunt multi oameni, care se inalta pe sine chiar impotriva lui Dumnezeu insusi si indraznesc sa huleasca preasfantul Sau nume. Nu sunt oare astfel de oameni ateii si necredinciosii, care asemenea nebunului din Psaltire spun: "Nu este Dumnezeu!" (Ps. 13, 1)? Multi contemporani ai nostri, din mandrie oarba si prosteasca, nu vor sa creada. Ei socotesc ca fiind o injosire sa se supuna adevarurilor credintei ortodoxe. Neputand sa indure batjocura necredinciosilor pentru ca, cred in "basmele Bisericii", ei se declara necredinciosi, oameni care s-au eliberat de orice ratiune omeneasca. Caci credinta este una dintre acele calitati rare, care il inalta pe om mai presus de animale. Fara credinta omul se prabuseste moral cu usurinta si devine mlastina a celor mai respingatoare miasme ale patimilor si pacatelor. Sarmana omenire de astazi, pornita pe calea agonisitoare de pierzanie calea mandrei necredinte, nu face decat sa ajute la venirea grozaviilor apocaliptice, care se vor abate asupra ei pentru lepadarea de credinta ortodoxa, din pricina necredintei, a patimilor si a mandriei satanice.

Arhimandrit Serafim Alexiev Despre boala si bolnav Milostivirea lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Daca totul e de la Domnul, si boala dumneavoastra este tot de la El. Daca tot ce este de la Domnul e spre mai bine, inseamna ca si boala dumneavoastra. Vrajmasul va insufla: "Nu vei rezista". Raspundeti-i: nici nu ma gandesc sa rezist de una singura, ci nadajduiesc ca Milostivul Domn nu ma va lasa singura, ci ma va ajuta sa tin piept cum m-a ajutat si pana acum. Iarasi boala! Sa va dea Domnul rabdare si seninatate, si sa va izbaveasca de cartirea cea pacatoasa! Nu priviti cu mohorare la neputinte. Ele arata mai degraba mila si luarea-aminte a lui Dumnezeu fata de noi decat lipsa Lui de bunavointa. Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este. Sunt boli a caror vindecare este oprita de Domnul - atunci cand El vede ca boala e mai de trebuinta ca sanatatea pentru mantuire. Nu pot sa spun ca asta nu s-ar intampla si in ceea ce ma priveste. Dumnezeu a trimis boala. Dati multumita Domnului, fiindca tot ce e de la Domnul spre bine este. Daca simtiti si vedeti ca insiva sunteti vinovata, incepeti cu pocainta si parerea de rau inaintea Domnului pentru faptul ca n-ati pazit darul sanatatii cel de la El primit. Iar apoi trebuie sa va ganditi doar ca boala e de la Domnul si ca nimic nu are loc intamplator. Si dupa aceea multumiti din nou Domnului. Boala smereste, inmoaie sufletul si-i usureaza obisnuita povara a grijilor de multe feluri. * V-ati imbolnavit! Ce este de facut? Rabdati si multumiti lui Dumnezeu, spunand in sinea dumneavoastra: "Aceasta boala este pentru pacatele mele mari si nenumarate. Domnul imi ia puterile ca prin aceasta sa ma faca mai infranat. El nu mai stie cum sa ma indrepte altfel. A incercat si cu mila, si cu necazurile, si nimic nu a folosit. Iar ceasul mortii se apropie - si, cand va veni, ce va face ticalosia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruta zidirea Ta cea neputincioasa. Cand omul e bolnav, fie si usor, moartea ii vine in minte ca sufletul sa cunoasca cu lucrul cat de adevarat este cuvantul inteleptului: Adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale. Si in veac nu vei pacatui (Sirah 7, 38). *

Insufletiti-va! Priviti cu veselie in ochii bolii! Lasati-va insa mai putin in voia inchipuirilor.. Va vor veni in cap multe nimicuri de tot felul.. Va veti certa cu toata lumea.. Toate astea in gand - dupa aceea va trece totul. Fiti senin! Pesemne ca in drum v-ar fi intampinat vreo primejdie - si iata ca Domnul v-a tintuit prin boala acasa.. Dati multumita Domnului. Si, oricum, rugati-va ca sa binevoiasca a va face sanatos. Sa va mantuiasca Domnul! Domnul sa va binecuvanteze! Gandurile dumneavoastra despre starea deznadajduita in care va aflati, sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrajmasul, care va tulbura. Cine poate sa spuna ce va fi? Unul e Dumnezeu - insa vrajmasul paganeste, dandu-se pe sine drept Dumnezeu, tulburand cu prorocia sa vicleana, clatinand credinta si alungand linistea din inima. Nu-l ascultati, ci stati neclintita in credinta ca boala e de la Dumnezeu si spre binele dumneavoastra, iar dupa ce-si va face treaba va pleca.. si veti fi sanatoasa, si veti sluji Domnului intr-o manastire. Pentru toate multumiti Domnului - si pentru boala multumiti. Mie, din afara, imi e usor sa vorbesc astfel; dumneavoastra poate ca in fapt nu va este usor sa simtiti asa. Oricum, vorbind despre rabdare ma si rog sa va dea Domnul a indura cu seninatate boala, si de asemenea sa trageti oarecare invatatori din ea. Cine stie pentru ce v-a tintuit la pat Domnul? Neindoielnic este insa ca si lucrul acesta a fost ingaduit de El pentru ajutorarea felului de viata pe care vi l-ati ales si pe care va straduiti sa il pastrati cumva. Din aceasta latura nici nu mai trebuie iscodita boala dumneavoastra. Pentru a rabda cu seninatate in clipa intetirii suferintelor, cautati-va barbatie si in aducerea-aminte de rabdarea tuturor sfintilor, si mai ales a mucenicilor. Cat si cum au rabdat ei? Ne este greu si sa ne inchipuim. De altfel, tuturor "prin multe necazuri li se cuvine a intra intru Imparatia Cerurilor" (Fapte 14,22). Si ceea ce a fost fagaduit de Domnul se numeste cununa. De ce? Fiindca nu ne putem inalta la ea fara patimiri. Calea intr-acolo este crucea luata de buna voie sau trimisa de Dumnezeu. * Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! V-ati imbolnavit? Dar slava lui Dumnezeu ca va inzdraveniti sau v-ati inzdravenit deja. Slava lui

Dumnezeu si pentru ca ati indurat nu fara folos boala. Invataturile pe care le-ati primit din cele intamplate cu dumneavoastra sunt foarte insemnate si in viata lumeasca, cu atat mai mult in cea duhovniceasca. Nu este nimic de asteptat din partea oamenilor si toata grija trebuie aruncata la Domnul; pe langa asta, trebuie sa asteptam mereu moartea in credinta ca Domnul ne mai lasa sa mai traim ca sa ne curatim de pacate, lucru spre care trebuie sa ne intoarcem toata grija. Aceste puncte sunt "parghiile" si "directiile" vietii duhovnicesti. Din punctul de vedere al refacerii puterilor, felul mancarii este un lucru secundar... Lucrul de capetenie il constituie mancarea proaspata, aerul curat... si mai presus de toate linistea duhului. Nelinistea duhului si patimile strica sangele si lovesc chiar in inima sanatatii. Postul si indeobste viata ascetica sunt cel mai bun mijloc de a pastra sanatatea si de a o face sa infloreasca. Neamtul Gufeland a scris o carte despre prelungirea vietii, unde ridica in slavi si viata ascetica. Cei ce ridica in slavi stiinta trebuie sa asculte de el, iar noi avem alti dascali, mai de seama decat acest neamt. Rugaciunea inalta duhul pe taramul lui Dumnezeu, in care este radacina vietii - iar prin duh si trupul se impartaseste din aceasta viata.. Duhul umilit, simtamintele si lacrimile de pocainta nu rapesc, ci dau putere omului, fiindca aseaza sufletul intr-o stare de bucurie. Bine ati facut ca nu v-ati supus indemnurilor lumesti. * Hristos a inviat! Puterile dumneavoastra, desi nu s-au refacut deplin, se arata indestulatoare totusi pentru ingrijirea unui bolnav care nu merita o asemenea ingrijire; insa Domnul Cel milostiv nu Se va uita la nevrednicia bolnavului si va tine in socoteala ingrijirea ca si cum I-ar fi fost data chiar Lui - iar dupa aceea va trimite in schimb mangaiere, sau deplina insanatosire, sau va pune deoparte rasplata cuvenita pentru veacul cel viitor. * Sunt foarte bucuros ca v-ati pus in cele din urma pe picioare. Omul care s-a insanatosit se simte indeobste innoit. Cred ca aveti acelasi simtamant. Trebuie sa faceti in asa fel ca innoirea trupeasca sa fie

insotita de o innoire duhovniceasca. Dumnezeu v-a dat-o sau v-a aratat-o in scurta rugaciune pe care ati facut-o atunci. Mi-a si venit in minte sa va indemn: apucati-va de o rugaciune scurta si face-ti-o mereu.. si la lucru si cand nu lucrati, si cand mergeti si cand sedeti, fara incetare. La inceput va veti sili sa faceti aceasta mica rugaciune, iar dupa aceea se va spune de la sine.. Doar apucati-va de ea si dati-va osteneala fara incetare... E rugaciunea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa." Iar cand faceti aceasta rugaciune sa va tineti luarea-aminte nu in cap, si nu in cer, ci in inima, acolo inauntru, sub sanul stang. Dupa ce o veti deprinde, veti alunga prin ea toata tulburarea si veti aduce pace in sufletul dumneavoastra. * Totul e de la Dumnezeu: si bolile, si sanatatea. Si de la Dumnezeu totul ni se da spre mantuirea noastra. Asa sa iti primesti si tu boala si sa dai multumita pentru ea lui Dumnezeu, Care Se ingrijeste de mantuirea ta. Cum anume slujeste spre mantuire boala trimisa tie de Dumnezeu poti sa nici nu incerci sa afli, fiindca se prea poate sa nici nu reusesti. Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsa, ca pe un canon, alteori spre invatare de minte, ca omul sa isi vina in fire, alteori ca sa il izbaveasca de un necaz ce ar cadea asupra lui de ar fi sanatos, alteori ca omul sa vadeasca rabdare si prin aceasta mai mare rasplata sa merite, iar alteori ca sa se curateasca de vreo patima, ca si din multe alte pricini. * Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Va tot vaitati, dar va vaitati in chip mantuitor, pentru lucrarea mantuirii. Sa binecuvanteze Domnul grijile dumneavoastra in aceasta privinta. Sunteti bolnava cu trupul, iar lucrarea mantuirii cere osteneli si lipsuri. Ce sa faceti? Rabdati cu seninatate sanatatea dumneavoastra subreda si multumiti pentru ea lui Dumnezeu - fiindca de n-ar fi ea poate ca ati umbla cu picioarele in sus, in vreme ce acum sedeti si umblati cum trebuie. Alt folos este si acela ca daca ati fi fost sanatoasa ati fi fost nevoita, daca v-ati fi hotarat sa va dati osteneala pentru mantuirea dumneavoastra, sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele bisericesti de obste si inca alte lucruri anevoioase sa

intreprindeti. Acum insa, in loc de toate acestea vi se socoteste rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea: sa va trezviti si sa privegheati sa aveti duh infrant si smerit, sa petreceti in rugaciune (a mintii si a inimii, in a-L avea pe Domnul pururea inainte), sa alungati gandurile, sa hraniti smerenia, sa nu osanditi, sa va bucurati cu cei ce se bucura, sa va necajiti cu cei necajiti, sa va aduceti aminte de Dumnezeu si de ceasul mortii, si toate cele de acest fel.. Iata-va mantuirea! Iar cat priveste cele ce mi-ati scris despre mancare si bautura, cu ele nu e nici o impiedicare daca totul este intrebuintat cu masura. Mantuiti-va! * Sanatatea dumneavoastra s-a subrezit. Sanatatea subrezita poate sa subrezeasca si mantuirea atunci cand din gura bolnavului se aud cuvinte de cartire si strigate de nemultumire. Sa va ajute Dumnezeu a va izbavi si de un necaz si de celalalt! Vedeti unde vreau sa ajung? La dumneavoastra se strecoara anumite cuvinte; cuvintele vin, fireste, din simtaminte si ganduri pe potriva, iar acestea din urma sunt de asa un fel, ca lucrarea mantuirii nu se poate implini cu ele. Binevoiti a lua aminte la aceasta si a va indrepta. Sanatatea si boala sunt in mainile purtarii de grija a lui Dumnezeu mijloace pentru mantuire atunci cand atat una, cat si cealalta sunt folosite in duhul credintei.. Dar ele duc la pierzanie atunci cand omul se poarta in privinta lor dupa toanele sale. Lucrul de care aveti deosebita nevoie este rabdarea senina si supusa lui Dumnezeu. Indata ce se va arata in sufletul dumneavoastra o asemenea asezare veti intra fara intarziere pe calea mantuirii, care duce la rai. Si - luati aminte! - sa prindeti suflet atunci. * Inca o durere pentru dumneavoastra - boala fiicei. Iata ce va voi spune: de vreme ce ati incercat deja toate mijloacele omenesti, nu mai ramane decat sa va impacati cu aceasta amaraciune si s-o purtati cu supunere fata de Dumnezeu, avand credinta ca aceasta boala e de neaparata

trebuinta pentru mantuirea dumneavoastra si a fiicei dumneavoastra, precum si a sotului ei. Dupa aceasta impacare, sa va pastrati linistea si tot cu liniste ajutati-va si fiica. Aduceti-va aminte ca cei ce rabda supusi lui Dumnezeu amaraciunile si durerile sunt in ceata mucenicilor. Aduceti-va aminte de mucenici, care uneori erau lasati in temnita, fiind chinuiti mereu, cativa ani - 5, 10, 20; insa rabdau cu supunere si seninatate, avand raiul inaintea ochilor.. pentru rabdare. Sa va binecuvanteze Domnul! Mantuiti-va! * Pentru faptul ca nu v-ati insanatosit inca imi pare rau. Sa va daruiasca Domnul insanatosire deplina... Totusi boala ne invata sa fim smeriti si supusi voii lui Dumnezeu. Fiti senina si pentru toate multumiti lui Dumnezeu cu incredintarea ca totul merge spre cel mai bun deznodamant, chiar daca asta nu se vede acum. Veti vedea dupa. In boala deprindeti smerenia, rabdarea, seninatatea si recunostinta fata de Dumnezeu. In ce priveste faptul ca navaleste asupra-va nerabdarea, este omeneste sa fie asa. Daca vine, trebuie sa o alungati. Simtamantul de apasare pricinuit de boala este tocmai ca sa aveti ce rabda. Unde nu se simte apasare, acolo nu-i nici o rabdare; insa cand vine simtamantul de apasare impreuna cu dorinta de a o inlatura, nu e nici un pacat in asta. Este un simtamant firesc. Pacatul incepe cand in urma acestui simtamant sufletul se lasa prada nerabdarii si incepe sa se incline spre cartire. * Sanatate sa va daruiasca Dumnezeu; iar daca aceasta nu va este de folos acum, sa va dea rabdare plina de recunostinta. In ce priveste faptul ca intoarcerea launtrica spre Dumnezeu nu mai este aceeasi in boala, sa stiti ca este o urmare a slabiciunii. Cine isi simte netrebnicia inaintea lui Dumnezeu nu-si va ingadui simtaminte necuvenite nici in vremea bolii, inteleptiti-va! Sufletul neincercat prin ispite nu este, bun de nimic. Impliniti pravila facand rugaciunea lui Iisus in tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti cate puteti; de nu, stati in picioare. Daca nu puteti sta in picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati intinsa. Atata

doar: nu incetati a fi cu mintea impreuna cu Domnul. V-ati imbolnavit atat de greu, incat va pregatiti de moarte. Intotdeauna trebuie sa ne pregatim de moarte, cu atat mai mult in vreme de boala. Dar daca veti muri sau inca vi se vor mai da zile de trait, lucrul acesta tine de voia lui Dumnezeu. Veti mai trai si va veti mai osteni. De-abia ati inceput. * Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca acelora este Imparatia Cerurilor. Fericiti veti fi cand va vor ocari pe voi si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri. Daca lumea va va uri, sa stiti ca pe Mine mai inainte M-a urat. Daca ati fi fost din lume, lumea ar fi iubit ce este al sau; dar fiindca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta va uraste pe voi lumea. Aduceti-va aminte de cuvantul pe care lam grait voua: nu este sluga mai mare ca stapanul sau. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni (Ioan 15,18 si urmatoarele). In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, ca Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Iubitilor nu va mirati de aprinderea care este intru voi, care se face voua spre ispita, ca si cum s-ar intampla voua ceva strain; ci intrucat va faceti partasi patimilor lui Hristos, bucurati-va, ca si intru aratarea slavei Lui sa va bucurati, veselindu-va (I Petru 4,12-13). Pe cine iubeste Domnul cearta si bate pe tot fiul pe care il primeste. De veti suferi certarea, ca unor fii se va afla voua Dumnezeu (Evrei 12, 6). Adaugati alte asemenea locuri din Scriptura, si sa le tot cititi.. Ele vor curata ochiul inimii dumneavoastra si va vor invata cum sa priviti necazurile, stramtorarile, ocarile. Intariti-va intru incredintarea ca totul este de la Dumnezeu, chiar si cele mai mici lucruri care ni se intampla, si primiti tot ce se abate asupra dumneavoastra ca si cum ar veni chiar de la El. Si fiti senina, si multumiti: fiindca totul e spre binele dumneavoastra, fie in chip vazut, fie in chip nevazut. Stiti cum se calesc lucrurile din fier? Dupa ce s-a incheiat faurirea lor, sunt incinse pana la alb si apoi varate in apa rece. Tocmai asta se savarseste acum cu dumneavoastra.. Toate aceste lucruri nu sunt noi pentru dumneavoastra si deja le infaptuiti.. Dar

locurile acestea din Scriptura este bine sa le cititi.. Din ele vine lumina si se risipeste intunericul. Stramtorarile sunt de la Dumnezeu.. Sa le rabdam si sa multumim.. Dar daca sunt la indemana mijloace de a le indeparta, si asta-i de la Dumnezeu, si nu-i nici un pacat sa ne folosim de ele ca sa ne slobozim din stramtorari. Aveti asemenea mijloace? Aveti.. * Va simtiti foarte slabita si credeti ca va apropiati de iesirea sufletului din trup. Boala aminteste de moarte, insa nu proroceste ceasul ei. Totusi, de vreme ce ati primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit sa va pregatiti de ea. Dat fiindca sunteti mereu bolnava, nu va este greu sa va insusiti gandul la iesirea din trup, dupa pilda Cuviosului Nicanor - si aceasta iesire nu va va lua pe neasteptate. Fericita este pomenirea mortii; ea, impreuna cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei randuieli crestinesti a duhului. Va plangeti de dumneavoastra insiva ca va rugati prost si nu va tineti de nevointe. In aceasta privinta va lamureste Sfintul Tihon de Zadonsk, care a zis: "Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare." Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina! Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa incat ati ramas la pravila de chilie. Impliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea in sine, care se poate face si fara pravila. Stati cu gandul la Liturghie - nu ca un savarsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gandul) la Liturghia savarsita de altul. Nu aveti ganduri prea vesele in ce va priveste? Era in Egipt un batran duhovnicesc:- Apollo, mi se pare.. Acesta le spunea cu tarie tuturor fratilor, si strainilor, de asemenea: "Noua, crestinilor, nu ni se cuvine sa ne mahnim.. Sa se mahneasca paganii si jidovii. Iar noi, cei mantuiti de Domnul, al nostru este raiul, a noastra este Imparatia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfantului Duh, Maica lui Dumnezeu, ostirile ceresti si sfintii toti." Aceste ganduri si cele asemanatoare lor sa le tineti in minte, iar pe cele de mahnire lepadati-le.. Ce mare lucru ca trebuie sa stati in chilie, ca nu

mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Cand va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6,16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni. Cititi mai des Tatal nostru si Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te. Dumnezeu este Tatal nostru, iar Nascatoarea de Dumnezeu este Maica noastra... Sfintele Taine sunt sanii prin care ea ne da laptele harului. Asa sa va umpleti mintea.. Sa mai aveti inaintea ochilor, deschise, Evanghelia, si Apostolul. Cititi cate un verset si straduiti-va sa cugetati la fiecare cuvant. Daca Dumnezeu va va da vreun gand ziditor, insemnati-l in scris. Sa aveti intotdeauna o foaie de hartie pe masa... Si celelalte ganduri bune sa vi le insemnati in scris. Sa binecuvanteze Domnul si va doresc toata mangaierea. * A va ruga pentru insanatosire nu este un pacat. Trebuie sa adaugati insa "daca este voia Ta, Doamne!". Deplina supunere fata de Domnul, cu primirea supusa a bolii trimise ca pe un lucru bun de la Domnul Cel bun da pace sufletului si il pleaca spre milostivire pe Domnul... Si El fie ca insanatoseste, fie ca umple de mangaiere, in ciuda stramtorarii pricinuite de boala. Pe sufletul dumneavoastra apasa mai mult decat orice boala fiicei. Indurerati-va pentru ea si cu durere strigati catre Domnul, si pe fiica dumneavoastra indemnati-o sa faca acelasi lucru, si pe toti casnicii dumneavoastra. Atunci toate rugaciunile pentru ea se vor impreuna si vor alcatui un glas de trambita, in stare sa atraga luarea-aminte a Domnului... S-o izbaveasca Domnul de neputinta ei! * Sa va ajute Dumnezeu! Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indatorata sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg. *

Cereti ajutorul doctorului, dar totodata mai vartos rugati pe Domnul si pe sfintii Lui sa-i dea intelepciune doctorului. Si cereti mijlocirea oamenilor bineplacuti lui Dumnezeu si faceti tot ce fac oamenii evlaviosi in atare imprejurari (numai la vrajitoare sa nu mergeti). Nu stiti dumneavoastra unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru sora dumneavoastra. Poate ca Dumnezeu a gasit de cuviinta ca ea sa fie bolnava fiindca acest lucru e pentru ea mantuitor. Si atunci ea va ramane bolnava toata viata sa, ca sa se mantuiasca. Sau Dumnezeu i-a trimis aceasta boala pentru o vreme, ca sa puna la incercare credinta ei si a parintilor ei. Numai Dumnezeu stie cum stau de fapt lucrurile. Boala nu este un semn al lepadarii de catre Dumnezeu. Dimpotriva, este un semn al milei lui Dumnezeu. De la Dumnezeu totul este mila si boala, si saracia, si necazul. Sora dumneavoastra sa se roage mai cu osardie lui Dumnezeu, dar rugandu-se sa nu spuna "Da-mi sanatate", ci "Fie voia Ta, Doamne! Slava Tie, Doamne! Daca asa este placut inaintea Ta, fie voia Ta! Cred ca si boala este buna, dupa cum este buna sanatatea, Iti multumesc, Milostivule Ziditor!" Deprinde-o sa citeasca, si sa scrie, si sa faca lucru de mana, si asa sa se mantuiasca. Binecuvantarea lui Dumnezeu fie asupra ta! * E bine ca ati randuit sa se faca rugaciune pentru fiica dumneavoastra. Doua molifte pe saptamana si pomenire la proscomidie. S-ar parea ca este destul. Dar cine se roaga cu durere pentru bolnava? Dumnezeu ia aminte la rugaciune atunci cand pentru bolnav se roaga cineva cu sufletul. Daca nimeni nu suspina din suflet, slujba va fi o poliloghie, iar rugaciune adevarata pentru bolnava nu va fi. La fel cu proscomidia, la fel si cu liturghia. Dumneavoastra mergeti la slujbele pe care le-ati comandat? Daca nu, credinta dumneavoastra este fara putere... Slujbele le-ati comandat - insa, dand bani ca sa se roage altii, dumneavoastra v-ati lepadat de pe umeri orice grija... Nu este nimeni care sa se indurereze pentru bolnava. Celor care savarsesc slujba nici prin minte nu le trece sa se indurereze cu sufletul inaintea Domnului pentru cei pe care ii pomenesc la slujbe... Si de unde sa se indurereze ei pentru toti?

Altceva este daca sunteti de fata la slujba atunci cand este pomenita.. Atunci durerea dumneavoastra este purtata de rugaciunea Bisericii si inaltata mai grabnic la Scaunul lui Dumnezeu... Si face indurerata insasi rugaciunea Bisericii, chiar daca cei care slujesc nu sunt indurerati. Vedeti deci unde sta puterea! Mergeti la slujbe dumneavoastra insiva si indurerati-va cu sufletul pentru bolnava... Si treaba va iesi bine. In biserica, la Liturghie, frangeti-va sufletul in vremea proscomidiei si mai ales cand dupa "Pe Tine Te laudam" se canta cantarea Nascatoarei de Dumnezeu: "Cuvine-se cu adevarat". Atunci sunt pomeniti din nou viii si mortii... Pomenirea la liturghie este mai puternica decat numai cea de la proscomidie, fiindca ea arata o mai puternica impreuna-patimire a dumneavoastra cu bolnava si totodata credinta si nadejdea cat se poate de tare ca Domnul nu va va lipsi de ajutorul Sau. Unde sa dati Liturghii? Unde va trage sufletul, acolo sa dati.. Lucrul cel mai insemnat este insa durerea sufletului dumneavoastra pentru bolnava. Si ajutati mai mult saracilor. Nu numai celor care umbla pe strada, ci dati usurare unei familii apasate de saracie. Rugaciunea ei va va usura povara de pe inima.. Sa va binecuvanteze Dumnezeu pe voi, pe toti! * Ca nu este pacat sa te tratezi, in aceasta privinta nici nu incape vorba. Multi insa nu s-au folosit de acest mijloc, dupa credinta si rabdarea lor: nici acest lucru nu e lipsit de pret. In atare caz totusi este nevoie de rabdare senina pentru a nu cadea in cartire. Cartirea e deja pacat. Cine nu se simte plin de barbatie - asa cum suntem noi toti, pacatosii - mai bine sa ceara ajutorul doctorilor, asteptand insa ajutorul de la Dumnezeu: fiindca El da doctorilor pricepere. Mila Lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Sunteti tot bolnava... imi pare foarte rau. Sa va ajute Domnul fie sa va insanatositi, fie sa indurati cu seninatate boala. Sa fie nu precum voim noi, ci precum Dumnezeu vrea. Impotrivirea dumneavoastra la indicatiile doctorilor nu prea e vrednica de lauda... Dumnezeu a facut si doctorii si doctoriile - nu ca sa existe degeaba, ci ca de ei sa se foloseasca bolnavii. Totul e de la El; El ingaduie ca omul sa boleasca si tot El ne-a inconjurat cu mijloace de vindecare.

Daca a pazi darul dumnezeiesc al vietii este o datorie, tot datorie este si a te trata atunci cand esti bolnav. Poti sa nu te tratezi asteptand vindecarea de la Dumnezeu, dar asta presupune o mare indrazneala. Poti sa nu te tratezi, ca sa-ti calesti rabdarea, incredintandu-te voii lui Dumnezeu, dar acesta este un lucru foarte inalt, si atunci fiecare "off" i se socoate drept vina omului; aici are loc doar bucuria plina de recunostinta... Domnul sa va indrepteze ca sa aveti cea mai buna asezare sufleteasca! Sfantul Teofan Zavoratul Postul, infranarea - imbuibarea, betia Lacomia intru cele ale mancarii determina in viata calugareasca toate caderile, rautatea si abaterea de la telul propus. Daca insa ajungi sa domini aceasta stapana, atunci oriunde te-ai gasi vei putea atinge nepatimire; de te va stapani insa aceasta tirana, oriunde, cu exceptia mormantului, te vei afla in primejdie! Masa dragostei risipeste ura si darurile curate inmoaie sufletul, dar masa luata fara luare aminte care aluneca in lacomie este maica indraznelii si astfel prin fereastra iubirii se strecoara lacomia pantecelui. Lacomia este aceea care ne stimuleaza imaginatia dand nastere celor mai fanteziste si mai inedite meniuri si care izvoraste gusturile cele mai rafinate. Robul pantecelui socoteste cu ce mancaruri va sarbatori praznicul, pe cand robul Domnului cu ce daruri se va imbogati. Cand sufletul nostru doreste felurite mancaruri, el urmeaza un instinct al firii de aceea trebuie sa facem uz de toata abilitatea impotriva unei asemenea preaviclene patimi. Daca nu vom proceda astfel ne vom trezi intr-un foarte greu razboi si primejdia de a fi biruiti. Sa inlaturam deci mancarurile care ingrasa, apoi cele care aprind simturile si apoi cele care ne provoaca placere. De este cu putinta, da pantecelui hrana care-l umple si este usor de mistuit pentru ca prin saturare sa-i inlaturam pofta neastamparata iar prin mistuirea grabnica sa ne eliberam de infierbantare ca de bici. Sa cercetam si mancarurile care umfla pantecele si fac vanturi si vom afla ca acestea starnesc si poftele.

In inima lacomilor se misca visuri cu mancaruri iar in inima celor ce plang, visuri de judecata si de chinuri. Sa cautam si vom afla ca lacomia pricinuieste toate caderile noastre. Mintea postitorului se roaga cu trezvie, cea a lacomului este plina de chipuri (idoli) necurate. Saturarea seaca izvorul lacrimilor; uscandu-se insa stomacul - izvorasc apele plansului. Cel ce-si stramtoreaza pantecele isi smereste inima, insa cel ce-l ingrijeste, se umfla de mandrie. Asupreste-ti pantecele si cu adevarat iti vei pune atunci lacat gurii, caci limba se intareste mai vartos cand este starnita de multimea mancarurilor Burdufurile moi se vor largi pentru a primi mai mult, lasa-le sa se usuce si strangandu-se se vor micsora. Cel ce-si sileste stomacul sa cuprinda mult si-l largeste, iar cel ce se lupta cu el il ingusteaza si astfel vom ajunge postitori din fire. Cand te va birui stomacul domoleste-ti trupul prin osteneli si daca nu vei putea din pricina slabiciunii, lupta-te prin priveghere. Capetenia diavolilor este Lucifer care a cazut, iar stapanul patimilor este pantecele nesatul. Sezand la masa cu bucate adu-ti aminte de moarte si de judecata si de abia asa vei putea impiedica putin patima. Band bautura, nu inceta sa-ti aduci aminte de otetul si fierea Stapanului si atunci desigur vei primi indemnuri spre infranare, pocainta sau spre smerenie. Nu te amagi: nu te vei izbavi de faraon si nu vei vedea Pastele de sus de nu vei manca neincetat ierburile amare si azima, sila si greaua patimire a postului. Iar azima este cugetul neumflat de mandrie. Sa se lipeasca de inima ta cuvantul celui ce zice: Cand ma tulburau dracii m-am imbracat in sac si am smerit sufletul meu. si rugaciunea mea s-a lipit in sanul sufletului meu. (Ps. 34,12) Este nevoie de multa vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stapanire pe ea isi deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihanirea cea deplina

La cei din lume radacina tuturor relelor este iubirea de arginti, iar la calugari - lacomia pantecelui. Daca lacomia pantecelui sta in aceea ca cel stapanit de ea se sileste pe sine sa manance chiar satul fiind, infranarea consta cand chiar flamand fiind, omul isi stapaneste firea sa vinovata. Cat despre poame, sa nu le ceri din propria vointa, dar de ti le vor da, ia si mananca suspinand pentru osanda ce ti-o va aduce placerea aceasta. Ce sa fac parinte cand patima nu se iveste inainte dar se strecoara in vremea mancarii? Sa ma opresc de la mancare? - Nu te opri ci lupta impotriva gandului aducandu-ti aminte ca mancarea se va preface in ceva urat mirositor si ca vom fi judecati ca unii ce ne-am saturat in vreme ce altii flamanzesc sau se infraneaza cu desavarsire. De inceteaza pofta, mananca dar osandeste-te tu insuti, iar de staruie - cheama numele lui Dumnezeu in ajutor si te va odihni de acest razboi. De pune insa stapanire pe tine incat nu mai poti manca cu buna randuiala, inceteaza sa mai mananci, iar de sunt unii care sed cu tine la masa, ca sa nu bage ei de seama, ia cate putin. Daca-ti este foame, implineste-ti trebuinta cu paine sau alta mancare de la care nu ai razboi. Care este semnul lacomiei pantecelui? - Cand vezi cugetul indulcinduse la gandul unei mancari si urmaresti sa o ai neaparat sau inaintea tuturor, sa stii ca te stapaneste lacomia pantecelui. Ia aminte deci la tine insuti si la tot ce-ti sta in putinta ca sa te silesti sa nu iei cu graba din ea, ci cu buna randuiala si impinge mai vartos acea mancare inaintea altora. Dar dupa cum am spus, nu trebuie sa incetezi indata a manca, ci pazestete sa nu te repezi la mancare fara de randuiala. Vorbind de lacomia pantecelui Parintii cer sa nu intinzi mana la masa inaintea altuia caci acesta este un lucru necuviincios si strain de buna randuiala. Un alt semn al lacomiei pantecelui este a voi sa mananci inainte de ora randuita, lucru care nu trebuie nicidecum facut decat doar din vreo pricina binecuvantata. Dar in toate trebuie cerut ajutorul lui Dumnezeu si El ne va ajuta. Ce hrana sa-mi randuiesc zilnic? - A-ti stabili hrana pentru fiecare zi in chilie inseamna a te lasa prins de grija si de o nevoie fara rost. Lasa-te calauzit de indrumarea lui Dumnezeu, caci zice: Cel ce umbla drept, umbla cu incredere. (Proverbe 10,10)

Cat priveste mancarurile, sa nu ne ingrijim prea mult de trup caci se intampla ca aceasta sa fie uneori un razboi din partea dracilor ca sa ne arunce in griji si astfel, staruind noi in ele, sa parasim bunatatile ce ne sunt puse inainte. Si pentru ca ai spus ca suferi de slabiciunea trupului si ca nu poti face nimic, fa dupa puterea ta ca sa tai din paine si din bautura caci Dumnezeu a primit cei doi banuti ai vaduvei si s-a bucurat mai mult decat toate darurile. Deprinde mai intai de toate neindraznirea si te vei mantui. Cand nu mananci si nu bei cu risipa nici din placere, acestea nu-ti aduc osanda nici nu sunt spre sminteala. Despre ele a spus Domnul ca nu-l spurca pe om. Mananca taind cat poti placerea de la fapta aceasta, sau asteptand osanda pentru ea. Cat despre mancare, sa-ti fie dieta cuviincioasa si cu frica lui Dumnezeu si fi-i incredintat ca nu vei fi osandit. Aceasta consta in a nu lua nimic cu pofta, ci orice ai afla, sa primesti cu stapanire de sine si ramai flamand si nu satul dupa ce ai mancat. Omul sa ia seama ca folosind la nevoie vreo mancare placuta sa nu se lase biruit de placere si chiar de se va intampla si aceasta, dupa ce a trecut sa se ocarasca pe sine. Actul mancarii nu trebuie nicidecum sa ramana o fapta pur trupeasca, ci trebuie sa fie un prilej de multumire a lui Dumnezeu si de alte ganduri sau convorbiri folositoare. Mancarea este si un dar al lui Dumnezeu, componentele ei fiind in fapt ratiuni plasticizate ca sa nu mai vorbim de trup care e sustinut in viata lui de suflet si este la randul lui o ratiune plasticizata impletita cu multe ratiuni plasticizate si unita cu ratiunea sufletului. Trupul nu este despartit de suflet, mancarurile nu sunt pregatite fara ratiune omeneasca si nepotrivite cu ratiunea plasticizata a trupului, de aceea ele au rostul sa intretina trupul si prin el, omul intreg. Uneori trupul e bolnav si de trebuie sa mananci si de doua, de trei si de mai multe ori, sa nu fie intristat cugetul tau caci ostenelile trupesti nu trebuie sa fie tinute si in timpuri de boala si de slabiciune, ci trebuie lasate atunci mai slobod in anumite privinte, ca sa se intareasca trupul

din nou spre aceleasi osteneli ale vietuirii. Iar in privinta infranarii de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvant ca sa nu mancam ceva, ci a zis: Iata am dat voua toate, ca pe legumele ierburilor, mancati-le nimic cercetand, si: Nu cele ce intra in gura spurca pe om. Deci infranarea de la anumite bucate e lucru ce ramane la alegerea ta, ca o osteneala a sufletului. (Evagrie Ponticul)34 Cand dracul pantecelui, luptand mult si adeseori nu izbuteste sa strice infranarea intiparita, atunci impinge mintea la pofta nevointei celei mai de pe urma, aducandu-i inainte si cele privitoare la Daniil, viata lui saraca si semintele, si aminteste si de viata altor oarecari pustnici care au trait totdeauna asa, si sileste pe ascet sa se faca urmatorul acelora. Astfel, urmarind infranarea fara masura, va pierde si pe cea masurata, de la o vreme trupul nemaiputand-o pastra din pricina slabiciunii. Si asa va ajunge sa binecuvinteze trupul si sa blesteme inima. Socot deci ca e drept sa nu asculte acestia de acela si sa nu se retina de la paine, untdelemn si apa. Caci aceasta randuiala au cercat-o fratii, gasind-o foarte buna. Desigur aceasta sa nu o faca spre saturare si sa o faca numai o data pe zi. M-as mira daca vreunul, saturandu-se cu paine si cu apa, ar mai putea lua cununa nepatimirii. Iar nepatimire numesc nu simpla oprire a pacatului cu fapta, caci aceasta se zice infranare, ci aceea care taie din cugetare gandurile patimase, pe care Sfantul Pavel a numit-o si taiere duhovniceasca imprejur a iudeului ascuns. Iar daca se descurajeaza cineva auzind acestea, sa-si aduca aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a implinit alergarea in foame si sete. Dar imita si vrajmasul adevarului, dracul descurajarii, pe acest drac, punand in minte celui ce se infraneaza, retragerea cea mai de pe urma, indemnandu-l la ravna lui Ioan Botezatorul si a incepatorului pustnicilor, Antonie, ca neputand rabda acesta retragerea indelungata si neomeneasca, sa fuga cu rusine, parasind locul, iar dracul sa se laude zicand: L-am biruit!. (Evagrie Ponticul)34 Foarte potrivit s-a adaugat apoi la cuvintele: pe piept si pe pantece, cuvantul vei umbla. Caci placerea nu stapaneste asupra celor ce stau pe loc si sunt linistiti, ci asupra celor ce sunt mereu in miscare si plini de tulburare. Dar mai mult decat din acestea, pornirea spre desfrau vine din lacomia pantecelui. Din acest motiv si firea, voind sa arate apropierea acestor patimi, a numit organele de impreunare cele de sub pantece, aratand inrudirea lor prin vecinatate. Caci daca slabeste aceasta patima, slabeste din saracirea celei de deasupra, iar daca se aprinde si se intarata,

de acolo isi primeste puterea. Dar lacomia pantecelui nu numai ca o hraneste si o alapteaza pe aceasta, ci si alunga toate virtutile. Caci stapanind si tinand ea puterea, cad si se nimicesc toate virtutile: infranarea, cumpatarea, barbatia, rabdarea si toate celelalte. Aceasta a aratat-o Ieremia acoperit, zicand ca mai marele bucatarilor din Babilon a daramat de jur imprejur zidurile Ierusalimului, numind prin mai marele bucatarilor patima lacomiei. Caci precum mai marele bucatarilor isi da toata silinta sa slujeasca pantecele si nascoceste nenumarate mestesuguri ca sa produca placeri, tot asa lacomia pantecelui pune in miscare tot mestesugul ca sa serveasca placerii in vremea foamei; iar felurimea mancarilor darama si surpa la pamant intaritura virtutilor. De fapt mancarile gustoase si mestesugit drese se fac unelte de daramare ale virtutii bine intarite, clatinand si daramand statornicia si taria ei. Pe de alta parte, precum belsugul alunga virtutile, tot asa putinatatea surpa intariturile pacatului. Caci asa cum mai marele bucatarilor din Babilon a daramat zidurile Ierusalimului, adica ale sufletului pasnic, tragandu-l cu mestesugul bucatariei spre placerile trupului, tot asa painea de orz a israelitilor, rostogolindu-se, a rasturnat corturile madianitilor. Fiindca hrana saracacioasa, rostogolindu-se si inaintand mult, risipeste patimile curvie. Caci madianitii poarta simbolul patimilor curviei, fiindca ei sunt cei ce au dus desfranarile in Israil si au amagit mare multime dintre tineri. Si foarte potrivit zice Scriptura ca Madianitii aveau corturi, iar Ierusalimul zid, caci toate cele ce inconjoara virtutea sunt intarite si sigure, iar cele ce sustin pacatul sunt forma si cort, nedosebindu-se intru nimic de nalucire. (Nil Ascetul)34 Caci vietuirea potrivit cu firea ne-a fost randuita aceeasi noua si dobitoacelor, de catre Facator. Iata v-am dat voua, zice Dumnezeu catre oameni, toata iarba campului, ca sa fie voua si dobitoacelor spre mancare. Primind deci impreuna cu necuvantatoarele o hrana de obste, dar stricand-o prin nascocirile noastre intr-una mai desfatatoare, cum nu vom fi socotiti, cu drept cuvant, mai necuvantatori decat acelea, daca dobitoacele raman intre hotarele firii, neclintind nimic din cele randuite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiti, cu ratiune, am iesit cu totul din vechea randuiala? Caci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumaratele mestesuguri ale placintarilor si bucatarilor, care starnesc placerile ticalosului de pantece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mancand iarba si indestulandu-se cu ce se nimereste si folosindu-se de apa raurilor, dar si de aceasta destul de rar? De aceea le

sunt putine si placerile de sub pantece, pentru ca nu-si aprind dorintele cu nici o mancare grasa, incat nici nu stiu totdeauna de deosebirea intre barbatus si femeiusca. Caci un singur timp al anului le starneste aceasta simtire, cand legea firii le-a randuit impreunarea pentru insamantarea aceleiasi specii, spre pastrarea neamului; in cealalta vreme asa de mult se instraineaza, incat uita cu totul de o astfel de dorinta. Dar oamenilor, pofta nesaturata dupa placerile desfranate, odraslita din belsugul si felurimea mancarilor, le-a semanat dorinte furioase, neingaduindu-le patima sa se linisteasca in nici o vreme. (Nil Ascetul)34 Subtiaza-ti deci trupul tanar, o fiule, si ingrasa-ti sufletul nemuritor cu cele spuse inainte, iar mintea innoieste-ti-o cu virtutile mai inainte insirate, prin conlucrarea Duhului. Caci trupul tanar, ingrasat cu felurite mancari si cu bautura de vin, e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de aprinderea placerilor trupesti, iar mintea lui e robita de fierberea poftelor rele, neputand sa se impotriveasca placerilor trupului. Caci ingramadirea sangelui pricinuieste imprastierea duhului. Mai ales bautura de vin nici sa n-o miroasa tineretea, ca nu cumva prin focul indoit, nascut din lucrarea patimii dinauntru si din bautura de vin, turnata din afara, sa i se infierbante peste masura placerea trupului si sa alunge de la sine placerea duhovniceasca a durerii nascuta din strapungerile inimii si sa aduca in ea intunecare si impietrire. Ba de dragul poftei duhovnicesti, tineretea nici la saturarea de apa sa nu se gandeasca. Caci putinatatea apei ajuta foarte mult la sporirea cumpatarii. Dupa ce vei proba aceasta cu lucrul, vei lua singur incredintarea prin experienta. Caci acestea nu ti le randuim si hotaram fiindca vrem sa-ti punem asupra un jug silnic, ci, indemnandu-te si sfatuindu-te cu dragoste, ti le dam ca pe o socotinta si cale buna de urmat spre sporirea in fecioria adevarata si in cumpatarea deplina, lasand la sloboda ta alegere sa faci ce vrei. (Marcu Ascetul)34 Precum trupul ingreunat de multimea mancarilor face mintea molaie si greoaie, tot asa cand e slabit de prea multa infranare face partea contemplativa a sufletului, posomorata si neiubitoare de cunostinta. Deci mancarile trebuie sa se potriveasca cu starea trupului. Cand trupul e sanatos, trebuie sa fie chinuit atat cat trebuie, iar cand e slabit, sa fie ingrijit, dar cu masura. Caci cel ce se nevoieste nu trebuie sa-si slabeasca trupul decat atata cat trebuie ca sa-i inlesneasca lupta, ca prin ostenelile trupului si sufletul sa se curateasca dupa cuviinta. (Diadoh al Foticeii)34

Precum pamantul udat cu masura face sa rasara cu cel mai mare spor samanta curata semanata in el, dar inecat de multe ploi aduce numai spini si maracini, asa si pamantul inimii, de vom folosi vinul cu masura, va scoate la iveala, curate, semintele ei firesti, iar pe cele semanate de Duhul Sfant in ea le va face sa rasara foarte infloritoare si cu mult rod; dar de o vom scalda in multa bautura, va preface in spini si maracini toate gandurile ei. (Diadoh al Foticeii) 34 Cand mintea noastra inoata in valurile bauturii, nu numai ca vede in somn cu patima chipurile zugravite de draci, ci isi plasmuieste si in sine anumite vederi frumoase, imbratisand cu foc nalucirile sale, ca pe niste amante. Caci infierbantandu-se madularele ce servesc la impreunarea trupeasca de caldura vinului, mintea e silita sa-si infatiseze vreo umbra placuta a patimii. Se cuvine deci ca, folosindu-ne de dreapta masura, sa ne ferim de vatamarea ce vine din lacomie. Caci daca nu s-a nascut in minte placerea, care sa o impinga spre zugravirea pacatului, ea ramane intreaga lipsita de naluciri si, ceea ce-i mai mult, neafemeiata. (Diadoh al Foticeii)34 Cei ce vor sa-si infraneze partile trupului care se umfla, nu trebuie sa umble dupa bauturile drese, pe care mesterii acestei nascociri le numesc aperitive, fiindca deschid drumul spre pantece belsugului de mancari. Caci nu numai calitatea lor e vatamatoare pentru trupurile celor ce se nevoiesc, ci si insasi amestecarea lor prosteasca raneste foarte tare constiinta tematoare de Dumnezeu. Ce-i lipseste doar vinului, ca sa fie muiata asprimea lui prin amestecarea cu felurite dulcegarii? (Diadoh al Foticeii)34 Domnul nostru Iisus Hristos, invatatorul acestei sfintite vietuiri, a fost adapat cu otet in vremea patimilor de catre cei ce slujeau poruncii diavolesti, ca sa ne lase (imi pare mie) o pilda invederata despre dispozitia ce trebuie sa o avem in timpul sfintitelor nevointe. Caci nu trebuie sa se foloseasca, zice, de mancari si bauturi dulci cei ce se lupta impotriva pacatului, ci sa rabde mai degraba, fara sovaire, acreala si amaraciunea luptei. Dar s-a mai adaugat si isop in buretele ocarii ca sa ni se arate deplin modul in care ne putem curata. Caci acreala este proprie nevointelor, iar curatirea e proprie desavarsirii. (Diadoh al Foticeii)34 Cei ce cladesc peste pietre caramizi sunt cei ce la inceput au inaltat cladirea virtutilor fara supunere si pentru ca sunt necercati in nevointele

smerite ale supunerii, au fost biruiti si cladirea li s-a micsorat slabinduse. Cei ce au inaltat stalpi sunt cei ce de la inceput intra in viata singuratica, de aceea, fiind fara temelie sunt biruiti. Iar cei ce merg pe jos sunt cei ce inaintand pe incetul pe drumul lipsit de mandrie al supunerii, se fac de nebiruit ca unii ce au experienta razboaielor. Cei lipsiti de povatuire cad ca frunzele si cei ce se ostenesc fara sfatuire, in general se ratacesc. Nu refuza sa inveti, chiar de-ai fi foarte intelept, caci in iconomia lui Dumnezeu ne e mai de folos aceasta decat a ne bizui pe intelepciunea noastra. Nu socoti ca e bun ceea ce ti se pare, ci ceea ce e recunoscut ca atare de barbatii evlaviosi. Insasi vointa de a lucra dupa propria judecata fara a cere sfatul altora, ascunzand in ea mandrie, e pascuta de pacat. Cererea de sfat e un prilej de smerenie si de intarirea comuniunii, care cand este sincera si curata este adevaratul bine. Inchipuirea de sine ii face pe cei atinsi de ea iubitori de aratare si de slava, caci a-ti inchipui ca esti ceva nu te lasa sa si fii cu adevarat. De aceea desertaciunea este si se numeste neexistenta. Inchipuirea ca esti ceva se iveste atunci cand nu esti ceea ce-ti inchipui, sau vrei sa acoperi lipsa a ceea ce vrei sa arati ca esti. Ea este impreunata totdeauna cu nesinceritatea si cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate cladi nimic pentru ca nu recunosti solul tau real pe care trebuie sa cladesti, sau ca numai Dumnezeu este solul tare pe care poti sa cladesti tainic. Ascultarea este neincrederea in judecata proprie in orice privinta, chiar si-n cele evident bune, pana la sfarsitul vietii. Totul merge bine pana cand intiistatatorul nu inceteaza a te mustra; cand insa s-a oprit, nu mai am ce sa zic! Cei ce se supun intru Domnul cu simplitate strabat un drum bun neintaratand asupra-le viclenia demonilor prin iscodirea cu deamanuntul (prin cumpanirea si eventual criticarea celor ce porunceste parintele). Inainte de toate sa ne marturisim numai bunului nostru judecator, iar de ne va porunci, si tuturor oamenilor.(Descoperindu-ne ranile, ele nu vor progresa inspre rau, ci se vor vindeca. Cauta ca prin rusinea ce-o suporti acum marturisindu-ti faradelegile sa scapi de cea viitoare.

Se mai putea vedea la aceia o priveliste infricosatoare si cu totul ingereasca: venerabili incaruntiti de ani si intr-adevar sfinti, alergand ca niste copii intru implinirea ascultarii fata de superior si facandu-se vrednici de lauda prin smerenia lor. am vazut acolo barbati ce petrecusera cate 50 de ani in ascultare si i-am rugat sa-mi spuna ce mangaiere au dobandit dupa atata osteneala. Unii mi-au spus ca aflanduse in abisul smereniei, s-au scapat prin aceasta pentru totdeauna de razboiul dintr-insii, iar altii au spus ca au dobandit o completa imunitate fata de ocari si defaimari. Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l ispiti pe batran intrebandu-l ce a cugetat stand in genunchi dinaintea mesei. Privindumi superiorul, zise, ca pe Insusi Hristos, n-am socotit niciodata ca-mi porunceste el, ci Insusi Dumnezeu. Atunci stateam rugandu-ma Domnului ca inaintea jertfelnicului si nu ca inaintea oamenilor. Nimic rau nu am cugetat despre pastorul meu, din credinta si dragostea ce le am fata de dansul, caci zice cineva: Dragostea nu gandeste raul. (I Cor. 13,5). Sa mai stii apoi si aceea parinte ca, din momentul in care cineva s-a daruit pe sine simplitatii si nevinovatiei, diavolul nu mai gaseste nici locul si nici prilejul de a pune stapanire pe dansul. . Eu cunoscandu-l nevinovat de acuza pe care i-o aducea pastorul, aflandu-ma singur cu staretul ii luasem apararea economului, dar inteleptul imi zise: Si eu stiu parinte ca este nevinovat, dar precum nu este bine, ci cu totul jalnic ca un tata sa smulga painea de la gura pruncului flamanzit, tot asa este un rau procedeu al pastorului de suflete fata de sine si fata de ucenic, acela de a nu-i dobandi acestuia cununi de biruinta asupra pacatului prin mustrari continui atat cat stie ca poate suporta, prin insulte, dispret, umilire si batjocoriri. Altfel ar decurge de ici trei mari greseli: in primul rand se lipseste pe sine de rasplata ce o poate primi de pe urma mustrarii, apoi, putand fi de folos si altora, oferindu-le un exemplu de virtute printr-un altul, nu o face; iar in al treilea si cel mai important rand, pentru ca se intampla adesea ca cei ce par a suporta si a rezista mai bine ostenelilor, nefiind observati vreme indelungata si nemaifiind pusi la incercare prin mustrari si ocara, ca unii ce sunt socotiti virtuosi, pierd cu timpul virtutile avute caci desi este pamantul bun, aducator de roade si fertil, nemaifiind udat cu apa umilirii nu va produce decat spini, maracini de trufie, de desfranare ori de netemere. Acest lucru l-a cunoscut marele acela cand a scris lui Timotei: Mustra-i, povatuieste-i, cearta-i pe ei cu timp si far de timp. (II Tim.

4,2) Iar eu m-am impotrivit acestui adevarat calauzitor al sufletelor punandu-i inainte slabiciunea firii noastre omenesti care face pe multi sa paraseasca obstea din pricina mustrarilor motivate sau nu, la care el mi-a raspuns: Sufletul legat de Hristos prin iubirea si credinta fata de pastor, nu se departeaza de el ci dimpotriva mai degraba si-ar varsa sangele decat sa faca aceasta, mai ales daca s-a intamplat ca prin pastor sa i se vindece ranile sufletesti aducandu-si aminte de cel ce zice: Nici ingerii, nici capeteniile, nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Hristos. Iar daca el nu este astfel legat, impreunat si unit , ma minunez cum poate ramane cu oarecare folos intr-un loc unde este retinut doar printr-o falsa si inselatoare ascultare. Odata am intrat in vorba spre zidirea si folosul meu cu un oarecare frate al carui nume era Avakir, ce se afla de 15 ani in manastire si pe care-l vedeam mereu nedreptatit aproape de catre toti, mai in toate zilele fiind izgonit de la masa de slujitori pentru ca din fire era cam guraliv. Si i-am spus: Frate Avakir, pentru ce te vad zilnic alungat de la masa si plecand la culcare nemancat? Si el a raspuns: Crede-ma parinte, superiorii mei ma pun la incercare pentru a deveni monah adevarat si nu pentru ca m-as fi facut vinovat in vreo ceva. Cunoscand eu deci intentia lor, cu usurinta le rabd pe toate si iata, sunt 15 ani de cand cuget astfel; de altfel, ei insisi mi-au spus la intrare in manastire ca pana la 30 de ani obisnuiesc sa puna la incercare pe cei ce se leapada de lume. Si cu adevarat parinte Ioane, ca aurul numai prin cercare se lamureste. Acesta mai inainte de a se savarsi, le-a spus parintilor: Multumesc, multumesc Domnului si voua pentru ca m-ati ispitit astfel spre mantuirea mea, caci iata, sunt 17 ani de cand am ramas neispitit de diavoli! Voind odata proestosul sa-i puna rabdarea la incercare minunatului barbat cu numele - Mina, il trimise intr-o seara sa urce la staretie si sa faca metanie egumenului cerandu-i dupa obicei binecuvantarea. Si l-a lasat fericitul sa zaca la pamant pana la vremea slujbei, apoi mustrandu-l si ocarandu-l ca pe un iubitor de aratare, fatarnic si nerabdator, il lasa sa plece, caci stia cuviosul ca indura aceasta incercare cu vitejie. Iscodindul eu pe el daca nu cumva i-a venit somnul stand in genunchi inaintea egumenului, mi-a adeverit ca stand culcat la pamant a rostit toata Psaltirea. Angajandu-ma odata intr-o discutie cu oarecare dintre acei foarte viteji batrani despre viata anahoretica, ei mi-au raspuns zambindu-mi si nu

fara o oarecare intentie de a ma ironiza: Noi, parinte Ioane, fiind materiali ducem o viata inca si mai aplecata spre cele materiale; am socotit de aceea ca trebuie sa ne multumim a incepe un razboi pe masura noastra si de aceea preferam sa ne luptam cu oamenii care, uneori pot fi insuportabili, dar alteori se imblanzesc, ceea ce e cu mult mai de preferat decat cu demonii care pururea se salbaticesc impotriva noastra. Unul din acei pururea pomeniti parinti care avea o mare dragoste pentru mine dupa Dumnezeu si-si deschidea sufletul mie, imi zise cu bucurie: Daca ai in tine o, preaintelepte puterea celui ce a zis intru simtirea sufletului ca toate le pot intru Hristos Cel ce ma intareste. (Fil 4,3), daca Duhul Sfant a pogorat peste tine ca roua curatitoare peste Fecioara Maria, daca puterea Celui Preainalt te-a umbrit ca si pe ea prin rabdare, incinge-ti mijlocul ca si barbatul Hristos Dumnezeu inaintea Cinei de taina cu stergarul ascultarii si sculandu-te de la masa linistii, spala picioarele fratilor intru zdrobirea inimii, sau mai vartos - arunca-te la picioarele lor cu adanca umilinta. Aseaza-ti portari aspri si neadormiti la poarta inimii tale; stapaneste-ti mintea cea de nestapanit in placerile ce infierbanta trupul. Castiga-ti linistea mintii in miscarile si agitatiile madularelor, iar ceea ce este mai minunat - fa-te indraznet cu sufletul in mijlocul tulburarilor, leaga-ti limba pentru a nu te avanta nebuneste in discutii contradictorii, lupta zilnic de saptezeci de ori cate sapte contra acestei stapane. Poarta crucea in suflet si infrange-ti mintea intr-insa precum ai infige nicovala in lemn pentru a rezista la toate loviturile, la toate ispitele, ocarile, calomniile, batjocurilor, nedreptatilor cu care una dupa alta poate sa fie ciocanita. Astfel mintea nu slabeste defel, nici patimeste vreo zdrobire, ci ramane mereu linistita si nemiscata. Dezbraca-te de vointa ta ca si de o haina a rusinii si astfel, gol, intra in arena luptelor duhovnicesti. Iar ceea ce este mai rar si mai cu anevoie, imbraca platosa credintei care nu poate fi patrunsa si nici sparta de necredinta fata de povatuitor; condu cu fraul intelepciunii senzualitatea care se avanta fara de rusine, leaga-ti ochiul prin grija de moarte caci el voieste in fiecare moment sa iscodeasca frumusetea trupurilor, mintea iscoditoare care voieste intru lenevie sa critice aproapele; redu-o la grija de tine insuti si arata in mod sincer aproapelui tau toata dragostea si simpatia. Atunci intru aceasta ne vor cunoaste toti a fi cu adevarat ucenicii lui Hristos, intrucat in comunitate traind, ne iubim unii pe altii. Vino, vino, zise iarasi bunul prieten, vino sa salasluim impreuna; soarbe bautura batjocurilor in fiecare ceas ca pe o apa a vietii, caci David dupa

ce a cautat toate cele placute sub cer, in cele din urma gasindu-se in impas spuse: Iata cat este de bine si cat este de frumos nimic altceva, decat a locui fratii in unire. (Psalmi 13,41). Si daca nu ne-am invrednicit inca de binele unei astfel de rabdari si ascultari, cel putin sa ne recunoastem slabiciunea stand in singuratate departe de stadionul acesta al atleticelor exercitii duhovnicesti, sa fericim pe nevoitori si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne impartaseasca darul rabdarii. Cel ce se fereste si evita mustrarea indreptatita sau nu, acesta refuza sa primeasca insasi mantuirea, iar cel care o primeste, cu sau fara durere, obtine in graba iertarea pacatelor sale. Arata lui Dumnezeu, in gand si cu sinceritate credinta si dragostea ta catre parintele duhovnicesc si atunci Domnul asigurandu-l printr-o tainica inspiratie de sentimentele tale catre dansul, il va indemna sa se uneasca si sa se imprieteneasca cu tine. Cel care-si marturiseste duhovnicului tot sarpele pacatului, isi arata marea incredere ce o are pentru dansul, iar cel care-l ascunde rataceste inca pe cararile pierzarii. Cel care intr-o discutie voieste sa biruiasca punctul sau de vedere, chiar de sustine un adevar, sa stie ca sufera de boala diavolului, adica de mandrie si daca savarseste aceeasi greseala intr-o discutie cu egali de-ai sai, s-ar putea sa fie tamaduit prin epitimia ce i-ar da-o cei mai mari. Daca, in sfarsit, se poarta la fel si fata de cei mai mari si mai intelepti, acesta nu mai poate fi vindecat prin nici un remediu omenesc. Cel ce nu se supune cuvantului - invederat lucru este ca nu se supune ici faptei, caci cel ce este necredincios intru cele mici (in cuvant), necredincios si neplecat va fi si in cele mari (in fapta); de aceea osteneala ii va fi zadarnica, iar din cuvioasa ascultare nimic altceva nu va dobandi decat osanda lui insusi. Am uitat, o iubitii mei prieteni sa va pun inainte si aceasta placuta paine a virtutii pe care am vazut-o acolo si anume ascultatori care se zdrobeau pe ei insisi prin ocari si se necinsteau din dragoste de Dumnezeu pentru ca sa fie pregatiti si obisnuiti a nu se inspaimanta de dispretuirile venite din afara.

Sufletul care cugeta mereu la marturisire este oprit de acest gand ca si de un frau pentru a nu gresi. Dar faptele pe care nu le marturisim, le savarsim ca in intuneric si fara nici o teama. Atunci vom practica o adevarata si sincera ascultare cand, chiar fiind proestosul absent, noi toti il vom socoti de fata alaturi de noi si cu aceasta in minte vom cauta sa ne departam de cele ce am inteles ca-i sunt neplacute, adica: discutia inutila, mancarea, somnul, etc. Copiii cei rai socotesc ca absenta invatatorului este pricina de bucurie, pe cand cei buni o socotesc ca o paguba. Intreband pe unul din acei preaiscusiti parinti in ce fel ascultarea naste smerenie, mi-a spus: Ascultatorul chibzuit chiar de-ar invia morti, chiar de-ar dobandi darul lacrimilor, chiar de s-ar izbavi de razboiul patimilor, cugeta ca toate acestea s-au savarsit prin rugaciunile parintelui sau si astfel ramane strain de orice mandrie. Caci cum se va mandri cand recunoaste ca a facut toate acestea prin ajutorul altuia si nu prin sarguinta sa? Diavolul lupta uneori si pe cei ce sunt in obste intru supunere cautand sa-i intineze, sa-i faca invartosati cu inima, sa-i forteze impotriva obiceiului lor sa fie tulburati, iar alteori sa-i faca oarecum uscati si neroditori, lenevosi la rugaciune, somnorosi si intunecati pentru ca astfel convingandu-i ca n-au nici un folos de pe urma supunerii ci ca dimpotriva au dat inapoi, sa-i scoata din randuiala exercitiilor luptei duhovnicesti. Caci nu-i lasa sa inteleaga ca adesea lipsirea cu buna socoteala de cele ce ni se par a fi de folos este pricinuitoarea unei adanci umilinte. Cand te marturisesti considera-te ca un criminal si poarta-te ca atare in gesturi, in infatisare si in felul de a gandi. ine-ti ochii plecati spre pamant si daca se poate, uda cu lacrimile tale picioarele judecatorului si doctorului, ca si pe ale lui Hristos. Ascultarea naste smerenia iar smerenia - liberarea de patimi fiindca Domnul si-a adus aminte de noi intru smerenia noastra si ne-a izbavit de vrajmasii nostri. (Psalmi 135,22-23) Constiinta sa-ti fie oglinda in care sa-ti privesti supusenia, si-ti va fi de ajuns.

Am vazut un ucenic intrerupand cuvantul proestosului sau si am pierdut orice nadejde ca va mai putea fi vreodata cu adevarat supus, caci mi-am dat seama ca n-a castigat din aceasta supunere smerenie ci mandrie. Fii atent atunci cand esti impreuna cu fratii sa nu te sarguiesti a te arata pe tine mult mai drept decat ei in vreo privinta oarecare altfel vei savarsi doua rele: in primul rand ii vei rani pe aceia prin mincinoasa si falsa ta sarguinta, iar in al doilea a rand, tie nu-ti vei dobandi decat numai slava desarta. Fii sarguincios cu sufletul nearatand aceasta prin trup, prin infatisare, cuvant deschis sau subinteles. Fa asa, doar daca ai incetat sa-ti dispretuiesti aproapele. De esti insa plecat spre aceasta, fa-te fratilor tai asemenea si nu te deosebi mandrindu-te prin mincinoasa inchipuire de sine. Bea cu nesat ca pe o apa a vietii batjocurile pe care ti le aduc fratii tai, caci ei cauta sa te adape din izvorul ce curata orice desfranare. De abia atunci va rasari in sufletul tau curatia desavarsita, iar lumina lui Dumnezeu nu va lipsi din inima ta. Chip al desavarsitei supuneri sa ne fie, o prieteni, argintul viu, caci el coborandu-se dedesubtul tuturor, ramane totusi curat de orice intinaciune. Cei ce s-au facut slujitorii altora, traiesc cu trupul intre oameni dar mintea lor bate prin rugaciuni la poarta cerului. Trebuie sa ne incredem cu tarie in cei ce au primit in Domnul grija de noi chiar daca ne-ar porunci unele lucruri care ni se par potrivnice si vatamatoare mantuirii noastre, caci mai ales atunci se probeaza credinta noastra in ei ca intr-un cuptor al smereniei. Iar semnul credintei celei mai desavarsite este acela de a ne supune fara cartire poruncilor parintelui nostru, chiar cand vedem ca ele sunt potrivnice celor nadajduite de noi. Smerenia se naste din ascultare, iar din smerenie - dreapta socoteala. Din discernamant se naste perspicacitatea (agerimea mintii) iar din aceasta - prevederea. Cine deci oare, nu va alerga atunci pe drumul acesta al smereniei vazand cate bunatati ii pregateste aceasta? Despre

aceasta mareata virtute a grait si dumnezeiescul Psalmist: Gatit-ai saracului ascultator intru bunatatea Ta, Dumnezeule venirea Ta intru inima lui. (Psalmi 67,11) Simtind unii ascultatori ingaduinta proestosului, s-au inselat pe ei cerandu-i acestuia ascultari sugerate de ei insisi. Unii ca acestia sa cunoasca insa ca in felul acesta au pierdut cu totul cununa muceniciei deoarece ascultarea adevarata este renuntarea la orice fatarnicie si dorinta proprie. Mergi, vinde-ti voia ta si da-o lui Dumnezeu, i-ati crucea si indura cu staruinta viata de obste a fratilor si fara indoiala, vei dobandi comoara in ceruri. Adu-ti aminte neincetat de cuvintele celui ce a spus: Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui. (Matei 10,22) si mergand, sa alegi de e cu putinta pe cel pe care socotesti ca nu e altul intre oameni mai sever si mai aspru ca sa te deprinda intru umilinta. Astfel staruind, bea in fiecare zi doctoria umilirii si a dispretului, cum ai bea mierea si laptele. Si daca unul ca acesta ar petrece in nepasare, ce voi face? - Chiar de l-ai vedea curvind sa nu te desparti de el, ci zi in sinea ta: Prietene cu ce scop ai venit aici? Atunci vei vedea pierind din tine mandria si invartosarea furioasa. Cei din obste sa pretuim mai mult ascultarea decat nevointa caci cea din urma ne invata mandria pe cand prima ne invata smerenia. De esti mandru alege-ti un povatuitor aspru si sever, iar nu bland si ingaduitor. Iar cand fara incetare te ocaraste, arata-i inca si mai multa credinta si dragoste si prin aceasta vei cunoaste ca Duhul Sfant locuieste nevazut in sufletul tau si ca puterea Celui Preainalt te-a umbrit. Dar sa nu te mandresti pentru ca induri ocarile si necinstirile stapanului tau, ci mai vartos tanguieste-te caci fara indoiala ai facut ceva vrednic de ocara intaratandu-l asupra-ti. Eu cred ca trebuie sa pastram tacerea in fata tuturor necinstirilor ce ni se aduc, caci, acesta este momentul cand putem dobandi mare castig; cand insa este ocarat altul, trebuie sa-i luam apararea pentru a pastra legea pacii si a dragostei ce ne impreuna.

Cel ce alearga spre nepatimire si spre Dumnezeu socoteste pierdute toate acele zile in care n-a fost ocarat si batjocorit; dupa cum arborii, cu cat sunt mai mult batuti de vanturi, cu atat isi infig mai adanc radacinile, asa si cei ce traiesc in ascultare, dobandesc o intarire sufleteasca de neclintit. Ascultarea este un suprem act continuu de vointa; viata in simplitate e cea fara complexitati si intrebari inutile care o micsoreaza ca traire din iubire. Toate intrebarile, complicatiile si problemele sunt eliminate prin acceptarea este neconditionata a voii povatuitorului, cel ce asculta avand o singura datorie - sa asculte si sa implineasca intocmai ceea ce i se cere. Prin povatuitor asculta de Dumnezeu ale Carui voi i se fac concrete prin acela. De aceea nu mai are nici o frica de primejdii sau de moarte, fiind incredintat ca se afla sub directa atentie si grija a lui Dumnezeu caruia ii implineste voia. Pe toate le vede bine pentru ca nu vede nici o primejdie. Merge cu ochii inchisi, deplin convins prin credinta ca nu i se va intampla nimic rau ci ca situatiile extreme in care este pus sunt doar pentru a-i incerca credinta. La baza acestei taieri a voii este de fapt o mare si o continua voire sau hotarare de autodepasire a ego-ului, a ezitarii, a necredintei. In fiecare clipa moare individul care-si face vreo voia de-a sa. Lepadarea discernamantului, a alegerii proprii sta in a accepta pe unele ce par rele, ca bune precum Avraam implinind porunca de a-l injunghia pe fiul sau si-a imbogatit fara sa judece ascultarea pe care o avea de la inceput. Ascultarea de Dumnezeu vine din bogatia intelegeri adevarate a ceea ce trebuie facut pentru propria realizare si imbogateste aceasta intelegere prin experienta continua ce o face cel ce asculta despre propasirea sa in eliberarea de mandrie. Ascultatorul este cel ce a respins regula proprie urmand sfatul altuia. Ascultarea tine locul si chiar depaseste virtutile ce tin de nevointa (post, rugaciune curata, priveghere de toata noaptea, dormitul pe jos, etc.). Cel ce judeca si tine seama de toate amanuntele, dispretuieste; iar cel ce dispretuieste - nesocoteste si nici nu asculta. Chiar daca nu cade in neascultare, dar nici nu implineste cu credinta ceea ce i se porunceste. Iar tot ce nu este din credinta, este pacat.

Ascultarea este si trupeasca dar si sufleteasca caci cei ce-au trait in singuratate desi nu se supuneau unui om, isi supuneau trupul Duhului. Deci e vadit ca cel ce nu are pe cea sufleteasca impreuna cu cea trupeasca nu-l va vedea pe domnul, caci multi supunandu-se parintilor numai trupeste, si-au robit sufletul placerilor, de aceea cu nimic nu s-au folosit din supunerea lor caci ramanand patimasi nu-l vor vedea pe Domnul. domnul este nepatimitor si numai cei ce se inrudesc cu El in aceasta il pot vedea sau simti. Cel ce se supune se judeca si se osandeste pe sine ca neputind din pricina starii lui pacatoase sa inteleaga prin el insusi cum se cuvine voia lui Dumnezeu, si judecandu-se in felul acesta, se izbaveste de judecata lui Dumnezeu. Cel ce implineste voile altuia cu constiinta curata, nefacind nimic dupa voia sa, chiar daca din nestiinta si uitare ii va lipsi ceva din cele datorate si de aceea pare celor ce privesc superficial, vrednic de judecat, el totusi nu e osandit de Dumnezeu. De va incerca sa inteleaga poruncile dupa voia lui si sa le implineasca dupa cum i se pare lui ca este mai bine, se osandeste pentru ca isi implineste placerea sa. Facandu-si voia lui, suporta consecintele ce decurg din aceasta. Nu este ingaduit ascultatorului sa supuna vorbei multe sau iscodirii poruncile ori faptele pastorului, caci in acest caz dracii care pururea starnesc cugetarea la ganduri iscoditoare il sfatuiesc cu viclenie sa faca drumul simplu n chip sucit. Intrebarile, analizele, inclinatia de a contrazice in sfaturile si poruncile primite sunt tot felul de pretexte de amanare sau de refuz a implinirii lor. binele este simplu si se percepe doar cu mintea simpla, cea sucita il acopera cu tot felul de complicatii iscodite. Cel ce porneste la ascultare cu hotarare, se dovedeste pe de o parte barbat puternic, pe de alta, in stare de smerenie; este tare in smerenia slujitoare. El se incinge cu putere, dar cu puterea smereniei, el renunta la linistea care-l odihneste si ia asupra-si grija ajutorarii aproapelui. Prin marturisire se pastreaza sufletul in sinceritate sau intr-o transparenta deplina neavind nimic de ascuns sau acoperit de intunericul minciunii, nici o umbra, ci totul in lumina.

A dezvalui de buna voie greselile sale barbatilor duhovnicesti, e un semn al vietii ce se indrepteaza, iar a le ascunde este un semn al sufletului patimas, caci nimeni ajutand pe hoti sau stand de partea curvarilor si acoperindu-i prin complicitate nu se indrepteaza. Leaga pe cel ce a pacatuit ca sa i-l faci milostiv pe Dumnezeu. Nu-l dezlega, ca sa nu fie legat si mai tare de mania lui Dumnezeu. De nu-l voi lega eu, legaturile lui vor ramane nedezlegate ca de ne vom judeca pe noi insine, nu vom mai fi judecati (I Cor. 14,31). Sa nu socoteasca cineva aceasta ca cruzime si neomenie, ci ca cea mai mare blandete si cel mai bun leac si multa purtare de grija. Dar a suferit destul timp pedeapsa! va zice cineva. Cat? Spune-mi! Un an, doi, trei? Dar nu ma intereseaza vremea ci indreptarea sufletului. Arata-mi deci aceasta: de sa strapuns la inima, de s-au schimbat si atunci s-a implinit totul; iar de nu s-a intamplat aceasta, vremea nu-i de nici un folos caci nu cautam de a fost legata rana de multe ori, ci de a folosit legatura. Daca a adus folos in scurta vreme, sa nu mai fie tinuta, iar de nu a fost spre folos in 15 ani, sa fie tinuta in continuare. Dezlegarea celui legat sa o hotarasca doar vindecarea. Legand duhovnicul pe cel ce a gresit, nu-l mai leaga Dumnezeu caci acela simte mai vadit dezaprobarea si se indreapta, pe cand legatura lui personala cu Dumnezeu nu-i ingaduie sa simta obiectiv aceasta si omul continua sa pacatuiasca. Socotind ca nu l-a dezaprobat duhovnicul, el crede automat ca pacatul lui n-are prea mare importanta si deci n-are nici o remuscare. Pironeste de stalpul marturisirii orice sarpe ce se misca in tine si asa il vei ucide. Cine voieste sa-si faca biruitor cuvantul sau, voieste sa-l umileasca, sa-l domine, sa se impuna altuia. Desigur, el ar putea spune ca nu voieste sa se impuna pe sine, ci adevarul, dar despre adevarul lui Hristos ajunge sa dai marturie traindu-l si murind pentru el. El nu se impune cu argutii ale ratiunii, a carei dibacie vrei sa dovedesti ca ai. Nu tine de vietuirea crestineasca a se apara si nu se vorbeste de ea in invatatura lui Hristos. Impotrivirea in cuvant arata incapatanare si mandrie, parere inalta - ea dovedeste dispret nicidecum smerenie si supunere in toate. Cel singur neavind pe nimeni care sa-i poata proba lucrul, i se pare ca a ajuns la implinirea poruncilor. Astfel facandu-si din nepricepere o deprindere ajunge sa nu-si cunoasca lipsurile si patimile caci ii lipseste din jur orice ajutor prin care sa cunoasca unde se afla cu lucrarea

poruncilor. Cum va putea arata unul ca acesta smerita cugetare neavind pe nimeni care sa se arate mai smerit? Cum va cunoaste milostivirea, despartit fiind de ceilalti? Cum se va deprinde in indelunga rabdare nestand nimeni impotriva voii sale? Iar de va zice cineva ca-i de ajuns invatatura Scripturilor pentru indreptarea naravurilor, face ca cel ce invata tamplaria dar nu lucreaza niciodata. Insusi domnul a spalat picioarele ucenicilor, iar tu pe cine vei spala? Cum vei sluji? Decat cine vei fi cel mai din urma singur de sine petrecand? Obisnuindu-te a nu te socoti mare lucru nu te vei mai mahni cand nu te vor socoti astfel nici altii. Este bine ca cei ce ajung prin ispita celui rau in vreo intinare, in vreo tulburare sau lenevire la rugaciune sa nu iasa din pricina acestora din ascultare, ci sa inteleaga ca aceasta li se intampla din iconomia dumnezeiasca pentru a-i conduce la cea mai adanca smerenie. Trebuie sa-ti marturisesti pacatele fara a le cruta, asa cum nu te-ar cruta daca ti le-ar dezvalui cineva. Desigur, spunandu-le tu insuti vei trece prin clipe de mare rusine insa cu rusinea pe care o suferi lovesti pacatele care-ti produc rusinea si inlaturi pricina rusinii. Rusinea marturisirii este trecatoare, dar rusinea obiectiva a ramanerii in pacatul nemarturisit e durabila si se adanceste mereu. La odihna de patimi se ajunge usor biruindu-ti mandria si pornirile spre placere prin ascultare. In ascultare este o mare tarie, e izvorul tariei pentru biruirea tuturor patimilor. Sufletul odata obisnuit sa se razvrateasca se umple de multa neinfranare. Daca orice corabie se poate ineca chiar avand carmaci iscusit, in mod sigur se va ineca neavind deloc. Cel smerit si ascultator nu slujeste patimii inchipuirii de sine. Semnul smereniei este rabdarea desavarsita a defaimarii. Insusirea slavei desarte a monahului e ca vrea sa fie slavit pentru virtutile sale, iar propriu trufiei este a se inalta pentru faptele sale si a-i

dispretui pe ceilalti. A celor din lume este ca vor sa fie slaviti pentru frumusete, bogatie, stapanire si pentru inteligenta. Nu-i usor a ne izbavi de slava desarta, dar se izbaveste cineva prin lucrarea ascunsa a virtutilor si prin luarea aminte deasa. Semnul izbavirii e a nu mai tine minte raul celui ce ne-a vorbit de rau. Ia seama si vei vedea aceasta nelegiuita inflorind pana si la mormant in vesminte, mirodenii, convoaie si cantari (cu ocazia inmormantarii cu mare pompa; aceasta se vede si in monumentele costisitoare pe care si le cladesc unii cat sunt in viata). Fiecare virtute este capabila sa nasca slava desarta; aceasta impletire tine de o etapa inca nedesavarsita a firii noastre. Patima este atat de impletita cu firea, incat ni se pare ca luptand cu patima, luptam cu firea noastra si vedem in aceasta o greutate. Numai o intelegere adanca a firii noastre ca regasindu-se deplin cand se uita pe sine, sau se preda total lui Dumnezeu si semenilor, ne scoate din aceasta stare contradictorie si chinuitoare pentru a ne ridica la starea paradoxala suprema, fericita si conforma cu ea, la starea in care nu mai esti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeste si pe care Il iubesti desavarsit. E propriu celor inaintati sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile, dar e propriu celor sfinti si cuviosi sa treaca nevatamati prin laude. Sa ne ferim sa fim laudati cat si de a ne ferici unii pe altii in fata. Cea de-a doua este a lingusitorilor si a celor miscati de draci, prima a usuraticilor. Cel de-al doilea este ca un stricator al bunatatilor - ingerul diavolului; cel dintai este un mostenitor nesocotit, pregatit sa piarda indata ostenelile. Amandoi lucreaza impreuna pierderea reciproca. Cand vei auzi pe aproapele si prietenul tau ca te-a defaimat in dos sau chiar fiind tu de fata, atunci si numai atunci arata-i iubire si manifesta-ti dragostea fata de dansul. Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor, dar mai mare e a respinge lauda dracilor. Nu cel ce se dispretuieste si se defaima pe sine arata ca este smerit caci cum nu se va suporta cu usurinta pe sine, ba inca prin aceasta se va si mandri, ci acela care ocarat fiind de altul nu-si va imputina iubirea

catre dansul. (Cel smerit nu se tulbura cand e nedreptatit si nu se ingrijeste sa-i convinga pe ceilalti ca a fost calomniat, ci degrab cere iertare.) Nu te compara cu cei pacatosi, ci mai degraba cu cei inaintati in virtuti, caci masurandu-te cu cei dintai vei cadea in groapa inchipuirii de sine; insa masurandu-te cu cei din urma vei inainta spre inaltimea smereniei. Slava desarta se foloseste de darurile naturale si prin acestea de multe ori i-a doborat pe nenorociti. Cel ce se mandreste cu darurile sale naturale (inteligenta, invatatura, cititul limpede, elocinta, cu destoinicia si cu toate celelalte pe care le are fara nici o osteneala, nu-si va putea insusi niciodata bunatatile mai presus de fire; caci cel necredincios in putine, va fi necredincios si in multe si stapanit de slava desarta. Inceputul lepadarii slavei desarte e pazirea gurii si iubirea necinstirii, mijlocul ei este oprirea tuturor lucrarilor gandite ale slavei desarte, iar sfarsitul este indeplinirea fara nici un regret cele ce tin de necinstire inaintea multimii oamenilor. Cel ce are grija de limba se dovedeste lucrator al virtutilor, iar nepedepsirea limbii arata desertaciunea din el. Nu-ti ascunde rusinea pe motiv ca fu vrei sa dai prilej de poticnire; trebuie avut in vedere si felul pacatului, caci nu este nevoie totdeauna de aceeasi doctorie. Cand vezi un gand in tine ispitindu-te cu slava desarta, cunoaste limpede ca-ti pregateste rusinea. Cand laudatorii, mai bine-zis amagitorii incep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre si ne vom afla nevrednic de cel spuse sau facute. Cei simpli nu sunt cuprinsi de aceasta otrava caci slava desarta este lepadarea simplitatii si o prefacatorie continua. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, dispretuirea oamenilor, maica a osandirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, inaintemergatoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, izvor al maniei, usa fatarniciei, cauza nemilostivirii, radacina hulei.

Cel ce sufera de inchipuirea de sine nu traieste ancorat in realitate. Toata imaginea este sa este un fum care-l intoxica. El iese din legatura cu Dumnezeu si cu oamenii care sunt singura realitate ce-l tine si pe el in real. Unde s-a produs caderea, acolo s-a salasluit mai inainte mandria, caci al doilea lucru este vestitor al celui dintai. Cel ce se inalta cu cugetul, se impotriveste cu cuvantul, dar cel smerit nu stie sa se impotriveasca nici cu privirea. Monahul semet contrazice cu tarie spusele altuia. Barbatul mandru iubeste stapanirea si cu toate ca-i constient prin aceasta ca-si agoniseste pieirea, totusi nu se incumeta sa-si paraseasca naravul. Cel ce respinge mustrarea cuibareste patima in sufletul sau, iar cel ce-o primeste s-a dezlegat de legatura ei. Celor mandri le este folositoare ascultarea cu supunere, o viata aspra si lipsita de orice cinstiri precum si citirea faptelor celor mai presus de fire ale Parintilor. Doar asa va mai fi poate vreo speranta de mantuire si pentru acesti nenorociti. Sa ne cercetam pururea pe noi insine si sa nu incetam niciodata ane compara cu parintii si luminatorii dinaintea noastra si atunci vom vedea ca nu le-am urmat nici macar un pas, nu ne-am pazit fagaduinta ci ducem inca o viata lumeasca. Trufia lucreaza uitarea greselilor, caci aducerea aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetari. (Uitarea greselilor pricinuieste uneori inchipuirea de sine, alteori nesimtirea. Uitarea de sine din mandrie da aparenta unei cunoasteri de sine caci sinea cunoscuta prin mandrie, e o sine de suprafata, suprapusa, si care sta pe nisip ca un gol, pe cand sinea cunoscuta prin smerenie este sinea afundata pe veci in temeiul neclintit si adevarat care este Dumnezeu. Cel mandru, nestiind de pacatele sale nu se deosebeste de Dumnezeu in inchipuirea sa si deci nu-si vede fundamentul sau; cel smerit stiind de greselile sale sau de micimea sa, isi vede fundamentul sau care-l sustine totusi pe veci, iertandu-l. rupta de realitate, mandria o contraface prin inchipuire, traieste intr-o fantasmagorie, intr-o nalucire prelungita. Golit de toate, cel mandru isi inchipuie, se autoiluzioneaza ca ar avea ceva; intunecat fiind, crede ca se

afla in lumina dar bogatia lui insasi e saraca si in lumina ei el nu vede nimic real, nimic consistent.) Nepoatele mele sunt caderile duhovnicesti: mania, clevetirea, hula, fatarnicia, ura pizma, viata dupa o regula proprie, impotrivirea in cuvant, neascultarea, razvratirea. Un singur vrajmas avem asupra caruia nu avem putere; ti-l spunem pentru ca suntem biciuite de el. El consta in a te defaima pe tine insuti in chip sincer inaintea Domnului. Atunci abia sa ne socotesti ca pe o panza de paianjen. Sa indrazneasca patimasii care se smeresc caci chiar de vor cadea in toate gropile si vor fi vatamati prin toate modurile si se vor imbolnavi de toate bolile, insa dupa insanatosire vor fi tuturor doctori si luminatori, sfesnice si povatuitori invatand chipurile de vindecare a fiecarei boli izbavindu-i astfel pe cei ce bolesc prin experienta lor. Nu te lauda, o omule cu o bogatie pentru care n-ai depus nici o stradanie, caci cunoscand dinainte Miluitorul nostru vatamarea si pieirea spre care mergi ti-a trimis aceste daruri fara a cere in schimb vreo plata. Nimicitoarea tuturor patimilor este smerita cugetare, caci cei ce au castigat-o pe aceasta le-a biruit pe toate. Nascatoarele tuturor patimilor sunt placerea si viclenia; cel ce le tine pe acestea nu-l va vedea pe Domnul, dar nu vom avea nici un folos de ne vom infrana de la una fara s-o inlaturam si pe cealalta. Cel ce-si inchipuie ca e ceva si-i invata pe altii lucruri a caror experienta nu o are nici prin fapta nici prin cunoastere indelungata, sufera de doua boli si de doua orbiri: de inchipuire de sine si slava desarta, de nesimtire si de ignoranta. Daca mai are si lacomia pantecelui va fi tarat in patimile de rusine si va auzi cuvantul Mantuitorului: Doctore, vindeca-te pe tine insuti.(Luca 42,3) Cand ii vedem pe unii iubindu-ne in Domnul, sa ne pazim neindrazneti mai ales fata de ei caci nimic nu obisnuieste sa risipeasca dragostea si sa pricinuiasca ura ca indrazneala. Mergi la prietenii tai cu cuviinta si de vei face asa te vei folosi si pe tine si pe ei, caci sub masca iubirii sufletul leapada fraul pazirii sale. Cel care vietuieste fara a fi supus unui superior nu poate dobandi smerenia dintru inceput deoarece tot cel ce se conduce singur isi

inchipuie ca este destul de intelept intru aceasta arta de a trai in singuratate. Dracii mai au un viclesug subtire pe care cei nepriceputi nu-l simt si anume: dupa ce ne-au indemnat sa spunem sau sa facem ceva necuvenit, iar noi nu ne-am invoit, ne indeamna sa aducem multumire plina de mandrie lui Dumnezeu. Toti cei ce voim sa ne apropiem de Domnul sa o facem in chip simplu si neprefacut, fara viclenie, iscodire ca si cum ar veni la lectiile unui invatator. Caci El fiind simplu si necompus voieste ca si sufletele ce vin la El sa fie simple si nevinovate. Dar nu se poate vedea niciodata simplitatea fara smerenie. Vicleanul este cel ce-si inchipuie ca din infatisarea din afara si din cuvinte cunoaste gandurile cele aflate in inima. Trebuie sa nu-ti cantaresti propriile fapte, sa nu le observi, ci sa fie ca si cum n-ar fi. Sa nu te dedublezi prin constiinta valorii tale - aceasta e smerenie si simplitate in acelasi timp. Nevicleana e firea curata a sufletului care in intalnirile cu toti se poarta asa cum a fgst zidita. Viclenia este cuget ratacit, mincinoasa carmuire de sine, incalcarea juramintelor, cuvinte mestesugite, perfide, intentii ascunse si camuflate, dusmana marturisirii pacatelor, cuget intortocheat, indaratnicie prosteasca, dorinta de a trai dupa o regula proprie, pricinuitoare a rasului atunci cand sunt mustrate pacatele, descurajare ce duce la nebunie, evlavie prefacuta, viata draceasca. Viclenia este o stiinta, sau mai vartos o uraciune draceasca, straina intru totul de adevar care socoteste ca nu-i vadita celor multi. Caderea i-a inteleptit adeseori pe multi inraiti daruindu-le acestora fara voie nerautate si mantuire. Cel ce s-a smerit inlauntrul sau nu e furat de buze caci ceea ce nu are vistieria, nu se scoate pe usa. Cei mai multi ne numim pe noi insine pacatosi si poate ca si suntem, dar ceea ce probeaza inima cu adevarat este primirea defaimarii. (Cel ce

poate rabda cuvantul aspru al unui om uracios si neintelept pentru Dumnezeu si pentru a linisti atmosfera, fiul pacii se va chema si unul ca acesta poate dobandi pacea sufletului si a duhului - cercarea si dovedirea smereniei se face prin necinstire.) Cel ce alearga spre limanul neinviforat al smereniei, nu va inceta sa cugete si sa nascoceasca tot felul de planuri, cuvinte, ganduri, de mestesugiri, iscodiri, cereri si rugaciuni pana ce , cu ajutorul lui Dumnezeu si prin purtari tot mai smerite si mai simple va scapa vasul sufletului sau de marea pururea bantuita de furtuna a inchipuirii de sine. Unii iau ca pricina de smerita cugetare relele facute inainte, biciuind prin ele inchipuirea de sine; altii se umilesc prin lipsurile de toate zilele, unii doboara prin incercarile, bolile si prin greselile de zi cu zi inaltarea lor. altii si-au facut din lipsa darurilor - maica darurilor. (Cel sarac e cel mai bogat daca-si cunoaste saracia.) Cunoasterea e intelegerea neclintita a masurilor proprii si amintirea neimprastiata a greselilor celor mai subtiri. Daca chipul celei mai de pe urma mandrii este a fatari virtuti pe care nu le avem, apoi semnul celei mai adanci smerenii este sa ne infatisam ca vinovati pentru pacate ce nu sunt ale noastre, de dragul dispretuirii. Sa preferi sa-i superi pe oameni, decat pe Dumnezeu, caci se bucura vazandu-ne alergand spre necinstiri ca sa stramtoram prin acestea si sa pierdem inchipuirea desarta de sine. Instrainarea este chipul cel mai bun al acestei nevointe caci numai cei cu adevarat mari pot rabda sa fie batjocoriti de ai lor. Deoarece noi cu greu ne invoim sa ne smerim, Domnul a randuit in purtare de grija si aceasta: nimeni nu-si poate vedea ranile sale precum le vede aproapele sau, de aceea trebuie sa fim recunoscatori pentru insanatosirea noastra, nu noua ci aceluia si lui Dumnezeu. Trebuie sa ne osandim si sa ne ocaram pe noi insine neincetat ca prin micsorarea noastra sa lepadam pacatele fara de voie. (Este un mijloc de a ascuti constiinta de noi insine, de neputinta noastra.) Cata vreme pacatuim intru cunostinta nu este smerenie in noi.

Increderea in sine si luarea deciziilor de unul singur ii este celui smerit o greutate greu de suportat, pe cat ii este celui mandru porunca altuia. Cunoscand Stapanul ca putem intipari chipul virtutii sufletului prin purtarea cea din afara, luand un stergar ne-a aratat calea smereniei, caci sufletul se face asemenea lucrarilor din afara si luand chipul celor ce se fac cu trupul se intipareste de ele. Smerenia si fara fapte ne pune inaintea lui Dumnezeu, dar fara ea, desarte sunt toate faptele noastre, caci preschimbarea mintii noastre o voieste Dumnezeu. In minte ne facem buni si in minte ne facem netrebnici. Daca mandria i-a facut pe unii din ingeri draci, negresit smerenia poate face si din draci ingeri. Drept aceea sa nu sovaie cei ce au cazut. Putem insira mai multe fapte sau cai care duc la smerenie, fara ca ele sa fie semne precise ale dobandirii ei: saracia sau neagonisirea, instrainarea, ascunderea intelepciunii ce o avem, grairea nemestesugita, simplitatea, sinceritatea in vorbe, cersitul milosteniei, ascunderea neamului bun, izgonirea indraznelii, indepartarea de flecareala. Nimic nu poate smeri mai mult sufletul ca starea saracacioasa si modul de viata in care cersesti depinzand de mila altora. Sa-ti fie tie chipul si pasirea, haina, scaunul, asternutul, hrana si toate celelalte potrivite smereniei la fel cuvantul si purtarea. Toate acestea sa arate smerenia ta. Primejdios lucru este a iscodi cu dinadinsul lucrarile lui Dumnezeu; iscoditorii plutesc in corabia mandriei si a inchipuirii de sine! Maica supunerii este dispretuirea de sine si dorinta cu orice pret a sanatatii. Daca culmea slavei desarte sta in a face cineva schime si fapte fatarnice chiar cand nu-i nimeni de fata care sa-l laude, semnul lipsei slavei desarte se arata in a nu se lasa cineva niciodata furat cu cugetarea de prezenta celor ce-l lauda. Pe cat de multa credinta in el vede intiistatatorul la supusii sai si la altii din afara, pe atata trebuie sa se pazeasca pe sine cu toata grija in cele ce

le face si le spune caci stie ca toti privesc la el ca la o icoana pilduitoare si socotesc cele spuse si facute de el ca la dreptar si lege. Multi au socotit, din pricina tacerii carmaciului ca plutesc bine pana ce s-au izbit de stanca. Daca cineva mustrat indeosebi nu se rusineaza, va face si din mustrarea in fata mai multora prilej de nerusinare urandu-si de bunavoie insasi mantuirea sa. Intai de toate sa fie intrebat cel vinovat care au fost faptele lui dupa felul lor, pentru doua motive: ca prin marturisire sa se simta totdeauna impuns in constiinta i sa ramana fara indraznire, si ca cunoscand ce rani are sa fie trezit la iubirea noastra. Ia seama sa nu cercetezi cu de-amanuntul lucrurile cele mai mici caci nu vei fi urmator lui Dumnezeu& (Nu sili pe cel ce te-a ascultat de la primul cuvant cu cearta, ci fa-ti al tau castigul pe care l-a aruncat el.) Caci mai mult decat indreptarea lui iti va fi tie nepomenirea raului. Luand de la Dumnezeu slujba de a invata si nefiind ascultat, intristeazate in cuget dar nu te tulbura la aratare caci intristat de el nu te vei numara cu cel ce nu te-a ascultat, dar tulburandu-te vei fi certat pentru acelasi lucru. Primind slujba de a porunci, pazeste treapta ta si nu trece cu tacerea cele de trebuinta pentru faptul ca vezi impotrivire, caci pentru cei ce asculta vei lua plata pentru roadele lor, iar celor ce nu asculta sa le ierti toate si vei lua la fel de la Cel ce a zis: Iertati si vi se va ierta voua. Aceeasi mancare le pricinuieste adeseori unora ravna, altora dezgustul. Trebuie tinut seama la aruncarea semintei de cele de fata: de timp, de persoana, de calitate, de cantitate. Unii cand preiau o conducere pierd in timpul acesteia bogatia virtutilor capatate anterior in loc sa sporeasca, deoarece se umplu de slava desarta si de iutime. Cand ascultarea o cere nu trebuie sa mai existe frica de moarte! In marturisire se arata vointa de a depasi pacatul; nu ajunge numai o parere de rau interioara.

Sa nu-i inveti pe cei simpli si nevinovati cele mestesugite si subtiri, ci mai vartos indruma-i la simplitate. Naluciri, vise, vedenii, inselaciune Trebuie sa cercetam cum intiparesc dracii nalucirile cele din somn in mintea noastra si-i dau o anumita forma. Una ca aceasta obisnuiesc sa se intample mintii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simtire oarecare, sau fie prin amintire, care intipareste in minte, miscandu-le, cele ce le-a agonisit prin majlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, rascolind amintirea o intiparesc in cuget. Caci organele trupului stau in nelucrare, tinute de somn. Dar iarasi, trebuie sa cercetam cum rascolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Asa trebuie sa fie, deoarece cei curati si nepatimasi nu mai patesc una ca aceasta. Este insa si o miscare simpla a amintirii, starnita de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim si petrecem cu Sfintii. Sa fim insa cu atentie. Caci chipurile pe care sufletul impreuna cu trupul le primeste intru sine, amintirea le misca fara sa se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul ca adesea patimim una ca aceasta si in somn, cand trupul se odihneste. Trebuie sa stim ca precum ne putem aduce aminte de apa, si cu sete si fara sete, tot asa ne putem aduce aminte de aur si cu lacomie si fara lacomie; si asa si cu celelalte. Iar faptul ca mintea afla aceste sau acele deosebiri intre nalucirile sale, se datoreste vicleniei vrajmasilor. Dar trebuie sa stim si aceasta: ca pentru naluciri se folosesc dracii si de lucrurile de dinafara, ca de pilda de vuietul apelor, la cei ce calatoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)25 Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt marturiile neinselatoare ale unui suflet sanatos. De aceea nu trec de la o infatisare la alta, nici nu ingrozesc simtirea, nici nu aduc rasul sau plansul asa deodata. Ci se apropie de suflet cu toata blandetea, umplandu-l de bucurie duhovniceasca. De aceea si dupa ce s-a trezit trupul din somn, sufletul cauta cu mult dor sa prelungeasca bucuria visului. Dar in nalucirile aduse de draci totul se intampla dimpotriva. Ele nici nu raman la aceeasi infatisare, nici nu arata multa vreme o forma netulburata. Caci ceea ce nu au dracii din voie libera, ci imprumuta numai din dorinta de a amagi, nu poate sa-i indestuleze pentru multa vreme. De aceea spun lucruri mari si ameninta cumplit, luandu-si adeseori chip de ostasi; iar uneori si canta in suflet cu strigat. Dar mintea recunoscandu-i din aceste semne, cand e curata, trezeste trupul, iar

uneori se si bucura fiindca a putut cunoaste viclenia lor. De aceea, vadindu-i adeseori chiar in vis, ii infurie grozav. Dar se intampla uneori ca nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aseaza in el o intristare dulce si lacrimi fara durere. Iar aceasta se intampla celor ce au inaintat mult in smerenia cugetarii. (Diadoh al Foticeii)25 Spovedania, descoperirea gandurilor, sfatuirea De fapt Iacob, spunandu-le lor ca a cucerit Sichemul cu sabie si arc, arata ca i-a trebuit lupta si osteneala ca sa puna stapanire pe patimi si sa le ascunda in pamantul Sichemului. S-ar parea insa ca este o oarecare contrazicere intre a ascunde zeii in Sichem si a tine un idol in ascunzis. Caci a ascunde zeii in Sichem e lucru de lauda; iar a tine un idol in ascunzis e lucru de ocara. De aceea a pecetluit lucrul din urma cu blestem, zicand: Blestemat cel ce tine idol in ascunzis! Si de fapt nu este acelasi lucru a ascunde ceva in pamant pentru totdeauna si a-l tine in ascunzis. Caci ceea ce a fost ascuns in pamant si nu se mai arata vederii se sterge cu vremea si din amintire. Dar ceea ce e tinut in ascunzis nu e cunoscut de cei din afara, insa e vazut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta il arm mereu in amintire ca pe un chip cioplit pe care il poarta in ascuns. Caci tot gandul urat, care ia forma in cugetare, este o sculptura ascunsa. De aceea este rusine a scoate la aratare asemenea ganduri, dar e primejdios si de a tine in ascuns un chip cioplit, precum si mai primejdios este de a cauta formele disparute, cugetarea inclinand cu usurinta spre patima izgonita si implantand in pamant bronzul idolului. Caci deprinderea virtutii este de asa fel ca se cumpaneste cu usurinta si intr-o parte si intr-alta, aplecandu-se, daca nu se poarta de grija, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul) 46 A iscodi plin de curiozitate planurile invatatorului si a vrea sa pui la incercare cele poruncite de el, insemneaza a pune piedica inaintarii tale proprii. Cu siguranta nu ceea ce se pare celui neincercat intemeiat si potrivit este intr-adevar intemeiat. Astfel judeca mesterul si altfel cel fara mestesug lucrurile mestesugului. Cel dintai are ca regula stiinta; celalalt ca asa s-ar cuveni. Dar socotinta aceasta foarte rar se acopera cu adevarul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreapta, fiind inrudita cu ratacirea. Asadar cei ce au predat altora grija mantuirii lor, lasandu-si toate socotintele, sa-si supuna gandurile mestesugului celui priceput, judecand stiinta lui mai vrednica de crezare. Mai intai, lepadandu-se de toate, sa nu-si lase nimic afara, nici cel mai mic lucru, temandu-se de

pilda lui Anania, care crezand ca inseala pe oameni, a primit de la Dumnezeu osanda pentru furt. (Nil Ascetul)46 Ci, cum se predau pe ei insisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramane afara, tragand necontenit cugetul intr-acolo, il va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma il va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfant sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze invatatorului sau? Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi inaintea lui; si a taiat boii si i-a fript in vasele boilor. Aceasta ii arata caldura ravnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vanzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care il tragea sa fie langa invatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau impiedica adeseori se face pricina a razgandirii. De ce apoi si Domnul, imbiind bogatului desavarsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vanda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramane se face, ca si intregul, pricina de imprastiere. Dar socotesc ca si Moise, randuind celor ce vreau sa se curateasca in rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta sa se lepede cu desavarsire de averi, iar in al doilea rand sa uite de familie si de toti cei apropiati in asa masura, incat sa nu mai fie catusi de putin tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul) 46 Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimanui nu i se potriveste asa de mult ca judecata constiintei sale. (Marcu Ascetul)46 Cel ce se osteneste fara sfat e sarac in toate. Iar cel ce alearga cu nadejde e de doua ori bogat. (Marcu Ascetul)46 Omul sfatuieste pe aproapele precum stie; iar Dumnezeu lucreaza in cel ce aude, precum acela a crezut. (Marcu Ascetul)46 E primejdios lucru a fi cineva singur, fara martori, a se calauzi dupa voia sa si a convietui cu cei neincercati in razboiul duhovnicesc. Unii ca acestia sunt mestesugirile pacatului si se tin bine ascunse; si felurite curse si-a intins vrajmasul pretutindeni. De aceea, daca e cu putinta, e

bine sa te silesti si sa te straduiesti a fi sau a te intalni neincetat cu barbati cunoscatori. In felul acesta, desi nu ai tu insuti faclia adevaratei cunostinte, fiind inca nedesavarsit cu varsta duhovniceasca si prunc, dar insotindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla in intuneric, nu te vei primejdui de lanturi si de curse si nu vei cadea intre fiarele lumii spirituale, care pandesc in intuneric si rapesc si ucid pe cei ce umbla in el fara faclia spirituala a cuvantului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)46 POCAINTA Dumnezeu cunoscand de la inceput rautatea diavolului si faptul ca prin ispita Lui vom cadea in pacate, a dat firii noastre si posibilitatea pocaintei. Diavolul n-are aceasta posibilitate pentru ca rautatea lui are alte proportii si nu se datoreaza vreunei ispite straine, ci inclusiv propriei vointe. In noi pacatul nu s-a nascut exclusiv din vointa noastra si nici nu s-a sters orice posibilitate de bine, deci de regret pentru raul facut. Regretul pentru binele nesocotit nu inseamna si puterea revenirii totale prin noi insine la bine. La aceasta ne ajuta Dumnezeu, dar ajutorul lui Dumnezeu se uneste cu regretul nostru pentru binele parasit, sau cu dorinta lui. Binele nu ni se impune cu sila; ajutorul pentru deplina revenire la bine pentru iesirea din pacat, deci pentru mantuire ne-a venit numai prin Hristos caci unindu-ne cu El ca om, ne unim cu El ca Dumnezeu. (Filocalia XII) Pocainta a carui posibilitate ne-a dat-o Dumnezeu spre a primi ajutorul Fiului Sau cand se va intrupa, este ca o candela. Noi trebuie sa intretinem flacara din ea cu untdelemnul faptelor noastre si numai de vom fi luminati prin lumina candelei ce ne vine din Hristos, izvorul de lumina al tuturor, vom putea intra in Imparatia luminii. Numai de vom fi luminati cunoscand si acceptand pe Hristos ca lumina lumii, ca sens al existentei; prin faptul ca arata pe Dumnezeu ca Tata iubitor, avand un Fiu iubitor, vom avea parte in veci de lumina. Pocainta e candela luminata, care ne lumineaza persoana, pentru ca prin ea ne vedem cum ar trebui sa fim si vedem si legatura noastra cu Dumnezeu si cu semenii. (Filocalia XII) Intunericul iadului este produsul intunericului dracilor care nu cunosc, sau nu recunosc pe Dumnezeu deci sensul pozitiv al existentei, astfel sporeste intunericul in care au inceput sa traiasca sufletele care n-

au voit sa-L cunoasca pe Dumnezeu, care explica existenta si da fericire din iubirea Lui ca plinatate de viata. (Filocalia XII) Pocainta fiind si un regret pentru pacatele egoismului este si o silinta de revenire in comunicare cu ceilalti. Placerile trupesti sunt insotite de imprastierea cugetarii; ele il fac pe om sa nu se concentreze in sine si sa vada bucuria ce i-o aduce fapta buna fata de altul. Placerea impiedica de aceea cunoasterea de sine a omului, cunoastere care e lumina proiectata in sine dar si in relatiile lui cu tot ce exista, inclusiv cu Dumnezeu. (Filocalia XII) Pocainta inseamna a ne intoarce de la pacat - iar pacatul nu este unul, ci intreg omul vechi se numeste pacat, (Pacatul este intreg omul cazut in ceea ce este contrar firii lui. Pocainta ne indeamna sa ne opunem acestui om intreg cazut din normalitatea firii. Este o silinta a omului vechi intreg de a deveni un om nou al binelui.) De aceea zice Apostolul: Cel ce se lupta se infraneaza de la toate. (Filocalia XII) Sa credem cu toata convingerea ca Dumnezeu ia in seaea pocainta noastra. Sa nu avem nici o indoiala si sa nu amanam manifestarea ei in fata lui Dumnezeu, caci si Dumnezeu o ia in seama imediat. Amanarea increderii ca Dumnezeu va lua in seama pocainta noastra, inseamna slabirea ei. Cu cat ne incredem mai mult in Dumnezeu ca o ia in seama, cu atat este mai puternica si cu cat o amanam mai mult, cu atat slabeste mai mult si o ia Dumnezeu mai putin in seama. Caci este o insusire importanta a lui Dumnezeu mila fata de cei indurerati, iar unde este pocainta mare este si durere mare. Pocainta este astfel o intoarcere hotarata a omului de la viata patimasa la o viata virtuoasa, o intoarcere din durere si cu durere, ca atare este o revolutie afectiva in viata omului. (Filocalia XII) Moartea este noaptea de care sunt constient si deci ma chinuie. Cunoasterea iubirii lui Dumnezeu aratata de Hristos este lumina, este ziua, este sensul satisfacator al vietii mele. Aceasta ziua, aceasta lumina a indepartat noaptea care ma inconjoara. Dar moartea aceasta nu este numai una cu intunericul si cu moartea din el intr-un mod oarecum constient, ca el insusi devine acestea. Pe de alta parte si intre somn, betie si moarte este o identitate. Noaptea ne face sa dormim si ne indeamna la betie si acestea ne fac sa dorim noaptea. Somnul este si el intuneric si

moartea spirituala le mareste, iar betia la fel. Dar somnul spiritual nu este inconstienta totala, ci cosmar chinuit, sau un sir de cosmaruri, la fel si betia. In somn si in betie strambam si facem fara sens toata realitatea asa va fi iadul. Somnul si betia nu sunt una cu moartea, ca un fel de cosmar care intuneca si stramba realitatea, ci si una cu patimile caci patimile te fac sa te repezi la placerile momentane pierzand perspectiva vietii indelungate a bucuriei nesfarsite. (Filocalia XII) Sa nu cadem cu sufletul din faptele conforme firii caci el este pe de alta parte schimbator din fire. Adica se poate abate prin fire de la cele conforme firii; se poate abate prin fire, nu intrucat firea ar cere-o, ci intrucat firea ii da si aceasta posibilitate datorita libertatii cu care este inzestrat. Poate cadea prin fire din starea conforma firii. (Filocalia XII) Cel ce se gandeste pururea la moarte, la focul vesnic, la viermele neadormit, la intunericul cel mai dinafara, la plansul cel nemangaiat, la scrasnirea dintilor, la rusinea ce-o avea inaintea scaunului infricosator al judecatii lui Hristos, dinaintea ingerilor si a oamenilor, topeste bucuria placerii si intoarce toata pofta spre Dumnezeu. (Filocalia XII) Focul si intunericul cel mai dinafara este intunericul neintelegerii ultime pe care si-au cultivat-o cei ce n-au voit sau nu s-au ostenit sa cunoasca adevarul ca toate au un sens numai daca sunt de la un Creator constient si iubitor. Lipsa lor de cunostinta fiind lipsa iubirii, ei n-au nici o bucurie ci traiesc intr-un chin nesfarsit asemenea unui foc care-i arde. Amandoua sunt la marginea extrema a existentei, oarecum in afara ei, daca gradul suprem al existentei se arata in iubirea si in nemarginita cunoastere a lui Dumnezeu, iubirea tripersonala suprema. (Fil. XII) Intunericul si chinurile iadului sunt intunericul cel mai dinafara caci este zona cea mai saraca a existentei si cei ajunsi in ea nu inteleg nimic din rostul existentei. (Fil. XII) Carnea si sangele nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu, nici stricaciune nu mosteneste nestricaciunea. (I Cor.15,50) Daca noi nu ne silim sa inaintam spre trupul induhovnicit, nu vom mosteni nestricaciunea trupului lui Hristos caci desi nu pier definitiv nici trupurile in iad, ele vor suferi de anumite chinuri proprii trupurilor

stricacioase: durerile produse de focul arzator, de intepaturi, de lucrarea viermilor. (Fil.XII) Cei din iad nu sunt lasati acolo pentru ca asa vrea Dumnezeu, ci pentru ca ei se incapataneaza sa nu stie de Dumnezeu. Este marea taina a libertatii si a mandriei unora in afirmarea ei. Chiar in suferinta lor, vor sa-si afirme cu incapatanare sfidarea fata de Cineva care este superior. (Fil.XII) Cel care n-a luptat aici pentru a castiga credinta, respectiv cunoasterea lui Dumnezeu si-a pregatit o stare de incapatanare vesnica in necredinta. (Fil.XII) Cel care a fost in comuniune cu cei pacatosi pe pamant si i-a aprobat, se va descoperi in ziua judecatii ca a fost in comuniune cu diavolul. (Fil.XII) De ai fost un fel de invatator al celui pacatos aici fara sa-l indrepti, te vei afla partas la pedeapsa lui in ziua judecatii. (Fil.XII) Dreptatea lui Hristos va lasa si pe vrajmasii nostri sa fie prezenti in partea stanga, la judecata finala pentru a arata intrucat ca le-am urmat lor iubind mai mult pacatul decat virtutea. Ingerii ce vor sta de-a dreapta se vor bucura toti de iubirea fiecaruia care s-a indreptat spre toti. Iubirea va uni atunci pe toti iar egoismul de pe pamant aratat atunci pe fata va singulariza pe cei ce l-au practicat. (Fil. XII) Hristos trebuia sa arate, inainte de a se lasa rastignit ca e mai tare ca toate incercarile si ispitirile, ca e mai tare si decat moartea. Asa ii putea convinge pe apostoli ca a putut invinge moartea, desi in moartea Lui arata o si mai mare putere si are o si mai mare semnificatie putand-o invinge chiar dupa ce se lasa El Insusi dus in stare de moarte si invie nu pentru a reveni la viata istorica, ci deschizandu-ne viata in vesnicie. (Fil. XII) Mintea care nu mai este stapanita de nimic din cele ale lumii se pregateste, isi aduna simturile indreptate spre lume, spre o singura tinta: sa se pregateasca prin moarte spre trecerea la nemurirea vietii viitoare impreuna cu Hristos pe care-L vedem ca model in aceasta. Simturile i-au devenit un trup unic cu Hristos, deci totodata un trup cu Hristos prin

impartasirea cu El. Si El Care a invins moartea prin cruce imprima trupului celui ce s-a impartasit de El aceasta pornire spre moarte si spre trecerea prin ea la viata vesnica in unire cu El. (Fil. XII) In ora crucii este o mare primejdie. Propriu-zis nu pentru Sine se roaga Iisus Hristos sa treaca paharul mortii, ci pentru noi. El putea sa suporte prin sine acest pahar, dar si-a insusit frica noastra de el cerand ajutor Tatalui ca sa ne faca si pe noi sa cerem acest ajutor in clipa incercarii extreme. Numai cu ajutorul Tatalui putem invinge crucea pe care am primit-o ca sa o invingem si pe ea dupa ce-am invins celelalte patimi egoiste ale noastre prin patimiri neplacute. (Fil. XII) Ce trebuie cugetat despre bucuria ce va veni sufletului care s-a hotarat sa slujeasca lui Dumnezeu si sa-si desavarseasca lucrarea? De fapt, la iesirea lui din lumea aceasta lucrul lui va merge inaintea lui si se vor bucura cu el ingerii lui Dumnezeu pentru ca l-au vazut mantuit de stapiniile intunericului. Cand sufletul va iesi din lume, vor merge impreuna cu el ingerii si-l vor intampina toate puterile intunericului voind sa-l impiedice cercetandu-l de are ceva de-al lor in el. Atunci nu ingerii vor lupta pentru el, ci faptele pe care le-a facut il imprejmuiesc impotriva acelora ca sa nu se atinga de el. Iar cand vor invinge faptele lui, vor canta ingerii inaintea lui pana se va intalni cu Dumnezeu intru veselie. Atunci, in acea ora va uita toata osteneala si toata suferinta. Deci si noi fratilor sa implinim lucrarea noastra lucrand bine scurta si greaua viata de aici, ferind lucrul nostru de tot raul pana ce ne vom scapa mintile de ispitele celor vicleni ce vor veni inaintea noastra, caci vor cerceta cu putere tot lucrul nostru, fiind rai si fara mila. Fericit cel in care nu se va afla nimic de-al lor deoarece veselia si bucuria lor va fi vesnica. (Fil. XII) Publicat: August 20th, 2007 in Asceza.