Sunteți pe pagina 1din 407

PETRU DUMITRIU CRONIC Ă DE FAMILIE vol. 2

PARTEA A ŞAPTEA Via ţa la ţară (I) în amintirea lui Francisco Goya

I

Într-o seară c ălduroas ă de sfîrşit de iunie sau început de iulie a anului 1915, Dimitrie Cozianu sosi . cu micu! tren de persoane în halta Dobrunu, cea mai apropiat ă de moşia şi conacul p ărin ţilor s ăi. Era b ăiat de paisprezece sau cincisprezece ani; se întorcea în vacanţă de la liceul internat unde-şi ispră vise clasa a cincea. Dimitrie era fiul !ui Manolic ă Cozianu, fiul lui Eustafiu, fiul Iui Alexandru Cozianu şi al Sofiei; Eusta ţiu fiind fratele cel mai mare a] Davidei Lascari, Dimitrie Cozianu era nepotul doamnei Vorvoreanu, v ăr cu Elvira şi cu Mişu Vorvore'anu, cu Ghigffti Duca, cu Şerban Romano, cu copiii Aposfoiescu, cu Cezar Lascari, cu Alexandra Şufană şi cu fra ţii ei; ca mulţi fii şi nepoţi ai familiilor avute din vremea aceea, avea o duzin ă de unchi şi m ătuşi şi dou ă

duzini de veri ; lucru din ce în ce mai rar în genera ţiile viitoare, cznd rela ţiile patriarhale bazate pe avere teritorială au dispă rut o dată cu marile moşii. St ă tea pe peron cu valiza în mîn ă, încercînd să se obişnuiasc ă întîi cu întunericul. Deasupra, noapte albastră cu sutele de mii de stele ale cerului de vară. împrejur, frunzişurile unor castani pr ăfui ţi. Sub cas-

7

tani se ascundea clădirea de c ărămizi cenuşii, de care spînzurau felinarele pe ale c ă ror geamuri scria cu litere roşii Halta Dobrunu. Uşa deschis ă lăsa s ă se vadă o odaie luminată slab de o lampă cu petrol şi înă untru forme nedesluşite, o femeie costelivă care se uita afară . Pe bucata de peron, se înghesuiau ţărani cu femeile lor ce se chemau între ele sau îşi chemau copiii,

cu glasuri tari, stridente. Erau alarma ţi, în. plin ă panic ă : sosise trenul! Avea să plece iar !

— Costandine ! Costiic ă ! ţipa cîntă tor o bă trînă cu un sac în spate. Nu-'i răspunse nimeni. Eamai chem ă :

— Costandine ! Costiic ă !

Şi se repezi, cu sacul în spate şi cu capul în piept, unde era înghesuiala cea mai mare. Undeva departe, în întunericul cald, locomotiva puf ăia. Ţăranii

scoteau capetele pe ferestrele vagoanelor, ieşeau pîn ă la brîu ca s ă discute, apleca ţi spre cei de pe lîng ă linie, care repetau insistent recomand ări greu de înţeles :

— Da' s ă nu uiţi, auzi ? Să -i spui! Să nu uiţi să -i «pui!

— Costiic ă ! ţipa bă trîna cu sacul, care încă nu-1 gă sise pe Costică al ei.

„Nu e nimeni, se gîndi Dimitrie Cozianu. M ă aşteapt ă afar ă." Mai prunc ă o privire micii clădiri a g ării, luminat ă slab de flac ăra g ălbuie a felinarului cu petrol ; castanii dormeau, stufoşi şi nemişca ţi, în întunericul albastru. Oamenii începeau s ă se linişteasc ă . Locomotiva fluieră. „Ei, mai am pu ţin şi am ajuns", îşi zise Dimitrie Cozianu. Porni, ocoli clădirea haltei, trecu printr-un gard pe jum ătate prăbuşit şi ajunse în şoseaua care se ghicea, albicioas ă, în

întuneric. Se auzeau departe cîi-ni lă trînd. Aici, sub castanii şi teii de pe lîngă şosea, era bezn ă . Nişte mase de umbră şi mai neagră erau de bun ă seam ă c ă ru ţe cu coviltire. Se auzea zorn ăit slab de-lanţuri şi ron ţăit de grăun ţe în

m

ăselele unor cai. Iar mai

8

încolo b ăteau "şoseaua cu copitele caii trăsurii "de la curte; Dimitrie Cozianu

o recunoscuse îndat ă dup ă felinarele aprinse, în care ardeau lumin ări scurte

şi groase-, Se îndrept ă spre tr ăsur ă, sim ţind cum i se înfund ă ghetele în

colbul moale, adînc de-o palm ă. Lîng ă trăsură st ăteau doi ţărani, rezema ţi cu şezutul în ciomege, şi vorbeau cu vizitiul:

— Hai, mă , nu fi prost! Nu vezi că n-a venit ? zise .unul din ei.

— Stai, mă , să mai stă m o leacă , mormă i moale vizitiul.

Dimitrie Cozianu îi recunoscu glasul: era Nicolae, must ăciosul, b ărbatul buc ăt ăresei de la curte.

— Hai, bre, nu ne mai ţine. Tţi mai dau şi eu o litră, vorbi nerăbd ător al doilea ţă ran.

Nicolae nu ră spunse. Dimitrie Cozianu, indignat, nil mai stă tu să -l pîndească ce face, ci intră în cercul de lumină al unuia din felinare:

— Bun ă seara, Nicolae, spuse el acru şi, trecînd pe lîngă ţă rani, se urc ă uşor în tră sură. — Să tră iţi, conaşule! exclamă tare şi prompt, ca la armată , Nicolae.

Apoi strigă la cai şi le d ădu bici. Caii, odihni ţi şi puternici, tres ărir ă şi pornir ă în trap viu. Dimitrie Cozianu se trezi că zînd de-a-ndaratelea pe pernele tră surii. Se uit ă iute înd ărăt. Cei doi ţărani răm ăseser ă în urm ă. Porniser ă şi ei, topindu-se în noapte.

— Ce voiau oamenii ă ia, Nicolae ? întrebă Dimitrie Cozianu. Vizitiul se întoarse şi se aplecă spre el binevoitor.

9

Care oameni, conaşule ? întrebă el liniştit.

Ă ia doi cu care vorbeai ! Nu te mai face că nu înţ elegi care!

A, ă ia ? Nimica. Vorbeau şi ei

Sînl dintr-un sat cu mine.

Minţi! Voiau s ă -i duci cu trăsura ! Iţi dădeau ţuic ă s ă-i duci!

Doamne fereşte, conaşule. Nu voiau ei aşa ceva.

Ce, asta-i tră sură s ă -i duc ă pe ei ? Au c ă ru ţă ; c ăru ţa e de ei.

— Iar min ţi! V-am auzit eu! spuse r ăstit şi sup ărat b ăie ţandrul, pe un ton de

autoritate, deşi sim ţea că autoritatea lui nu e bazată pe nimic şi că n-are cum

să -l dovedească pe Nicolae.

— Glumeau şi ei. Prostii, conaşule. Ce, vă uita ţi dumneavoastră în gura lor?

zise Nicolae întorcîndu-se iar şi aplecîndu-se cu bun ăvoin ţă şi solicitudine, parc ă spunea : „Uite ce grijă am eu de tine, fiul st ăpînilor mei; nu te las să te iei după glumele nes ărate ale unor oameni de nimic". Totuşi, tinerelul nu era sigur c ă Nicolae nu-şi bate joc de el. II apuc ă mînia.

„Să -i spun lui papa s ă-l ia la rost? S ă-i trag ă palme? Ar trebui să-i trag ă palme

!"

Era evident c ă Nicolae, aşa cum îl bă nuia toată lumea, cară oamenii cu tră sura st ăpînilor, de cîteori face un drum degeaba. Se silea cît putea ca sa-şi

ţie nasul roşu. Dimitrie Cozianu se gîndi la ochii mici şi şire ţi ai lui Nicolae şi

la

nasul acestuia, ascuţit ca un morcov mic şi roşu, şi-i crescu furia : ăsta să -

şi

bată joc de el ? „O să -l spun lui papa", se hotă rî el, şi se rezemă bine de

perne, picior peste picior, cu o mîn ă în şold şi cealaltă pe marginea tră surii,

ca un bă rbat şi un stă pîn.

Trăsura mergea lin, fără alt zgomot decît cioc ă nitul în ăbuşit, moale, al copitelor în colb. Ce noapte radioas ă ! Luna era sus de tot pe cer, stră lucitoare ; nişte cîmpuri de un verde cenuşiu cu luciri de argint se întindeau de-a dreapta şi de-a stînga; şoseaua se pierdea în depă rtare între

dou ă şiruri nesfîrşite de copaci cu coroane rotunde, ca frunzişuri dese,grele, pline, desenate pe cer cu fiecare frunzuliţă, gravuri făcute cu un vîrf de oţel pe cristal albastru. Totul era de o claritate şi de o precizie nemaipomenită ;

clă ile de fîn, copacii, c ăru ţele cu coviltire de rogojin ă, cîmpurile, casele; totul

cenuşiu-.

10

albastru şi înconjurat de vă zduh gol, de un aer subţire, parc ă inexistent, în

care veneau de departe, stinse, de jur împrejurul ză rii, lă tră turile neobosite a

o mie, sau zece mii, sau o sută de mii de cîini plictisiţi, hă mesiţi şi

înduşm ăniţi cu trec ătorii nocturni, cîinii nocturni şi întregul univers al nop ţii. Dar arţagul lor nesfîrşit era uşor de trecut cu vederea ; liceanul din trăsur ă nici nu-i auzea. Se uita fermecat la cerul de cristal,, la cîmpurile pictate de un penel subţire, şi se gîndea la sine însuşi. Sim ţea nedesluşit c ă e un om important. Frînturi de fraze din romane citite de curînd îi umblau prin minte. Se „întorcea la castelul strămoşilor s ăi". (Conacul din Dobrunu fusese recl ădit de dou ă ori, dup ă dou ă răscoale; în 1907 arsese de tot.) Era „tîn ărul Lionel, fiul lordului Fitzrobert". (Era fiul domnului Cozianu, proprietar, aleg ător la

colegiul I, licen ţiat în drept.) Şi ală turi de el, pe pernele „diligentei care ducea pe c ă lă tori din Edinburg spre Athlone" (adic ă ale tră surii de la curte, minata de mincinosul şi be ţivul de Nicolae), ală turi de tînă rul Lionel, şedea „încînt ă toarea lady Margaret-Rose". Aceasta era mai greu de întruchipat în realit ăţile de pe cîmpia Dun ării ; dar Dimitrie Cozianu se gîndea la o domnişoară cu ochi mari, negri şi coade castanii aduse pe cap ca o coroan ă, o domnişoară cu rochie de satin negru şi şorţ alb cu margine d® dante!uţă ; dînsa îi zîmbise vis ă tor, dar şi şă galnic, pe fereastra clasei a cincea a liceului

de fete din N

După aceea, b ăie ţandrul mai trecuse prin fa ţa ferestrei, dar la

ore cînd profesoara era în clas ă sau cînd fetele erau în curte. Ştia cum o cheam ă: o chema Julieta, Julieta Doicescu, era fata avocatului Doicescu ; o

c ăs ă torie' n-ar fi fost imposibil ă. Şi dup ă c ăs ătorie, s ă plece la ţar ă, cu trenul,

şi de la halt ă pîn ă la conac cu trăsura, prin noaptea albastr ă ; şi apoi, la

conac, noaptea, o orgie de mîngîieri şi fapte ale c ărnii, începea să-şi imagineze asta, cu detalii pe care în-

11

cerca să le precizeze şi, din lips ă de experienţă , nu ştia cum. Nu-şiputea închipui bine totul, fiindc ă ce ştia, ştia 'din auzite, de la bă ieţii din, clasele mai mari şi de la externi, care puteau să fugă noaptea de-acas ă , ca să se strecoare pîn ă la „Marele Hotel Unirea", unde îşi fă ceau slujba cele cîteva

prostituate ale oraşului, sau ca să se duc ă la mahala, s ă intre aplecîndu-se în

c ăsu ţa strîmbă şi mizeră a slabei şi durei Ioana C

vardiştii de noapte din oraş. Dimitrie Cozianu combina aceste informa ţii orale cu fraze din romane şi cu fa ţa m ăslinie şi. copilăroas ă a domnişoarei Doicescu, ca s ă-şi construiasc ă visele desfrânate, care-i d ădeau o încordare trupeasc ă greu de îndurat, pe cînd tr ăsura îl ducea printr-un univers nocturn şi translucid, unde nu domnea decît un aer albastru şi sub ţire, şi o c ăldură moale, emanată din adîncimea pă mîntului încă lzit de soarele zilei de ieri. „Aş vrea să fie cu mine aici", îşi spunea junele Cozianu, mîngîind voluptuos, cu o mîn ă tremurătoare, marginea rotunjit ă şi capitonată a tră surii. Era pierdut în visuri lascive cînd se iviră copacii mari, cu uriaşe şi sumbre coroane, şi tră sura intră pe alee ; răs ăriră, din întuneric un şir de ferestre

de Fier, cu care tră iau

luminate şi izbucniră lă tră turile furioase ale cîinilor pe care Nicolae îi plesnea cu biciul la nimereală, prin întuneric. Trăsura se opri în fa ţa intr ării; se presim ţeau în noapte tufe bogate de. glicin ă şi de viţă s ălbatic ă, c ăsu ţele scunde şi lungi ale slugilor, iar dincolo de un şir de.f plopi, hambarele, şi. undeva departe, în noapte, moara; dar Dimitrie Cozianu s ă ri jos fără s ă se uite împrejur şi intră în cas ă , pe uşa deschis ă a antreului; scaunele de paie, puştile de vînă toare din colţ, oglinda mare şi demodat ă, cu cristalul gălbui, un bust de bronz al unei cucoane necunoscute, fotografiile de domni cu b ărbi pătrate, gulere înalte şi cravate negre, late de-o palmă , clopoţelul de argint atîrnat deasupra uşii (îl trăgeai din salon

12

prezent, aşezat pe un sc ăunel fără speteaz ă), toate acestea şi GhiordezuTde

pe jos, verde ca m ăslina şi tocit pîn ă la sfoară, îl primir ă cu mirosul lor de pere ţi înc ălziţi, de podele proasp ăt vopsite, de praf uscat, de levă nţ ică , mirosul fiec ărei veri, mirosul vacan ţelor. îşi scoase şapca neagră cu cozoroc pătrat, care purta brodate cu aur ini ţialele liceului „Gheorghe Bibescu", şi intră în salonul mare şi pustiu, unde ardeau pe gheridoane l ămpile de petrol cu globuri verzi, trecu spre sufragerie, de unde auzea voci ; perdeaua se dădu la o parte ca să treacă Victoria sufragioaica, purtînd o tavă de farfurii; femeia, groas ă , tuciurie, zîmbitoare, se sperie şi fu gata s ă scapetava.

— Conaşule ! Să trăiţi, bine-a ţi venit!

Tîn ărul Cozianu mul ţumi şi intră. Se opri în uş ă, intimidat, cu inima b ătînd de surpriz ă şi emoţie, în clipa cînd de altfel toat ă lumea de la mas ă se întoarse

să -l vadă . Stă tea în uş ă , subţirel, înalt, cu gîtul prea subţire, palid de emoţie, cu o umbră de must ăcioară neagră pe buza de sus şi vreo dou ătrei coşuri pudrate de-a lungul f ălcii ; ochii negri şi adînci ţi sub frunte erau frumoşi, dar nu exprimau nici deosebit ă inteligen ţă, nici vioiciune, ci doar uşoara r ăt ăcire şi tulbureală a anumitor adolescente dificile. Era strîns în uniforma neagră încheiată pîn ă la gît, şi stă tea aşa, cu şapca în mînă , pe cînd mesenii, bă rba ţi, femei şi copii, exclamau :

— TJite-l

Erau foarte mulţi, mult mai mul ţi decît se aşteptase Dim s ă g ăseasc ă :

veniseră de bună seamă în vizită , automobilele şi tră surile stă teau undeva în întuneric în fundul curţii; era chiar de mirare c ă nu le z ărise : aşa e cînd nu te

"de un cordon de mă tase, iar aici îl auzea feciorul mereu

pe

Dim ! A

venit

Dim 1

Vino-ncoace, Dim !

aştepţi. Iar pă c ă tosul de Nicolae nici nu se gîndise s ă-i spuie, îşi zicea Dim, înclinîndu-se stîngaci dar politicos, şi apoi ocolind

13

toată imensa mas ă ovală,'ca s ă-i pupe mîna bunicii, care prezida în capul mesei şi zîmbea înduioşată ' din prima clipă cînd apă ruse el în uş ă . Bunica, doamna Cleopatra Cozianu, m ăritat ă dup ă moartea lui Eusta ţiu, fratele Davidei, cu domnul Walter Apostolescu, era acuma o femeie trecut ă de şaizeci de ani, pe care nu se mai vedea dac ă fusese sau nu frumoas ă ; avea obrajii rotunzi, pufoşi şi graşi, cam c ăzu ţi, ci şi guşa la fel de gras ă ; sprîncenele Cleopatrei erau c ă runte, dar sub ele jucau nişte ochi negri şi vioi. N ăscut ă şi trăit ă într-o vreme cînd cucoanele nu-şi vopseau buzele, Cleopatra se luase dup ă tinerele la mod ă de la 1910 încoace care se fardau, şi era şi ea sulemenită , părul c ărunt, aproape de tot alb, foarte bogat, îl purta strîns la spate într-un conci mare ; tot capul îi era fă cut din sfericităţ i oarecum independente unele de altele: obrajii buc ăla ţi, guşa, fruntea bombat ă, cele dou ă emisfere sure ale pă rului, cocul, toate aceste suprafe ţe curbe adunate într-un ciorchine deasupra gulerului înalt de tot, cu margine de daniel ă sus. în rochie de m ătase gris-argent, cu un lan ţ de aur pe piept, de care atîrna o cutiu ţă rotund ă de aur şi smalţ, cu medalionul lui Walter Apostolescu în ăuntru, bunica prezida masa cu uşurin ţă şi bun ăvoin ţă . îl privi cu ochi lucioşi şi aprinşi, dar înduioşa ţi, pe nepotu-s ău care se apropia, roşindu-se; îi

întinse s ă i-o s ărute, o mînu ţă grăsu ţă cu pete de ficat pe ea şi împodobit ă cu un solitar de zece carate, cu sclipiri albă strii.

— Fă ce ţi-i loc, zise ea. O fi obosi' copilul. Ia s ă te vă d.

Şi-l ţinu de mîn ă să nu plece, privindu-i de jos în sus, cu o aten ţie care-l fă cu pe Dim să roşeasc ă. I se roşiră mai cu seam ă urechile; sim ţea asta şi era eu atît mai nenorocit, mai furios, şi-şi trăgea stîngaci mîna din mînu ţa gras ă şi ferm ă a bunicii. — Ai mai crescut. Te faci b ărbat! zise cu un fel de satisfac ţie bunica, privindu-l printre gene.

14

El nu ştia ce s ă spună .

^

— Hai, şezi la mas ă şi mă nîncă , urmă dînsa. Dar mai întîi pupă -i mîna mă -ti şi lui tat'tu.

— Da, dar nu mă nînc, să rut mîna, nu mi-e foame, spuse liceanul, mereu roşu. Bunica rîse încîntat ă :

— Ia asculta^ la el ce glas a fă cut! Cîrîie ca un cocoşel!

Femeile tinere de la mas ă fîseră aţîţător şi dispre ţuitor. Dim, dîndu-şi seama c ă într-adev ăr glasul s ă u în schimbare e spart şi discordant, se roşi şi mai tare; sim ţea că -l trece o uşoară sudoare. Scă pă în sfîrşit de mîna bunic ă -si şi se duse s ă le s ărute mîna p ărin ţilor. Maic ă-sa, trist ă şi cerc ănat ă, îi zîmbi cu iubire şi-l mîngîie pe cap. Tat ă-său, domnul Manole Cozianu, îi scutur ă mîna ă l'anglaise, bă rbăteşte, zîmbindu-i cu o jovialitate seacă şi neroadă . Apoi Dim fă cu înconjurul mesei. Era tulburat, c ă ci din prima ochire asupra sufrageriei, din uş ă , observase prezen ţa unor femei tinere şi de o frumuse ţe care lui i se părea ame ţitoare : se afla acolo vară-sa Elvira, m ăritată cu un prin ţ Ipsilanti,

general în armat ă; era singură aici, desigur venit ă să-l vadă pe unchius ău Manolic ă, tat ăl lui Dim. Verişoara lui Dim era o femeie de vreo dou ăzeci şi cinci de ani, neagră, cu p ărul alb ăstriu, cu ochii verzi ca dou ă smaragde. Gura

roşie, vopsit ă, îi zîmbi şi mîna îngust ă şi tuciurie se întinse în întîm'pinarea lui Dim, care se înclin ă şi o s ărut ă, sim ţind în aceeaşi clip ă un parfum dulce şi iute, ca al garoafelor sau al tuberozelor ; contactul buzelor sale cu pielea netedă , m ă tă soas ă şi rece, a acelei mîini, îl făcu pe Dim s ă închid ă ochii, pierzîndu-şi imperceptibil cunoştin ţa ; dar se ţinu tare şi trecu mai departe, îmbătat, să -i să rute mîna doamnei Hagibei, verişoara lui, de asemenea. Pe atunci, la dou ăzeci şi opt de ani, Augusta Hagibei era gr ăsu ţă, cu şolduri mari, care umpleau scaunul, şi cu un cap de statuie greceasc ă, colorat îns ă cu' ivoriul Levantului şi cu roşul sulimanului parizian

15

pe buzele arcuite; ochii erau frumoşi şi adînci, limpezi, castanii ca şi părul, dar nu spuneau nimic: Augusta Hagibei i-ar fi p ărut insignifiant ă şi proast ă oric ărui observator imparţial; dar Dim Cozianu sim ţi c ă i se topeşte în min ă mîna fin ă şi cam gras ă, cu palma imperceptibil umed ă, a verişoarei sale Augusta, şi-o auzi c ă -i spune:

— Ei, domnul meu! Ce mai faci ? , Ceea ce, împreună cu un zîmbet şi o privire a ochilor c ăprii, îl ame ţi iarăşi pe

băie ţandru, c ăruia nici o femeie nu-i zîmbise astfel, nici nu-l privise în ochi cu acea uşoară chemare batjocoritoare care la Augusta era maşinal ă şi nu însemna nimic, dar c ăreia el îi d ădu toat ă importan ţa şi semnifica ţia unei

m ă rturisiri şi unei invit ări. îşi feri privirea şi fugi spre cealalt ă mîn ă întins ă,

tulburat, speriat şi îmb ătat. Tanti Zoe nu era la Dobrunu, nici nenea Ionel, magistrat într-un oraş de provincie ; dar tanti Olga, m ă ritată cu prinţul Gheorghe Duca, mort într-un accident de automobil cu doi ani înainte, şi mama lui Gheorghe (alintat Ghighi) Duca, v ăr cu Dim, era acolo cu fiu-să u, femeie de aproape patruzeci de ani, cu fa ţa îngustă , mîini fine şi un aer rece

şi plictisit. Era înc ă frumoas ă, dar nepăs ătoare şi absentă ; aşa, cu nepă sare,

îi dădu mîna lui Dim, care crezu c ă a greşit şi c ă e sup ărat ă fiindc ă nu i-a

să rutat mîna ei, m ătuş ă-si, înaintea verişoarelor; de aceea fu cît pe ce s ă o neglijeze cu totul pe vară -sa Alexandrina Romano, sora Augustei, fete amîndou ă ale lui Alexanj dru Lascari, primul fiu al Davidei. Era blîndă şi

ştears ă ; îi zîmbi cu îng ăduin ţă cînd îl v ăzu c ă e gata s ă treac ă pe lîng ă ea

fă ră s-o salute şi-l iert ă, binevoitoare. Iar Dim, după o înclinare fugară , dădea

mîna acuma cu domnii, domnul Romano, preşedinte de tribunal într-un jude ţ

de. la munte, cu guler înalt* scrobit, p ărul bogat şi o musta ţă neagr ă, şi cu domnul Hagibei, care purta monoclu, amîndoi calmi, superiori, cu un aer protector, resim ţit de c ă tre Dim

16

cu enervare şi nemulţumire I apoi c ăpitanul Vorvoreanu, Mişu; fratele Elvirei şi v ă r cu Dim, în civil, adic ă haine albe de stofă de m ătase, cu musta ţa răsucit ă în sus, că ci fă cea parte din corpul de armată a! generalului Averescu, care interzisese ofiţerilor s ă -şi radă musta ţa, c ă ci militarul trebuie să aibă o iflfăţişare bă rb ăteasc ă ; şi în sfîrşit verii mai de vîrsta, lui Dim, adic ă Ghighi

Duca, de şaisprezece ani, înalt, pirpiriu şi blond, cu ochi albaştri într-un obraz supt, osos, triunghiular; elegant de tot, cu guler mara ră sfrînt asupra unei

haine de pînz ă. fin ă v ărgat ă albastru şi alb; Şerb ănic ă, fiul so ţilor Romano, băiat de zece ani, gras, voinic, cu un cap mare şi serios. Dim se aşez ă printre ei la coada mesei. Ghighi Duca îl întrebă rece şi cam de sus :

— Ei, tinere, cum te simţ i ?

— Perfect: vă d că sînt şi ceva femei, ră spunse, cu un aer, cinic şi bă rbă tesc, Dim. Cellalt îl privi cu mai mult interes şi cu o nuanţă de jronie :

— Ce, ai început s ă observi şi femeile?

— Eu? întrebă Dim. Eu sînt armă sarul oraşului. La mine le aduc pe toate la mont ă. Ghighi Duca zîmbi şov ăitor; nu era cu totul sU gur c ă v ăru-său se laudă.

Şerbănic ă îi asculta cu ochii mari, cu gura c ăscat ă, zdrobit de admira ţie. Erau la desert, şi se vorbea despre ră zboi.

— Ah Fran ţa, suspina bunica. Pauvre Francei1 Domnul Hagibei declamă :

— Tout homme a deux patries: la sienne, et puis la France I?

— Patria ta unde era ? La „Moulin Rouge" ? îl întrebă batjocoritor nevastă -sa. Ceilalţi domni rîseră gras. El, o leacă jenat, ră spunse :

■■

<not ă>

1 Biata Franţă !

2 Orice om are dou ă patrii: a lui şi pe urmă Franţa ! </notă >

17

, — Nu sc ădea lucruri nobile şi sim ţăminte înalte: Fran ţa este farul civiliza ţiei, iar boşii sînt barbaria care ameninţă s ă invadeze omenirea.

— Pardon ! Nu poţi spune c ă trj sînt civiliza ţi şi ei! observ ă c ăpitanul

Vorvoreanu. Disciplin ă , cur ăţenie, cinste, subordonare, loialitate, asta găseşti în Germania. Sînt cei mai buni solda ţi din lume! Şi — ad ăug ă el rîzînd — nem ţoaicele sînt cele mai de treabă femei din lume !

— Ce, nu- ţi plac romîncele'?. întreb ă b ătrîna Cleopatra. Sau nu te plac ele pe tine?

— Ele m-ar plă cea

au o slă biciune pentru cavalerişti ; nu pe mine mă

plac, uniforma, rîse Mişu Vorvoreanu cu fals ă modestie.

— Chestiunea este: intrăm în război, sau nu ? întreb ă domnlil Manolic ă

Cozianu. Toat ă lumea ridic ă glasul şi domnii începur ă s ă peroreze to ţi în acelaşi timp: „Sigur c ă trebuie s ă intrăm! Imediat! Ba nu, la anul! Trebuia de mult! Niciodată ! Ne sinucidem! Ne înghite Austro-Ungaria! Ne înghite ţarul Nicolae! Cum, cînd austriecii au fost în aşa hal bătu ţi de sîrbi ? Regele nu vrea să intră m! Ba vrea, dar n-a sosit momentul !" Dim Cozianu nu asculta. Mînca prăjitur ă şi se uita pe furiş la var ă-sa Elvira, care rîdea cu din ţi albi, strălucitori, într-o fa ţă îngust ă şi întunecat ă, cu buze de purpură şi ochi glaciali ; ea vorbea cu cineva; se uit ă poate din întîmplare, poate îns ă sim ţindu-se observat ă, spre coada mesei şi privirea ei se întîlni cu

a lui Dim ; acesta se sperie, i se pă ru că se pierde într-un gol, şi inima i se

opri. Se uit ă într-alt ă parte, speriat de aceast ă tulburare; apoi, peste cîteva

clipe, se uită iar. Dar privirea Elvirei nu mai reveni asupra lui. Zîmbise Elvira ?

Ii zîmbise lui ? Nu putea să cread ă aşa ceva. N-avea cum. N-avea de ce. Dar zîmbise! începuse s ă zîmbeas-

18

c ă , atunci cînd el, ca un prost, ca un mizerabil, închisese ochii. Ce tică los fusese ! Dar acuma era prea tîrziu. Elvira vorbea cu cei din cap ătul cellalt al

mesei. Deodată Dim se trezi c ă, uitîndu-se într-acolo, întîlneşte privirea grav ă

a Augustei, adînc ă, fix ă, care, o cliipă, îl lovi drept în fa ţă, apoi alunec ă încet, cu nepăsare, c ă tre altcineva. Dim, tulburat, simţ i că -i vine s ă se ridice de la mas ă . îi era aproape fric ă. Augusta se uitase la el. Ce frumoas ă era ! Sem ăna cu Julieta Doicescu, dar mult mai frumoas ă ; incomparabil mai frumoas ă. Şi-i contemplă pierdut bustul strîns de un plastron de dantele albe, ca nişte flori de liliac alb prim ăvara, şi scos în eviden ţă de gulerul înalt şi negru şi de cordonul de m ătase neagră. îi c ăut ă privirea, dar nici Augusta nu se mai uit ă la el. Pe furiş, cu ochi lacomi, fricoşi şi impudici, domnul Dimitrie Cozianu,

se uita la

absolvent al clasei a cincea a liJ ceului „Gheorghe Bibescu" din N

femeile de la mas ă, iar dînsele la el, nu. Afar ă de bunic ă-sa, Cleopatra Apostolescu, a c ă rei privire o întîlni pe neaşteptate. C ă runtă , pufoas ă ,

vopsit ă , cu obrajii c ăzu ţi, cu guşa peste guler, bunica îi zîmbea dră gu ţ, ca o bunic ă, cu înduioşare şi tandre ţe. El, ruşinat, l ăs ă nasul în farfurie şi nu mai ridic ă ochii.

II

După-mas ă , toată lumea trecu pe teras ă . Trebuia străbătut salonul din mijloc, trecînd peste un mare covor de Tebriz, colorat ca o grădin ă de flori şi zarzavat, roşu ca daliile şi petuniile, roşu ca p ătlăgelele şi macii, vîn ăt',ca dudele şi vinetele, galben ca dovleceii şi bostanii. Deasupra lui ardea o lampă

de petrol atîrnat ă în tavan, împrejurul c ăreia jucau veşnic fluturi de noapte şi gîze înnebunite, intrate pe

19

uşa deschis ă. Prin uşa aceasta se ieşea pe terasa care în dou ă laturi era acoperit ă; fotolii şi mese de paie, glastre mari cu plante rev ărsate în fire îverzi din ele, dincolo straturi de flori, pajişte udată şi tuns ă , pe urm ă tufişuri d'e-liliac, pe urm ă desişuri 'de tufe'de stejar, pe urm ă stejari şi tei cu coroane grele şi masive, iar după aceea cîmpul cu ierburi s ă lbatice şi buruieni, şi mirişti arse de soarele cumplit al verii din Cîmpia Dună rii; deasupra, noaptea albastră cu miriadele de stele sclipitoare: iat ă terasa. Victoria, Florica, Rafira aduceau t ăvile cu cafele, dulcea ţă şi pahare aburite cu ap ă rece ca ghea ţa; pentru domni aduceau frapierele de argint cu sticle la ghea ţă. Ei continuau s ă discute cu aprindere dac ă ţara va intra sau nu în r ăzboi. Cucoanele, adic ă bunica, Alexandrina Romano şi mama lui Dim, vorbeau despre bolile de -care sufereau fiecare şi-şi recomandau doctori, cure şi leacuri. Eîvira se aşeză cu Augusta Hagibei şi, zîmbindu-i (Dim nu ştia de ce), spuse:

— Ghighi, adu-mi şalul. Ghighi Duca s ări în picioare, zvelt în pantalonii strim ţi, albi, cu brîu de m ătase

albastră şi haina iargă, v ărgat ă ; se repezi în* cas ă şi se întoarse cu un şal mare în care înv ălui umerii Elvirei. Augusta îi privi pe amîndoi destul de răuvoitor şi zîmbi rece ca să spuie:

ce

— Ia vezi, Elviriţ o, că -i suceşti capul mucosului ă stuia

gesturi de motan are,'cum te-a învelit în şalul ăsta ? îţ i faci pă cat,

fetiţo

încheie ea uşurel de tot, fără

să apese de loc asupra cuvintelor, astfel încît un ascult ător neatent nici n-ar fi sim ţit c ă n-a spus ceva indiferent.

— Fugi de-aici, ce, eşti nebun ă ? Sîntem rude, rîse Elvira. Vrei s ă fac ca Lot din biblie ? Ştii ?

20

nu-l

vezi

afară

dacă nu vrei să

te înduri de el

„Il but, il devint tendre, Et puis il fut Son gendre !”1

Rîseră amîndou ă. Ghighi, picior peste picior, le întrebă foarte serios:

— Nu vre ţi să facem o plimbare cu barca pe baltă ?

Ba da; voiau amîndou ă. Pornir ă între tufele de buxus tunse perie; dincolo de stejari era o baltă cu pă purişuri şi s ălcii ; cînd venea Dun ărea mare, prim ăvara, ajungeau limbi de ap ă pîn ă aici, şer-: puind printre p ămînturi. Dim răm ăsese cu Şerbanic ă şi ascultase ce vorbeau verişoarele lui, apoi st ătuse cu ochii dup ă ele cum se depărteaz ă , cu talii de viespe, strînse în cordoane

late,' şi şolduri leg ănate în rochiile largi şi albe de var ă, iar între ele silueta subţiratic ă a lui Ghighi Duca. Deodată Şerbănic ă, care-i privise şi el cu gravitate, se-n« toarse că tre Dim cu "capul s ă u mare, cu frunte bonn bată , şi foarte serios, pe un ton prozaie, realist, constat ă folosind un cuvînt cu totul indecent:

— Ghighi

— Ce, m ă, eşti nebun ? întreb ă Dim înlemnit. P ăi n-ai auzit ce i-a spus adineauri Augusta Elvirei ?, Puştiul dă du din cap cu superioritate :

— I-am vă zut.

— Cum i-ai vă zut ? Pe cine ? întrebă Dim. I se uscase gura. La fel de sobru, puştiul -explic ă :

— În pă durice. Pe Ghighi şi pe Elvira.

— Ia spune ! Cum i-ai v ăzut? Ce fă ceau? întrebă Dim, febril. Mititelul nu răspunse. Apoi, la insisten» ţele lui v ăru-său, se m ă rgini s ă repete:

— I-am vă zut, ce mai vrei ? <not ă> 1 A băut,

A devenit sentimental, Şi pe urm ă a fost Propriul s ău ginere ! (Cavalerul de Boufflers) </notă >

o

pe Elvira.

21

Mint!! Nu cred! exclamă Dim, prefă cîndu-se sceptic, ca s ă-l fac ă pe

băiat s ă vorbeasc ă; dar acesta nu voi s ă -i mai spuie nimic, iar la ofertele de a-i da o minge de oin ă sau o carte de Jules Verne, Şerbă nic ă , liniştit,

răspunse scurt:

— Am şi eu.

După un răstimp de tă cere, Dim întrebă s

— Singur erai ?

— Nu, ră spunse puştiul.

— Dar cu cine mai erai ?

— Cu nişte băie ţi de-aici, din sat. Merg s ă vînez iîepuri cu ei, cu cîinii lor, zise Şerban Romano, însufie ţindu-se o leac ă . — Vin şi eu, m ă . Lua ţi-m ă şi pe mine, spune Dim, întrez ărind o vagă posibilitate de a-i cunoaşte.

— Nu se poate, zise Şerbă nică , dînd din cap.

— De ce, mă ?

amenin ţător Dim.

Ce, nu vrei ? Vrei să - ţi

cîrpesc vreo două palme ? întrebă

Băie ţaşul, foarte liniştit, ră spunse :

— Vezi c-o s ă -mi şi cîrpeşti tu palme 1 Te bate Ghighi de te stinge I înva ţă boxul. Urm ă o tă cere. Apoi tot Şerbă nic ă , paşnic, explică :

— Nu se poate, că nu vor ei. Pe mine mă iau ca sînt mic.

— Ai naibii ţărănoi 1 Auzi, ce obraznici! mîrîi Dim. Apoi reveni la

viziunile neclare care-i umblau prin cap' şi pe care voia s ă le limpezeasc ă , să le aib ă în ochi :.M ă, spune-mi, m ă, cum f ăcea Ghighi cu

Elvira ! îţi dau puşca mea s ă tragi cu ea ! suflă el cu gura uscat ă. Şerb ănic ă răspunse scurt şi foarte calm :

— Hă -hă ! De

Dim rămase tă cut. Se gîndea la ce vă zuse puştiul şi încerca să -şi-imagineze scena. încordarea trupului îi revenea, chinuitoare, de neîndurat. Să ri în picioare; pe un ton silit, îi spuse, fierbînd, lui Şerbă nic ă :

22

— Nici c ă -mi pas ă de tine! Mai întîi de toate eşti un mincinos. Parcă te crede cineva pe tine. Şi porni pe aleile dintre tufele de buxus. Avea în chip nel ămurit inten ţia de a-i urm ări pe Elvira, Augusta şi Ghighi. Dar se opri înainte de asta c ăci, umblînd pe iarbă, pe lîng ă aleea de pietriş, deci f ăr ă zgomot, se apropiase de doi domni care urablau încet, fumînd ţig ări de foi. Erau domnul Hagibei şi domnul Romano; îşi puseseră p ălăriile de pai canotier şi, în vestoane albe, pantaloni

negri şi ghete înalte, cu gulere tari şi cravate, se preuniblau agale, în sfîrşit la răcoare, şi vorbeau alene, Dim auzea foarte desluşit ce spuneau.

— Straşnic ă, zicea domnul Hagibei. Straşnic ă . Pe Manolic ă l-a făcut cu bătrînul Lascari, bunicul nevesti-mi şi-al Alexandrinei

— Fugi, nene, de-acolo, nu se poate! rîse domnul Romano, încercînd s ă-şi

păstreze gravitatea de magistrat, dar neputînd să -şi stă pînească excitarea şi curiozitatea : Ce vorbeşti, domnule ?' Nu se poate!

— Frate drag ă, eu n-am fost sub pat; spun ce se aude; în orice caz, coana

Zoie e făcut ă cu Bonifaciu Cozianu iar pe madam Duca a avut-o cu L ăsc ăruş Lascari! Avea slă biciune la celebrităţ i politice, coana mare.

— Cum, nene, cu amîndoi cumna ţii ? Pas possible! \ Hi-hi-hi ! He-he-he !

cînd mi-o dă

Ghighi

pe a lui ! Trag la ţ intă cu ea.

Hi-hi-hi ! chicotea domnul Romano, renun ţînd definitiv la gravitate. — îţi spusei, straşnic ă muiere! Pe ăilal ţi i-a făcut cu răposatul conul Walter şi, pe urm ă, dup ă ce şi ăsta a c ăzut la datorie, a început s ă voiajeze

în stră ină tate; aici, acas ă , decenţa şi cuviinţa întruchipată ; elle rotissait le bălai ă l'etranger'2, m ă-n ţelegi. N-o vezi şi acum ce ochi are ? Drac împieliţat. La şaizeci sau şaptezeci de ani. <not ă>

1 Nu se poate.

2 îşi fă cea de cap în stră ină tate. </not ă>

23

– Ei, las ă -mă , monşer, n-o s ă -mi spui c ă — Nu, frate, dar ca s ă -ti ară t că Dim încetini pasul. Ii era fric ă să nu-! prind ă c ă-i ascultase. Vorbeau de lucruri pe care d cu siguran ţă c ă nu trebuia s ă le audă. O tulburare cumplit ă îl cutremura. Despre cine vorbeau ? Era cu putinţă ? Ea ? Da, de ea era vorba. Ea îl fă cuse pe Manblic ă , adic ă pe papa, şi pe tanti Olga şi pe tanti Zoe, cu Se opri, singur în întuneric. Nu ştia ce gîndeşte, nici ce simte. Era pierdut, stră in de sine. St ătea în picioare, cu ochii în p ămînt, acolo pe iarb ă, în întuneric, siluet ă subţire şi neagră, atît de nemişcată încît Ghighi, Elvira şi Augusta, care se întorceau, nu-l observară. De altfel, nici -nu erau aten ţi. El le auzi paşii pe pietriş, tres ări şi se uit ă la ei cum vin, mergînd repede pe alee, cele doua verişoare ridicîndu-şi pu ţin fustele ca s ă poat ă merge mai iute. Se uitau amîndou ă înainte, mute. Ghighi încerca s ă se ţin ă dup ă ele şi p ărea c ă zîm-. beşte uşor, dar nu se desluşea bine în întuneric. Trecur ă pe lîng ă el, dînsele reci, mute, cu ochii drept înainte ; Ghighi îl sim ţi pe Dim, îi arunc ă o

privire care lui Dim i se p ăru sticloas ă şi cu totul neexpresiv ă, şi se dep ărtar ă toţi trei spre teras ă , Dim mâi stă tu cîteva clipe şi se' luă după ei. Ce păţiseră ? Ce făcuseră ? Nu putea s ă-şi închipuie. Se afla pe marginea unui lucru necunoscut care-l f ăcea s ă uite de sine, s ă nu se gîndeasc ă decît numai şi numai la lucrul acela.

,

III

• Dim dormea agitat; visa scene absurde şi neruşinate, apoi îl apucau spaime; se trezi dintr-o dată şi încercă să recunoasc ă dormitorul de la

internat. Nu : era la Dobrunu, cu ferestrele înalte deschise asupra nop ţii senine de afară , iar în patul cellalt

24

dormea Şerbănic ă. în c ă maş ă de noapte lungă, desculţ, Dim se dă du jos din pat şi se duse s ă-şi toarne un pahar cu ap ă, pe care-l b ău pe ner ăsuflate; era înc ălzit, se sim ţea fierbinte şi cu pielea rece; avea febră ? Se uită la Şerbănic ă. Copilul dormea liniştit, cu amîndou ă mîinile %sub obrazul drept. Dim se duse la fereastră şi se uită afară , la terasa pustie, cu fotoliile de paie în care nu şedea nimeni, şi dincolo de ea la iarba alb ăstrie în lumina slab ă a stelelor din acea noapte de vară. Mai departe, copacii se în ăl ţau, sumbri în întuneric. Un zgomot de şoapte repezi îl f ăcu atent pe Dim. Scoase capul pe fereastr ă,

să vadă. într-un colţ al terasei, dou ă siluete mai luminoase decît ce le

înconjura se desp ăr ţeau chiar în clipa aceea. Dim auzi un glas de femeie şuierînd pă timaş:

— Las ă -m ă !

Şi una din siluete se apropie, aproape alergînd. Era Elvira, în halat de cas ă alb sau foarte deschis la culoare, şi cu picioarele goale. Trecu pe sub fereastră , cu capul sus, cu ochii pe jum ătate închişi, ca ai cuiva care se gîndeşte la ceva, şi cu un ciudat surîs de satisfac ţie pe b"ze. Intră pe uşa salonului şi disp ăru. Silueta cealait ă ieşi de pe teras ă, ocolind casa. Dim mai

stă tu cîteva clipe la fereastră , apoi se întoarse şi se aşeză pe pat. Cine fusese

? Ghighi. El era, cu siguran ţă. Ce se întîmplase ? Cît era de frumoas ă ! Se trînti pe pat, ră mase o clipă nemişcat, apoi se zvîrcoli brusc. Nu, nu putea să

doarm ă. încerc ă totuşi să numere pîn ă la o sut ă. Dar nu izbuti, c ăci dup ă zece secunde imagini lascive începură iar s ă -i treacă prin minte. Stă tu aşa, chinuindu-se, străb ătut de o uşoară senza ţie de frig pe tot corpul, afar ă de păr pe care-1 sim ţea fierbinte.

O nevoie îl fă cu s ă se dea iar jos din pat, peste cinGi minute, sau poate dou ă

ceasuri — n-ar fi putut spune, pierduse sim ţul timpului.' în halat şi papuci,

Dar

las ă -mă !

25

ieşi pe coridorul în care nu ardea noaptea decît o lampă , departe, la un capă t,

şi aceea cu flacă ra micşorată . Deodată inima începu s ă -i bată foarte tare s

din zona de întuneric ieşise, mergînd repede, îmbră cată în halat larg cu dantele la gît, Augusta. Se opri în fata lui, zîmbind, cu un aer febril şi silit,

care încerca să mimeze indiferen ţa şi buna dispozi ţie şi începu s ă-i vorbeasc ă

în şoapt ă :

— Ce e, domnule ? Nici tu nu poţi dormi ? Eu am încercat şi nu reuşesc cu nici

un pre ţ; am num ărat pîn ă la zece mii, am respirat adînc, nu m-am gîndit la nimic, degeaba ; e aşa de cald, încît nici nu ştiu ce-o s ă ne facem şi cum o s ă mai stă m aici la Dobrunu ; va s ă zic ă şi ţie ţi-a fost cald, da ? Tu eşti bă rbat,

poţi s ă faci o plimbare pe afar ă, dar eu, î ţi închipui ce-ar zice paznicii s ă vad ă

o

cucoan ă în halat um.blînd ca o fantomă pe cîmp !

Şi

începu s ă chicoteasc ă , iar după aceea, fă ră nici o pauz ă , turui mai departe

cîteva minute, tot nimicuri inutile. Dim se uita la ea, la fa ţa ei pală în lumina aceea pu ţin ă, la ochii limpezi şi întuneca ţi, şi la gura imperceptibil

schimonosit ă de sila pe care şi-o fă cea: gîndea şi simţ ea cu totul altceva decît spunea în clipa aceea. Dar Dim nu-şi dă dea seama cu claritate de ce se petrece, ci doar c ă se petrece ceva; ce voia Augusta ? Unde se ducea ? Poate era un drum foarte prozaic, şi nevinovat; dar poate că avea o întîlnire; poate

o aştepta cineva. „O s-o pîndesc", îşi zise Dim; totuşi, nu ştia bine ce gîndeşte

nici ce va face, c ă ci sim ţea o tulburare delicioas ă ; îi spusese: „Tu eşti bărbat". Era bărbat! Se uita cu un aer nă tîng, absent, la gîtul fraged al Augustei şi la triunghiul de piept care se vedea dintre dantelele halatului, în aşa fel încît Augusta, turuind mereu, îşi strînse mai bine halatul pe dînsa, în vreme ce Dim îşi zicea: „La urma urmei, te pomeneşti c ă m ă caută pe mine 1" Era evident c ă nu; totuşi, starea lui de arae ţeal ă şi febr ă îl f ăcu s ă se gîndeasc ă la privirea pe care i-o arun

26

case Augusta la mas ă ; poate c ă atunci îi venise ideea s ă -l caute! Şi pînă

acuma nu pu'use, sau nu îndrăz^ nise

să -l în-* curajeze. Da, să -l încurajeze Cu cît se gîndea mai mult la asta, cu atîta i se fă cea mai frică . „Trebuie să m ă ară t b ărbat, să-i propun o plimbare afară, la r ăcoare", îşi repeta el, desperat c ă -şi simte limba amorţită . „Las ă , că vine_ ea cu ideea !" îi spunea glasul timidităţii. „Nu, spuhe-i tu! spune-i !" ţipa dorin ţa înnebunit ă şi singuratic ă. Dar Dim şov ă ia. Secundele trecură cu turuiala nervoas ă a Augustei. Brusc, cu un chicotit care suna fals, Augusta îi ur ă noapte bun ă şi se întoarse da unde venise, adic ă în odaia ei şi a lui Hagibei, în capă tul întunecat al coridorului ; iar Dim ră mase neclintit, mut, tîmp, cu ochii la şoldurile masive şi leg ănate

ale Augustei, greoaie de la talie în jos, şi care dispă ru peste cîteva clipe. Apoi, încet, Dim se duse unde voise, se întoarse în odaie şi se culc ă. îi venea să se strîngă de gît singur, s ă-şi zdrobeasc ă ţeasta de pere ţi; îşi muşca mîinile, de turbare şi desperare c ă pierduse o ocazie! Şi ce ocazie! îşi închipuia uşor invita ţia, cu un aer dezinvolt şi uşor şi sigur de sine, oferindu-i bra ţul Augustei, plimbarea prin gr ădin ă, apoi încet-încet, spre cîmp, şi acolo Imaginile erau foarte clare, pînă la un punct cel pu ţin. Dim gemu în ăbuşit, dar din rărunchi, şi rămase pe spate, ră suflînd greu. Adormi cînd se lumina de ziu ă şi somnul îi fu greu, zdrobitor, plin de vise monstruoase. Cînd se trezi, era aproape amiaz ă . Cineva tră sese jaluziile. Printre lamele lor pă trundea o lumin ă aurie, o boare de culoarea mierii; se sim ţea c ă e cald afară, c ă vibreaz ă v ăzduhul deasupra cîmpurilor; şi aici, în odaie, aeruî era cald şi parcă mirosea a fîn, a ierburi înc ă lzite, o leacă a praf; era un aer parfumat şi uscat, încins de soarele dogoritor al miezului verii. În odaie umbrele erau calde, de un cafeniu roşcat, ca în tablou-

De aceea îi spusese „eşti bărbat", ca

27

rile vechilor maeştri; dulapul, d comodă, luceau tainic din toate suprafe ţele lor de lemn chihlimbariu. Afară se auzeau glasuri : poate oameni la cîmp. Dim

nu se putea trezi cu totul; era greu, îşi sim ţea carnea trupului grea şi caldă, şi începu s ă se gîndeasc ă ia verişoarele sale Elvira şi Augusta. Era limpede j ! (.re"buia s-o invite seara pe Augusta la o plimbare, \i pe urma să fac ă ceea ce

îl obseda de atîta vreme. î)ar dac ă Augusta nu voia ? Atunci

iva fi atunci. Nu vedea decît un gol negru, o genunâ 'fle întuneric. „Dar trebuie să vrea!" îşi spuse el cu desperare. Se sculă , îşi spă lă ochii înfierbînta ţi (îl durea capul, apa rece îl făcu s ă se cutremure de un fior care încre ţi carnea pe el) şi ieşi în curte, cu inten ţia s ă-! caute, pe Şerb ănic ă şi s ă încerce totuşi să afle ce nu voise s ă-i spuie puştiul seara trecută . Dar nu-1 gă si, nu găsi pe nimeni, decît pe papa, care stă tea, de vorb ă cu un ţăran, în mijlocul cur ţii, în fundul' c ăreia automobilul lui tanti Olga, acela al soţilor; Hagibei şi tră sura soţilor Romano st ăteau la soare, înconjurate de o droaie de copii. Era o c ăldur ă cumplit ă ; cîinii cl ăn ţăneau dup ă muşte; toropiţi, în fîşia îngust ă de umbră de pe lîng ă cl ădirile cur ţii; zidul v ăruit al grajdurilor era de un alb orbitor ; în ciorchinii florilor de glicin ă de sub streşini, bîzîiau albine, viespi, bă rz ă uni. Se auzeau oameni strigînd

Nu, nu ştia ca

departey spre moară , şi scîrţîit de care. Domnul Manolic ă Cozianu, om g ălbejit şi trist, în pantaloni de c ălărie, cizme cu pinteni, jachetă de alpaga neagră , obrajii galbeni, pleoştiţi, musta ţa pleoştită şi canotier-ul de pai pus cam pe nas, st ătea cu mîinile la spate,, cu

burta înainte, cu umerii cocoşa ţi, pieptul supt, şi se uita la o capră. Ţăranul cu care vorbea el o ţinea de o sfoară. Dim se apropie de tat ă-său, luînd o atitudine din ce în ce mai b ăţoas ă şi mai demn ă, ca a unui tîn ăr latifundiar ce se afla. Ţă ranul nu-l observ ă, fiind prea doritor

28.

s ă -l conving ă 'de ceva anume pe domnul Cozianu. Era un om de vreo patruzeci de ani, voinic, cu umeri rotunzi, cu obraji rotunzi şi roşii, cu nişte ochi c ăprii, aten ţi, care, în loc s ă oglindeasc ă ce se petrece înă -i untru, priveau cu mare atenţie în afară . După ce de bună seamă îl salutase pe boier,

îşi pusese iarăşi c ăciula în cap ; purta o vest ă de lîn ă împletit ă, ceea ce lui Dim i se păru destul de ciudat pe c ăldura aceea, ca şi c ăciula şi izmenele de cînepă. Era descul ţ. Mîna mare, groas ă, cr ăpat ă, tr ăgea mereu de sfoar ă, iar caipra smucea şi ea, de capă tul cellalt. — De ce să nu' mi^o cump ăra ţi, coane ? întreba ţăranul zîmbind respectuos. Păi n-aţi cump ărat viţeaua lui Nicu ţă cînd şi-a rupt piciorul, şi capra lui Cumpănaşu cînd a rămas stearpă, şi Domnul Cozianu îl întrerupse:

— Am cumpă rat şi-o să mai cumpă r pentru curte, s ă aibă ce mînca oamenii,

m ă -n ţelegî, orice vit ă pe care-o vinde-o careva din sat; dar pe asta nu în ţeleg de ce o vinzi. Ce are ? E stearpă ?

— Vai de mine, conaşule, cum s ă fie stearpă ? Fată , cucoane, şi dă lapte!

Pute ţi să nici n-o t ăia ţi, s-o ţine ţi numai pentru iezi şi pentru lapte. Ţăranul îl privea pe domnul Cozianu cu naiv ă sinceritate şi bun ă-credin ţă. Dim, care încerca să priceap ă, sim ţi c ă ceva nu e în regulă. Ce spusese ţăranul putea s ă fie adev ă rat. Dar ră spunsese la întrebarea lui papa ? Parcă nu răspunsese. Dim se uit ă la capră. Era o capr ă alb ă, cu botul prelung şi subţire, şi n ările umede, trandafirii; mesteca între buze nişte fire de iarbă şi se uita drept înainte, la nivelul capului, fără să ridice ochii la oamenii din jurul

ei, şi fă ră s ă -i coboare. Se uita drept înainte, în gol, sau nici m ăcar în gol, cu ochii ei galbeni ca dou ă opale, sub genele albe, întoarse în sus. St ătea cu capul sus şi din cînd în cînd smucea de sfoară , fă cînd paşi pe loc şi legă nîndu'-şi şuviţele de pă r lung ca pe faldurile unei rochii.

29

— Bine, bine, e foarte bun ă, dar de ce o vinzi ? întreb ă domnul Cozianu. N- are nimic, nu şi-a rupt ni-1 mic, nu e stearpă

— Nu, nu e, cucoane ! Nu e s-tearpă

— Bine, m ă i, dar de ce o vinzi ?

— O vînd şi eu aşa

că am nevoie de bani, zise ţă ranul, uitîndu-se în ochii

domnului Cozianu. Acesta zîmbi acru sub musta ţa pleoştită .

— Uite, mă Dobrică . Nu mă ţ ine tu pe mine aici cu poveşti, în soarele ă sta.

Ţ i-o cump ăr, dar spune-mi de ce o vinzi. Şi nu umbla cu minciuni, c ă nu m ă

înşeli. De ce o vinzi ? Ţ i-o cumpă r, m ă -nţelegi ?. Dar spune!

Ţăranul se uit ă la domnul Cozianu şi în ţelese dintr-o ochire ; apoi se uit ă la c ă priţă, ca la un om. Apoi zise simplu :

— Pă i eu o ţineam pentru lapte. Şi tă cu. Domnul Cozianu întrebă :

— Ei şi ? Parc ă spuneai c ă e bun ă de lapte.

— Ar fi ea; dar nu mai putem bea lapte de la ea, cucoane, zise de-a dreptul,

într-o izbucnire, ţăranul, c ă am prins-o în grajd cu Bîzdîc ! Adic ă pe Bîzdîc cu

ea

Se lă s ă o t ăcere. Domnul Cozianu se uit ă la capră. Dim se uit ă şi el la capră. Se uit ă şi ţăranul la ea^ Capra mesteca mai departe liniştit ă şi dep ărtat ă , independent ă, privind nu se ştie ce cu ochii ei opalinu Domnul Cozianu oftă .

— De

— Bine, ţi-o cumpăr.

fă cea prostii, adă ugă el întunecat.

Apoi spuse :

După o tă cere, adă ugă cu oarecare amă ră ciune :

— Bine, m ă Dobric ă , va s ă zică tu nu poţi bea lapte de la ea, dar boierului i-o vinzi, să bea> lapte el, 'ai? Ţăranul zîmbi umil şi satisfăcut.

Ei, dumneavoastră hot ăţ i ce face ţi cu ea

eu n-am spus s ă be ţi lapte

30

— Bine, oftă domnul Cozianu. Du-te la bucă tă rie cu ea şi pe urmă vino s ă -ţ i dau banii.

Am în ţeles, să tră iţi! exclamă încîntat Dobricâ şi porni, tîrînd capra după

el.

Hai la mas ă , îi spuse domnul Cozianu lui fius ău. Unde-ai fost pîn ă acum?

Am citit, îngînă Dim.

Vii la ţară ca s ă citeşti, în loc să faci mişcare,, mormă i domnul Cozianu

sever, dar în fond total indiferent. Apoi, ca pentru sine :

— Ce imorali sînt oamenii ă ştia ! Nişte brute. Numai instincte, şi-atîta tot.

Dirq îl urm ă în cas ă tulburat; ce spusese ţăranul îi d ăduse un sim ţămînt ciudat pe care nu şi-l putea lă muri şi nu încerca să şi-l lă murească ; se simţ ea prost, trupeşte, dar atît de vag încît n-ar fi putut spune unde şi ce îi lipseşte. Ca în unele,tvise cînd simţi că îţi lipseşte ceva, că ai pierdut ceva, nu ştii ce, clar ireparabil; sau te ameninţă ceva, nu ştii ce, dar cumplit. Dormise prost; de bun ă seam ă asta era, şi numai asta. Dar n-avea nici poft ă de mîncare. Era o mas ă ca la ţară , cu ţuic ă , m ă sline, brînz ă, roşii, ciorb ă de perişoare, pe urm ă ceg ă fript ă, pe urm ă sarmale în foi de viţă şi cu smîntîn ă pe deasupra, pe urm ă baclavale şi sarailii; dar brînza i se pă ru c ă miroase, ciorba i se pă ru prea gras ă, cega nici n-o gust ă cînd o v ă zu cum curge untură din ea, foile de viţă i se pă ru că au un gust metalic, baclavalele nu i se pă rură dulci. Mînca în silă , încercînd s ă prindă privirea Elvirei sau a Augustei; dar Elvira nu se uit ă nici m ăcar o dat ă c ătre coada mesei ; Augusta îns ă da, o dat ă, cu o fixitate profund ă şi îngrijorat ă, la Ghighi Duca, apoi la Dim, apoi îndărăt la Ghighi, apoi în farfurie. Ghighi vorbea tare cu domnul Romano şi păru c ă nici nu bag ă de seam ă. Toţi domnii de la mas ă discutau cu pasiune eternul subiect: dac ă tre-

Buie Sau nu s ă intre ţara în război, iar dac ă "da, de care parte şi cînd. Sosiseră ziarele. -

— Au încercat nem ţii şi gazele asfixiante la Ypres, acum o lun ă, şi tot nimic n-au făcut! exclama domnul Cozianu.

— Dă -mi voie s ă -ţ i spun, monşer, zicea domnul Hagibei.

— Ce s ă -mi spui ? Ai pariat c ă ruşii n-o s ă ia fort ărea ţa Przemysl ? Ai pariat şi ai pierdut, -nene ! exclama aprins tată l lui Dim.

— Nu v ă pricepe ţi, domnilor ; sînte ţi ţivili şi n-ave ţi idee, striga Mişu

Vorvoreanu. Cucoanele vorbeau între ele despre s ăn ătate şi boli; Şerb ănic ă d ădea de mîncare unui cîine sub mas ă; iar Dim sim ţea c ă -i e capul greu şi fierbinte. Avea să se plimbe deseară, să se răcoreasc ă ; avea s ă se plimbe cu Augusta ;

la cin ă avea s ă-i strecoare dou ă vorbe, ca de pild ă „te aştept sub stejari" sau „facem o plimbare ?", s ă porneasc ă apoi cu ea şi o dată singuri, s ă Cineva se uita la el. Nu simţ i clar asta. Dar ridică ochii, maşinal. Bunica se uita la el şi-i zîmbea dră gă stos. El se uită în farfurie. Bunica. „Straşnică muiere 1 Pe Manolic ă l-a f ăcut cu b ătrînul Eusta ţiu pe Zoe cu Bonifaciu, pe

în

Olga cu L ăsc ăruş Lascari

stră ină tate " Bunica fusese femeie, şi chiar straşnic ă; fusese desfrînat ă, cu mul ţi b ărba ţi. Fascinat, ridic ă ochii să se uite la ea. Avea pă rul aproape alb, obrajii c ă zuţi, cre ţuri sub ţiri pe lîng ă gur ă şi ochi, guş ă gras ă; asculta ce spunea Romano; sim ţindu-se la rîndul ei privită , se uită la Dim ; el iară şi în jos.

După-mas ă , cînd lumea îşi b ăuse cafelele şi coniacul şi se retr ăgeau to ţi s ă-şi fac ă siesta, Cleopatra trecu pe lîngă nepotu-să u, care se ridica şi se îndrepta spre uş ă , şi se opri în fa ţa lui. — Va să zic ă pe mama-mare o laşi în plata Dom-

A c ăzut

şi Walter la datorie

pe urm ă

32

nului ? îi spuse ea cu mustrare zîmbitoare. De ce nu vii s ă-mi povesteşti cum

e la şcoală , ce mai e cu tine

să şed lîngă tine pe marginea patului şi să- ţi ascult poveştile pîn ă adormeai ? îţi aduci aminte ? Ia spune. De ce taci ?

— îmi aduc aminte, îngă im ă junele Cozianu. Iar îl încerca sim ţă mîntul acela ca de vis. — Să vii peste un sfert de oră la mine s ă-mi povesteşti, zise bunica binevoitoare. Şi plec ă pe uşa, Dim ră mase s ă se uite dup ă ea şi s ă constate maşinal ce vioi se mişc ă

bătrîna. Peste un sfert de oră veni Şerbana, fata-n cas ă a coanei mari, s ă -l cheme:

— Conaşule, v ă cheamă coana mare.

Dim se duse pe coridor, b ătu la uş ă şi intr ă. Trecu pe dup ă paravanul din fa ţa uşii şi v ă zu c ă bunica se culcase. Jaluziile erau trase pe jum ătate ; odaia era într-o penumbră pe care-o tă iau pînze de lumin ă galbene ca un ceai de muşe ţel; perdelele de damasc galben erau trase pe jum ătate ; în odaie mirosea a levă nţică şi a patchouli. Cleopatra era în pat, cu cuvertura tras ă pîn ă la gît, dar cu bra ţele afară, în c ămaş ă de noapte de pînz ă fin ă, cu

Nu-ţ i aduci aminte cum voiai să ră mîn noaptea,

mîneci, şi cu dantele la gît şi la manşete; îi fă cea semn, poftindu-l s ă şadă. El, stingherit, intimidat, c ă uta din ochi un scaun pe aproape.

— Nu, şezi aici, îi spuse bunica şi trase un pic cuvertura de pe marginea patului. Dim se aşeză . Tremura. Nu ştia de ce, dar tremura.

— Ia povesteşte-i tu lui mama-mare, murmura dulce Cleopatra.

El începu să bîiguie. Nu ştia ce spune. Cleopatra îl ţinea de mîn ă. îl trase uşor spre ea.

— Culc ă -te aici cu mama, zise ea.

El, tremurînd, se lăs ă. V ăzu de aproape p ărul c ărunt, fa ţa br ăzdat ă de multe

încre ţituri, pe frunte, pe obraji, pe sub ochi ; pungile obrajilor, ale pleoapelor, cea de sub bă rbie, pieile gîtului, pielea albă, pufoas ă ,

33

veştedă şi ochii negri care-l fixau, arzînd. Se culc ă pe perna mare cu dantele, proaspăt ă, parfumat ă cu patchouii, şi închise ochii. Dar la nişte vorbe pe care i le şopti dînsa şi la un gest al ei, brusc, rapid, Dim s ări în sus, îngrozit, şi se repezi spre uş ă, o deschise, ieşi şi porni în fug ă pe culoar. Se încuie în odaia lui şi rămase în picioare, singur. Ce era cu el ? Unde se afla ? Ce se întîmpla ?

Ii era rău. Se trînti pe pat îmbrăcat şi îl apuc ă un tremur de-i cl ăn ţăneau din ţii în gură. Se acoperi cu plapuma, şi-o trase peste <:ap şi r ămase acolo, zguduindu-se din tot corpul de friguri şi clăn ţănind din din ţi. Seara tîrziu, doamna Cozianu îl chem ă pe b ărbatus ău în odaia lui Dim. Afar ă era noapte luminoas ă şi caldă , dar închiseseră fereastra şi tră seseră perdelele. O lampă ardea pe mas ă ; flac ăra sc ăzut ă abia lumina. Intrînd cu soţul ei în odaie, mama lui Dim spunea :

— L-am culcat pe Şerb ănic ă pe canapea în odaia Alexandrinei şi-a lui

Romano; mi-e teamă că e vorba de scarlatină , are nişte pete roşii în

palme şi pe bra ţe, pe partea din ăuntru; î ţi spun, mare minune dac ă n-

îa auzi-1, s ă ră cuţul mamei,

are scarlatină . Şi pe urm ă febra asta mare cum aiureaz ă .

Roşu la fa ţă, cu ochii sticloşi, Dim se uita la perete şi vorbea. Părin ţii săi ascultară cîteva clipe ce spune. Apoi doamna Cozianu murmur ă, tulburat ă în chip penibil :

— Vai, Manolic ă , ce orori

Domnul Cozianu se întunecase, auzind ce spune fiu-să u.

De unde a înv ăţ at porc ă riile astea? La vîrsta lui!

C ă

sînt de o imoralitate, nenoroci ţii, pur şi simplu îngrozitoare. Via ţa la ţar ă nu e pentru copilul ăsta. — Maic ă-ta zice c ă vrea s ă-l ia cu ea în Fran ţa la anul, spuse doamna Cozianu, privindu-şi îngrozit ă

34

— Cine ştie de la cine le-o fi înv ăţat

De la derbedeii ăştia de prin sat

odrasla care bolborosea în delirul febrei. Domnul Ma~ nolic ă Cozianu, gînditor, morm ăi:

— Nu ştiu

După ce se vindecă de scarlatină , Dim pă ru că şi-a schimbat firea : era retras,

tă cut, închis, nesociabil

„Cîte o boală de asta la vîrsta pubert ăţii are

Să vedem. Poate că ar fi totuşi cel mai bine.

influen ţe adînci", spunea doctorul, care de altfel recomand ă aer de munte;

dac ă voiau s ă -l trimită în stră