UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”

BUCUREŞTI

PRINCIPIUL SEPARAŢIUNII ŞI ECHILIBRULUI

PUTERILOR ÎN STAT
ŞI FUNCŢIONALITATEA LUI ÎN ROMÂNIA

Lect. Univ. drd. Marian COVLEA, MA

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale
2009
 CUPRINS

Nr. Partea din lucrare Pag.

crt.
1 Introducere 4

2 Capitolul 1. Separaţiunea puterilor între managementul politic şi 5

managementul tehnocratic

3 1.1. Managementul politic şi managementul tehnocratic 5

4 1.2. Puterea politică 12
5 1.3. Legitimitatea puterii politice 14
6 1.4. O dezbatere „televizată” (inventată) la care participă 15
Thomas Hobbes, John Locke şi Jean-Jacques Rousseau
7 1.5. Principiul separaţiei puterilor în stat 21
8 Capitolul 2. Reglementarea principiului separaţiunii puterilor în 29
România

9 2.1. Sediul materiei 29

10 2.2. Exemple de reglementare a separaţiei, colaborării, 29
echilibrului şi controlului reciproc între puterile statului în
România
11 Capitolul 3. Analiză comparativă: Franţa, Marea Britanie şi 32
Statele Unite ale Americii

12 3.1. Franţa 32
13 3.2. Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii 34
14 Capitolul 4. Funcţionalitatea principiului separaţiei puterilor în 39
România

15 4.1. O punere în temă 39

16 4.2. Enumerarea disfuncţionalităţilor principiului separaţiei, 39
echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în România

17 4.3. Suveranitatea Parlamentului şi practica ordonanţelor de 42

urgenţă
18 4.4. Iminenţa modificării Constituţiei şi alte probleme actuale 44

2
19 Capitolul 5. Separaţiunea puterilor la nivelul Uniunii Europene 52
şi alte cazuri speciale de separaţiune a puterilor

20 5.1. Separaţiunea puterilor la nivelul instituţiilor Uniunii 52

Europene
21 5.2. Separarea Bisericii de Stat 53
22 5.3. Separaţiunea prerogativelor monarhului de atribuţiunile 55
autorităţilor guvernante
23 5.4. Problema autorităţilor independente (pe exemplul 56
României)
24 Concluzii 58
23 Bibliografie 59

3
 INTRODUCERE

Ne-am aplecat cu multă pasiune asupra acestei teme datorită importanţei, complexităţii şi
actualităţii sale în societăţile democratice contemporane, cu o privire specială pentru societatea
românească post-decembristă.
Am intenţionat o abordare interdisciplinară, după cum subiectul o cere, în care cunoştinţele
de istoria şi filosofia dreptului, religie, politologie sau drept constituţional comparat sperăm că şi-
au găsit locul pe care îl merită.
Noutatea pe care am încercat s-o introducem în această lucrare este extinderea
cadrului tradiţional de tratare a acestei teme, explorând şi în zone poate mai puţin vizitate,
precum separaţiunea între Stat şi Biserică, între monarh şi autorităţile guvernante,
problema autorităţilor de stat independente, etc. Am descoperit astfel 9 (nouă) zone în care
se aplică acest principiu fundamental al teoriei, practicii şi managementului politic, lucru pe
care îl apreciem ca pe o noutate în domeniu (contribuţie personală).
De asemenea, am utilizat în prezentarea temei şi argumente din actualitatea politică
imediată, cum ar fi declaraţii şi comentarii ale unor oameni politici şi analişti de marcă, precum şi
„ficţiuni filosofico-politice” (1.4), pentru o mai completă şi nuanţată ilustrare a subiectului tratat.
Am considerat de asemenea potrivit să abordăm problema separaţiunii, cooperării,
echilibrului şi controlului reciproc al puterilor şi la nivelul structurilor de conducere ale Uniunii
Europene, având în vedere că o parte din prerogativele suveranităţii naţionale a statelor membre
ale UE s-a mutat la nivelul uniunii, iar ţara noastră s-a integrat de jure şi de facto în Uniunea
Europeană la 1 ianuarie 2007.
Mulţumesc cu deosebită recunoştinţă tuturor celor care mi-au sugerat această temă
captivantă, m-au încurajat, m-au îndrumat şi m-au sprijinit în permanenţă cu cele mai avizate,
călduroase şi binevoitoare sfaturi, recomandări, încurajări şi sugestii.

4
 CAPITOLUL 1.
SEPARAŢIUNEA PUTERILOR ÎNTRE MANAGEMENTUL POLITIC
ŞI MANAGEMENTUL TEHNOCRATIC

1.1. Management politic şi management tehnocratic

1.1.1. Punerea problemei

Modul în care elitele îşi exercită funcţiile politice şi administrative în societăţile democrat-
capitaliste moderne este profund determinat de tensiunea dintre două tipuri de management:
managementul politic şi managementul tehnocratic. Practic, este imposibil să analizăm şi să
înţelegem performanţa actorilor politici şi calitatea administrării unei ţări dacă facem abstracţie de
diferenţele dintre cele două. Să elaborăm aceste observaţii.
Accederea la vârful ierarhiei politico-administrative a unei societăţi moderne presupune
capacitatea de a gestiona atât procese politice, cât şi procese administrative. Altfel spus, în mod
normal, pentru a putea ajunge şi opera cu succes la vârf, trebuie să ai capacitatea de a executa în
combinaţie două forme de management: politic şi tehnocratic. Această distincţie simplă (ce derivă
din natura structurilor şi proceselor în care – şi cu care – liderii trebuie să acţioneze) ne ajută să
înţelegem nu numai succesul şi ascensiunea acestora, dar şi eşecurile şi prăbuşirea lor.
Căci pare evident: un potenţial lider poate avea un mare talent în a pune la cale
aranjamente politice legate de coaliţii, manevrele de imagine şi alianţe, dar o slabă capacitate în a
administra structuri instituţionale, a aloca funcţional resurse sau de a pune în practică strategii de
dezvoltare organizaţională. Sau invers: cineva poate fi un administrator desăvârşit, dar incapabil să
jongleze flexibil între compromisurile şi constrângerile doctrinare, personale şi publice ce
determină esenţa managementului politic. În sfârşit, un lider poate fi lipsit de ambele talente şi
atunci fie nu va rezista la vârf (deci este „un lider conjunctural“), fie este „marioneta“ adevăratului
lider, din umbră. Deci, managementul tehnocratic şi cel politic sunt lucruri diferite. Iar diferenţa
este foarte importantă.
Cele două stiluri, explică autori precum Gordon Tullock, Peter Blau sau Joseph Bower, ale
căror argumente le urmăm aici, nu sunt strict legate de distincţia dintre organizaţiile de stat şi cele
private. A spune că statul şi partidele au management pur politic, iar firmele şi alte organizaţii
nonpolitice, unul pur tehnocratic este incorect. În realitate, atât organizaţiile politice, cât şi
companiile utilizează ambele stiluri. De exemplu, organizaţiile politice încearcă să folosească, în

5
măsura posibilităţilor, formule de specializare funcţională, instrumente bugetare şi evaluări
cantitative, la fel ca orice firmă. Pe de altă parte, manevrele de „politică de birou“, alianţele
strategice şi tacticile de imagine sunt bine cunoscute în firmele private. Cele două stiluri
manageriale sunt, însă, mai uşor de înţeles şi analizat dacă le privim separat, ca forme pure, în
contextul lor organizaţional tipic. Surprindem şi mai bine diferenţele dacă urmărim particularităţile
lor, aşa cum se conturează în jurul unor elemente cheie pentru viaţa unei organizaţii, cum ar fi:
obiectivele şi structura organizaţională, circulaţia informaţiei, alocarea resurselor, modelele de
cooperare, relaţia responsabilitate-recompensă, definiţia succesului sau procedura deciziei
organizaţionale. În lumina celor de mai sus, este de la sine înţeles că particularităţile celor două
tipuri de organizaţie fac ca modul de accedere la poziţiile de vârf să fie diferit în cele două modele.
Şi deja întrezărim marea problemă: când este vorba de vârful sistemului economico-politic
al statului naţional modern, trebuie, vrei, nu vrei, să operezi cu ambele, în acelaşi timp.

1.1.2. O imagine comparativă

În managementul tehnocratic, cooperarea este contractată formal şi este fixată prin reguli
organizaţionale bazate pe o diviziune clară a muncii. În cel politic, cooperarea este mai degrabă
informală şi se desfăşoară într-o manieră care, de multe ori, eludează principiile diviziunii muncii.
Tehnocratul execută şi dă sarcini într-o structură bine definită atât în plan orizontal, cât şi vertical,
în care obiectivul organizaţional este fixat cu relativă precizie. Sarcina este ca resursele
organizaţiei să fie alocate optim pentru producerea de bunuri şi servicii ce urmează să se confrunte
cu testul competiţiei sau al pieţei. Problema distribuţiei se pune, în firme, abia după obţinerea
profitului. Sarcina politicianului este însă alta: să participe la un joc al manevrelor în jurul
poziţiilor şi resurselor deja create de alţii. Scopul jocului nu este atât de mult producţia, cât
controlul şi redistribuţia. În această privinţă, diviziunea muncii uneori ajută, alteori, nu.
Tehnocratul, fără echipă, este incapacitat. Politicianul, de multe ori, se simte mai bine solo.
Nu este nicio surpriză că adeseori poate să fie acuzat de lipsă de loialitate faţă de propria
organizaţie sau faţă de propria credinţă politică. Oamenii politici văd de multe ori problemele ca
pe oportunităţi pentru activitate antreprenorială semiindependentă şi încearcă să manevreze aliaţii,
adversarii şi regulile jocului pentru a capta aceste oportunităţi. În cel mai bun caz, încearcă să
obţină ceva pentru cei care i-au ales. În cel mai rău caz, se luptă pentru propriile interese. Toate
acestea nu înseamnă însă că sunt esenţialmente nişte persoane lipsite de caracter. Problema este
structurală.

6
 În sistemele tehnocratice, testul ultim al succesului este eficienţa. În lumea politicului ce
este „succes“ şi ce nu devine mai ambiguu: poate fi ceva personal, poate fi ceva legat de grup sau
poate fi îndeplinirea datoriei faţă de cei care te-au ales sau faţă de ţară – de multe ori, în
combinaţie. În managementul tehnocratic, eficienţa tinde să fie asociată cu predictibilitatea şi
rutina organizaţională. În managementul politic, ce operează într-un teren incert plin de surprize şi
manevre ostile, procedura optimă este greu de sistematizat sau cuantificat. Mai mult, oamenii ştiu
că „politica este schimbătoare“ şi nu au certitudinea că vor fi recompensaţi în viitor pentru
sacrificiile prezente. Altfel spus, în sistemele politice scopurile sunt difuze şi vag formulate, iar
mijloacele sunt volatile şi greu de formalizat. Este foarte dificil să fie ierarhizate şi legate în mod
credibil de performanţa fiecărui membru al organizaţiei. De aceea, drepturile şi obligaţiile în
sistemul politic nu pot fi niciodată foarte exact definite. Iar atunci când nu există claritate privind
raportul obligaţie-performanţă-merit-răsplată, este greu de găsit o metodă de evaluare şi
recompensare clară. De multe ori, ceea ce este de fapt un mijloc (adică faptul de „a fi la putere“)
devine scop în sine.
Atunci, politicianul nu are un proiect, un obiectiv, ceva de construit – are doar dorinţa de
„a fi la putere“ de dragul de a fi la putere. Prin contrast, în sistemele tehnocratice lucrurile sunt
simple: prin însăşi natura lor, ele sunt setate să împartă surplusul sau să reinvestească profitul.
Simplu şi clar. Sistemul tehnocratic a evoluat în timp spre o formulă în care recompensa monetară
este atribuită relativ transparent, în funcţie de vârstă, rang şi performanţă. Rareori vedem un
debutant care să câştige mai mult decât seniorii unei organizaţii. În schimb, în sistemul politic
recompensa eludează, de cele mai multe ori, criteriile vârstei, rangului şi performanţei. Iar
instituţionalizarea ierarhiei se bazează mult mai puţin pe recompensa salarială. Pe scurt, rolul
arbitrariului este mult mai pregnant.

1.1.3. Structură, strategie, continuitate

Managementul tehnocratic face un efort continuu pentru a depersonaliza structura şi
strategia organizaţiei. Pe de altă parte, însă, în sistemul politic, structura este mult mai dependentă
de chestiuni legate de persoane şi de jocurile politice curente. De multe ori, organizarea politică se
face în jurul unei (sau unor) personalităţi. Aşa cum s-a văzut, organizarea tehnocratică este
puternic diferenţiată pe funcţii şi ordinea obiectivelor. Ea presupune coordonarea cunoaşterii
specializate, abilităţilor, resurselor umane etc. şi integrarea acestora într-un efort colectiv de natură
productivă sau constructivă. Diviziunea muncii este un aspect fundamental în tot acest proces, iar

7
strategia şi structura sunt o reflectare a acestei realităţi. Organizaţiile politice sunt însă mult mai
instabile şi mai puţin diferenţiate. Multe lucruri ce ţin de organizarea politică sunt improvizaţii pe
termen scurt, reprezentând o alianţă între indivizi ce se raportează la o anumită problemă. Grupul
sau echipa politică se menţine atâta timp cât există un motiv concret de aliere. De îndată ce cauza
comună s-a disipat, nu mai există prea multe lucruri care să ţină grupul unit. Nu există o structură
instituţională robustă care să creeze suficientă inerţie. Nu există nici aşteptarea că cei ce vor
continua să coopereze în această structură vor avea un profit economic de distribuit, ca în sistemul
tehnocratic. Este şi motivul pentru care doctrina şi loialitatea doctrinară sunt atât de importante în
politică. Ele suplinesc fragilitatea structurilor instituţionale.
Pe scurt, în organizaţii politice este dificil de susţinut un grad mai avansat de
instituţionalizare. Le lipsesc stimulentele economice, de diviziune a muncii şi de traiect de carieră
care să consolideze unităţi specializate. Numai liderii puternici pot ţine aceste forţe împreună. Şi
chiar şi pentru aceştia există pericolul ca în organizaţiile complexe să se formeze baze alternative
de putere, regrupări care ameninţă stabilitatea şi continuitatea. Aşa că lipsa de continuitate din
organizaţia politică şi volatilitatea din structurile statale sunt endemice. În plus, mai este un aspect:
odată cu schimbarea puterii, au loc schimbări de personal în partide şi mai ales în aparatul de stat.
Aşa că cei ce ajunseseră să fie cât de cât experimentaţi sunt înlocuiţi. Merg în sus, în jos sau afară.
Şi ciclul continuă. De pildă, aproape jumătate dintre funcţionarii de top numiţi stau în funcţie mai
puţin de doi ani. Implicaţiile pentru modul în care se construiesc şi funcţionează structura
ierarhică, cultura organizaţională, relaţiile interpersonale, modul de lucru şi eficienţa
organizaţională sunt imense. Pentru a încheia: toate cele de mai sus arată de ce, sub masca
similitudinii, între managementul tehnocratic şi cel politic există clivaje profunde. Este clar că,
pentru a putea opera la vârful aparatului administrativ-politic al unui stat naţional, ai nevoie de un
stil care să poată face faţă provocărilor puse de ambele tipuri de organizare şi management.

1.1.4. Resursa umană

Chiar şi o schiţă superficială, precum cea de mai sus, arată de ce ascensiunea spre vârful
ierarhiei presupune abilităţi atât de diferite în cele două sisteme. Managementul tehnocratic se
caracterizează printr-o mare atenţie acordată recrutării şi trainingului. Trebuie să angajeze oameni
talentaţi şi să le dezvolte talentele. În sistemul tehnocratic, cariera este „profesională“, membrii
organizaţiei sunt constant instruiţi şi se face un efort continuu pentru îmbunătăţirea expertizei lor.
Se şi spune: „Valoarea companiei noastre este dată de valoarea oamenilor“. Chiar dacă există

8
migraţie între firme, de regulă, angajatul intră într-o companie şi stă acolo ceva vreme. Managerul
lucrează cu oameni pe care-i cunoaşte de ani buni. El parcurge drumul pas cu pas, etapă cu etapă,
de la specialist responsabil pe un domeniu specific la generalist, la coordonator şi apoi la
planificator şi lider.
În sistemul politic, angajatul se ridică rapid şi de multe ori inexplicabil de la activitatea de
om de campanie la cea de deputat, secretar de stat sau senator. Un tehnocrat priveşte cu suspiciune
atunci când vede că tineri sau oameni neexperimentaţi ajung în poziţii de top în politică. Cu atât
mai mult cu cât se investeşte foarte puţin în training. Pe de altă parte, sunt mulţi tehnocraţi care au
deja un statut profesional de avocat, inginer, profesor, antreprenor când intră în viaţa publică.
Deci, au deja un anumit training la activ. Problema este că cei mai mulţi, deşi au abilităţi
demonstrate de manageriat tehnocratic şi potenţialul de a învăţa repede, sunt implicaţi doar
temporar în politică. Aşa că majoritatea celor ajunşi „manageri politici“ sunt practic turişti. Pe de
altă parte, având experienţa chestiunilor specifice domeniului din care provin şi a disciplinei
profesionale respective, privesc cu indignare la ceea ce ei percep ca „haosul“ şi „impostura“ din
organizaţiile politice. Nu au timp să investească în a înţelege sistemul şi a lucra cu el. Nu ajung să
înţeleagă „managementul sistemului politic“ şi cu atât mai puţin să încerce să îl practice serios şi
să-l îmbunătăţească. Iată de ce politicianul cu talent administrativ este atât de rar. Dacă ne uităm
cu atenţie la vârful politicii, nu o să vedem pe acolo prea mulţi manageri tehnocraţi de calibru. Cei
buni pleacă din sistem repede. Nu vor să-şi piardă timpul. Cei slabi rămân...

1.1.5. O tensiune inerentă

Cele de mai sus ne dau prilejul să înţelegem naivitatea atâtor tineri ce intră cu avânt în
politică să o „revoluţioneze“, bazându-se pe ce cred că au învăţat de la „departamentul de
marketing“ sau „vânzări“ al corporaţiilor unde lucrează. După o vreme, sunt perplecşi – nu înţeleg
de ce „reforma“ nu le iese deloc. În mod similar, înţelegem mai bine de ce politicienii paraşutaţi în
poziţii de mari manageri în firme private fac, de obicei, figură ştearsă. Evident că tehnocratul intrat
în politică poate uneori să găsească acolo lucruri familiare: competenţa respectată, o diviziune
raţională a muncii, o continuitate a echipei şi o perspectivă strategică pe termen lung ce permite un
program de dezvoltare organizaţională. Aceasta dacă are norocul să dea peste un manager politic
cu talente administrative. Atunci, poate lucra bine şi organizaţia respectivă va avea de câştigat.
Este, însă, mai probabil să dea peste politicianul tipic, pentru care cele de mai sus sunt secundare
şi totul se reduce la un lung şir de manevre fără o finalitate constructivă clară.

9
 În toată discuţia de mai sus, nu trebuie pierdut din vedere un lucru: în majoritatea cazurilor,
un tehnocrat şi un politician au experienţă şi valori diferite. Pentru un tehnocrat, politicenii sunt
caracterizaţi de două atribute: nu poţi avea încredere în ei sau în loialităţile lor şi poţi paria pe lipsa
de competenţă în a administra lucrurile. Pentru un politician, tehnocratul este un naiv: nu poţi avea
încredere în el pentru că este blocat în scheme ce nu sunt adecvate realităţii politice şi poţi paria pe
lipsa sa de discernământ politic. Aşadar, cele două personaje, tehnocratul şi omul politic, au
experienţe, aşteptări, reflexe şi viziuni diferite. Să nu ne mirăm, deci, că au dificultăţi de
comunicare şi coordonare. Marea problemă este că organizaţiile moderne şi, mai ales,
managementul statului modern le cer pe ambele. Şi, de cele mai multe ori, de la aceeaşi persoană.
Aşa că, deşi trebuie să distingem între managementul tehnocratic şi cel politic şi să fim atenţi la
virtuţile şi slăbiciunile lor, conştiinţa diferenţelor dintre cele două stiluri nu înseamnă că trebuie să
le considerăm incompatibile. Acestea fiind spuse, acum înţelegem mai bine cât de greu le este
liderilor politici de la vârful structurilor statului naţional modern să le combine cu succes şi ce
performanţă remarcabilă are loc în acele cazuri rare când acest lucru se întâmplă.

1.1.6. Leadership la vârf: câteva observaţii

În lumina celor de mai sus, putem face câteva observaţii cu privire la leadershipul de la
vârful ierarhiei politice într-un sistem liberal-democrat capitalist modern. Cineva poate urca până
la un anumit punct în ierarhia pur politică, având doar abilităţi politice. La fel, cineva poate urca
până la un anumit punct în ierarhia pur tehnocratică, având doar aptitudini tehnocratice. În mod
normal, însă, accesul la vârful ierarhiei statului naţional presupune depăşirea acelor puncte. Odată
trecut de ele, lucrurile se complică exponenţial. Un singur talent nu mai este de ajuns. Aşa cum am
spus deja, un potenţial lider poate avea un mare talent în a pune la cale aranjamente politice legate
de coaliţii, manevre şi alianţe, dar o slabă capacitate în a administra structuri organizaţionale, de a
aloca funcţional resurse sau de a pune în practică strategii de dezvoltare organizaţională. Sau
invers: cineva poate fi un administrator desăvârşit, dar incapabil să jongleze flexibil între
compromisurile şi constrângerile doctrinare, personale şi publice ce determină esenţa
managementului politic. În sfârşit, un lider poate fi lipsit de ambele talente şi, atunci, fie nu va
rezista la vârf, pentru că a ajuns accidental acolo, fie nu este decât „marioneta“ adevăratului lider,
din umbră. Managementul tehnocratic şi cel politic sunt lucruri diferite. Liderul de la vârf are,
însă, obligaţia să lucreze ca şi cum clivajul dintre ele n-ar exista.

10
 Oricine aspiră să intre în elita restrânsă a liderilor naţionali trebuie să se confrunte cu
problemele puse de această tensiune implicită, dar mai ales trebuie să fie capabil să găsească
soluţii la ea. Este dificil ca tehnocratul şi omul politic să imagineze, să construiască şi să menţină
un obiectiv comun. Liderul nu are de ales – trebuie să o facă. Pare imposibil să dezvolţi un
echilibru al stimulentelor care să ţină membrii coaliţiei (şi vorbim aici nu numai de coaliţiile între
politicieni, dar şi de coaliţiile dintre politicieni şi tehnocraţi) concentraţi pe obiectiv. Liderul
trebuie să creeze şi să menţină acest echilibru. Este greu de construit un tip de structură
organizaţională care să ofere instrumentul instituţional pentru comunicarea adecvată şi rezolvarea
problemelor pe ambele paliere: administrativ şi politic. Liderul nu are de ales. Altfel spus, liderul
trebuie să jongleze mereu cu cele două stiluri manageriale. Ambele stiluri au rolul lor. Este o
chestiune de măsură şi echilibru. Uneori, în viaţa unei naţiuni este nevoie de mai mult
management politic, alteori de mai mult management tehnocratic. Totul depinde de context. Rolul
elitelor naţionale este exact acesta: de a calibra raportul între cele două, în funcţie de cerinţele
momentului. Însă, indiferent de context, atunci când unul dintre cele două tipuri devine
hegemonic, apare o problemă majoră. Şi, astfel, spunând toate acestea, am ajuns să definim
implicit un instrument de evaluare a stării managementului unui sistem naţional.

1.1.7. Cazul României

Pe baza celor de mai sus, putem formula acum, ca început al unui demers de autoevaluare,
o serie de întrebări: cum putem descrie raportul dintre cele două tipuri de management în sistemul
românesc? Avem o inflaţie de manageri politici şi o criză de manageri tehnocratici sau nu? Este
bizantinismul, ca formă extremă şi patologică a managementului politic, o problemă reală a
României? Dacă da, ce impiedică rezolvarea problemei? Sunt liderii naţionali şi opinia publică
conştienţi de problemă? Cum se poate trece, în politica românească, de la dominaţia culturii
manevrelor, poziţionării şi a agresiunii simbolice la cultura proiectului, a substanţei şi a
construcţiei instituţionale? Cum poate fi creată o masă critică aptă să scoată viaţa publică din
spirala periculoasă creată de efectele nefaste ale hegemoniei unui anumit tip de management în
detrimentul celuilalt? Există un efort conştient şi organizat din partea politicienilor de a bloca
accesul profesioniştilor şi tehnocraţilor la structurile de decizie? Dacă da: cum se manifestă el?
Există un efort conştient şi organizat din partea profesioniştilor şi tehnocraţilor de a crea o masă
critică şi de a avea un acces mai mare la structurile de decizie? Dacă da: de ce nu are efecte? Pot
face faţă oamenii politici de înclinaţie tehnocratică jocului pe terenul politicienilor ce îşi apără

11
monopolul? Ştim că succesul depinde, în bună parte, de crearea unui cadru instituţional şi
organizatoric în partidele româneşti, căci partidele sunt problema cheie şi punctul nevralgic.
Este capabilă societatea românească să forţeze această mutaţie în partidele politice? Ce trebuie
făcut pentru ca acest pas necesar să aibă loc? Ce pot face, în mod concret, mass-media, oamenii de
afaceri şi societatea civilă pentru a susţine aceste demersuri? Iată, deci, câteva întrebări a căror
relevanţă nu este deloc pur teoretică.

1.2. Puterea politică

Definiţia etimologică a democraţiei ca fiind guvernarea de către popor nu este suficientă de

vreme ce nu explică ce este poporul: cetăţenii Atenei reprezentau mai puţin din a zecea parte din
totalul populaţiei. Definiţia modernă, care spune că un om nu se poate supune altui om, ci
numai unor legi pe care şi le poate impune, este mult mai precisă. Nu orice putere rezultată de la
popor înseamnă democraţie, ci numai acea putere care nu impune legi arbitare, ceea ce presupune
libertate de gândire şi de opinie.
Criticile anti-statale aduse democraţiei se axează nu atât pe principiul democratic cât pe
caracterul lui limitat, atrofiat sau alterat în statul modern, dominat, de fapt, de către un grup
minoritar. „Democraţia economică” după modelul lui Proudhon sau „statul în curs de dispariţie” al
lui Marx pot fi interpretate ca fiind revendicarea unei democraţii mult mai largi, care depăşeşte
dreptul de vot şi reprezentarea, pentru a cuprinde sfera economică şi pe cea a instituţiilor politice
implicate direct în acest proces.
Dar greutăţile esenţiale ale exercitării democraţiei nu privesc numai caracterul ei
nedesăvârşit sau faptul că este supusă unor interese particulare; principiul democraţiei conţine un
paradox: Alexis de Tocqueville (1805 – 1859), analizând democraţia americană, ridică problema
„tiraniei majorităţii”.1 Postulatul democratic potrivit căruia fiecare cetăţean este apt să-şi formeze
o opinie în mod liber nu este realist. În practică, majoritatea cetăţenilor se sprijină pe credinţele şi
prejudecăţile opiniei publice, într-un veritabil proces de contagiune psihosocială. Or, iluzia
democratică constă în faptul că individul adoptă modul de gândire al masei ca fiind şi al său. Prin
urmare, democraţia duce la un conformism cu atât mai apăsător cu cât nimeni nu vrea să-l
recunoască, şi care pare să vină chiar din interiorul corpului social.

1
Denis Collin, 1999, p. 66 – 67.

12
 Din acest moment, trecerea de la servitutea blândă a conformismului la servitutea politică
devine posibilă. Secolul XX pare că ilustrează în mod tragic analizele lui Tocqueville. Regimurile
tiranice şi criminale fasciste şi comuniste s-au născut din „voinţa poporului”, ceea ce constituie
riscul şi „faţa ascunsă” a democraţiei. Şi aceasta pentru că democraţia nu este un regim construit
pentru zei, cum spunea J. J. Rousseau în „Contractul social”, ci reprezintă problema puterii, care
nu se reduce la tirania personală, ci este adesea pata oarbă a gândirii democratice.
Filosofia politică, încercând să gândească statul, se confruntă cu enigma dominării,
acest fenomen de neînţeles, prin care un om devine stăpânul altuia. Dar concentarea asupra
problemei statului conduce la eroarea teleologică de a concepe statul ca fiind scopul şi deci
adevărata esenţă a relaţiilor sociale. De aceea ar trebui să deplasăm punctul central al reflecţiei
pentru a studia politicul ca pe un caz particular al fenomenului general al dominării şi al
raporturilor multiple de forţe care alcătuiesc viaţa socială.
Max Weber este cel care dă impulsul ce provoacă o schimbare de orientare, de paradigmă
chiar, a filosofiei politice a secolului al XX-lea. Pornind de la constatarea că, în viziunile noastre
despre lume, raţionalizarea şi desacralizarea ocupă un loc din ce în ce mai important ca urmare a
industrializării şi a dominaţiei activităţii economice asupra întregii vieţi sociale, el încearcă să
explice coeziunea socială şi fenomenele de dominare.
Weber construieşte un sistem de categorii ale analizei:
- Gruparea (relaţie socială reglementată şi a cărei ordine este garantată de persoane precise,
de directori sau de conducerea administrativă);
- Întreprinderea (fondată pe o activitate continuă în vederea atingerii unui anumit scop);
- Asociaţia (fondată pe o înţelegere de bună-voie);
- Instituţia (ale cărei reguli se aplică într-un câmp bine delimitat).
Pornind de la această definiţie statică, Weber trece la analiza forţelor care asigură formarea
şi existenţa acestor grupuri. El face, astfel, o distincţie între putere şi dominaţie:
- Puterea înseamnă posibilitatea de a face să triumfe propria sa voinţă împotriva eventualelor
rezistenţe, oricare ar fi mijloacele folosite în acest scop. Este un concept „socialmente
amorf”, spune Weber.
- Dominaţia presupune, dimpotrivă, din partea membrilor grupării, nu numai disciplină, ci şi
o anumită voinţă de a se supune, oricare ar fi motivaţia ei. Disciplina nu înseamnă decât
supunere mecanică, iar dominaţia nu se reduce la disciplină.

13
 Prin urmare, adevărata problemă este este cea a dominaţiei: cum se poate explica
supunerea? Dominaţia nu presupune în mod necesar existenţa unui grup, nici a unei conduceri
administrative şi nici, a fortiori, existenţa statului. Există o dominaţie de îndată ce un individ îi
comandă cu succes pe alţi indivizi. Un individ poate să-şi exercite cu succes dominaţia fără o
conducere administrativă. O grupare, datorită conducerii ei administrative, este întotdeauna o
grupare de dominaţie.
Weber distinge trei tipuri de grupări:
a. gruparea politică, ale cărei regulamente sunt aplicate în mod continuu în interiorul unui
teritoriu geografic bine determinat prin ameninţarea şi punerea în practică a unei
constrângeri fizice de către conducerea administrativă;
b. statul, care este o întreprindere politică cu caracter instituţional, ce dispune în aplicarea
regulamentelor de monopolul constrângerii fizice legitime;
c. gruparea hierocratică, folosind constrângerea „politică” pentru a garanta validitatea
regulamentelor sale, prin distribuirea sau refuzarea bunurilor spirituale ale mântuirii.
Biserica este un exemplu de o astfel de grupare.

1.3. Legitimitatea puterii politice

Weber vrea să afle motivele supunerii şi mai ales pe cele ale supunerii conducerii
administrative în faţa deţinătorilor puterii. Motivele sunt diverse. Ele pot fi strict materiale şi
raţionale din punctul de vedere al finalităţii lor (mă supun pentru că este în interiorul meu, de
exemplu), afective sau ideale (valori). Dar numai unul dintre aceste motive, oricare ar fi el, nu
este de ajuns pentru a asigura o dominaţie stabilă. Un factor decisiv mai larg i se adaugă în mod
normal: credinţa în legitimitate. Tipul de legitimitate pe care se întemeiază o dominaţie
condiţionează felul supunerii şi caracterul dominaţiei. Supunerea nu poate fi înţeleasă decât cu
ajutorul metodelor sociologiei comprehensive, bazată pe regularitatea şi relativa previzibilitate a
comportamentului uman. Cel care se supune procedează ca şi cum şi-ar fi dictat el însuşi acea
acţiune.
Există trei tipuri mari de dominaţie în funcţie de felul de legitimitate:
A. cu caracter raţional, bazată pe credinţa în legalitatea regulamentelor instituite şi a
dreptului de a da directive al celor care exercită dominaţia – determină dominaţia legală;

14
 B. cu caracter tradiţional, bazată pe credinţa în caracterul sacru al tradiţiilor – determină
dominaţia tradiţională;
C. cu caracter charismatic, bazată pe supunerea în faţa caracterului sacru al persoanei –
determină dominaţia charismatică.
Desacralizarea şi raţionalizarea crescândă a lumii acordă un loc din ce în ce mai
important primului tip de dominaţie, devenită în statul modern o dominaţie birocratică ca o
caracteristică de bază a acestuia: tehnocraţii înlocuiesc politicienii la conducerea societăţii, în
structurile statului.
În acest punct putem arăta că natura profundă a legitimităţii statului este o convenţie
umană: Statul este expresia unui contract (implicit pe fond, explicit în situaţii particulare) între
indivizii care-i acceptă autoritatea, cedându-şi o parte din resursele materiale (taxe, impozite,
contribuţii) şi din libertatea lor naturală, primită prin naştere, unui organism supradeterminant
(Statul), care este astfel împuternicit să se ocupe prin specialiştii săi (tehnocraţii) de problemele
generale ale societăţii şi individului (apărare, ordine publică, siguranţă, sănătate, învăţământ,
politică externă, etc.) şi de care nu se poate ocupa fiecare individ în parte.
Lumea a primit această idee de la creştinism, pentru care individul ca atare are o valoare
infinită, nepreţuită, fiind Creaţia favorită a lui Dumnezeu, „după chipul şi asemănarea Lui”. Astfel,
individul uman este prin el însuşi titularul unor drepturi şi privilegii. Teoreticianul de vârf al
concepţiei de „Contract social” este fără îndoială Jean-Jacques Rousseau.

1.4. O dezbatere „televizată” (inventată) la care participă Thomas Hobbes, John

Locke şi Jean-Jacques Rousseau:

De ce avem nevoie de fapt de stat?

Moderator: Stimate doamne, stimaţi domni, bine aţi venit la ediţia de astăzi a emisiunii
"Forum filosofic". Astăzi ne vom pune întrebarea de ce avem de fapt nevoie de stat? Mă
bucur că am reuşit să aducem în studio trei dintre cei mai importanţi filosofi ai statului. Îi
salut aşadar pe francezul Jean-Jacques Rousseau şi pe englezii John Locke şi Thomas
Hobbes.
Domnule Hobbes, mă adresez mai întâi dumneavoastră. Dumneavoastră aţi pus bazele
filosofiei statale moderne. Lucrarea dumneavoastră cea mai importantă, apărută în 1651, se
numeşte "Leviathan". Ce ascunde acest titlu enigmatic?

Hobbes: Ei bine, pe vremea mea, oamenii mai erau încă bine familiarizaţi cu Vechiul
Testament. În Cartea lui Iov şi a lui Isaia, dar şi în Psalmi, apare un monstru marin pe nume

15
Leviathan - un soi de şarpe sau de balaur, care îi înspăimânta pe oameni. Am ales ca acest
monstru să simbolizeze puterea statală. Statul este cea mai mare putere de pe lume, el
seamănă teroare şi spaimă, celelalte puteri fiind cu mult mai mici decât el.

Moderator: Aceasta este o cu totul altă concepţie despre stat decât cea pe care o avea
filosoful antic Aristotel, o concepţie care a fost valabilă până în evul mediu. Pentru Aristotel,
care spunea că omul este o fiinţă socială, statul nu era ceva menit să înspăimânte, el
reprezenta oarecum o împlinire a calităţii de om.

Hobbes: Da, aveţi cu totul dreptate. Eu nu îl mai consider însă pe om o fiinţă socială. Eu
pornesc de la individ şi de la libertatea sa personală. Nimeni nu este făcut să se supună altor
oameni, aşa că orice îngrădire a acestei libertăţi, chiar şi de către stat, este doar atunci
justificată, când cetăţeanul vizat îşi dă acordul pentru acest lucru. Am vrut să arăt în
"Leviathan" că acel stat înspăimântător se sprijină până la urmă pe acordul dat de oameni.

Moderator: Aţi putea să vă mai repetaţi argumentele încă o dată?

Hobbes: Păi, vedeţi: pentru a justifica existenţa statului, eu pornesc de la premisa existenţei
unei stări naturale, adică de la exact opusul lucrului pe care vreau să îl demonstrez.

Moderator: Dar această stare nu mai există nicăieri în lume. Mai există azi oameni care să
trăiască în condiţii perfect naturale?

Hobbes: Nu m-aţi înţeles. Prin "stare naturală" nu înţeleg un stadiu de dezvoltare primitiv, în
care oamenii trebuie să se descurce fără ajutorul tehnicii. Aceasta este mai degrabă o stare în
care se află omenirea atunci când nu există statul, o stare fără conducere, fără legi etc. În
plus, acesta nu este decât un experiment de-al meu, încerc să mă joc cu ideile. Îmi imaginez o
stare în care statul să fie absent, pentru a vedea ce probleme ar putea apărea din această
cauză. Şi astfel pot deriva motivele pentru care statul este necesar. Plec de la premisa că toţi
oamenii ar fi de acord cu o autoritate statală, dacă acesta s-ar putea dezbăra de probleme.

Moderator: Aha, am înţeles. Şi care ar fi aceste probleme?

Hobbes: Starea naturală este, în ceea ce mă priveşte, marcată de un "război al fiecăruia

împotriva celorlalţi". Prin asta nu vreau să spun că oamenii fără stat trăiesc permanent într-o
stare de război, vreau să spun că ei sunt neîncrezători şi sceptici unii faţă de ceilalţi, fiind
oricând gata să pornească un război. Pentru a exprima toate acestea mai plastic: oamenii sunt
ca nişte lupi care atacă alţi oameni...

Rousseau: ...asta-i o tâmpenie, omul nu este de la natură o fiinţă egoistă şi răuvoitoare, de

fapt am şi arătat acest lucru în lucrarea mea "Discurs asupra inegalităţii dintre oameni".

Moderator: Domnule Rousseau, lăsaţi-l, vă rog, să termine. Veţi mai avea ocazia să vă
prezentaţi poziţia.

Hobbes: Ba da, domnule Rousseau, dacă suntem realişti vedem că oamenii sunt interesaţi

16
mai ales de bunăstarea lor, ei sunt nişte egoişti. Această imagine umană - dacă vreţi,
pesimistă, am căpătat-o pe timpul lungului Război Civil din ţara mea, care mi-a ameninţat
existenţa şi care m-a făcut în 1640 să aleg calea exilului şi să rămân 10 ani în Franţa. - O a
doua ipoteză pe care o lansez aici este faptul că natura i-a făcut pe oameni foarte asemănători.
Chiar şi cel mai slabi dintre cei slabi este suficient de puternic pentru a-l ucide pe cel mai
puternic dintre cei puternici, mai ales dacă este viclean sau se aliază cu alţi oameni. Din toate
acestea reiese că în starea naturală nimeni nu poate pretinde avantaje care să nu se afle şi în
posesia celorlalţi. Pentru că dacă nu există stat, atunci toţi au dreptul să facă ce vor. Aşa se
ajunge la concurenţă şi la dispute, adică la ce am spus mai devreme, la "războiul împotriva
tuturor".

Moderator: Şi cum ar putea fi evitat acest război?

Hobbes: Singura cale de evitare este constituirea unei autorităţi generale, a unui stat. Eu am
numit actul naşterii statului "contract social". El nu trebuie confundat cu contractul de
conducere a ţării, încheiat între un principe şi popor. Contractul social este încheiat între
cetăţeni, nu între cetăţeni şi conducător. Dacă cauzele războiului sunt drepturile nelimitate,
atunci oamenii - dacă doresc să trăiască în pace - trebuie să încheie un contract în care să
declare că renunţă la aceste drepturi nelimitate şi că îşi transferă întreaga putere asupra unei
singure persoane, asupra unui suveran. Suveranul dispune astfel de puterea de a-i proteja de
atacurile reciproce şi de atacurile din afară. Această sarcină poate reveni însă şi unei adunări
de oameni.

Moderator: Chiar credeţi că oamenii ar putea să renunţe în mod voluntar la drepturile lor?

Hobbes: Da, pentru că chiar şi cei mai egoişti dintre ei au înţeles că pe termen lung este mai
avantajos să trăiască în pace şi siguranţă decât sub ameninţarea constantă a morţii adusă de
războaie. Iar egoiştii vor să trăiască cât mai bine, ceea ce face ca pacea să fie un ingredient
absolut necesar.

Moderator: Dar ce se întâmplă dacă anumiţi oameni nu semnează acest contract?

Hobbes: Asta ar putea fi într-adevăr o problemă. Pentru că oamenii sunt pregătiţi să renunţe
la ceva doar atunci când văd că şi alţii fac acest lucru, fără să tragă ponoase de pe urma
faptului că renunţă la drepturile lor. Dar tocmai de aceea, oamenii ar trebui să-şi dea seama că
acest contract nu devine valabil decât în momentul în care toată lumea – cu excepţia
suveranului – renunţă la drepturi. - Trebuie să vă reamintesc că aici este vorba despre un
experiment. Acest contract nu există în lumea reală. Cred totuşi că am reuşit să vă
demonstrez că oamenii, dacă ar sta să se gândească puţin, ar putea fi de acord cu un
asemenea contract. Şi astfel reiese că statul este legitim.

Moderator: Înţeleg. Şi cât de mare este în opinia dumneavoastră puterea statului?

Hobbes: Asta reiese din ceea ce am spus până acum. Atâta vreme cât statul garantează
cetăţenilor săi pacea şi securitatea, ei sunt datori să i se supună cu totul. Nici un om nu are
dreptul să se opună voinţei suveranului, nici măcar atunci când simte că a suferit un tratament

17
nedrept. Suveranul nu poate fi tras la răspundere nici măcar atunci când condamnă la moarte
o persoană nevinovată, dacă crede că acest lucru este în interesul păcii. Obligaţia cetăţenilor
de a se supune încetează abia atunci când statul nu îşi mai îndeplineşte misiunea de garant al
păcii.

Rousseau: Scandalos! Aşa s-ar putea justifica chiar şi o monarhie absolutistă. Acest lucru
este pentru mine, ca democrat, cu totul inacceptabil. Şi nici cu faptul că cetăţenii nu au
drepturi şi libertăţi nu poate fi nimeni de acord.

Hobbes: Dar gândiţi-vă numai: doar un stat puternic este capabil să asigure pacea. Mi-am dat
seama de acest lucru doar privind nenorocirile care s-au întâmplat în ţara mea de când cu
războiul civil, căruia nu i s-a putut pune capăt decât în 1649, prin dictatura lui Cromwell.
Faţă de teroarea pe care o presupune anarhia, despotismul mi se pare o variantă cu mult mai
acceptabilă.

Moderator: Nu sunt sigur dacă această alternativă este cea mai bună. - Dar haideţi să vorbim
şi cu dumneavoastră, domnule Locke. Aţi fost considerat datorită "Două tratate despre
guvernare" din 1689/90 întemeietorul liberalismului şi pregătitorul Constituţiei americane.
Ce credeţi despre consideraţiile filosofice ale colegului Hobbes?

Locke: Cred că sunt foarte ambivalente. Justificarea statului prin încheierea unui contract
social este, în opinia mea, una dintre cele mai geniale idei ale filosofiei politice, iar în această
privinţă l-am urmat întotdeauna pe Hobbes. Am însă o concepţie cu totul diferită în ceea ce
priveşte starea naturală - şi de aceea, statul arată, din punctul meu de vedere, cu totul altfel.
Părerea mea este că chiar şi o stare lipsită de orice autoritate statală nu înseamnă neapărat
haos, pentru că există drepturi şi obligaţii naturale. Raţiunea, dacă se apelează la ea, îi învaţă
pe oameni că nimeni nu are voie să ucidă, să rănească, să fure sau să priveze alţi oameni de
libertate. Pentru că dacă toţi oamenii sunt egali, trebuie să aplic lucrurile pe care le pretind în
ceea ce mă priveşte şi asupra celoralţi oameni: dreptul la viaţă şi la integritate corporală,
dreptul la libertate şi dreptul la proprietate.

Moderator: Drepturile omului?

Locke: Da, eu le-am numit "drepturi naturale". Acestea sunt drepturi inalienabile care revin
tuturor oamenilor, ele nu sunt acordate oamenilor de către stat, existând încă din starea
naturală.

Moderator: Dar atunci care mai sunt problemele de convieţuire, dacă starea naturală prevede
existenţa acestor drepturi şi a unor obligaţii corespunzătoare?

Locke: Vedeţi dumneavoastră, drepturile naturale, aşa cum ni le conferă raţiunea, sunt
generale şi abstracte. Şi pentru că drepturile nu sunt formulate clar, pot exista unele probleme
la punerea lor în practică. Oamenii se pot certa cu privire la interpretarea în cazuri mai
concrete a acestor drepturi, mai ales atunci când părţile aflate în conflict susţin fiecare câte o
variantă diferită. În plus, se mai poate întâmpla să existe probleme în ceea ce priveşte uzul

18
practic al acestor drepturi, o persoană având dreptul, dar neputându-se folosi de el.

Moderator: Şi ce sarcini îi revin statului dacă avem în vedere toate aceste lucruri?

Locke: Asta-i simplu: statul are sarcina de a concretiza aceste drepturi naturale prin
intermediul unor legi clare. El trebuie să vegheze şi ca aceste legi să fie respectate. În cazul
unor conflicte, el are nevoie de judecători care să le rezolve în mod nepărtinitor. Pe scurt:
statul are sarcina să se asigure că drepturile naturale sunt respectate.

Moderator: Statul poate să încalce aceste drepturi?

Locke: Nu, în nici un caz. Şi statul trebuie să respecte drepturile naturale care îi revin omului
încă din starea sa naturală. Monopolizarea puterii de către stat reprezintă din punctul meu de
vedere - iar aici părerea mea diferă de cea a domnului Hobbes - un pericol foarte mare la
adresa libertăţii cetăţenilor. De aceea, statul trebuie să fie organizat în aşa fel încât cetăţenii
să poată fi protejaţi de eventualele abuzuri de putere. Aceasta este una dintre revendicările
principale ale liberalismului.

Moderator: Şi cum doriţi să realizaţi toate aceste lucruri?

Locke: Prin separaţia puterilor. Legislativul, adică puterea care dă legile, şi executivul,
puterea care face ca aceste legi să fie recunoscute, trebuie să fie două entităţi separate, iar
legislativul trebuie permanent supus controlului. Mă gândesc aici la o adunare legislativă care
poate fi dizolvată sau schimbată de către popor, dacă se dovedeşte că nu este demnă de
încrederea acordată. Colegul meu francez Montesquieu a dus mai departe această idee a
separaţiei puterilor, prevăzând în plus puterea juridică. Aceasta poate proteja în mod eficient
libertatea cetăţenilor.

Rousseau: Incredibil! Acest aşa zis liberalism n-are nimic de-a face cu libertatea, el nu face
altceva decât să justifice acţiunile burgheziei. Libertatea nu este pentru dumneavoastră,
domnule Locke, nimic altceva decât libertatea celor bogaţi şi împroprietăriţi. Statul nu este
pentru dumneavoastră altceva decât un "stat al paznicilor", care veghează ca cetăţenii mai
avuţi să nu fie jefuiţi. În ceea ce m priveşte, omul nu deţine numai dreptul de a nu fi privat de
ceva, ci şi dreptul pozitiv la proprietate. Asta înseamnă că bunurile societăţii trebuie împărţite
în mod egal tuturor oamenilor, că statul are sarcina de a desfiinţa diferenţele dintre săraci şi
bogaţi.

Moderator: Aţi intervenit din nou în discuţie, aşa că vă ascultăm acum, domnule Rousseau.
Dacă îmi permiteţi să vă prezint: oamenii vă consideră unul din părinţii spirituali ai
Revoluţiei Franceze, sau, în tot cazul, revoluţionarii au apelat la ideile dumneavoastră. După
cum am putut deja remarca cu toţii, dumneavoastră respingeţi cu totul ipotezele emise de
Hobbes şi de Locke. De aceea mă miră foarte mult faptul că lucrarea dumneavoastră de
referinţă a purtat titlul "Despre Contractul Social".

Rousseau: Acesta este singura idee pe care o împart cu aceşti doi domni, în rest nu vreau să
am nimic de-a face cu ei. Susţin că sunt singurul care a înţeles cu adevărat ideea contractului

19
sociale. După cum am mai spus, pe mine mă interesează libertatea omului. Şi aşa mi-a venit
mie - în 1762 - următoarea idee: în starea lor naturală, oamenii sunt cu totul liberi. Dar
oriunde mă uitam, oamenii se aflau în lanţuri. Problema fundamentală a filosofiei politice
este astfel următoarea: cum poate fi găsită o formă statală care să protejeze individul dar în
care acesta să nu trebuiască să renunţe la libertatea sa?

Hobbes: Aşa ceva este imposibil!

Rousseau: Ba da, este posibil, asta dacă se îndeplinesc unele condiţii, despre care nu voi
vorbi aici decât pe scurt, pentru că nu avem prea mult timp la dispoziţie. Prima condiţie este
ca atunci când semnează acest contract social, toţi oamenii, fără nici o excepţie, să fie
consideraţi cu adevărat egali. În plus, nu trebuie să existe nici un suveran - aşa ca la Hobbes,
care să se afle în afara acestui contract şi care să nu renunţe la drepturile sale, preluând în
schimb toate drepturile poporului. Nu uzul arbitrar al puterii de către un suveran trebuie să
caracterizeze activităţile statului, ci "voinţa generală". În chestiunile de interes politic, această
voinţă a poporului trebuie să fie cea care dă măsura lucrurilor; ideea contractului social ne
conduce astfel în mod necesar la democraţie. Iar prin democraţie eu înţeleg implicarea directă
a tuturor cetăţenilor în toate procesele decizionale. Doar aşa poat fi menţinută libertatea
naturală a cetăţenilor statului: dacă voinţa statală este aceeaşi cu voinţa individului, toţi vor fi
liberi pentru că oamenii vor asculta doar de voinţa lor, în acelaşi timp respectând şi voinţa
statului.

Locke: Dar dacă am implica cetăţenii în aceste procese decizionale, ei nu ar împărtăşi

aceleaşi opinii, ceea ce nu ar putea duce niciodată la constituirea unei voinţe unitare. Iar acest
lucru este de înţeles, pentru că interesele oamenilor sunt foarte diferite. Un producător de
exemplu are cu totul alte interese decât un muncitor.

Rousseau: În acest punct vă dau dreptate. Voinţa generală nu este identică cu suma voinţelor
individuale. Şi prin aceasta ajung la cea de-a doua premisă. Dacă voinţele divergente se
sprijină cu adevărat pe interese divergente, atunci noi trebuie să avem grijă ca aceste
divergenţe să nu se poată naşte. Şi dacă aceste interese divergente provin din raporturi de
proprietate diferite, atunci trebuie să ne îngrijim ca toţi să aibă proprietăţi egale. De aceea
este necesar ca prin încheierea contractului social, oamenii să nu-şi predea numai drepturile,
ci şi proprietăţile. Statului îi revine apoi sarcina de a redistribui, de data aceasta în mod egal,
aceste bunuri ale societăţii. Dacă am îndeplini această condiţie, dacă toţi ar avea proprietăţi
egale, nu ar mai apărea nici interesele divergente, ci un interes comun care ar viza siguranţa

20
vieţii în comunitate. Şi astfel, supremaţia voinţei generale şi, prin aceasta, menţinerea
libertăţii naturale în stat, ar fi posibilă.

Hobbes: Aceste idei sunt însă cu totul nerealiste! Istoria a arătat că aceste principii nu s-ar
putea impune niciodată. Democraţia directă nu ar putea fi posibilă decât într-un stat mic, aşa
cum este localitatea dumneavoastră de naştere, Geneva. Dar în statele mari, aşa cum au
apărut ele de la sfârşitul secolului XVIII peste tot în lume, ideile dumneavoastră nu s-ar putea
niciodată materializa. Iar în ceea ce priveşte distribuirea egală a bunurilor - asta îmi aminteşte
de experimentul comunist, care a eşuat lamentabil în statele din blocul de est.

Rousseau: Vă rog să nu uitaţi că în statele mari, democraţia a apărut în forma ei

reprezentativă. Dacă eu nu aş fi cerut distribuirea egală a proprietăţilor, secolul XIX nu ar
mai fi fost caracterizat de lupta pentru dreptate socială, care a condus la constituirea statului
social. Statul nu trebuie să rămână indiferent în ceea ce priveşte bunăstarea cetăţenilor săi.
Dacă nu se îngrijeşte el de cei mai slabi din societate, de bolnavi, de şomeri ş.a.m.d., cine
altcineva o va face?

Locke: Dar statul ar da faliment dacă ar fi să se îngrijească de toate cazurile sociale (...).

Moderator: Domnilor, din păcate nu mai putem continua această discuţie, timpul de emisie a
expirat, aşadar trebuie să încheiem. Nu aţi reuşit să cădeţi de acord în ceea ce priveşte
întrebarea de ce avem de fapt nevoie de stat. Cred însă că proiectele dumneavoastră statale nu
se exclud cu totul unele pe altele. Avem, fără discuţie, nevoie de stat, pentru că doar el poate
asigura prin monopolizarea puterii pacea din interior şi exterior, aşa cum de altfel aţi ţinut să
subliniaţi şi dumneavoastră, domnule Hobbes. Dacă privim însă statul modern (...), vedem că
el protejează în funcţia sa de stat constituţional liberal drepturile naturale, aşa cum aţi cerut
dumneavoastră, domnule Locke. El se înţelege şi ca stat social şi democratic, care, aşa cum
ne-aţi atras dumneavoastră, domnule Rousseau, atenţia, se îngrijeşte de bunăstarea cetăţenilor
săi şi veghează ca membrii societăţii să beneficieze de drepturi egale. Domnilor, vă
mulţumesc foarte mult pentru această discuţie!

[© Bernd Rolf, prima ediţie: Zeitschrift für Didaktik der Philosophie und Ethik 4/1998]

1.5. Principiul separaţiei puterilor în stat2

Problema puterii în societatea omenească este una centrală şi i-a preocupat pe oameni încă
din cele mai vechi timpuri: cum trebuie organizată viaţa societăţii? Cine şi cum trebuie să
2
Dintru început trebuie făcută distincţia, pentru evitarea oricărei confuzii, între separatism şi separaţiunea
puterilor: primul termen se referă la voinţa unui grup social de natură etnică de a se izola de majoritatea naţională din
care face parte, fie în ideea de a se autoguverna cerând recunoaşterea ca entitate politică şi economică distinctă, fie
pentru a se uni cu o altă comunitate politică în virtutea unor legături etnice. Motivaţia principală se referă la dorinţa
de a păstra identitatea proprie (compoziţie etnică, limbă). Separatiştii recurg la diferite forme de luptă, inclusiv la
violenţă, la acţiuni teroriste. Mişcările de separare mai remarcate sunt cele din zona bască (Spania), Irlanda de Nord
(Marea Britanie), Corsica (Franţa), Quebec (Canada), Kossovo (Uniunea Serbia-Muntenegru), Transnistria (Republica
Moldova), Cecenia (Federaţia Rusă), etc. A se vedea în acest sens la bibliografie: Tămaş, Sergiu: Dicţionar politic,
1995, p. 241.

21
conducă? Care este izvorul legitimităţii conducătorilor şi cum trebuie selecţionaţi ei? Care trebuie
să fie limitele puterilor conducătorilor?
Vom aborda aici problema limitării puterilor celor care conduc, având în vedere importanţa
şi actualitatea ei. Principiul fundamental aflat la baza organizării şi funcţionării aparatului de stat
în sistemele constituţionale occidentale (democratice), este principiul separaţiei celor trei puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească.

În acest punct, o scurtă incursiune în istorie este lămuritoare, deşi poate polemică.3 Celebra
teorie a fost elaborată cu mult după apariţia separaţiunii puterilor statului în fapt. Dacă autorii
acestei teorii nu au recunoscut faptul separării puterilor statului în epocile istorice anterioare,
aceasta nu anulează existenţa sa, şi se explică prin factori conjuncturali. În acest sens, trebuie să
avem în vedere momentul istoric în care ei au trăit, precum şi scopurile politice pe care le-au
urmărit. Într-adevăr, teoria separaţiunii puterilor în stat a fost elaborată în epoca de apogeu a
absolutismului de tip feudal şi a fost promovată cu scopul de a pune în lumină lipsa de suport
legitim a acelei organizări statale. Ea nu viza cercetarea rădăcinilor istorice ale separaţiunii
puterilor statului, ci, pur şi simplu, înlăturarea regimului absolutist şi instaurarea unui regim
democratic, prin reformarea radicală a sistemului statal al epocii.

De aceea, o cercetare istorică a acestui fenomen este utilă din mai multe puncte de vedere:
1. este singura în măsură să învedereze originea şi evoluţia procesului de separare a
puterilor statului, în cadrul căruia considerentele de ordin teoretic reprezintă numai un
moment, este adevărat, de maximă importanţă, dar totuşi numai un moment;
2. pentru corecta înţelegere a organizării şi funcţionării sistemelor statale din diverse epoci,
în cadrul unei evoluţii caracterizate prin continuitate şi discontinuitate;
3. printr-o asemenea abordare se poate pune în evidenţă, cu mai multă pregnanţă, faptul că
separaţiunea puterilor statului nu este legată, nemijlocit, de un anumit stadiu de
dezvoltare a societăţii, ci de regimul politic existent. Dovadă că separarea puterilor
statului nu s-a putut înfăptui în sistemele statale totalitare, indiferent de epoca istorică în
care au existat;
4. prin cercetarea istorică se mai poate demonstra că separarea puterilor statului nu s-a
putut realiza niciodată în formă pură, ci a avut limite şi a cunoscut inconsecvenţe,
decurgând atât din natura puterii statale, cât şi din diverşi factori conjuncturali;
5. în fine, numai printr-o abordare istorică se poate descuraja tendinţa de a se acredita ideea
că statul a fost descoperit de autorii teoriei separaţiunii puterilor statului.

Pe această linie de gândire, numai cu titlu de exemplu, vom prezenta pe scurt specificul pe care
3
Prelucrare după Molcuţ, Emil : Despre separaţiunea puterilor statului, în Revista de drept public, nr. 3 / IX (29),
2003, p. 1 – 5.

22
l-a prezentat separaţia puterilor statului în Republica romană.

În Republica romană, procesul separării puterilor statului a cunoscut o îndelungată evoluţie, căci
a început să prindă contur la sfârşitul secolului VI î.Ch., odată cu alungarea ultimului rege, şi a
ajuns la apogeu în secolele III – II î.Ch. Dacă în epoca regalităţii, funcţiile statului erau
exercitate în condiţiile confuziei de atribuţiuni, către sfârşitul republicii asistăm la o delimitare
tot mai clară între atribuţiunile care sunt proprii vieţii de stat. Într-adevăr, înainte de instaurarea
republicii, regele exercita cele mai importante atribuţiuni laice şi religioase. După instaurarea
republicii, însă, asistăm la o tendinţă tot mai evidentă de delimitare între activitatea legislativă,
cea administrativă şi cea judiciară. Această tendinţă şi-a găsit expresia, în faptul că cele trei
forme (funcţii) definitorii pentru viaţa statală, denumite mai târziu puteri ale statului, erau
exercitate de instituţii specializate, în conformitate cu principii şi norme distincte, astfel încât în
secolul III î.Ch. instituţiile statului roman se aflau într-un echilibru relativ stabil, pe fondul
delimitării dintre domeniul legislativ, domeniul administrativ (executiv) şi cel judiciar:

A. Activitatea legislativă era exercitată de către popor, cea administrativă de către

magistraţii învestiţi cu imperium merum şi cu potestas, pe când activitatea judiciară
era exercitată în domeniul privat de către magistraţii învestiţi cu imperium mixtum,
iar în domeniul penal revenea senatului şi adunării poporului. Delimitarea dintre
activităţile fundamentale pe care le desfăşurau instituţiile republicii romane era
consacrată prin dispoziţiile exprese şi riguroase ale legilor, prin hotărâri ale senatului şi
prin practica acelor instituţii. În acest cadru minuţios reglementat, sistemul instituţional
al republicii romane nu a evoluat în direcţia ierarhizării şi a birocratizării, ci în direcţia
unui echilibru dinamic, realizat prin cenzura reciprocă. Instituţiile din cele trei domenii
de activitate îşi exercitau competenţele într-un sistem elastic şi mobil, care presupunea
nu numai îndeplinirea atribuţiilor proprii, ci şi supravegherea modului în care celelalte
instituţii îşi exercitau atribuţiile lor.

B. Atribuţiile de legiferare reveneau poporului roman, care le exercita în epoca

republicii prin cele patru adunări: comitia curiata, comitia centuriata, concilium
plebis şi comitia tributa. În concepţia romanilor din epoca veche, legea este ceea ce
poporul decide şi hotărăşte (quad populus romanus iubet atque constituit). Totodată,
legea romană este imuabilă căci nu poate fi nici modificată, nici abrogată. Aşadar,
activitatea de legiferare este apanajul adunărilor poporului, iar celelalte instituţii nu se
puteau implica în acest domeniu. O asemenea concepţie şi o asemenea practică,
încetăţenite la începutul republicii, pe când predomina economia naturală, s-au dovedit
anacronice către sfârşitul republicii, când s-a declanşat o adevărată revoluţie economică.
Cu toate acestea, romanii nu au abandonat, în sens formal, vechile concepţii, ci le-au
adaptat la noile realităţi, de aşa manieră încât procesul reglementării juridice a putut fi
influenţat şi de alţi factori, cum sunt cercetarea ştiinţifică a juristconsulţilor şi activitatea
judiciară a pretorilor. Pe această cale, în aparenţă, poporul şi-a păstrat prerogativa de
legiuitor unic, dar în realitate, vechile reglementări cuprinse în legi au fost adaptate la
noile realităţi, prin activitatea creatoare a juristconsulţilor şi prin mijloacele procedurale
introduse de pretori. Felul în care a evoluat, în Republica romană, activitatea de
legiferare, atestă faptul că ea a fost, la origine, atributul exclusiv al poporului, dar
ulterior s-a resimţit şi de influenţa altor instituţii, care nu aveau atribuţii în materie, dar
puteau influenţa procesul reglementării juridice prin mijloace indirecte, în cadrul elastic

23
 al sistemului juridico-instituţional. Spre exemplu, faţă de faptul că legiferarea era
monopolul poporului, comentatorii spuneau, pe baza unui text roman, că pretorul nu
poate crea drept (Praetor jus facere non potest – după Gaius, 3.32). Pe de altă parte,
potrivit unui text autentic roman, dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil (Nam
et ipsum jus honorarium viva vox est juris civilis – Marcianus, D. 1.1.8). Cele două texte
se contrazic numai în aparenţă, pentru că în realitate afirmaţia că pretorul nu poate crea
drept trebuie înţeleasă în sensul că el nu poate crea drept civil, întrucât dreptul civil este
creaţia poporului şi se exprimă numai în forma legii. Totuşi, pretorul poate influenţa linia
de evoluţie a dreptului civil, prin utilizarea unor mijloace procedurale (adiuvandi, vel
supplendi, vel corrigendi iuris civilis gratia – D.1.1.7.1).

C. Activitatea administrativă era exercitată de către senat şi de către acei magistraţi

care erau învestiţi cu atribuţii administrative. Prin atribuţiunile sale, care ţineau în
principal de domeniul administrativ, ca şi prin autoritatea sa morală, senatul asigura
echilibrul întregului sistem instituţional. Într-adevăr, senatul coordona relaţiile externe
ale statului, organiza provinciile, administra finanţele, supraveghea respectarea
moravurilor şi a normelor religioase de către popor. Faţă de faptul că atribuţiile sale erau
exercitate la nivelul întregului imperiu roman, senatul era, în sistemul de atunci,
organismul central al administraţiei statului. Pe lângă atribuţiunile sale în domeniul
administrativ, senatul exercita şi unele atribuţiuni în domeniul legislativ şi în cel judiciar.
Astfel, cu toate că nu putea hotărî cu putere de lege, senatul influenţa, totuşi, procesul de
legiferare, prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai după ce erau
ratificate de senat. De asemenea, prin dispoziţiile legii Calpurnia, senatul a dobândit şi
dreptul de a-i judeca pe guvernatorii care primeau donaţii de la supuşii lor. Este
important de reţinut că nici senatul, în ciuda autorităţii pe care o avea, nu scăpa
controlului altor factori instituţionali. Avem în vedere faptul că, la origine, senatorii erau
numiţi şi revocaţi de către consuli, iar mai târziu aceste atribuţiuni au trecut asupra
cenzorilor. Cenzorii aveau această putere asupra senatorilor, cu toate că îşi desfăşurau
activitatea de supraveghere a respectării tradiţiilor şi moravurilor poporului roman sub
autoritatea senatului. Magistraţii care îşi exercitau competenţa în domeniul adminstrativ
erau clasificaţi în două categorii: unii se bucurau de imperium mixtum iar alţii de
potestas. De imperium mixtum se bucurau consulii şi dictatorii, iar de potestas se
bucurau tribunii plebei, cenzorii, questorii şi edilii curuli. Iniţial, consulii au exercitat
toate atribuţiile laice ale foştilor regi, bucurându-se de o competenţă generală, dar, cu
timpul, cele mai multe dintre puterile lor, în special cele de ordin judiciar, au fost
preluate de alte magistraturi, pe măsura apariţiei lor. Aşa se face că rolul consulilor în
sistemul instituţiilor republicii a evoluat în direcţia delimitării atribuţiilor administrative
de cele judiciare. În provincii, atribuţiunile administrative erau exercitate de către
guvernatori, numiţi din rândurile foştilor consului şi foştilor pretori, iar în colonii şi în
municipii de către magistraţii municipali, căci oraşele din provincii erau mici efigii ale
poporului roman.

D. Activitatea judiciară din epoca republicii a dobândit o identitate atât de pronunţată

încât nu a avut precedent în antichitate şi nu are corespondent în epoca modernă şi
contemporană. De altfel, jurisdicţia s-a bucurat la romani de un asemenea prestigiu,
încât şi-a pus amprenta asupra întregii vieţi spirituale. Astfel, în domeniul privat,
jurisdicţia era de două feluri: iurisdictio contentiosa şi iurisdictio voluntaria sau

24
 gratiosa. Jurisdicţia contencioasă desemna dreptul magistraţilor judiciari de a organiza
procese în care interesele părţilor erau opuse, iar jurisdicţia graţioasă desemna dreptul
de a organiza procese în care interesele părţilor erau convergente. La origine, jurisdicţia ,
sub ambele forme, a revenit consulilor. Ulterior, pe măsura evoluţiei sistemului
instituţional, cele mai importante atribuţiuni jurisdicţionale au fost preluate de către
pretorii urbani şi peregrini şi de edilii curuli. În Italia, procesele erau organizate de
reprezentanţii pretorilor urbani şi de magistraţii municipali, iar în provincii, de
guvernatori şi de magistraţii municipali. Jurisdicţia era distribuită de aşa manieră încât
părţile îşi puteau valorifica nu numai drepturile consacrate de legi, ci şi toate pretenţiile
legitime pe care le formulau. În acest sens, pretorul şi-a îndeplinit rolul creator, deoarece
ori de câte ori constata că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, îi dădea posibilitatea
să-şi valorifice aceste pretenţii pe cale judiciară, chiar dacă nu erau prevăzute în legi.
Astfel a extins pretorul sfera de reglementare juridică pe cale procedurală. Avem în
vedere faptul că orice pretenţie valorificată pe cale judiciară devine drept subiectiv de-
sine-stătător. Acest sistem de înfăptuire a justiţiei se caracterizează prin desăvârşita
protecţie a tuturor drepturilor consacrate prin textele de legi şi, totodată, prin satisfacerea
tuturor cerinţelor echităţii. De aceea, la romani, legea a dat expresie caracterului static al
dreptului, iar activitatea creatoare a pretorului a exprimat caracterul său dinamic. Tot de
aceea se afirmă, cu deplină îndreptăţire, că dreptul privat roman a evoluat pe cale
procedurală. Relaţia dialectică dintre activitatea judiciară şi cea legislativă exprimă, încă
o dată, dinamica sistemului instituţional roman, caracterizat, simultan şi în aceeaşi
măsură, atât prin delimitare cât şi prin interacţiune. Totodată, în virtutea lui imperium
mixtum, pretorul exercita şi controlul actelor cu caracter individual, inclusiv asupra
actelor administrative. În acest scop, pretorul nu organiza un proces, ci utiliza anumite
procedee administrative, în primul rând restitutio in integrum. Acesta este procedeul
administrativ prin care pretorul desfiinţa actul juridic păgubitor pentru reclamant, astfel
încât părţile erau repuse în situaţia pe care o avuseseră înainte de încheierea acelui act
păgubitor. Aşadar, prin restitutio in integrum nu puteau fi desfiinţate legi, ci numai acte
cu caracter individual (în aplicarea legii). În domeniul dreptului penal, la începutul
republicii, jurisdicţia a fost exercitată de către consuli, care puteau judeca orice procese
şi puteau pronunţa orice pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea. Pentru cazurile în care
consulii pronunţau pedeapsa cu moartea, a fost introdusă procedura apelului
(provocatio), conform căreia cel condamnat avea dreptul să ceară rejudecarea procesului
de către popor (D.1.2.2.16). În procesele care nu erau supuse procedurii apelului,
consulii exercitau o competenţă deplină. Către sfârşitul republicii, senatul a dobândit
dreptul de a judeca anumite procese penale, iar sentinţele pronunţate de către senat nu
erau supuse apelului. Pe această cale, atribuţiunile jurisdicţionale ale poporului au fost
limitate. Prin urmare, în domeniul penal, activitatea magistraţilor era controlată de către
popor, iar unele procese erau judecate chiar de către senat. Spre deosebire de procedura
civilă, care a rămas un model pentru sistemele procesuale de mai târziu, procedura
penală nu a avut reguli foarte precise.

E. Concluzii:
1. Faptul separaţiunii puterilor statului în Republica romană este atestat de fizionomia
sistemului instituţional, care a evoluat în direcţia delimitării competenţelor.
2. Delimitarea dintre atribuţiunile instituţiilor statului a fost consacrată prin normele
dreptului public, prin ştiinţa dreptului şi prin practica îndelungată şi constantă a acelor

25
 instituţii.
3. Faptul separaţiunii puterilor statului şi-a găsit expresia în concepte, categorii şi principii
juridice de-sine-stătătoare. Multe dintre ele au fost preluate şi în epoca modernă.
4. Separaţiunea puterilor statului nu s-a realizat printr-o delimitare mecanică a
atribuţiunilor, ci printr-un sistem elastic şi dinamic, întemeiat pe cenzura reciprocă.
5. Separaţiunea puterilor statului s-a realizat în mod natural şi a fost o componentă organică
a democraţiei romane din epoca republicii.
6. Romanii au avut reprezentarea ideii de separaţiune a puterilor statului, aşa cum rezultă
din terminologia pe care au utilizat-o şi din principiile pe care le-au formulat, dar,
neavând mania teoretizării, nu au teoretizat această reprezentare.
7. Nu trebuie totuşi pierdut din vedere faptul că regimul politic în Imperiul Roman a fost în
permanenţă totalitar, autocrat şi nu democratic. Tocmai de aceea separaţiunea puterilor
era una funcţională, de specializare a puterilor, şi nu una reală, aşa cum o întâlnim în
societăţile democratice contemporane: factorul totalitar, unificator, era reprezentat de
elitele societăţii (stăpânii de sclavi, Senatul, împăratul şi puterea militară). O asemenea
situaţie s-a întâlnit şi în perioada comunismului, când factorul unificator, totalitar, era
conducerea exercitată de către partidul unic.

În societăţile democratice contemporane (monarhii constituţionale sau republici), fiecare

dintre puterile statului este învestită cu anumite prerogative, nici una dintre puteri neavând
îngăduinţa şi nici posibilitatea de a uzurpa atribuţiile celorlalte. Nu este mai puţin adevărat că între
organismele care exercită în mod exclusiv prerogativele unui anumit tip de putere, există o
întrepătrundere funcţională şi chiar o colaborare, menite să asigure armonia procesului de
conducere socială şi împiedicarea abuzului unei puteri faţă de altă putere. La baza principiului
separaţiei puterilor se se află ceea ce în doctrină se numeşte „checks and balances”,4 formulă care
constă într-un mecanism de verificare reciprocă între puteri şi în asigurarea unui echilibru
funcţional între ele.
De altfel, viaţa socială în statele occidentale se bazează în general pe ideea de echilibru:
între puterile politice; între patronat şi sindicate; între sectorul public şi cel privat; între stat şi
biserică; între cerere şi consum; între autoritatea publică şi drepturile omului; între clasele sociale,
etc. Evident, echilibrul social nu înseamnă neapărat şi automat armonie socială, conflictele sociale,
politice, etnice, profesionale, etc. nefiind excluse. Societăţile democratice occidentale deţin însă
sistemul de pârghii pentru a controla şi rezolva asemenea conflicte, factorii implicaţi reuşind să
ajungă de fiecare dată la un compromis acceptabil pentru toate părţile.
Raţiunea care stă la baza necesităţii asigurării echilibrului social general este împiedicarea
manifestării hegemoniei unei puteri constituţionale, a unui partid, a unui sindicat sau a unei clase

4
Ionescu, Cristian, 2004, p.55.

26
sociale în detrimentul altora, dar şi evitarea încălcării ordinii constituţionale stabilită prin voinţa
neviciată a Naţiunii. Pentru păstrarea acestui echilibru, societatea a creat diferite mecanisme de
reglare a potenţialelor dezechilibre. Aceste mecanisme sunt de o mare diversitate, cuprinzînd
pârghii constituţionale, norme juridice, instrumente educaţionale ş.a. toate aceste mecanisme
putând fi studiate cu mult folos şi dintr-o perspectivă sociologică.
Într-un îndelungat proces, motivaţia şi instrumentele de asigurare a echilibrului social s-au
imprimat în conştiinţa socială, în comportamentul individual şi colectiv, la toate nivelurile, fiind
reprezentative pentru gradul de conştiinţă civică şi cultură politică ale unei comunităţi sau grup
social, ale unui individ.
Deoarece însă politica este o problemă de impunere şi satisfacere a intereselor unor grupuri
conducătoare, şi datorită tendinţei naturale ca cei care au puterea să abuzeze de ea, conform
binecunoscutului principiu al Lordului Acton („Puterea tinde să corupă şi puterea absolută
corupe în mod absolut. Oamenii mari sunt aproape întotdeauna răi, chiar şi atunci cînd ei
exercită o influenţă şi nu au nici o împuternicire”), fiind deci prezumată inevitabilitatea impusului
spre abuz al autorităţilor, s-a pus problema cum poate fi limitată puterea şi astfel preveni abuzul în
exercitarea ei. Tot Lordul Acton a mai afirmat: „Limitarea este esenţială pentru autoritate. O
cârmuire este legitimă numai dacă este limitată în chip real”, indiferent dacă ea momentan ne
apare ca „bună” sau acţionând în direcţia „justă”, am adăuga noi. Astfel, se cristalizează ideea că
puterea politică trebuie să fie întotdeauna dispersată, nu concentrată, adică să existe mai multe
centre de putere (poliarhie, policentrism) şi nu unul singur (hegemonie). Societatea trebuie să fie
deci pluralistă şi nu monolitică, prin pluralism neînţelegându-se doar existenţa mai multor partide,
care să concureze liber pentru putere, ci şi:
a. existenţa unei diversităţi de forţe politice active, de opinii şi preferinţe, de foruri de
afirmare şi promovare a acestora, precum şi a unei diversităţi de mecanisme prin
care se iau decizii şi se modelează societatea; şi:
b. dispersarea puterii autorităţilor:
• între mai multe instituţii şi mai mulţi lideri în exercitarea aceleiaşi puteri
(legislativă, executivă, judecătorească);
• între organe centrale şi organe locale;
• între autorităţi şi instituţii guvernamentale şi organizaţii non-
guvernamentale;

27
 • între cei ce exercită temporar puterea şi cei ce o critică sau contestă, prin
admiterea rolului criticii, al opoziţiei şi contestării politice, al protestului
popular, etc.;
• admiterea influenţei unor „cîini de pază” ai democraţiei (watchdogs)5,
cum ar fi mass-media, ONG-urile, asociaţiile cetăţeneşti, etc.;
• negocierea soluţiilor, compromisul (adoptarea soluţiei „răului cel mai
mic”), cooperarea, amendarea permanentă a politicilor, adaptarea şi
armonizarea lor conform rezultantei intereselor exprimate şi promovate
de diferite grupuri, etc.
De aici decurg principalele trăsături ale democraţiei moderne:
- constituţionalismul;
- divizarea puterilor (legislativă, executivă şi judecătorească), însoţită de supravegherea,
echilibrul şi controlul lor reciproc;
- descentralizarea şi deconcentrarea, apropierea procesului decizional şi executiv de
comunitatea locală, de cetăţean, de problemele lui;
- limitarea mandatelor liderilor şi reprezentanţilor politici;
- libertatea opoziţiei, protestului şi contestării politice, etc.
Aceste principii au fost pentru prima dată incluse în mod strălucit, sistematic şi
cuprinzător în Constituţia Statelor Unite ale Americii, prima constituţie scrisă a unui stat
modern, adoptată la 17 septembrie 1787.
Din aceste principii, în practică s-au cristalizat 9 (nouă) forme de manifestare a separaţiunii
puterilor în stat:
1. între puterile statului (legislativă, executivă şi judecătorească);
2. între mai multe instituţii concurente, în cadrul aceleiaşi puteri (autorităţi), cum ar fi două
camere parlamentare în cadrul puterii legislative, între preşedinte şi primul ministru în
cadrul puterii executive, mai multe trepte jurisdicţionale în cadrul puterii judecătoreşti,
etc.;
3. între autorităţile centrale şi cele locale;
4. între Putere şi Opoziţie;
5. între puterea politică şi societatea civilă;
6. între Monarhie şi Guvern;
5
Iliescu, Adrian Paul, 2002, p. 39.

28
 7. între Stat şi Biserică;
8. între cele trei puteri tradiţionale şi instituţiile independente: Curtea de Conturi, Curtea
Constituţională, Avocatul Poporului, Consiliul Superior al Magistraturii;
9. la nivelul Uniunii Europene, între Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul
European şi Curtea Europeană de Justiţie.
Principalele forme de separaţiune a puterilor vor fi tratate mai detaliat în capitolele
următoare.

CAPITOLUL 2.

REGLEMENTAREA PRINCIPIULUI SEPARAŢIUNII

PUTERILOR ÎN ROMÂNIA

2.1. Sediul materiei

Sediul principal al materiei îl constituie prevederile Constituţiei României, modificată şi

adoptată prin referendum în octombrie 2003.
Principiul este prevăzut chiar în Articolul 1 aliniatul (4) şi este formulat astfel: „Statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi
judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
De asemenea, există prevederi care reglementează mai în detaliu acest principiu
constituţional, în legile organice de organizare şi funcţionare a diferitelor autorităţi şi instituţii
aparţinând celor trei puteri.

2.2. Exemple de reglementare a separaţiei, colaborării, echilibrului şi controlui

reciproc între puterile statului în România

1. Promulgarea legilor votate şi adoptate de către Parlament, de către Preşedintele României;

2. Preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice şi exercită funcţia de
mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate;
3. Acordarea de amnistii şi graţieri individuale de către Preşedintele României, la propunerea
ministrului justiţiei;

29
4. Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament;
5. Preşedintele poate, în anumite condiţii, să dizolve Parlamentul;
6. Exercitarea funcţiei executive de către preşedinte (din partea Administraţiei Prezidenţiale)
şi primul ministru (din partea Guvernului); preşedintele poate participa la şedinţele de
Guvern, iar la şedinţele la care participă, le şi prezidează;
7. Exercitarea şi de către Guvern a funcţiei de legiferare, în timpul vacanţei parlamentare, pe
baza unei legi de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe şi sub rezerva aprobării
acestor ordonanţe de către Parlament;
8. Înfăptuirea politicii externe atât de către Guvern (prin Ministerul Afacerilor Externe,
Ministerul Integrării Europene, Primul Ministru, plus diplomaţia economică, comercială,
militară, culturală, sportivă) cât şi de Preşedintele României (numeşte şi recheamă
reprezentanţii diplomatici, încheie tratate internaţionale care trebuie ratificate de către
Parlament, etc.) şi chiar de către Parlament însuşi (diplomaţia parlamentară – grupurile de
prietenie, etc.);
9. Cooperarea între Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei (Direcţia
Penitenciarelor), Parchete, notariate, executori judecătoreşti, experţi independenţi şi
instanţele de judecată în înfăptuirea actului de justiţie;
10. Existenţa mai multor trepte jurisdicţionale în înfăptuirea justiţiei (judecătorii locale,
tribunale judeţene, curţi de apel teritoriale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);
11. Existenţa şi funcţionarea unor organisme mixte, formate din reprezentanţi ai autorităţilor şi
ai societăţii civile (exemplu: CES - Consiliul Economic şi Social; CNFPA – Consiliul
Naţional de Formare Profesională a Adulţilor, organe tripartite Guvern-Patronate-
Sindicate);
12. Partajarea competenţelor între autorităţile centrale şi cele locale, în baza principiilor
proporţionalităţii şi subsidiarităţii;
13. Implicarea tot mai profundă, colaborarea tot mai intensă şi chiar partajarea între autorităţile
şi instituţiile statului şi societăţile civile, societăţile comerciale, organizaţiile non-
guvernamentale şi comunităţile locale a prerogativelor în domenii principale altă dată
aflate exclusiv în domeniul de competenţă a statului:
• Siguranţa naţională: firmele de pază şi protecţie, firmele de detectivi;
• Înfăptuirea justiţiei: notariate publice, experţi, executori judecătoreşti, avocaţi;

30
 • Diplomaţia: organizaţiile non-guvernamentale, marile societăţi comerciale,
comunităţile locale, ansamblurile artistice, loturile sportive, mass-media.
14. Controlul efectuat de autorităţile şi instituţiile independente (Consiliul Suprem de Apărare
a Ţării, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii,
Curtea de Conturi) în domeniile lor de competenţă;
15. Creşterea autonomiei organelor colective locale alese (Consilii locale, Consilii judeţene),
descentralizarea administrativă şi deconcentrarea instituţională;
16. Separaţiunea între Stat şi Biserică (a se vedea mai multe despre acest subiect în cap. 5.2).

31
 CAPITOLUL 3.

ANALIZĂ COMPARATIVĂ: FRANŢA, MAREA BRITANIE ŞI

STATELE UNITE ALE AMERICII

3.1. Franţa

Instituţia prezidenţială ocupă un loc important în sistemul instituţiilor politice ale Franţei.
Cu privire la desemnarea preşedintelui republicii, după modificarea constituţională din 1962
aceasta se face în mod direct de către întreaga populaţie. Reforma din 1962 a dat un surplus de
autoritate instituţiei prezidenţiale, stabilind că preşedintele republicii este ales pe o perioadă de 7
ani prin sufragiu universal direct.
În principiu preşedintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele comise
în timpul exerciţiului funcţiilor sale. Răspunderea preşedintelui pentru înaltă trădare este de
competenţa unei Înalte Curţi, care se compune din 12 persoane. Procedura în faţa Înaltei Curţi este
declanşată printr-o sesizare, printr-o rezoluţie care este votată de fiecare Cameră cu majoritate
absolută.
Înalta Curte este asistată de o comisie de instrucţie compusă din 5 membrii ai Curţii de
Casaţie, care procedează la un prim examen al dosarului. Faptul că instrucţia este încredinţată unei
asemenea comisii demonstrează dorinţa de a jurisdicţionaliza procedura.
Există un număr de puteri ale preşedintelui care sunt împărţite cu alte organe, situaţie
în care este necesară contrasemnarea de către parlament a unor acte ale preşedintelui.
În ceea ce priveşte puterile preşedintelui, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul
de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea preşedintelui şi a membrilor Consiliului
Constituţional, sesizarea Consiliului Constituţional.
Printre atribuţiile preşedintelui în raporturile acestuia cu Guvernul se numără şi
semnarea ordonanţelor şi decretelor acestuia, precum şi numirea unor înalţi funcţionari.

32
 Faţă de Parlament, atribuţiile preşedintelui privesc intervenţia în procedura legislativă,
preşedintele putând să intervină în ceea ce priveşte retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de
către Consiliul de miniştrii. De asemenea, în relaţiile cu puterea legislativă, preşedintele poate
dizolva Adunarea Naţională, ceea ce constituie una din atribuţiile sale cele mai importante, pe care
o poate realiza fără contrasemnarea primului ministru; există însă şi situaţii când dizolvarea este
imposibilă, de pildă atunci când se aplică prevederile art.16.
Tot privitor la relaţiile preşedintelui cu puterea legislativă putem menţiona dreptul acestuia
de a adresa mesaje, de a cere a doua dezbatere a unei legi (aşa numitul „drept de veto suspensiv”),
dar această atribuţie este supusă contrasemnării; reunirea Congresului în cadrul procedurii de
revizuire; deschiderea şi închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.
În sfârşit, în ce priveşte justiţia, preşedintele dispune de dreptul de graţiere şi este
preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
În afara atribuţiilor menţionate, mai pot fi citate : iniţiativa revizuirii Constituţiei,
sesizarea Consiliului Constituţional şi exercitarea unor înalte funcţii onorifice, ca protector al
Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.
Aşa cum s-a arătat al punctul precedent, puterea executivă în Franţa aparţine
Preşedintelui Republicii şi Guvernului, ceea ce a determinat o serie de comentatori politici să
considere executivul francez ca fiind un executiv „bicefal”.
Un aspect asupra căruia trebuie să ne oprim îl reprezintă puterile excepţionale ale
Guvernului. Acestea apar, în mod firesc, în cazul stării de asediu sau al stării de urgenţă.
Dar există, de asemenea, şi sistemul ordonanţelor, care permite Parlamentului să abiliteze
Guvernul pentru a emite anumite reglementări cu caracter normativ. Aceste ordonanţe sunt
subordonate unor reguli de fond şi anume: să aibă în vedere executarea programului
guvernamental; să nu aibă o durată nelimitată şi să nu aducă atingere valorilor constituţionale.
Totodată, ordonanţele sunt subordonate unor reguli de control, în sensul că va exista un
control efectuat de Consiliul Constituţional asupra legii de abilitare, precum şi de Consiliul de Stat
căruia ordonanţele, ca acte administrative, îi pot fi deferite în timp de două luni de la publicarea
lor, cu excepţia cazului în care Parlamentul le-a ratificat. Ordonanţele intră în vigoare imediat, dar
Guvernul trebuie - sub sancţiunea caducităţii- să ceară ratificarea lor de către Parlament într-un
termen fixat de legea de abilitare.
Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe căi, asigurarea
posibilităţii de informare fiind o condiţie esenţială a controlului. Astfel, trebuie menţionate aici, ca

33
şi în alte parlamente întrebările şi interpelările adresate Guvernului; de asemenea declaraţiile
asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de anchetă înfiinţate de Parlament, precum şi
controlul efectuat de parlamentari asupra înfăptuirii politicii europene.

3.2. Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii

Sursele gîndirii politice a coloniştilor sosiţi pe Noul Continent se consideră că au fost:

1. gîndirea politică a clasicilor (James Harrington, John Locke, Montesquieu) ;
2. dreptul (public) englez;
3. documentele corporaţiilor comerciale ale celor 13 colonii de pe coasta de est;
4. experienţa politică dobîndită în urma celor două revoluţii din Anglia (1640-1649 şi 1688),
cînd puterile Coroanei au fost limitate de burghezie;
5. preceptele Bisericii puritane.

1. Gîndirea politică a clasicilor (James Harrington, John Locke, Montesquieu)

James Harrington (1611 – 1677) a fost un scriitor politic englez, autor al unei lucrări de
literatură utopică (Commonwealth of Oceana - 1656) ce a avut un impact major asupra coloniştilor
anglo-saxoni din America de Nord, deoarece prezintă organizarea politică impecabilă a unui ţinut
îndepărtat, cu lideri politici şi funcţionari statali localnici, fără să aibă nevoie de ajutorul
“metropolei”. Aluzia la posibilitatea auto-administrării Americii de Nord de către coloniştii înşişi,
fără ajutorul englezilor, este străvezie şi inspiratoare pentru colonişti.
John Locke susţine în lucrarea sa "Two Treatises of Government" (1690) că monarhia
absolutistă nu se legitimează în nici un fel. Ordinea politică nu se poate sprijini, în opinia lui
Locke, decât pe o stare care prevede drepturi şi libertăţi cu totul egale, limitate de respectarea
celorlalţi oameni şi necesitatea unei convieţuiri paşnice. Oamenii nu se adună într-un stat decât
pentru a-şi asigura proprietăţile, susţine Locke.
Competenţele autorităţii statale sunt limitate, prin urmare, mijloacele folosite de aceasta
trebuie şi ele să fie la fel. Puterea trebuie să fie separată în legislativ (Parlamentul), executiv şi
putere federativă, în a cărei sarcină cade securitatea externă. Ultimele două puteri se află în
mâinile monarhului şi ale guvernului său, dar întreaga putere depinde de acordul dat de cetăţenii
statului. O conducere care nu respectă dreptul la integritate a persoanei şi a proprietăţii este
considerată tiranie, oamenii trebuind să îi opună rezistenţă.

34
 În materie de politică religioasă, Locke este liberal şi consideră că în stat nu trebuie să
existe vreo religie dominantă, ci trebuie sa fie protejată libertatea cultului fiecăruia.
Influenţa lui John Locke asupra filosofiei politice a secolelor de după el a fost enormă.
Ideile sale despre limitarea şi controlarea puterii, despre răspunderea autorităţilor faţă de popor,
despre importanţa proprietăţii private l-au transformat pe Locke în antemergătorul democraţiei
liberale, chiar dacă acest concept era cu totul necunoscut în epoca sa.
Desigur însă că mintea cea mai luminată, care a influenţat decisiv teoria şi practica
politico-juridică din sec. XVIII a fost Charles de Secondat, baron de La Brede et de
Montesquieu. Opera sa principală este lucrarea de filosofie statală şi culturală "De l'Esprit des
lois", în care a dezvoltat o teorie antropologico-sociologico-istorică care descria cele trei forme
statale - republica (democraţie), monarhia şi despotismul: în vreme ce republica şi monarhia se
sprijină pe o bază legală, despotismul (tirania) nu este menţinută decât prin teroare, depinzând de
obiceiuri (şi nu de legi).
Din toate acestea, Montesquieu derivă şi cererea ca separaţia puterilor să fie considerat
principiul de bază pe care să fie constituit statul, pentru că doar aceasta poate evita manifestările
despotice; el a elaborat această teorie pe baza principiilor şi normelor constituţionale engleze. În
această formulare, ea a devenit unul dintre factorii cei mai importanţi pe a cărui bază au fost create
constituţiile din America de Nord (1776–1787) şi toate celelalte constituţii ulterioare care
prevedeau separaţia puterilor.

2. Dreptul (public) englez

Are o lungă tradiţie democratică, a extensiei şi protecţiei reale a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti individuale şi comunitare, a descentralizării reale şi autoadministrării, începând cu
Magna Charta Libertatum (1215), The Petition of Right (1628), Habeas Corpus Act (1679), Bill
of Rights (1689), etc.; un exemplu este procedura impeachment-ului6 prin care în SUA se pot pune
sub acuzare înalţii demnitari, este preluată din dreptul cutumiar britanic, unde astăzi este înfăptuită
de Camera Comunelor şi Camera Lorzilor, fiind o prerogativă iniţială a regelui: acesta îşi putea
astfel desemna în mod exclusiv, fără amestecul Parlamentului, consilierii favoriţi. În Constituţia
SUA o întâlnim sub forma prerogativei Preşedintelui de a-şi numi secretarii (miniştrii) fără nici o
condiţie prealabilă.

6
Ionescu, Cristian, 2004, p. 423 – 424.

35
 Este important de menţionat aici că Marea Britanie nu are şi nu a avut niciodată o
Constituţie scrisă, ci doar un set de principii constituţionale recunoscute unanim, multă
bună-credinţă şi mult bun-simţ în interpretarea şi aplicarea lor.7
Reamintim că prima Constituţie scrisă a fost aceea a Statelor Unite ale Americii,
adoptată la 17 septembrie 1787.

3. Documentele corporaţiilor comerciale ale celor 13 colonii de pe coasta de est

Prin aceasta, ele primeau din partea regelui (reginei) Angliei scrisori de împuternicire şi
împroprietărire « a plantatorilor şi aventurierilor » cu terenuri în Lumea Nouă (patente regale); iată
un fragment dintr-o asemenea patentă regală, atribuită de Regele James plantatorilor şi
aventurierilor pentru prima colonie engleză din cele 13 de pe Coasta de Est a Americii, şi
anume Virginia, în 12 martie 1612, inclusiv pentru „propagarea religiei creştine şi aducerea
barbarilor băştinaşi la civilizaţie...”, după cum se poate citi mai jos:

The Third Virginia Charter

March 12, 1612

(excerpt)

James, by the grace of God [King of England, Scotland, France and Ireland, Defender of the Faith;] to
all to whom [these presents shall come,] greeting. Whereas at the humble suite of divers and sundry
our lovinge subjects, as well adventurers as planters of the First Colonie in Virginia, and for the
propagacion of Christian religion and reclayminge of people barbarous to civilitie and humanitie, we
have by our lettres patent bearing date at Westminster the three and twentieth daie of May in the
seaventh yeare of our raigne of England, France and Ireland, and the twoe and fortieth of Scotland,
given and grannted unto them, that they and all suche and soe manie of our loving subjects as shold
from time to time for ever after be joyned with them as planters or adventurers in the said plantacion,
and their succes-sors for ever, shold be one body politique incorporated by the name of The Treasorer
and Planters of the Cittie of London for the First Colonie in Virginia…

7
Fără a dori să facem vreo comparaţie, amintim că în perioada 1800 – 2009, pe teritoriul actual al României au fost
edictate şi aplicate un număr de 12 Constituţii, regulamente sau legi cu caracter constituţional : Constituţiile din 1802-
1804, 1822, Regulamentele Organice din 1831-1832, Constituţiile din 1866 (modificată în 1881), 1923, 1938, 1948,
1952, 1965, Comunicatul Frontului Salvării Naţionale din 1989, Constituţia din 1991 (modificată în 2003) şi a cărei
modificare este iminentă după aderarea la UE în 2007 şi adoptarea Tratatului de la Lisabona în perioada următoare.

36
 Este evident că asemenea documente de împuternicire şi împroprietărire au dat coloniştilor
curaj, legitimitate şi forţă economică, deschizându-le calea spre declararea independenţei faţă de
metropolă.

4. Experienţa politică dobîndită în urma celor două revoluţii din Anglia (1640-1649 şi
1688)
Urmare acestor revoluţii, puterile Coroanei au fost limitate de burghezie, monarhia fiind
abolită pentru o perioadă, iar regele Carol I Stuart fiind chiar executat în 1649; restauraţia s-a
produs apoi între 1660 şi 1668; tot atunci revoluţionarii (burghezia, noua nobilime, ţăranii, etc.)
au experimentat noi metode de organizare socială şi au căpătat convingerea că nu monarhul acordă
legitimitate actului de conducere, ci poporul; înfrângeri şi victorii în bătălii, toate utile în practica
politico-socială şi militară din Lumea Nouă.

5. Preceptele Bisericii puritane:

- Aderenţa la teologia calvinistă, care subliniază absoluta suveranitate a lui Dumnezeu.
- Recunoaşterea autorităţii supreme a Bibliei.
- Crezul în importanţa predicării Cuvântului, ca mijloc de aducere a oamenilor la Christos.
- O atitudine militantă pentru obţinerea şi păstrarea purităţii Bisericii.
- Cultul pentru munca cinstită, văzută ca un mijloc de mântuire, împăcare cu Dumnezeu,
desăvârşire şi căpătare a vieţii veşnice în Rai, alături de Dumnezeu.
- O moralitate strictă şi dominatoare.
- O susţinere ferventă a libertăţii civile.
Şi aceasta deoarece conform concepţiei biblice, toţi oamenii sunt păcătoşi, deoarece toţi se
trag din sămânţa lui Adam şi din Eva, primii oameni, care au fost izgoniţi din Rai pentru păcatul
neascultării de Dumnezeu, Creatorul lor şi al tuturor celor văzute şi nevăzute. Ca atare, putem
afirma că Biblia operează cu principiul prezumţiei de vinovăţie, întărit prin episodul Turnului
Babel (Geneza 11 : 1 – 9): Pe vremea aceea,”Tot Pământul avea o singură limbă şi aceleaşi
cuvinte, şi toţi oamenii trăiau împreună.” La un moment dat, „Pornind ei spre răsărit, au dat
peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: „Haide să facem
cărămizi şi să le ardem bine în foc”. Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc
de var. Şi au mai zis: „Haide să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne

37
facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa Pământului”. Domnul S-a coborât să vadă
cetatea şi turnul pe care îl construiau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur
popor şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot
ce şi-au pus în gând. Haide să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai
înţeleagă vorba unii altora”. Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa Pământului; aşa că au
încetat să zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită Babel (adică încurcătură), căci acolo a
încurcat Domnul limba întregului Pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa
Pământului”. Şi aceasta pentru că a văzut că oamenii adunaţi laolaltă şi lăsaţi în voia lor plănuiesc
şi fac lucruri rele.
Observăm aici cum se aplică principiile generale ale psihologiei sociale a grupurilor
autonome, în care liderii nu sunt cei buni, ci cei răi, agresivi, cu idei rele dar cu putere de
convingere şi care reuşesc să-şi impună voinţa lor prin influenţarea celorlalţi, în a face lucruri rele,
neplăcute lui Dumnezeu. De aceea se consideră că grupurile umane trebuie influenţate prin
mijloace culturale şi legale şi ţinute sub control din interior şi din exterior (supradeterminare prin
diverse instituţii şi organisme), o altă exprimare a binecunoscutului adagiu latin „Divide et
Impera”.
Răspunsul nu trebuie dat la întrebarea „dacă” vor face lucruri rele cînd sunt lăsaţi de capul
lor, ci „ce” şi „cînd” vor face, şi de aceea trebuie instituite mecanismele care să-i împiedice să
greşească, şi nu să ne mirăm când lucrurile se întâmplă.
Un asemenea mecanism este instituit prin aplicarea principiului separării şi controlului
reciproc al puterilor în stat.
Încă de la redactarea Constituţiei, s-a optat pentru forma de federaţie a statului de teama unei
centralizări excesive a statului american. Federalismul american este caracterizat prin autonomie
locală, descentralizare administrativă, iniţiativă populară şi desigur separaţiunea puterilor în stat.
De altfel, încă în Declaraţia drepturilor statului Virginia din iunie 1776 se putea citi că „puterea
legiuitoare şi puterea executivă trebuie să fie distincte şi separate de autoritatea judiciară”. Cele
trei puteri au fost repartizate Congresului (legislativul), Preşedintelui (executivul) şi Curţii
Supreme (puterea judecătorească). În timp, modelul iniţial echilibrat s-a distorsionat tot mai mult,
oferind tot mai multe putere Preşedintelui în detrimentul Congresului, rămânând pe umerii Curţii
Supreme de Justiţie a SUA să arbitreze între aceste puteri, aceasta făcând de multe ori operă de
interpretare, de creaţie juridică.

38
 CAPITOLUL 4.
FUNCŢIONALITATEA PRINCIPIULUI
SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN ROMÂNIA

4.1. O punere în temă

Practica ne arată că în România o reală separaţiune a puterilor este greu de realizat, mai
ales atunci când un partid, o alianţă sau o coaliţie, funcţionale, au majoritatea în ambele camere
ale Parlamentului, l-au dat şi pe preşedintele republicii (chiar dacă a fost ales direct de către
popor), iar primul ministru, numit de acelaşi preşedinte fost coleg de partid (alianţă, coaliţie), este
acum şi preşedintele partidului (alianţei, coaliţiei) aflate la guvernare, iar guvernul are sprijin
masiv în teritoriu prin cea mai mare parte a organelor locale (comunale, orăşeneşti, municipale,
judeţene) alese şi prin totalitatea instituţiilor deconcentrate, inclusiv cea a prefectului. Într-o
asemenea conjunctură favorabilă pentru guvernarea actuală din România (2004 – 2008 şi 2008 -
2012), cele mai importante surse de clivaje sunt orgoliile şi interesele personale şi/sau de grup,
după cum vom arăta mai departe, ceea ce dovedeşte încă o dată că puterea în România este
organizată mai mult în jurul persoanelor decât în cadrul unor instituţii puternice, stabile şi
funcţionale.
Astfel, în cele mai multe situaţii, autorităţile şi instituţiile reprezentând cele trei puteri se
află mai curând în dispută, îşi aduc grave acuzaţii reciproce, îşi depăşesc propriile atribuţii şi le
încalcă grav pe cele ale altor autorităţi, în special din cauza orgoliilor şi intereselor individuale sau
de grup.

4.2. Enumerarea disfuncţionalităţilor principiului separaţiei, echilibrului şi

controlului reciproc al puterilor în România

39
 Disfuncţionalităţile, care vor fi exemplificate mai departe, sunt foarte numeroase şi grave,
şi se referă la:
1. Încălcarea suveranităţii Parlamentului în materie legislativă, transformarea Guvernului
în principala autoritate legislativă şi a Parlamentului într-o anexă a acestuia, manifestată
prin adoptarea şi modificarea repetată a unui număr exagerat de mare de acte normative
(ordonanţe, ordonanţe de urgenţă) care urmează a intra în Parlament pentru dezbatere şi
adoptare (cu sau fără modificări) sau respingere, dar după ce au produs efecte foarte
importante;
2. (Auto)compromiterea Parlamentului prin mass-media pentru ineficienţă (lipsă de
activitate şi operativitate) în dezbaterea şi adoptarea legilor, incompetenţa
(necunoaşterea procesului legislativ, necunoaşterea legilor votate, lipsa de luărilor de
cuvânt la tribună), lipsa de educaţie (mod defectuos de comportament, adresare şi
exprimare, „aviatorismul politic”, preocupări nelalocul lor în sala de şedinţă) şi
incultura parlamentarilor (necunoaşterea limbilor străine şi a lucrului cu calculatorul,
necunoaşterea capitalelor ţărilor cu care au relaţii directe pe linie de diplomaţie
parlamentară, etc.), absenteism şi lipsă de activitate în teritoriu, risipa fondurilor publice
(consum exagerat de carburant, decontarea unui număr ireal de mare de zile de cazare pe
an, achiziţionarea de autoturisme de lux, rezolvarea sistematică a problemelor de
transport ale rudelor, etc.), corupţie, incorectitudine (votul multiplu, votul prin „nepoate”
neavenite – recentul caz al senatoarei Norica Nicolai – mai 2006), etc. în condiţiile
numărului mare de parlamentari, al paralelismului şi suprapunerii de atribuţii între cele
două camere (Senat şi Camera Deputaţilor);
3. Tensiuni permanente şi crescânde între liderii Executivului (preşedinte şi primul
ministru), cu implicaţii grave în cadrul celorlalte puteri (Parlament, Justiţie) precum şi în
spectrul politic, în general în societate;
4. Încălcarea gravă a independenţei justiţiei, efectuarea de presiuni asupra magistraţilor
pentru protejarea aliaţilor (cazul Tăriceanu – Patriciu din perioada 2005-2006, denumit
şi „afacerea Telefonul”) şi alimentarea suspiciunii de hărţuire a adversarilor politici din
opoziţie prin intermediul Parchetului sau justiţiei „aservite”, „obediente” (cazul Traian
Băsescu „Flota” în toată perioada 1995-2005, cazul Adrian Năstase „Mătuşa Tamara”,
„Casa de pe str. Zambaccian” în 2005-2006 etc.);

40
5. Lipsa de autonomie (decizională şi financiară) reală a instituţiilor şi comunităţilor la
nivel local generează foarte multe tensiuni, contestări şi conflicte între acestea şi
autorităţile centrale, generând tendinţe separatiste şi menţinînd un nivel foarte scăzut de
dezvoltare a infrastructurilor, a nivelului de trai şi civilizaţie al populaţiei;
6. Nivelul redus de dezvoltare şi participare al societăţii civile, al grupurilor (legitime) de
influenţă şi lobby ale patronilor, salariaţilor, minorităţilor, etc.
7. „Scurtcircuitarea” relaţiei dintre preşedintele Traian Băsescu şi primul-ministru Emil
Boc în sensul relaţiei de prietenie şi de conivenţă dintre ei (după decembrie 2008)
încalcă principiul separaţiunii puterilor în sensul că cei doi nu mai exercită în mod
concurenţial puterea executivă, ori ne aducem aminte cât de multe elemente interesante
au ieşit la iveală datorită raporturilor tensionate dintre preşedintele T. Băsescu şi fostul
prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu în perioada 2005 – 2008. Privite prin această
prismă, solicitările repetate ale lui T. Băsescu şi ale acoliţilor lui pentru schimbarea
Constituţiei în sensul creşterii prerogativelor prezidenţiale şi a-l face „preşedinte jucător”
nu sunt de bun augur pentru viaţa politică românească, eliminând concurenţa cu primul-
ministru şi instaurând o veritabilă dictatură prezidenţială.
8. Încălcarea principiului separaţiunii dintre Stat şi Biserică, demonstrată mai ales pe
exemplul Bisericii Ortodoxe, prin:
• Imensele proprietăţi funciare, de ordinul sutelor de mii de hectare (în special
suprafeţe împădurite) care au fost retrocedate Bisericii pe baza unor dovezi cel
puţin dubioase, împotriva dovezilor, solicitărilor şi intereselor legitime ale
comunităţilor locale, constituite, organizate şi reprezentate istoric şi legal ca
atare;
• Activităţile comerciale de mare magnitudine, în special pe baza monopolurilor
acordate de către stat (fabricarea şi comercializarea lumânărilor, icoanelor,
odăjdiilor, obiectelor de cult, etc.), precum şi prin alte activităţi, ceea ce face
practic din Biserica Ortodoxă Română cea mai mare şi profitabilă societate
comercială din România!;
• Marile finanţări primite de către Biserică de la bugetul de stat, deşi ar avea din
plin posibilităţi de autofinanţare;

41
 • Biserica primeşte terenuri şi autorizaţii de construire pentru noi şi noi locaşuri
de cult, adevărate „fabrici de bani”, acolo unde alte organizaţii (inclusiv cu
activitate pe tărâm social) nu primesc asemenea facilităţi;
• Biserica nu se supune reglementărilor legale în domeniul fiscal, prestând
servicii şi încasând sume de bani drept contravaloarea lor fără a elibera în
schimb documente fiscale care să ateste această împrejurare;
• Membrii clerului sunt protejaţi de publicarea dosarelor lor de la Securitate,
deţinute de CNSAS, deşi este notoriu faptul că preoţii au fost colaboratorii
Securităţii, către care au divulgat informaţii despre enoriaşi primite de la aceştia
în cursul sfintei taine a spovedaniei!;8
• Politicienii participă la slujbele şi manifestările religioase cu alai şi mediatizare
în scop electoral, cu circumstanţa agravantă că uneori mai iau şi cuvântul în
locaşurile de cult în faţa enoriaşilor – alegători, iar preoţii le permit acest lucru!;
• Există preoţi în Armată, în aresturile poliţiei, în penitenciare; unui arestat aflat
arestul Poliţiei nu i s-a permis spovedirea decât de către preotul arestului, deşi
tatăl său era preot!;9
• Predarea religiei în şcoli numai de către preoţi.
9. Prezenţa preşedintelui Senatului în CSAT,10 indiferent de persoana care o ocupă (cu sau
fără funcţia de vicepreşedinte al CSAT) contravine principiului separaţiunii puterilor în
stat, deoarece CSAT este o instituţie executivă, aflată sub control parlamentar, în care
preşedintele Senatului intră în zona incompatibilităţilor deoarece:
• Devine subaltern al preşedintelui Băsescu (membru al Executivului);
• Participă la luarea deciziilor, le cauţionează cu prezenţa şi cu votul său favorabil în
CSAT, nemaiputând ulterior să le controleze, să le cenzureze sau să le critice în
calitate de preşedinte al Senatului.
Toate aceste aspecte sunt ilustrate prin materialele documentare prezentate în continuare.

8
Deşi legal şi duhovniceşte erau protejaţi, iar etic şi deontologic erau obligaţi să respecte confidenţialitatea acestor
informaţii, ca şi medicii, avocaţii, psihoterapeuţii, etc.
9
Este vorba despre Sergiu Florea, studentul-asasin de la Timişoara (18 august 2009) ; ştirea a fost difuzată pe toate
canalele de televiziune la emisiunile informative.
10
În perioada ianuarie – iunie 2009, până când Curtea Constituţională a invalidat ordonanţa de urgenţă prin care se
înfiinţa această funcţie.

42
 4.3. Suveranitatea Parlamentului şi practica ordonanţelor de urgenţã

Din orice unghi de vedere am aborda rolul şi funcţiile Parlamentului nu am putea sã

ignorăm cã acesta este depozitarul puterii suverane a poporului şi instrumentul prin care naţiunea
îşi învesteşte prin vot reprezentanţii sã legifereze. Principiul reprezentãrii şi cerinţa ca legea
adoptatã de Parlament sã exprime voinţa suveranã a poporului sunt douã reguli de bazã ale statului
de drept care se regãsesc şi în Constituţia României. Astfel art. 2 alin. 1 din Constituţie prevede că
« Suveranitatea naţionalã aparţine poporului român, care o exercitã prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum », iar
art. 58 alin. 1 stipuleazã cã « Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi
unica autoritate legiuitoare a ţãrii. »
Din cele douã texte constituţionale rezultã fãrã nici o îndoialã preeminenţa Parlamentului
în materie legislativã, adicã atribuţia sa exclusivã de a adopta norme juridice primare care urmează
a fi puse în aplicare sau în executare fie direct, fie prin hotãrâri ale Guvernului.
În termenii unei analize mai generale, social-politice, aceasta înseamnã că din momentul în
care Guvernul a fost învestit cu votul de încredere prin voinţa suveranã a reprezentanţilor naţiunii,
acesta este dator sã-şi transpunã programul de guverare în primul rând prin mãsuri legislative,
parlamentarii fiind cel care îi valideazã initiaţivele. În nici un caz, Constituţia României nu a creat
un mecanism instituţional graţie cãruia Guvernul ar avea prerogative de a se substitui rolului
Parlamentului ca unica autoritate legiuitoare a ţãrii.
Practica constitutionalã modernã a consacrat însã, datoritã unor cerinţe practice şi
dinamismului vieţii sociale, instituţia delegãrii legislative, graţie cãreia Parlamentul are dreptul de
a abilita Guverul sã emitã norme cu putere de lege pe calea ordonaţelor. Astfel, delegarea
legislativa este recunoscutã şi practicatã în Marea Britanie din 1983, este consacratã în Constituţia
Franţei (art. 38), în Constituţia Italiei (art. 77), Constituţia Spaniei (art.82), Constituţia Republicii
Federale Germania (art.80) ş.a.
Delegarea legislativã este consacratã de asemenea de Constituţia României din 2003 care
prevede în art. 114 alin. 1 cã « Parlamentul poate adopta o lege specialã de abilitare a Guvernului
pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. »
Constituţia recunoaşte Guvernului cã în cazuri excepţionale sã poatã adopta ordonanţe de
urgenţã, care intrã în vigoare numai dupã depunerea lor spre aprobare la Parlament. Oricum
trebuie reţinut că prin legea de abilitare Parlamentul fixeazã cu stricteţe condiţiile în care

43
Guvernului i se conferã prerogative legislative. Constituţia României nu conţine nici o dispoziţie
care sã permitã Guvemului sã preia practic de la Parlament funcţia sa de legiferare prin sistemul
ordonanţelor.
În orice democraţie constituţionalã, Guvernul este dator sã respecte prerogativele
legislative ale Parlamentului ca unicã autoritate legiuitoare. Solicitarea excesivã a delegãrii
legislative, emiterea chiar a ordonanţelor de urgenţã ca practicã de guvernare, în situaţii care nu au
un caracter excepţional au ca efect în fapt marginalizarea forului legislativ, diminuarea rolului sãu
şi în ultimã instanţã nesocotirea voinţei suverane a electoratului care şi-a acordat votul
reprezentanţilor sãi - deputaţi şi senatori - şi nu membrilor Guvernului.
Ceea ce este extrem de grav este faptul cã prin ordonanţe de urgenţă s-au adus modificãri şi
completãri substanţiale unor legi organice deosebit de importante pentru ordinea socialã şi pentru
buna organizare a statului.
Orice cetãţean cu bunã credinţã îşi poate exprima nedumerirea că la nivelul Guvemului nu
se cunosc prevederile Constituţiei, potrivit cãrora ordonanţele de urgenţã se pot emite numai în
cazuri excepţionale când în mod obiectiv nu este posibilã adoptarea unei legi de abilitare sau a
unei legi dezbãtute în procedura de urgenţã. Este datoria Guvernului ca în asemenea situaţii sã
justfice caracterul excepţional al recurgerii la ordonanţele de urgenţă pentru a oferi Parlamentului
posibilitatea aprecierii justei mãsuri respective, ori Guvernul actual ignorã voit o asemenea
obligaţie fireascã.
În pofida prevederilor clare ale Constituţiei, Guvernul, chiar dacã se bucurã de o susţinere
parlamentarã, continuã sã se substituie Parlamentului, impunându-i sã-i delege cu lejeritate puterea
legislativã şi emiţând fãrä nici o reţinere ordonanţe de urgenţã. Statul de drept - pe care ne
străduim să-l consolidăm - presupune stabilirea unor legături optime între forul legislativ şi
Guvern în cadrul constituţional stabilit şi nu în subordonarea Parlamentului de cãtre Guvern.

4.4. Iminenţa modificării Constituţiei şi alte probleme actuale11

Participarea preşedintelui României,

Traian Băsescu, la emisiunea "Agenda politică",
TVR 1 (26 februarie 2006, ora 13:00)

(Fragmentele selecţionate se referă la separaţiunea puterilor în statul român, scopul exercitării

11
Modificarea Constituţiei părea iminentă la acea dată. Astăzi pare doar un balon de săpun, o temă de discuţie
aruncată în arena publică, ca multe zeci altele, resuscitată poate doar de nevoia modificării impusă de adoptarea
Tratatului de la Lisabona.

44
puterii, întinderea prerogativelor preşedintelui, legitimarea puterii lui, raporturile dintre
preşedinte şi celelalte puteri ale statului, dinamica instituţională, modificarea Constituţiei, etc. )

Realizator: Iosif Boda

Realizator: Bună ziua, stimaţi prieteni ai "Agendei politice"…. Bună ziua, domnule preşedinte,
si bine aţi venit.
Traian Băsescu: Bună ziua, bine v-am regăsit.

Realizator: … Dacă ar fi să ne uităm săptamâna pe care o încheiem, şi cealaltă chiar, nu vi se

pare că este multă agitaţie pe uscat?
Traian Băsescu: Aş spune că, în realitate, viaţa publică este inflamată de diverse luări de
poziţii, foarte multe din ele lipsite de consistenţă, şi, dacă aţi început cu marea, e ca o furtună
într-un pahar cu apă. Furtunile adevărate sunt profunde şi de prea puţine ori pot veni de la
politicieni. Ele vin numai de la popor, când sunt furtuni puternice, vin din fundul mării, de
acolo de unde se culeg percepţiile adevărate. În rest, percepţiile construite, percepţiile pe care
încercăm sa le inducem sunt doar artificii şi rămân la nivelul paharului cu apă.

Realizator: Atunci să vă întreb mai departe. Aveţi cumva senzaţia că şefi în politica de astăzi ar
putea să producă rău de politică al populaţiei?
Traian Băsescu: Da, din păcate da. Este prea multă demagogie, prea multă problematică ce
stârneşte dezbateri, dar problematica abordată nu are nimic comun cu prioritaţile reale ale
populaţiei, şi atunci riscăm să generăm un dezgust al populaţiei pentru politică.

Realizator: Sau cel puţin indiferenţă.

Traian Băsescu: V-aş spune că..., chiar dezgust, dacă ar fi indiferenţă, încă mai e cum e, dar se
merge la dezgust. Aş spune că singura temă care a fost de mare interes pentru populaţie, în
saptamâna care a trecut, a fost cea legată de DNA şi o a doua, la fel de importantă, cea legată de
privilegiile parlamentarilor. În rest, totul este la nivel de furtună provocată.

Realizator: Deci, să înţelegem că, mă rog, cum ar spune sociologii, agenda politicienilor nu
întotdeauna concordă cu agenda/.../.
Traian Băsescu: Aşa este, dar am putea observa că în ambele teme importante, DNA, simbol al
luptei împotriva corupţiei, şi privilegii pentru populaţie, clasa politică a ratat. E extrem de rău că
a ratat în cele două teme care au interesat în mod real populaţia.

Realizator: Să înţeleg că votul dat în Senat şi modul în care s-au raportat ulterior, mai ales în
dezbaterile diferite faţă de găsirea unei anumite soluţii de a administra actul de justiţie şi de a
asigura independenţa actului de justiţie.
Traian Băsescu: Aşa este. Cred că pe fond populaţia percepe revenirea politicienilor, chiar dacă
toate partidele încearcă o justificare sau alta, atât în ceea ce priveşte legea cu drepturile
parlamentarilor, cât si în ceea ce priveşte ordonanţa legată de DNA acum partidele sunt la
stadiul explicaţiilor. Pe mine mă bucură faptul că până la urmă partidele s-au dovedit capabile să
revină, deşi în faza initială şocul dat populaţiei a fost unul de profundă lipsă de responsabilitate
fata de priorităţile populatiei.

Realizator: /.../ în stadiul de speranţă această revenire, pentru că vom vedea cum vor vota legea,

45
să zicem, cu privire la înfiinţarea DNA, modificată, aşa cum dvs. aţi retrimis-o în Parlament şi
vom vedea, de asemenea, ce soluţii parlamentare, pentru că astea vor trebui găsite pentru a
înfrânge voinţa Parlamentului privind acordarea unor privilegii nejustificate, considerate, şi de
opinia publică, şi de dvs. înşivă în ceea ce priveşte parlamentarii trecuţi sau prezenţi.
Traian Băsescu: Aici, dacă mi-aţi permite o observaţie, prin tradiţie niciodată nu s-a întâmplat
ca o înţelegere facută de partide în urma medierii preşedintelui să nu fie respectată. Din acest
punct de vedere am convingerea că parlamentarii vor răspunde în cele din urmă nevoilor
populaţiei de a avea DNA în funcţiune şi-şi vor respecta, toate partidele, angajamentele asumate,
pentru că a fost o asumare publică şi nu cred că se va crea precedentul nerespectării unor
angajamente ca urmare a unor negocieri la Cotroceni. În ceea ce priveşte partea de privilegii…
pentru că trebuie să recunoaştem: este corect să existe un statut al parlamentarului. Nu este
corect să-ţi atribui privilegii deosebite. Şi cred că prin eliminarea capitolului cu pensiile şi cu
îndemnizaţiile lucrurile se vor rezolva.

Realizator: ...privesc posibilitatea ca justiţia să se raporteze în mod egal şi la parlamentari şi la

orice cetăţean.
Traian Băsescu: Sigur că da. Statutul are şi lucruri foarte bune, cum şi statutul funcţionarilor
parlamentari avea lucruri foarte bune de genul incompatibilităţilor ş.a.m.d.

Realizator: Domnule preşedinte, senzaţia este că se reaşează oarecum, sunt nişte mişcări - unii
le compară chiar cu mişcările de plăci tectonice - în politica românească, şi în ceea ce priveşte
separaţiunea puterilor în stat este vizibilă, ca să zic aşa, înfruntarea între legislativ şi
executiv pe de-o parte, între clasa politică în întregimea ei şi justiţie pe de altă parte; noi
sperăm ca toate acestea să fie de bun augur. În acest context apar şi o serie de probleme care
trenează, sa zic aşa, de 16 ani. Aş vrea să le atingem oarecum mai de departe puţin. V-aş pune o
întrebare, hai să zicem având în vedere experienţa dv. pe de-o parte de ministru în câteva
guverne, deci cunoscând şi executivul, şi experienţa de 14-15 luni de acum de cap al statului,
cum îmi place mie să formulez, cap al ţării. Dacă ar fi să alegeţi între a fi un prim-ministru într-o
republică parlamentară .… într-o republica unde preşedintele se alege de către parlamentari, şi
nu prin vot direct şi universal şi o republică semi-prezidenţială, cum noi ne proclamăm, dar ceva
mai apropiată măcar de modelul francez, în care preşedintele Franţei are dreptul de a revoca pe
primul ministru, de a dizolva Parlamentul şi de a convoca alegeri anticipate, pentru care din
aceste modele aţi opta?
Traian Băsescu: O să fiu foarte sincer, pentru că nu aş vrea să intru într-un joc al
presupunerilor, pentru un motiv foarte simplu: sunt convins că pe urmă s-ar specula vreo două
saptămâni ce şi-ar dori Băsescu să fie. Eu îmi doresc să fiu ceea ce sunt, preşedintele unei
Românii cu Constituţia aşa cum este ea, şi nimic mai mult. Am fost ales pentru acest lucru şi
asta voi face. Îmi voi duce mandatul până la capăt, cu certitudine însă, încercând la un
moment dat să conving partidele că avem nevoie de o constituţie care să nu mai ţină cont
de interese de partid sau de interesele unor oameni politici. Noi am avut tot timpul, în ceea
ce priveşte abordarea Constituţiei, această jumătate de măsură, plecând de la cine era
preşedinte şi cine era....

Realizator: /.../
Traian Băsescu:... cine era şeful Guvernului. Fie că - şi aici nu vreau să jignesc pe nimeni,
doar observ -, fie că era preşedinte Ion Iliescu şi prim-ministru Petre Roman, fie că revizuirea
Constituţiei s-a făcut cu Ion Iliescu preşedinte şi prim-ministru Adrian Năstase, defecţiunile

46
Constituţiei reflectă relaţiile de putere în raporturile dintre cele două personalităţi politice mari
la momentul respectiv.

Realizator: /.../şi cele două instituţii /.../

Traian Băsescu: Exact. Or, eu voi face foarte curând către partide, în acele întâlniri lunare,
un apel la abordarea, la încercarea de a face o revizuire a Constituţiei care să corespundă
întru totul aspiraţiilor românilor. Şi dacă vom reuşi să facem acest lucru, vom avea un stat
funcţional perfect.

Realizator: Perfect nu va fi el, domnule preşedinte; nici unul nu este perfect; vorba lui
Churchill: democraţia este cum este, dar e cel mai mic rău din cele posibile. Dv. aţi adus discuţia
în esenţa ei. Este clar că România a ajuns într-o situaţie în care trebuie să-şi revizuiască
Constituţia şi să-şi constituie instituţiile nu personalizând atât, în funcţie de cine este la
momentul respectiv cel care personalizează instituţia respectivă, ci având în vedere că există, pe
de-o parte, mai ales în Europa, un model al republicilor parlamentare sau monarhii
constituţionale - că este acelasi lucru, aproape, ca atribuţii între instituţii - şi există un
model, mai ales cel american, dar şi în Europa, cel francez, care este mai apropiat de cel al...
Traian Băsescu: ...sau cel german, care este şi el....

Realizator: Cam tot acolo suntem. Chestiunea este că nu avem de ce să nu ne gândim că atunci
când România se duce la o întrunire la nivel înalt - fie NATO, fie Uniunea Europeană, fie un alt
summit -, observăm că trebuie să vă duceţi de mânuţă... sau primul ministru de mânuţă cu dv. -
nu vreau să ierarhizez aici... Cert este că România este singura ţară care trebuie să apară în...
Traian Băsescu: Nu, nu e singura.

Realizator: Cine mai merge aşa?

Traian Băsescu: Mai sunt ţări, mai sunt vreo trei ţări care merg şi cu primul-ministru, şi cu
preşedintele.

Realizator: Pentru mine asta este o chestiune de simbol. Problema este aceea că va trebui să
optăm mai devreme sau mai târziu. Şi în acelaşi timp menţionez aici că - cel puţin sondajele de
prin 2002-2003, când a mai fost o încercare de a propune republica parlamentară, aşa cum este
şi încercarea de propuneri de ieri, de fapt cea a Partidului Naţional Liberal -, populaţia
românească, este clar aici, putem să măsurăm opţiunea ei, va dori să-şi aleagă preşedintele prin
vot direct şi universal.
Traian Băsescu: Categoric.

Realizator: Asta deja impune un anumit sistem. Problema este că dv. înşivă aţi simţit nevoia,
atunci când aţi candidat chiar, să menţionaţi că nu veţi fi un preşedinte spectator, ci unul
jucător, deci care exploatează la maximum limitele actuale ale Constituţiei.
Traian Băsescu: Aşa este. Şi cred că preşedintele, în situaţia actuală, în modul cel mai sincer,
are suficiente atribuţiuni. Cele care ţin în mod deosebit de securitatea naţională, de politica
externă. În acelaşi timp, preşedintele are un drept pe care nu i-l poate lua nimeni, oricât s-
ar supăra partide politice, guverne, dreptul de a lansa mesaje publice, dreptul de a discuta
şi despre justiţie şi despre guvern şi despre alte instituţii ale statului, pentru simplul motiv
că în Constituţie este definit ca şef al statului. Totalitatea acestor instituţii înseamnă statul
român. Or, şeful statului, prin legitimitatea pe care el o are, îşi poate permite să exercite presiuni

47
publice, nu din acelea cu telefonul, nu din acelea nevăzute, nu aranjamente, ci, public, şeful
statului îşi spune punctul de vedere despre una sau alta din instituţiile statului şi atât cât este de
credibil, îşi ia ca aliat chiar opinia publică. Deci cred că şeful statului are în momentul de faţă
suficientă putere şi suficiente atribuţiuni.

Realizator: Domnule preşedinte, pentru nimeni nu este un secret, şi nici pentru dv., că o serie
de forţe politice, iniţiativele pe care le-aţi avut în ultima perioadă le taxează drept o
încercare de a monopoliza prea multă putere, de a concentra la Cotroceni prea multă
putere, mai ales în ceea ce priveşte serviciile secrete. Există o încarcatură mare şi din trecut şi
din trecutul mai recent, este o sensibilitate mare în această privinţă.
Traian Băsescu: Este această sensibilitate. Eu nu am nimic împotrivă să se găsească orice altă
soluţie constituţională care să ducă serviciile secrete la primul ministru, la Parlament, oriunde.
Deci nu cred că o decizie de modificare a Constituţiei din acest punct de vedere ar putea să facă
din mine un adversar al modificărilor, atâta timp cât populaţia este receptivă şi asta doreşte. Eu
nu am nevoie de servicii secrete ca să fac politică. Şi vă rog să mă credeţi că din acest punct de
vedere, dacă prin Constituţie s-ar muta responsabilităţile de securitate naţională în alt segment al
puterii politice, nu aş avea nimic împotrivă ca tot ce ţine de securitatea natională, armată,
servicii secrete, industrie, finanţe - vorbesc aici de toate structurile -, să ramână cu
responsabilitatea într-un singur loc. Aici însă, întotdeauna trebuie găsit un optim între
legitimitate şi putere. Cred că aici avem o problemă care va trebui analizată, pentru că
există, cel puţin în Constituţia actuală, preşedintele României este ales prin vot universal,
este cel mai legitim politician. Toată scormoneala asta, unde să mutăm responsabilităţile de
securitate naţională? Le putem muta oriunde, dar problema poporului român este cât de legitimă
este exercitarea puterii.

Realizator: Este şi o chestiune de percepţie, şi o chestiune, dacă vreţi, de suveranitate a

poporului, având în vedere că preşedintele este cel care este ales prin cele mai multe voturi, să
zicem aşa. Şi chiar dacă în mod firesc, chiar dacă este ales numai cu jumatate plus unu din cei
care se prezintă, el devine preşedintele tuturor românilor.
Traian Băsescu: Aşa este. Permiteţi-mi să fac o completare: aici ne putem duce în istorie, dacă
vrem. L-am avut pe regele Carol I. A fost Nicolae Ceausescu şef de stat. Carol I a făcut România
modernă, Nicolae Ceauşescu a făcut o dictatură. Problema nu este câtă putere ai; problema
este cum o exerciţi, dacă puterea este democratic exercitată. În momentul în care un şef de
stat, spre exemplu, în condiţiile actuale, ar pune serviciile secrete să vadă ce e în partide, să vadă
ce pregăteşte liderul nu-ştiu-care, să vadă ce e la ziare, să vadă cum să-l manipuleze pe ziaristul
nu-ştiu-care, ar fi o utilizare nelegitimă a serviciilor secrete. Atâta timp cât ai un preşedinte care
cere serviciilor secrete să se caleze pe problemele, pe problematica stabilită prin strategia de
securitate naţională asupra priorităţilor, nu ai de ce să ai semne de întrebare. Sau e bine să existe
semne de întrebare, dar nu ai de ce să blamezi concentrarea puterii într-o zona sau alta. Esenţa
este putere exercitată bine, democratic, nu discreţionar.

Realizator: Eu sunt de acord cu această analiză pe care aţi făcut-o. Aş remarca însă, în acelaşi
timp, şi faptul că suntem în alte epoci. Noi suntem ţară membră NATO; în curând – şi aş vrea să
abordăm problema aceasta -, ar trebui să fim acceptaţi în Uniunea Europeană. Întrebarea mea
este: e firesc, se poate repeta într-un astfel de context o tentaţie spre un stat totalitar?
Traian Băsescu: Este o inepţie, o aberaţie. România ar fi imediat izolată, în momentul în care ar
încerca să redevină un stat totalitar, pentru că ar ieşi din criteriile politice. Deci, nu este posibil,

48
în structurile în care România se află acum - NATO şi, de la 1 ianuarie 2007, Uniunea
Europeană - să mai inventezi în România stat totalitar. E aberant. Aici este un joc de imagine
pe care unii consideră că e necesar să-l facă - şi, spre exemplu, fac confuzia între funcţionarea
instituţiilor cu statul poliţienesc.

Realizator: Sunteţi acuzat de aşa ceva, n-avem de ce s-o ascundem.

Traian Băsescu: Da. Mă uitam... spre exemplu, "stat poliţienesc" înseamnă verificarea
conturilor. Domnule Boda, este scris în lege! Eu nu ştiu dacă e bine sau nu, nu pot face această
apreciere, dar este scris în lege - în legea spălării banilor - că orice depunere mai mare de 10.000
de euro se raportează de către notari şi bănci la Oficiul pentru spălarea banilor. Bănuiesc că
oficiul nu ţine statistica numai, ci face imediat o verificare legată de provenienţa acelor bani.
Este o măsură de diminuare a criminalităţii economice şi nu cred că asta este o crimă; este o
practică în toate statele democratice.

Realizator: Asta da; ascultarea telefoanelor în condiţii discutabile însă nu.

Traian Băsescu: Categoric nu! Şi cred că oricine ar face ascultări ilegale trebuie să meargă
la puşcărie... Pentru că asta înseamnă o puternică afectare a drepturilor omului…

Realizator: Un preşedinte nu /are secrete/, însă s-ar putea ca oamenii de afaceri să aibă secrete
care - mă rog, cel puţin faţă de o anumită altă zonă, concurenţă ş.a.m.d. Cred că una din
chestiunile pe care România va trebui să le facă este să le dea garanţii, dacă vreţi, mai ales celor
care vin de afară, că, din acest punct de vedere, existenţa lor economică, comercială, financiară,
bancară, este ocrotită. Discreţia acestora este ocrotită.
Traian Băsescu: Ce înseamnă discreţie ocrotită? Eu cred că una din problemele /pe/ care
noi nu le-am rezolvat şi va trebui să le rezolvăm este desecretizarea contractelor
comerciale… Tot ce înseamnă ban public trebuie făcut public…

Realizator: Critica pe care aţi făcut-o /.../ judecătorilor...

Traian Băsescu: ...poziţia mea de a nu nega, chiar cu aspect pozitiv, activitatea Parchetului.
Deci nu numai că nu am negat-o, ci, dimpotrivă, am facut menţiuni pozitive la adresa faptului că
parchetele încep să se mişte, cel puţin Parchetul General şi DNA. Avem inspecţia care
urmează să se facă la instanţe. Şi aici, oricât s-ar supăra domnii judecători, eu voi continua
să fiu suspicios până la proba contrară. Dânşii spun: daţi-ne dovezi. Sigur, afirmaţia mea nu
generalizează. Sunt foarte mulţi judecători cinstiţi, buni meseriaşi, oameni care îşi fac treaba cu
respect pentru lege, dar nu pot să nu văd că avem 85 de procese deja pierdute la CEDO, cu
sancţiuni majore pentru România, procese simple, legate de proprietate, care se puteau
rezolva corect în România.

Realizator: Multe au substrat politic, se spune, sau influenţe politice. Eu nu mă refer acum; eu
mă refer de-a lungul istoriei, postdecembriste bineînţeles.
Traian Băsescu: Domnule Boda, discutam de judecătorul despre care vorbim şi care spune că e
perfect /.../. M-am uitat la reacţia doamnei Costiniu, lidera Asociaţiei Magistraţilor din România,
care îşi propune, nici mai mult nici mai puţin, să mă şi cheme în faţa CSM să dau raport.

Realizator: Sunteţi, într-un fel, preşedintele CSM...

Traian Băsescu: Sunt preşedintele CSM, dar sunt preşedintele pentru că aşa a stabilit
Constituţia, şi nu pentru că aşa vrea doamna Costiniu, sau prin vreun vot. A stabilit poporul

49
român. Mă uit, pe de altă parte, la un caz clasic, care vă poate spune tot despre partea de
judecători: BANCOREX…; două miliarde de euro devalizaţi şi nu găsim vinovaţi în instanţă.
Mai mult decât atât, pentru cei care au fost cumva suspectaţi, stabileşte instanţa să le plătim şi
daune, şi salariile din urmă.

Realizator: Şi dacă, de exemplu, va decide la fel şi CEDO?

Traian Băsescu: Haideţi să mai luăm o realitate: percepţia populaţiei; percepţia populaţiei, care
nu vine din faptul că eu, Traian Băsescu, m-am dus într-un proces şi nu mi s-a făcut dreptate.
Mie mi s-a făcut dreptate în instanţă. Deci, nu sunt unul care vorbeşte de pe poziţia celui căruia
nu i s-a făcut dreptate în instanţă. Mie în instanţe mi s-a făcut dreptate de fiecare dată. Şi am
avut - slavă Domnului - procese în afară de ...

Realizator: Când aţi fost primar general, mai ales.

Traian Băsescu: Primar general, am avut vreo 500 de procese penale numai pentru demolarea
chioşcurilor. Fiecare chioşc însemna o plângere penală pentru distrugere de bunuri. Nu se uita în
ce condiţii e făcută, că îşi pusese chioşcul pe domeniul public. Deci mie mi s-a făcut dreptate,
dar uitaţi-vă câţi oameni se plâng că nu li s-a făcut dreptate.

Realizator: Este tradiţional în România că se spune "mori cu dreptatea în mână".

Traian Băsescu: Exact.

Realizator: "Ai bani, ai şi dreptate", ş.a.m.d.

Traian Băsescu: Deci dincolo de a fi foarte mulţi magistraţi corecţi, avem elemente de...

Realizator: În acelasi timp, nu pot să nu vă readuc... nu aş vrea să antrenăm prea mult discuţia
aici, dar nu pot să nu fac şi constatarea că de 16 ani încoace nu avem în foarte multe situaţii
probatorii suficient de solide din partea Parchetelor pentru a obţine o judecată foarte clară în
procese mari, fie de evaziuni mari, fie de furturi mari acuzate iniţial, fie de corupţie acuzate
iniţial. Deci, sunt totuşi foarte multe vicii de procedură. Semne de întrebare apar şi aici...
Traian Băsescu: Domnule Boda, îmi este foarte greu să intru, să spun unde este bun şi unde
este rău...

Realizator: ... nu vreau să judecaţi dv. balanţa...

Traian Băsescu: ... eu ştiu acum un singur lucru. De data aceasta nu vorbesc pe ce cred. Ştiu un
singur lucru: cu procurori germani, francezi, procurori din statele UE, cele trei structuri evaluate
au fost bine cotate. Deci, am aici un element care, dintr-o dată, vine dintr-o zonă neutră şi care
nu a venit cu gândul să vopsească în roz activitatea Parchetelor. Şi urmează să vedem ce se
întâmplă la evaluarea instanţelor. Eu mi-aş dori mult să ieşim bine şi pe instanţe, pentru a
închide capitolul, singurul capitol care ne mai pune probleme, eficienţa justiţiei…

Realizator: Problema este, având în vedere relaţiile care sunt în ultima vreme - tensionate, mult
prea tensionate şi mult prea pe plat, pe ringul de dans, pe care îl vede toată comunitatea - între
diversele componente... - pe de-o parte, în magma dură a acestei guvernări, adică Alianţa PNL-
PD, pe de altă parte, între partidele componente şi celelalte două... Pentru că, după părerea mea,
când ai nevoie de un pod de 100 de metri, şi ultimii 5 metri contează la fel de mult ca şi ceilalţi
95; deci, şi UDMR, şi PC, cât o fi de imorală soluţia asta - pe care dv. aţi găsit-o, nu altcineva...
Traian Băsescu: Aşa este...

50
Realizator: Ce facem cu partenerii de guvernare, dle. preşedinte?
Traian Băsescu: Care?

Realizator: Cele patru. Cei patru, cum să vă spun eu, vectori crescuţi de dv. şi aduşi acolo.
Traian Băsescu: Mă uitam într-un comunicat de ieri şi constatam cât de departe - şi asta m-a
îngrijorat...

Realizator: /.../
Traian Băsescu: Cât de departe este un partid component al Alianţei DA de realitatea imediată.
Vorbesc de mutat CSAT, o instituţie de tip sovietic. Şi tot acolo se contrazic, dar atribuţiunile
trebuie mutate în altă parte.

Realizator: La guvern.
Traian Băsescu: Noi avem probleme la educaţie, probleme la sănătate, probleme în justiţie,
probleme la interne, probleme majore în pregătirea Ministerului Agriculturii pentru absorbit
fondurile. Putem genera politici de turism. E incredibil cât de departe putem să fim unii de alţii.

Realizator: Şi atunci? Ce facem, dle. preşedinte, după raportul de ţară?

Traian Băsescu: Dle. Boda, văzând cât de departe sunt partidele aflate la guvernare de
realităţile imediate şi de realitătile pe termen mediu, vă asigur că foarte curând, le voi invita la o
discuţie serioasă, o discuţie în care să spună: le preocupă educaţia, le preocupă securizarea
frontierei, agricultura, turismul, sau le preocupă altceva - o bătălie internă? În ceea ce mă
priveşte, mă uitam, era un partid care, tot într-un comunicat de ieri, mă anunţa că mă va susţine
la alegerile prezidenţiale, în 2009.

Realizator: Da, dar având în vedere că vor să schimbe şi să fie ales în Parlament, va ajuta, nu
/.../ susţine.
Traian Băsescu: Nu contează. Dar nu se gândeşte că sunt alegerile în 2008. Or, pe ce au facut
deocamdată, la alegerile parlamentare, nu ştiu dacă vor avea cu ce să se laude foarte mult. E
incredibil cât de departe suntem de realităţi. Sau să-i spui poporului român /că/ asta te framântă
pe tine, să alegem preşedintele în Parlament. Păi cred că ar pica o astfel de propunere de
modificare a Constituţiei, iar un astfel de partid nu poate fi etichetat decât a fi desprins de
realitătile poporului român.

Realizator: … Vă mulţumesc mult pentru prezenţa dv. la emisiunea "Agenda politică" şi nu am

decât să vă urez să puteţi să vă faceţi formula guvernamentală performantă.
Traian Băsescu: Dle. Boda, daţi-mi voie să închei spunând încă o dată: obiectivul meu este să
fac să funcţioneze instituţiile statului şi modificarea Constituţiei, care va trebui făcută, nu
trebuie făcută după persoane şi interese, ci după interesele poporului român.

Realizator: Va mulţumesc, dle. preşedinte.

Traian Băsescu: Şi eu vă mulţumesc mult.

Departamentul comunicării publice 27 Februarie 2006

51
 CAPITOLUL 5.

SEPARAŢIUNEA PUTERILOR LA NIVELUL

UNIUNII EUROPENE ŞI ALTE CAZURI SPECIALE
DE SEPARAŢIUNE A PUTERILOR

5.1. Separaţiunea puterilor la nivelul instituţiilor Uniunii Europene12

Acest principiu îşi face cel mai bine aplicarea la nivelul Uniunii Europene, cu anumite
particularităţi, în procesul decizional al elaborării actelor normative comunitare.
Spre deosebire de sistemele naţionale, unde voinţa legislativă se formează la nivelul
Parlamentului, în cadrul Comunităţilor europene elaborarea deciziei revine reprezentanţilor
guvernelor statelor membre, reuniţi în cadrul Consiliului Uniunii Europene.
În cursul evoluţiei şi consolidării ordinii juridice a Comunităţilor europene, repartizarea
competenţelor în cadrul procesului decizional, la început axat pe interesele statelor membre, a
condus la un sistem decizional mult mai echilibrat, în sensul că atribuţiile Parlamentului european
în procesul elaborării deciziilor au crescut semnificativ. Acest aspect se concretizează în trecerea
de la simpla consultare a Parlamentului european la o colaborare între Parlament şi Consiliu,
pentru ca, apoi, rolul de co-decizie al Parlamentului european în procesul legislativ al
Comunităţilor europene să ocupe un loc tot mai important.
Tratatul de la Amsterdam a consolidat elementul democratic al acestui proces, ridicând co-
decizia Parlamentului european la rangul de „regulă generală”. Totuşi, principiul clasic al
separaţiei puterilor, adoptat de către statele membre, nu este întotdeauna aplicat în sistemul
legislativ al comunităţilor europene. Procedura legislativă comunitară se bazează, în mare măsură,

12
Aşa cum este reflectată în Tratatul de la Maastricht (1992), deoarece Tratatul de la Lisabona (semnat de şefii de stat
sau de guvern din UE în decembrie 2007) nu a fost încă ratificat decât de un număr redus de ţări membre ale UE, iar
referendumul din Irlanda din 2008 l-a respins.

52
pe principiul echilibrului instituţional. Acest principiu garantează ca toate instituţiile comunitare
chemate să-şi exprime voinţa Comunităţilor participă la procesul legislativ, într-un mod echilibrat.
În principiu, procedura legislativă a Comunităţilor Europene cunoaşte patru situaţii, cărora
li se aplică diferite proceduri, astfel:
1. adoptarea actelor juridice generale, de natură constrângătoare (regulamentele şi
directivele) poate fi înscrisă în cadrul procedurii de consultare, a procedurii cooperării, a
procedurii de co-decizie, sau a procedurii avizului conform;
2. adoptarea măsurilor de aplicare beneficiază de aplicarea procedurilor speciale;
3. deciziile individuale, de natură constrângătoare, ca şi actele juridice neobligatorii, sunt
adoptate în cadrul unei proceduri simplificate;
4. domeniul CECO prezintă o serie de particularităţi.

5.2. Separarea Bisericii de Stat

Este un principiu al guvernării democratice potrivit căruia statul trebuie să considere o

biserică drept o credinţă între alte credinţe şi, ca atare, să interzică impunerea unei credinţe unice
pentru toţi locuitorii. În trecut, statul şi biserica erau adesea asociate în moduri diferite, însă în
prezent statele moderne s-au proclamat state laice, realizând separarea bisericii de stat. Aplicarea
acestui principiu provoacă însă probleme controversate în anumite domenii: rolul religiei în
şcoală, folosirea fondurilor publice, etc.
Democraţia liberală are drept deviză „libertatea Bisericii într-un stat liber”13. De altfel,
unirea Biserică – stat este o rămăşiţă a păgânismului. Ea se bazează pe un principiu bizar, şi anume
acela că religia este un lucru politic, că guvernul este stăpânul şi dispensatorul adevărului religios,
că el are dreptul de a-i obliga pe supuşi să se mântuiască în Biserica adoptată de el şi potrivit unor
reguli pe care tot el le stabileşte şi le impune. Ori, dacă acest principiu ar fi adevărat, înseamnă că
împăraţii romani au avut dreptate să-i sugrume pe martiri, că Franţa şi Spania n-au greşit vânându-
i pe protestanţi, că englezii aveau dreptate să-i persecute pe catolici. Un principiu care conduce la
asemenea consecinţe nu este însă decât un sofism.
Dimpotrivă, separarea Biserică – stat este chiar punerea în practică a maximei creştine
„Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”: în calitate de
cetăţean trebuie să mă supun legilor ţării mele, în calitate de credincios nu depind decât de propria

13
Edouard Laboulaye, 2001, p. 155 – 156.

53
mea conştiinţă şi de Dumnezeu. Faptul că aleg o biserică şi nu alta, faptul că mă mântuiesc sau nu,
faptul că recunosc un simbol sau nu – toate acestea mă privesc exclusiv pe mine. Nimeni – fie el
principe, legislator, magistrat, preot sau un individ oarecare – nu are calitatea să-mi impună cultul
său ori credinţa sa. Religia este o problemă individuală, nu socială. Ea implică relaţia omului cu
Dumnezeu şi nu relaţia dintre un om şi un altul, sau dintre societate şi indivizii care o compun.
Procesul de separare a bisericii de stat a fost îndelungat şi presărat cu numeroase conflicte
sângeroase, chiar războaie. El s-a finalizat la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX în
toate ţările democratice, urmare acţiunii conjugate a „duşmanilor” bisericii şi ai credinţei 14: Critica
(Bibliei), Renaşterea, Iluminismul, Romantismul, Liberalismul, Materialismul, Marxismul,
Creaţionismul, Ateismul, Comunismul; dreapta şi stânga, idealiştii şi materialiştii şi-au dat mâna
ca să frângă axa Biserică – Stat. Un rol deloc de neglijat l-a avut în acest sens şi Reforma, slăbind
foarte mult poziţiile Bisericii Catolice, dominante în ceea ce priveşte relaţiile Biserică – Stat.
În timpul perioadei de absolutism regal, între 1648 – 1789, monarhii au căutat să limiteze
puterea papală în ţările lor. Sancţiunea Pragmatică din 1438 a fost o primă încercare franceză în
acest sens. O asemenea tendinţă în Franţa a fost cunoscută sub numele de galicanism, în opoziţie
cu ultramontanismul, extensiunea puterii politice a Papei dincolo de munţi, peste ierarhiile
naţionale. Această mişcare franceză şi-a avut corespondentul în Sfântul Imperiu Roman, în
josefism, în timpul domniei lui Iosif al II-lea (1741 – 1790). Termenul „febronianism” ,
pseudonimul literar al lui Nikolas von Hontheim (1701 – 1799), a fost folosit în Germania pentru
aceeaşi tendinţă de a face să prevaleze puterea regală asupra liderilor bisericeşti, în acelaşi timp
regii trebuind să asculte de credinţa bisericii.
În Rusia, biserica a intrat sub controlul statului când ţarul Petru cel Mare, în 1721, a
desfiinţat patriarhatul (atribuit Bisericii Ruse în 1589) şi a pus biserica sub controlul Sfântului
Sinod, care era condus de un funcţionar civil subordonat direct lui Petru. Biserica a devenit astfel
un virtual departament al statului până în 1917, când biserica şi statul au fost separate de
comunişti, iar biserica a ales un nou patriarh.
În SUA sfârşitul războiului cu Imperiul Britanic în 1783 a avut rezultate importante pentru
religie. Influenţa bisericii a contribuit la apariţia unei interdicţii împotriva oricărei biserici de stat
şi a dreptului la o exercitare liberă a religiei aşa cum au fost enunţate de Primul Amendament la
Constituţie. Un alt rezultat a fost separarea bisericii de stat în statele în care existase biserică de
stat. În New York şi Maryland separarea se produsese din timpul Revoluţiei, dar abia în 1786, prin

14
Earle E. Cairns, 1992, p. 403 – 410.

54
eforturile lui Jefferson, Biserica Anglicană şi-a pierdut poziţiile privilegiate în Virginia. New
Hampshire în 1817, Connecticut în 1818 şi Massachussetts 1833 au separat de stat Biserica
Congregaţională.
În general, loviturile cele mai puternice le-a primit biserica în timpul şi ca urmare a
revoluţiilor burgheze. În Franţa, ideile iluminiştilor Rousseau, Diderot, Montesquieu şi mai ales
Voltaire au prins un teren fertil. În noiembrie 1789, Adunarea Naţională a secularizat averile
bisericeşti şi mânăstireşti, la începutul lui 1790 mânăstirile fiin desfiinţate de tot prin lege. S-a
dispus restrângerea numărului episcopilor, alegerea lor de către laicat, plata salariilor lor de către
stat, depunerea unui jurământ de credinţă către autorităţile civile, puterea Papei a fost mult redusă
în Franţa. Clericii au părăsit rapid şi în număr mare această ţară.
Separarea totală între statul francez şi Biserica Catolică s-a produs în timpul Marii Terori
(1793 – 1794), când mulţi clerici au fost executaţi pentru „activităţi contrarevoluţionare”. Cei mai
zeloşi anticlerici revoluţionari au încercat să impună o „religie a raţiunii” încoronând ca zeiţa
raţiunii o tânără actriţă în Catedrala Notre Dame. Chiar şi Papa a fost capturat şi ţinut prizonier în
Franţa în această perioadă, unde a şi murit.
Prin Concordatul din 1801, Napoleon Bonaparte a încercat refacerea punţilor cu Biserica
Catolică, dar rezultatele au fost slabe. Răul fusese produs şi el nu a fost reparat nici până în ziua de
azi.
Biserica a pierdut poziţiile în toate statele moderne la sfârşitul sec. XIX – începutul
secolului XX.
În trecut, biserica catolică a condamnat separarea bisericii de stat, dar în 1963 a recunoscut
că fiecare fiinţă umană are libertatea de a căuta adevărul (Enciclica Pacem in Terris dată de Papa
Pius al XXIII-lea), fiecare om având lăsată de la Dumnezeu capacitatea de a alege singur,
posedând „liberul arbitru”.
În România, libertatea conştiinţei este garantată prin art. 29 din Constituţie.

5.3. Separarea prerogativelor monarhului de atribuţiunile autorităţilor

guvernante

Este evident că şi de această dată ne vom referi la forma de guvernământ monarhia

constituţională, nu la monarhiile absolutiste, tiranice, despotice, care instituie regimuri totalitare şi

55
în care monarhul concentrează, precum „Regele Soare” (Ludovic al XIV-lea, rege al Franţei între
1661 – 1715) odinioară, întreaga putere în mâinile sale („L’etat c’est moi”).
De altfel, în statele cu regim democratic organizate ca monarhii constituţionale, există chiar
acest principiu, că „regele domneşte, dar nu guvernează”. Probabil că cea mai convingătoare
demonstraţie în acest sens se poate face pe exemplul Marii Britanii.
Practic, monarhul Marii Britanii este un simbol tradiţional doar aparent implicat în jocul
politic. El este considerat iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucură de o adevărată
imunitate în materie penală şi civilă.
Toate actele emise de monarh, în virtutea prerogativelor sale constituţionale, sunt
contrasemnate de ministrul responsabil pentru punerea în aplicare a actului respectiv. Titlurile
regale ale monarhului sunt stabilite prin lege (Royal Titles Act, adoptat în 1953).
Aşa-numitul rol politic al monarhului este pur formal, întrucât acesta se conformează
fie dorinţei Guvernului, fie unor cutume în favoarea acestuia.
Numai astfel monarhul îşi poate păstra nealterate echidistanţa, independenţa, neutralitatea,
credibilitatea, o imagine luminoasă şi influenţa deplină asupra supuşilor săi.

5.4. Problema autorităţilor independente (pe exemplul României)

Rămân în afara principiului separaţiei celor trei puteri, deşi desfăşoară o activitate de
autoritate publică, anumite autorităţi (instituţii) publice. Ne referim, în acest sens, la:
- Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
- Ombudsman (Avocatul Poporului);
- Curtea Constituţională;
- Consiliul Superior al Magistraturii;
- Curtea de Conturi.
Aceste autorităţi exercită autoritatea de stat, sunt învestite cu putere, dar nu fac parte din
sistemul organelor statului construit pe principiul separaţiei celor trei puteri. Instituţiile respective
sunt independente faţă de celelalte autorităţi publice, având atribuţiuni de control la cel mai înalt
nivel al activităţii celorlalte autorităţi publice:
• Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este organul cel mai înalt în domeniul
securităţii naţionale (apărare, siguranţă, ordine publică);

56
 • Avocatul Poporului este numit pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
persoanelor fizice;
• Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei prin controlul
de constituţionalitate a legilor;
• Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei;
• Curtea de Conturi este instituţia supremă de control financiar asupra
modului de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public, exercitând şi atribuţiuni jurisdicţionale.
Din însăşi modalitatea de numire şi durata mandatelor membrilor acestor instituţii se
observă dorinţa ca cei ce compun aceste instituţii să nu fie supuşi intereselor politice
conjuncturale, în sensul ca să nu poată fi schimbaţi de reprezentanţii uneia sau alteia dintre puterile
care se pot roti din patru în patru ani la conducerea ţării.
Astfel, în România Avocatul Poporului este numit de Parlament pentru o perioadă de 5
ani.
Cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale sunt independenţi şi inamovibili şi sunt
numiţi pentru mandate de 9 ani, nereînnoibile, din care trei judecători sunt numiţi de Camera
Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii au mandate de 6 ani.
Preşedintele Curţii de Conturi este numit de Parlament.
Componenţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este stabilită prin lege: preşedintele
CSAT este Preşedintele României, vicepreşedinţi sunt preşedintele Senatului şi primul-ministru,
iar membri sunt miniştrii Apărării, de Interne, de Justiţie, de Externe, ministrul Economiei,
ministrul Finanţelor, directorul SRI, directorul SIE, şeful Marelui Stat major şi consilierul
prezidenţial pentru securitate naţională.

57
 CONCLUZII

Managementul principiului separaţiunii, echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în

stat este o noţiune, un principiu, o normă şi o practică de mare subtilitate, actualitate, extindere,
utilitate şi perspectivă în teoria şi practica activităţii de conducere, leadership, guvernare şi
administrare a afacerilor politice şi sociale într-un stat şi în organizaţiile suprastatale de genul
Uniunii Europene.
Am văzut cât de adânci în timp şi spaţiu sunt rădăcinile acestui principiu, chiar dacă nu
întotdeauna a fost foarte vizibil, fiabil sau mulţumitor definit şi conceptualizat, aşa cum a fost
cazul în Imperiul Roman în perioada Republicii.
De asemenea, prevăzând că viitorul aparţine statelor democratice, indiferent de forma lor
de guvernământ, putem face o apreciere că acest principiu va fi aplicat şi în perioada următoare,
cel puţin pe termen mediu, cu mult succes, putând suferi unele ameliorări în sensul adaptării la
realităţile social-politice şi economice tot mai complexe ale perioadei post-moderniste actuale.
Astfel, dacă la început acest principiu era deficitar prin prea multă rigiditate, ceea ce îl
făcea inaplicabil şi deschis către abuzuri, acum se pare că a devenit prea flexibil, componentele
„echilibru”, „moderaţie şi control reciproc” avansând parcă prea mult pe teritoriul şi în detrimentul
componentei „separaţiune”, care este în continuare foarte necesară, tocmai pentru asigurarea
echilibrului (din sens invers), pentru ca principiul să-şi îndeplinească în continuare în bune
condiţiuni funcţia socială şi pentru a nu se goli în mod periculos de conţinut. Riscul scăderii în
importanţă a componentei separaţiune este intrarea totalitarismului pe uşa din dos, sub masca unei
aparente protecţii asigurată de existenţa reală a principiului analizat aici.

58
 BIBLIOGRAFIE

1. Iosif Boda, Rocada mare, în cotidianul Evenimentul Zilei, nr. 3678 din 20 martie 2004.
2. Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creştine, Editura
Societăţii Misionare Române, Oradea, 1992;
3. Gheorghiţa Căprărescu, George B. Chendi, Cezar Militaru, Management, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2007.
4. Valentina Deleanu, George Tărâţă, Tăriceanu vrea legalizarea “Telefonului”, în cotidianul
Ziua nr. 3536 din 30 ianuarie 2006.
5. Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003.
6. Luciana Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene - ediţia a doua, Editura
Meronia, Bucureşti, 2006.
7. Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (coordonatori): Manual de ştiinţă politică,
Editura Polirom, Iaşi, 2005.
8. Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2002.
9. Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
10. Dennis Lock (coordonator), Manual Gower de management, Editura CODECS, Bucureşti,
2002.
11. Emil Molcuţ, Despre separaţiunea puterilor statului, în Revista de drept public, nr. 3 / IX
(29), 2003, p. 1 – 5.
12. Alina Mungiu-Pippidi (coordonator), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi
româneşti, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
13. Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu, Metodologii manageriale, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2006.
14. Jack C. Plano, Robert E. Riggs, Helenan S. Robin, Dicţionar de analiză politică, Editura
Ecce Homo, Bucureşti, 1993.
15. Adrian Severin, Bazele ideologice ale unei dispute politice, în cotidianul Ziua nr. 3354 din
21 iunie 2005.

59
16. Adrian Stan, Drept şi religie – Reflectare a unor instituţii juridice din Biblie, Editura
Marineasa, Timişoara, 2002.
17. Sergiu Tămaş, Management politic: elaborarea politicilor şi guvernarea, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006.
18. Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1993.
19. www.diasan.vsat.ro/pls/steno: Dezbaterile din şedinţa Senatului României din 28 februarie
2002 pe tema adoptării legii CSAT.
20. www.diasan.vsat.ro/pls/steno: Dezbaterile din şedinţa Senatului României din 17
decembrie 2003 pe marginea adoptării legii privind Statutul magistraţilor.
21. www.oado.ro/index: Raportul Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO)
pe anul 2004.
22. www.presidency.ro: Participarea preşedintelui României, Traian Băsescu, la emisiunea
"Agenda politică", TVR 1 – moderator : Iosif Boda (26 februarie 2006, ora 13:00).
23. x x x The Third Virginia Charter, The Columbia Encyclopedia, Sixth Edition, Copyright ©
2001-05 Columbia University Press.
24. Constituţia României, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003.

60