Sunteți pe pagina 1din 26
 revistă electronică de cultură apare Periodic numărul 1 IANUARIE 2008
revistă electronică
de cultură
apare Periodic
numărul 1
IANUARIE 2008

www.irregular.ro

 revistă electronică de cultură apare periodic numărul 1 ianuarie 2008 Revistă lunară, editată în format
 revistă electronică de cultură apare periodic numărul 1 ianuarie 2008 Revistă lunară, editată în format
 revistă electronică de cultură apare periodic numărul 1 ianuarie 2008 Revistă lunară, editată în format
 revistă electronică de cultură apare periodic numărul 1 ianuarie 2008 Revistă lunară, editată în format

revistă electronică de cultură apare periodic

numărul 1

ianuarie 2008

Revistă lunară, editată în format electronic, al cărei scop este acela de a promova sub toate aspectele cultura. Se adresează tuturor celor care vor şi simt în afara setului de reguli impuse de mediul socio-cultural. Oferim un mediu irregular de exprimare.

Redacţia IRREGULAR :

un mediu irregular de exprimare. Redacţia IRREGULAR : Mihai Rusu Rareş Iordache Flaviu Câmpean Maria Revnic

Mihai Rusu

irregular de exprimare. Redacţia IRREGULAR : Mihai Rusu Rareş Iordache Flaviu Câmpean Maria Revnic Raicu Florin
irregular de exprimare. Redacţia IRREGULAR : Mihai Rusu Rareş Iordache Flaviu Câmpean Maria Revnic Raicu Florin

Rareş Iordache

Flaviu Câmpean

IRREGULAR : Mihai Rusu Rareş Iordache Flaviu Câmpean Maria Revnic Raicu Florin Revnic Ne puteţi scrie

Maria Revnic Raicu

Rusu Rareş Iordache Flaviu Câmpean Maria Revnic Raicu Florin Revnic Ne puteţi scrie pe adresa:

Florin Revnic

Ne puteţi scrie pe adresa: irregular@irregular.ro

copyright © www.irregular.ro 2007-2008

ISSN 2065-7226

Ne puteţi scrie pe adresa: irregular@irregular.ro copyright © www.irregular.ro 2007-2008 ISSN 2065-7226 www.irregular.ro

 Cuprins Motivaţie 4 Redacţia IRREGULAR Modalitatea - ontologie şi ideologie. Consideraţii generale 5 Mihai Rusu
 Cuprins Motivaţie 4 Redacţia IRREGULAR Modalitatea - ontologie şi ideologie. Consideraţii generale 5 Mihai Rusu
 Cuprins Motivaţie 4 Redacţia IRREGULAR Modalitatea - ontologie şi ideologie. Consideraţii generale 5 Mihai Rusu

Cuprins

Motivaţie

4

Redacţia IRREGULAR

Modalitatea - ontologie şi ideologie. Consideraţii generale

5

Mihai Rusu

Spaţiul tranzitat de simulacre

11

Rareş Iordache

Omul ca spaţiu de tranzit al informaţiei sau Modelul Johnny Mnemonic

16

Maria Revnic Raicu

Spaţiul de tranzit. Ceea ce se vede

Câte ceva despre spaţiile de tranzit

20

Florin Revnic

25

 Motivaţie Sistemul educaţional din România nu a reuşit să creeze o piaţă a ideilor în
 Motivaţie Sistemul educaţional din România nu a reuşit să creeze o piaţă a ideilor în

Motivaţie

Sistemul educaţional din România nu a reuşit să creeze o piaţă a ideilor în care să existe posibilitatea afirmării poziţiei culturale faţă de un fenomen sau altul. Conturarea unui spaţiu în care să existe o asemenea posibilitate ţine mai curând de preluarea iniţiativelor din partea celor care doresc altceva decât atmosfera schematică a cursurilor. Necesitatea existenţei unor asemenea spaţii de afirmare este corelată cu necesitatea existenţei interesului pentru cultură într-o societate. Spiritul de iniţiativă trebuie să fie însoţit de dorinţa de a realiza ceva, respectând criteriul calităţii.

Motivaţia noastră porneşte de la exprimarea propriilor creaţii într-un spaţiu determinat de propriile criterii. Interesele noastre sunt incluse în cercul culturii, iar publicul nostru va fi selectat de valenţele textelor scrise.

Scrisul ca şi armă a exprimării va fi lucrul pe care îl vom urmări permanent, dorind să îmbunătăţim ceea ce vom expune publicului.

Cine suntem?

Un grup de cinci tineri care vor căuta să îşi valorifice potenţialul creator la maxim în cadrul culturii în domenii precum filosofia şi istoria artei.

Totul a fost simplu: ne-am întâlnit şi de la o idee a pornit proiectul nostru. Vom încerca să materializăm acea idee într-un mod cât mai bun cu putinţă, iar colaboratorii vor fi atent selecţionaţi.

Redacţia IRREGULAR

 Modalitatea - ontologie şi ideologie. Consideraţii generale O privire aruncată asupra istoriei logicii şi a
 Modalitatea - ontologie şi ideologie. Consideraţii generale O privire aruncată asupra istoriei logicii şi a

Modalitatea - ontologie şi ideologie. Consideraţii generale

O privire aruncată asupra istoriei logicii şi a filosofiei analitice în ultimul secol arată domenii

marcate atât de inovaţii strălucite, cât şi de controverse fervente cărora le datorăm emiterea unor argumente şi teorii cu un grad ridicat de complexitate. Dezvoltarea limbajului modal cu precădere în ultima jumătate a secolului trecut a adus o nouă şi fructuoasă intersectare a logicii şi filosofiei întrucât noţiunile modale, fie considerate primitive, fie explicitate semantic ca adevăr în toate / cel puţin o lume posibilă (necesitate,

respectiv posibilitate), pe lângă faptul că poartă în spate veacuri de tradiţie filosofică (dintre cele mai puternic încărcate metafizic, de altfel), reclamă caracterul „rezonabil” pe care doar explicaţia filosofică îl poate oferi.

Subliniem că ultima frază nu conţine o apologie a filosofiei, mai degrabă pregăteşte terenul pentru explicarea succintă a „cuplării” celor doi termeni din titlu. Să remarcăm înainte de toate că între ontologie şi ideologie nu poate fi bineînţeles vorba de un raport dihotomic, o

opoziţie ireductibilă, nici măcar de o cuminte inversă proporţionalitate, aşa cum unii filosofi ne-ar putea face să credem. Începem prin a ne defini termenii în contextul dat. Acceptăm

în primul rând definiţia clasică a lui Quine, reluată în mai multe studii într-o formă sau alta,

conform căreia ontologia este „domeniul de valori care pot fi admise pentru variabilele cuantificate.” 1

În ce priveşte „ideologia”, insistăm ca acest concept să nu fie de la început confundat cu cel

folosit în filosofia politică – în ciuda unor asemănări inerente. Aşa cum apare în literatura de specialitate (filosofia analitică), „ideologie” înseamnă într-un sens foarte general şi orice set de axiome, principii, reguli (foarte larg, idei) acceptate într-un anumit context. Desigur, se urmăreşte ca ideologia sau aparatul conceptual utilizat să fie cât mai flexibilă şi să răspundă la cât mai multe probleme. Se poate afirma până la un punct că merită să acceptăm existenţa unor entităţi dubioase din punct devedere ontologic; David Lewis ne propune să admitem existenţa propriu-zisă a lumilor posibile şi a indivizilor care le locuiesc, argumentând că beneficiile filosofice ale unui asemenea angajament contrabalansează consecinţele discutabile ale acestui act de credinţă. El foloseşte o analogie cu faptul că matematicienii acceptă pur şi simplu existenţa mulţimilor datorită utilităţii lor teoretice.

Numai că lucrurile nu stau chiar atât de simplu – aceasta pentru că înglobând pur şi simplu existenţa unor obiecte a cărei confirmare empirică nu o deţinem (ba pentru lumile posibile ale lui Lewis nici nu o putem deţine vreodată, pentru că aceste lumi sunt independente cauzal şi izolate total de lumea noastră 2 ), riscăm să sacrificăm definitiv plauzibilitatea teoriei noastre, ceea ce înseamnă o pierdere deja mult mai mare (căderea în gratuitatea unui simplu exerciţiu de inteligenţă) decât avantajele promise. Iar acestea s-ar putea să nu fie în fond atât de mari, întrucât „umflarea” ontologiei nu face neapărat problemele mai tratabile. Tot aşa cum o ontologie austeră nu aduce cu necesitate dificultăţi teoretice insurmontabile sau supărătoare.

1 Willard Van Orman Quine, The Problem of Interpreting Modal Logic, în Journal of Symbolic Logic, 12(2), 1947, p. 47

2 David Lewis, Despre pluralitatea lumilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006, p. 24

 Deşi, oarecum la antipodul realismului modal al lui Lewis, avem strategia lui Field bunăoară care
 Deşi, oarecum la antipodul realismului modal al lui Lewis, avem strategia lui Field bunăoară care

Deşi, oarecum la antipodul realismului modal al lui Lewis, avem strategia lui Field bunăoară care preferă să considere obiectele matematice ca ficţiuni (să reducă deci ontologia) şi încearcă să demonstreze că acestea nu sunt indispensabile printr-un demers de altfel extrem de complicat .

Unde este deci justa măsură între cele două – ontologie şi ideologie – care să ridice un minim de probleme teoretice şi să nu compromită nici plauzibilitatea, nici uşurinţa eforturilor noastre intelectuale? Pusă în aceşti termeni destul de utilitarişti, problema s-ar putea să nu-şi găsească niciun răspuns. Analiza se cere continuată cu o scurtă examinare a naturii necesităţii, aşa cum este ea înţeleasă de diferitele şcoli sau doctrine filosofice de inspiraţie logică, şi a principalelor diferenţe şi dificultăţi ridicate de aici.

Să începem cu atomismul logic şi concepţia pe care reprezentanţii acestei direcţii de gândire (Russell, Carnap şi mai ales Wittgenstein) o au asupra necesităţii şi a naturii adevărului logic. După Wittgenstein, adevărurile logice sau teoremele logicii sunt întotdeauna tautologii, care pot fi identificate prin structura lor internă, fără a fi nevoie de demonstraţii (procedeu mecanic) decât pentru cele mai complicate. Astfel, numărul principiilor logicii este unul arbitrar. „Propoziţia arată ce spune; tautologia şi contradicţia arată că ele nu spun nimic.[…] Tautologia şi contradicţia sunt propoziţii lipsite de sens. (Nu ştiu, de exemplu nimic despre vreme când ştiu că plouă sau nu plouă) 4 .” Sau: „Condiţiile de adevăr determină spaţiul de joc care va fi lăsat deschis faptelor prin propoziţie.[…] Tautologia lasă deschis realităţii întregul spaţiu logic infinit; contradicţia umple întregul spaţiu logic şi nu lasă realităţii nici un punct. Aşadar, nici una dintre ele nu poate determina în vreun fel realitatea. 5 ” Ce înseamnă toate acestea pentru limbajul modal?

Să urmărim principalele coordonate ale analizei pe care Nino Cocchiarella o face atomismului considerat din punct de vedere modal în studiul său din Handbook of Philosophical Logic (vol. II) . Acesta distinge între o semantică modală primară – atomistă şi anti-esenţialistă – şi una secundară – cea a lui Kripke, care este esenţialistă. În cazul semanticii atomiste este definit un model al limbajului L (L este construit din limbajul logicii predicatelor de ordinul I plus principiul identităţii) de forma ‹D, R› unde D, universul modelului, este o mulţime nevidă, iar R o funcţie cu L ca domeniu astfel încât pentru fiecare număr întreg pozitiv n şi pentru fiecare predicat n - adică F n în L, R(F n )≤D n i. e. R(F n ) este o mulţime de n-tupluri membre ale lui D. În cadrul teoriei atomiste, un asemenea L-model ‹D, R› reprezintă o lume posibilă a unui spaţiu logic bazat pe: (1) D ca univers al obiectelor acelui spaţiu şi (2) L ca predicatele care caracterizează stările atomare de lucruri ale acelui spaţiu. Un spaţiu logic este aşadar totalitatea stărilor atomare de lucruri ai căror constituenţi se găsesc în D, iar predicatele care le caracterizează se găsesc în L. Foarte important, operatorul necesitate se extinde peste toate lumile posibile ale spaţiului logic căruia lumea determinată de un anumit model îi aparţine.

6

Teza modală a atomismului logic arată că acesta este incompatibil cu esenţialismul. Aceasta poate fi exprimată în felul următor: dacă o expresie predicativă sau o formulă bine formată deschisă φ poate să fie adevărată despre unii indivizi dintr-un univers dat,

Ilustrat, de exemplu, în lucrarea Hartry Field, Realism, Mathematics and Modality, Blackwell, Oxford, 1989

4 Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, 4.461

5 Ibidem, 4.46

6 Nino Cocchiarella, Philosophical Perspectives on Quantification in Tense and Modal Logic, în Dov M. Gabbay, Franz Guenthner (eds.), Handbook of Philosophical Logic, vol. II – Extensions of Classical Logic, D. Reidel Publishing Company, Dordrecht, 1984, pp. 09-54

 atunci φ poate să fie adevărată despre toţi indivizii din acel univers. Adică, nu există
 atunci φ poate să fie adevărată despre toţi indivizii din acel univers. Adică, nu există

atunci φ poate să fie adevărată despre toţi indivizii din acel univers. Adică, nu există

condiţii esenţiale pentru unii indivizi care să nu fie esenţiale pentru toţi (necesitate logică). În limbajul logicii modale cuantificate, această teză poate fi redată astfel: fiecare formulă

x n ) >◊φ) este

adevărată, unde ID j (x 1 ,

neechivalente, iar x 1 ,

φ. Necesitatea privită ca simplă necesitate logică (aşa cum o vede şi C. I. Lewis, pionerul logicii modale în secolul XX) nu ridică foarte multe aspecte problematice din punct de vedere filosofic, dar nici nu pare să acopere multiplele sensuri ale necesităţii (chiar dacă eliminăm toate manierele nesistematice de a o folosi din limbajul natural), deoarece priveşte doar aspectul formal. În plus, conform acestei semantici, modalitatea de re poate să fie redusă la modalitatea de dicto, însă semantica primară este incompletă raportat la orice limbaj care conţine cel puţin un predicat relaţional.

bine formată de forma Ξx 1

, x n ) reprezintă a j-a conjuncţie într-o ordonare de conjuncţii

, x n sunt toate variabilele individuale distincte care apar libere în

Ξx

n (ID j (x 1 ,

,

x n ) ^◊φ) > Vx 1

Vx n (ID j (x 1 ,

,

Kripke, în schimb, a reuşit să demonstreze completitudinea sistemului S 5 cuantificat 7 ,dar aşa-numita semantică secundară pe care el a construit-o violează teza anti-esenţialistă a atomismului. Necesitatea nu mai reprezintă ceva invariabil în toate lumile posibile ale unui spaţiu logic, ci doar pentru membrii unor mulţimi arbitrare nevide de asemenea lumi. La Kripke, necesitatea reprezintă o condiţie internă a judecăţilor (sau stărilor de lucruri corespunzătoare) care are un conţinut material şi nu doar strict formal, întrucât nu i se mai cere să rămână invariabilă în întregul spaţiu logic. Conţinutul relaţional este încorporat în semantica modalităţilor, necesitatea având aici un conţinut adiţional material sau metafizic (de unde insistenţa lui Kripke că nu orice propoziţie necesară trebuie să fie a priori, nici orice propoziţie contingentă a posteriori). Cea mai la îndemână critică pe care i-o putem adresa lui Kripke – pe care o menţionează şi Cocchiarella – priveşte modul în care el explică noţiunile formale. Lumile posibile relevante pentru necesitate/posibilitate sunt reduse (în mod arbitrar, se pare) la cele din structura modală, mai mult decât atât, chiar în mulţimea arbitrară din această structură, nu toate lumile sunt alternative posibile una la alta, ci trebuie să existe o relaţie de accesibilitate între ele (care facilitează alunecarea înspre esenţialism).

Întrebarea care se pune aici este care sunt natura şi conţinutul condiţiilor structurale impuse asupra relaţiilor de accesibilitate; aceasta întrucât dorim să oferim o interpretare materială a noţiunilor formale folosite, interpretare care va afecta bineînţeles modul în care înţelegem esenţialismul. Ceea ce este problematic într-o interpretare relaţională a modalităţii este că anumite proprietăţi sau relaţii se pot aplica unor obiecte posibile, dar non-existente. Şi ajungem aici la principala controversă ontologică care priveşte limbajul modal: care este statutul obiectelor posibile, dar neactualizate? – discuţie pe care o vom lăsa deocamdată la o parte.

Continuând cu semantica lui Kripke, observăm că luată din punct de vedere pur formal, aceasta nu presupune un angajament ontologic propriu-zis. Doar atunci când ni se propune o interpretare presupus intuitivă a noţiunilor set-teoretice care o compun, se impune şi o luare de poziţie în privinţa valabilităţii unui asemenea angajament faţă de anumite obiecte sau „entităţi”.

7 Nu oferim aici demersul lui Kripke în detaliile sale formale. Pentru acestea se pot consulta următoarele texte ale lui Saul Kripke: A Completeness Theorem in Modal Logic, în Journal of Symbolic Logic, 24(1), 1959, pp. 1-14; Semantical Analysis of Modal Logic I – Normal Modal Propositional Calculi, în Zeitschrift für Mathematische Logik und Grundlagen der Mathematik, 9/196, pp. 67-96; Semantical Considerations on Modal Logic, în Acta Philosophica Fennica, 196, pp. 8-94

 După Plantinga, există două moduri de a trata semantica lui Kripke (şi la fel de
 După Plantinga, există două moduri de a trata semantica lui Kripke (şi la fel de

După Plantinga, există două moduri de a trata semantica lui Kripke (şi la fel de bine şi teoria contrapărţilor a lui D. Lewis): fie ca un simplu „instrument euristic”, o himeră care serveşte la înţelegerea limbajului nostru, dar a cărei viziune metafizică trebuie repudiată dacă pretinde altceva decât atât, fie ca „o încercare de a articula adevărul metafizic sobru despre modalitate.” 8 Filosofia a valorificat ambele modalităţi.

Studiile lui Kripke au conferit respectabilitate unui domeniu al logicii care până atunci nu fusese lipsit de critici, dintre care cel mai vehement a fost Quine. Cu toate acestea, conceptul de „lume posibilă” poartă în sine o dualitate (recunoscută şi de Kripke) care este un ferment permanent pentru discuţii şi controverse care corespund celor două moduri de a înţelege noţiunile modale prezentate mai sus. Carnap, el însuşi un pozitivist şi un anti-metafizician convins, nu are rezerve în asimila o descriere de stare, una dintre sursele ideilor lui Kripke (definită în Semnificaţie şi necesitate ca o „clasă de propoziţii din S 1 care conţine pentru orice propoziţie atomară sau această propoziţie sau negaţia ei, dar nu pe amândouă şi nu conţine alte propoziţii” 9 ), unei lumi posibile, aşa cum e ea înţeleasă de Leibniz. Doar că, dacă noţiunea lui Leibniz funcţionează foarte bine în contextul filosofic din care provine – unul cu o coloratură pronunţat metafizică 10 - ea poate să trezească uşor neînţelegeri la intersecţia dintre ontologie şi logică, aşa cum se prezintă ele în ultimul secol. Într-adevăr, pentru filosoful german, nu este nicio problemă cu statutul ontologic discutabil al lumii posibile, întrucât el îşi permite să recurgă la divinitate şi la faptul că aceasta alege o singură lume actuală în virtutea raţiunii supreme. Observăm că lumea posibilă a lui Leibniz e ceva mai mult decât o simplă descriere de stare care nu e adevărată. Dacă păstrăm acest concept şi încercăm într-adevăr să ne imaginăm lumile posibile, nu avem decât un pas până la realismul modal al lui D. Lewis, pentru că, gândind un asemenea concept „global”, tare, de lume posibilă, nimic nu ne opreşte să presupunem că acestea ar exista propriu-zis; acceptăm în acelaşi timp şi imposibilitatea de a verifica vreodată empiric existenţa acestora fiindcă, un lucru pe care filosofii îl ştiu iarăşi de multă vreme, orice lume este lumea mea – în orice dimensiune stranie aş putea ajunge este, evident, un non-sens să consider că aceasta ar putea fi separată cauzal de universul din care provin, din moment ce am ajuns deja acolo. Bunul-simţ (probabil nu numai el) ne opreşte să consimţim la o asemenea propunere cu braţele larg deschise. Kripke însuşi nu este un adept al tezelor lui Lewis, el pronunţându-se împotriva felului în care acesta înţelege lumile posibile şi, conex, identitatea transmundană, adică identificarea aceluiaşi obiect în lumi posibile diferite.

Ce înseamnă aceasta? În formularea lui Plantinga 11 , să presupunem că Socrate există într-o lume oarecare w, diferită de această lume şi în care îi lipsesc anumite proprietăţi pe care el le are în această lume (aceea de a fi filosof sau de a fi fost condamnat la moarte); putem presupune şi că el are proprietăţi care nu se regăsesc printre cele din această lume (că a rămas burlac toată viaţa sau că ar fi trăit în Corint). Întrebarea care se pune este: de unde mai ştim că individul cu alte proprietăţi din altă lume este Socrate? Sau de unde ştim că Socrate există în w? Cum îl putem selecta? Pentru unii filosofi, printre care Kripke şi Plantinga, identificarea transmundană este o pseudo-problemă, derivată tocmai din înţelegerea conceptului de „lume posibilă” ca fiind ceva de felul unor

8 Alvin Plantinga, Natura necesităţii, Editura Trei, Bucureşti, 1998, pp. 21-214

9 Rudolf Carnap, Semnificaţie şi necesitate – Un studiu de semantică şi logică modală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p. 52

10 Pentru Leibniz pot exista o infinitate de lumi, unde lume înseamnă colecţia şi succesiunea de lucruri

existente, însă în mod actual există doar una, cea mai bună dintre aceste lumi posibile, aleasă de Dumnezeu

în virtutea raţiunii supreme.

11 Plantinga, op. cit., pp. 174-175

 ţări străine sau planete îndepărtate, asemeni mediului nostru înconjurător, dar existând într-o dimensiune
 ţări străine sau planete îndepărtate, asemeni mediului nostru înconjurător, dar existând într-o dimensiune

ţări străine sau planete îndepărtate, asemeni mediului nostru înconjurător, dar existând într-o dimensiune oarecum diferită, şi la care noi ne uităm ca un observator (cu un Jules Verne-oscop, cum spune Kaplan) – adică în genul concepţiei propuse de D. Lewis. Tot ce avem în aceste lumi sunt calităţi, dar nu avem de unde să ştim care este care. Kripke propune un sens mai modest pentru acest concept; pentru el, „o lume posibilă este dată prin condiţiile descriptive pe care noi le asociem cu acea lume.” 12 Când spun „Într-o lume posibilă nu aş fi ţinut prelegerea astăzi”, îmi imaginez, arată Kripke, situaţia în care nu m-aş fi hotărât să ţin prelegerea astăzi sau m-aş fi hotărât să o ţin în altă zi. Noi nu ne imaginăm tot ceea ce este adevărat sau fals, ci numai acele lucruri care sunt relevante pentru acest fapt – prezentarea prelegerii, dar, în teorie, totul trebuie să fie decis pentru a da o descriere totală a lumii. Aşadar, lumile posibile sunt stipulate, şi nu descoperite. Pentru a evita problemele cu identificarea transmundană, Kripke propune nume alternative, cum ar fi „stare (istorie) posibilă a lumii” sau „situaţie contrafactuală”, cu precizarea că nu este totuşi nicio problemă cu numele de „lume posibilă.” Însă este foarte important să concepem aceste lumi posibile drept entităţi abstracte, „căi totale în care ar fi putut fi lumea”, având în acelaşi timp în vedere că în scopuri practice este suficientă o descriere a măsurii în care situaţia contrafactuală diferă în mod relevant de faptele actuale. Motivaţia iniţială pentru introducerea lor, spune filosoful american, a fost clarificarea logicii modale prin tehnicile set-teoretice ale teoriei modelelor. Lumea (starea) actuală nu trebuie confundată cu „enormul obiect dispersat care ne înconjoară” 1 , tot la fel cum lumile posibile nu sunt „duplicate fantomatice” ale acestei lumi. În aceste condiţii, problema identificării transmundane nu are prea mult sens.

Ne vom opri aici pentru a nu complica prea mult discuţia şi pentru a rămâne la nivelul unor consideraţii generale. Am omis sau menţionat doar în treacăt multe aspecte importante ce privesc legătura dintre logica modală şi ontologie pe care sper că voi avea ocazia să le reiau mai târziu. Nu numai că limbajul modal se poate ataşa în multe locuri filosofiei, fie pentru a rezolva anumite probleme, fie pentru a le stârni, dar el duce cu sine şi o serie de asumpţii tacite. Între spaţiul logic al atomiştilor şi până la urmă un spaţiu logic similar, însă concretizat, traversat de clivaje insurmontabile şi conţinând lumi infinite, al lui David Lewis, par să existe diferenţe însemnate. Cu toate acestea, mi-ar fi greu să admit că ipoteze cum sunt cele ale lui Lewis relevă şi de altceva decât de modul nostru de a concepe sau imagina lumea / lumile. A conferi lumilor posibile şi indivizilor din ele o demnitate ontologică peste aceea a existenţelor mentale cere o bunăvoinţă la care cei mai mulţi dintre noi nu sunt dispuşi. Problemele discutate aici impun o minimă familiarizare cu noţiunile logicii modale, dar şi un interes semnificativ pentru acestea. Dar precizăm, de asemenea, că idei, cum ar fi cea de „lume posibilă” au fost dintotdeauna seducătoare nu numai pentru filosofi sau logicieni, ci şi pentru teologi, scriitori, artişti şi savanţi. Ştim bunăoară că una dintre soluţiile propuse pentru celebrul şi neliniştitorul paradox al informaţiei chiar de către cel care l-a generat, şi mai celebrul Stephen Hawking, este că informaţia pierdută în găurile negre este „recuperată” în universuri paralele în care acestea nu există. Domeniul modalităţilor are privilegiul de a rămâne deschis eforturilor creatoare sau unificatoare, ca şi valorificării ştiinţifice şi filosofice.

12 Saul Kripke, Numire şi necesitate, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 4 1 Ibidem, p. 24

0

 0 BIBLIOGRAFIE 01. Carnap, Rudolf , Semnificaţie şi necesitate – Un studiu de semantică şi
 0 BIBLIOGRAFIE 01. Carnap, Rudolf , Semnificaţie şi necesitate – Un studiu de semantică şi

BIBLIOGRAFIE

01. Carnap, Rudolf, Semnificaţie şi necesitate – Un studiu de semantică şi logică modală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972

02. Cocchiarella, Nino, Philosophical Perspectives on Quantification in Tense and Modal Logic, în Gabbay, Dov M., Guenthner, Franz (eds.), Handbook of Philosophical Logic, vol. II – Extensions of Classical Logic, D. Reidel Publishing Company, Dordrecht, 1984, pp. 09-54

0. Drăghici, Virgil, Logică tradiţională / clasică / modală, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2007

04. Field, Hartry, Realism, Mathematics and Modality, Blackwell, Oxford, 1989

05. Kripke, Saul, A Completeness Theorem in Modal Logic, în Journal of Symbolic Logic,

24(1), 1959, pp. 1-14 06. Kripke, Saul, Semantical Analysis of Modal Logic I – Normal Modal Propositional Calculi, în Zeitschrift für Mathematische Logik und Grundlagen der Mathematik, 9/196, pp. 67-96

07. Kripke, Saul, Semantical Considerations on Modal Logic, în Acta Philosophica Fennica, 196, pp. 8-94

08. Kripke, Saul, Numire şi necesitate, Editura All, Bucureşti, 2001

09. Leibniz, Gottfried Wilhelm, Eseuri de teodicee. Asupra bunătăţii lui Dumnezeu, a libertăţii omului şi a originii răului, Editura Polirom, Iaşi, 1997

10. Lewis, Clarence Irving, Langford, Harold Cooper, Symbolic Logic, Second Edition, Dover Publications, New York, 1959

11. Lewis, David, Despre pluralitatea lumilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006

12. Plantinga, Alvin, Natura necesităţii, Editura Trei, Bucureşti, 1998

1. Quine, Willard Van Orman, The Problem of Interpreting Modal Logic, în Journal of Symbolic Logic, 12(2), 1947, pp. 4-48

14. Shapiro, Stewart, Modality and Ontology, în Mind, 102 (199), pp. 455-481

Mihai Rusu; mihai@irregular.ro

 Spaţiul tranzitat de simulacre Spaţiul formă de determinaţie care implică trasarea unei anumite frontiere.
 Spaţiul tranzitat de simulacre Spaţiul formă de determinaţie care implică trasarea unei anumite frontiere.

Spaţiul tranzitat de simulacre

Spaţiul

formă

de determinaţie care implică trasarea unei anumite frontiere.

Spaţiul

formă

de existenţă a unei existenţe în care există fiecare lucru.

Spaţiul

formă

de manifestare a ficţiunilor.

Spaţiul

formă

de tranzitare.

Arhetipul acestuia este conturat de fizicul pe care îl presupune, ceea ce ar impune o vizualizare a sa. Această intuiţie pură a sensibilităţii este legată de o formă. Nu pot percepe spaţiul în lipsa lucrurilor care stau în el, ci eventual intui. Aceasta din urmă impune necesitatea unei forme, căci esenţa ca atare scapă întrucât intervine mereu un fel de materializare. Conţinutul ideatic nu poate fi decât intuit, nicidecum surprins întrucât intervine deja materializarea sa. Semnificaţia acesteia este pusă în legătută cu simularea, orice manifestare a lucrului fiind de fapt o simulare a lui însuşi. Orice lucru care se află în spaţiu este purtătorul unei semnificaţii anume. Fiecare devine un fel de semnificant care este astfel cum îl percep, aproape în sens kantian. Aceasta face ca spaţiul însuşi să fie tranzitat de semnificaţii, de informaţii cu privire la lucrurile din el. De fapt, semnificaţiile care tranzitează spaţiul sunt simulări ale lucrurilor însele pe care le percep prin imagine. Această situaţie face posibilă iluzia surprinderii lucrului.

Spaţiul poate trece în registrul imaginilor, cadru limitat la închideri care pot lăsa loc unor deschideri. Imaginea spaţiului constituie de fapt spaţiul însuşi sau numai o descriere

a acestuia, iar reducţia relativistă ad infinitum devine observabilă: imaginea imaginii

spaţiului. Imaginea spaţiului nu poate fi, totuşi, spaţiul însuşi deoarece acesta s-ar reduce

la

o simplă imagine care trebuie doar percepută într-un anumit fel (cu atât mai mult cu cât

o

imagine funcţionează într-un cadru virtual). Imaginea aceasta nu mai este nici măcar

imaginea spaţiului, ci posibil o simulare a acesteia, iar reducţia ad infinitum se face deja simţită: Imaginea spaţiului este simularea imaginii spaţiului, care este simularea imaginii

spaţiului…care este tot o simulare a spaţiului. Sistemul simulator este cel care produce un lanţ de simulări repetate ce împiedică afişarea lucrului efectiv (nu a lucrului-în-sine kantian, care devine simularea faptului că ar exista ceva dincolo de aparenţa lucrului însuşi) şi ceea ce este mai interesant este faptul că eu însumi sunt simulat.

Istoria mea este istoria simulărilor de mine în cadrul unui anumit spaţiu-mediu (istoria ca atare este un mit). Asumarea unui eveniment nu înseamnă asumarea unei obiectivităţi generale, ci mai curând asumarea unei simulări a evenimentului ca atare. El însuşi este proiectat în mintea omului într-un anumit fel, iar acest lucru presupune de la bun început simularea. Ce sunt eu altceva decât imaginea din oglindă, iar imaginea din oglindă ce este altceva decât imaginea dintr-o altă oglindă? Astfel, lumea devine laboratorul de practică al

ficţiunii. Nu se mai zăboveşte asupra înţelegerii informaţiei ca atare datorită comprimării timpului în fluxul informaţional. Procesul produce sau nu legătura cu înţelegerea, iar rolurile sunt schimbate şi conexiunea este evidentă (acestea rămân proiecţii). Atunci, ce sunt eu atât timp cât există ceva dincolo de mine? Pot spune că eu reprezint o proiecţie în mine însumi a unei matrice a esenţei care se află dincolo de mine însumi. Dar inclusiv această matrice a esenţei nu este de fapt esenţa insăşi, ceea ce ar însemna că cercul vicios se redeschide, deoarece surprinderea acesteia ca atare ar părea imposibilă. Codul esenţei ar putea să fie decriptat şi atunci s-ar putea replica în sistem indivizi umani. Aceasta ar părea

o utopie pentru genul science-fiction, însă cazul clonării este unul care dă de gândit. Nu există real ca şi o a treia dimensiune, ci simularea unui spaţiu cu două dimensiuni.

 De asemenea merg lucrurile şi în ceea ce priveşte problema unei a patra dimensiuni ,căci
 De asemenea merg lucrurile şi în ceea ce priveşte problema unei a patra dimensiuni ,căci

De asemenea merg lucrurile şi în ceea ce priveşte problema unei a patra dimensiuni ,căci totul pleacă aici de la o a treia dimensiune. Aceasta îmi pare mai mult o complicare a unei simulări care are drept ţintă realul efectiv. Acesta nu poate să apară local, într-un orizont de expunere totală, ci doar într-un mod fragmentat, ceea ce oferă o posibilitate de exprimare a sa inexactă, lapidară. Acest fapt nu este altceva decât intervenţia imaginarului care completează schema întreagă prin asumarea unor simulări a părţilor lipsă sau ieşite din cadru. Transparenţa realului este aparenţa sa. Peste tot el este simulat, iar această simulare de sine dă tonul fictivizării percepţiei sale. Realul este dat de oglinda în care se priveşte, iar oglindirea ca atare este simularea sau proiectarea sa. Propria sa realitate este descompusă în proiecţia sa. Similar se întâmplă în cazul oricărui obiect ce este perceput ca aparţinând acestei lumi. Imaginarul a fost martorul realului într-o lume dominată de principiul realităţii, iar materialul, carnalul este martorul modelului într-o lume dominată de principiul simulării 1 . Ceea ce ar părea că spune autorul este anunţarea sfârşitului metafizicii, a fantasmelor, a genului science-fiction şi ridicarea a ceea ce înseamnă era hiperrealităţii. Totuşi, şi aceasta din urmă face apel la simulare, lucru care mă conduce către semnificarea ficţiunii ce este deja presupusă. Trecerea în hiperreal este în sine tot o simulare, căci nu ar avea cum să fie altceva, conform celor spuse de Baudrillard. Astfel, de la bun început, sub această mască se află ficţiunea impusă de simularea efectivă

a elementului care trebuie să reprezinte opţiunea de evadare din meniu. E drept, se

depăşeşte o anumită barieră, însă acest lucru este posibil prin mecanismul fictivizării.

“it is the reflection of a profound reality; it masks and denatures a profound reality; it masks the absence of a profound reality; it has no relation to any reality whatsoever; it is its own pure simulacrum” 2

Fiecare opţiune marchează ceva anume, iar acest lucru nu trebuie considerat drept negativ sau pozitiv într-un singur sens. Reflecţia asupra unei realităţi mai profunde decât semnul sau imaginea arătată vizual proiectează denaturat propria mască ce induce absenţa unui substrat esenţial dând posibilitatea de expunere a unor realităţi ca simulacre. Iată! Totul redus la un sens care curge către o surprindere a acestui tărâm. Ce este mai evident este tocmai necesitatea existenţei sale şi străduinţele de evidenţiere a acestuia. Trebuie spus

atât: bine aţi venit în Disneyland, spaţiu al regenerării imaginării! De fapt, este mai întâi vorba despre o generare propriu-zisă, ulterior revenirile repetate ale necesităţii de uitare

a realului impunând o recuperare a forţelor creative. Totul devine un rezultat al primului

mare produs toxic al hiperrealului. Aceasta este o civilizaţie a hiperrealului, cum ar spune Baudrillard. Mecanismele acestuia sunt prezente peste tot, pornind de la actul voluntar de

a le produce şi ajungând până la survenirea accidentală a acestora. Se poate reprezenta

orice prin opusul său, simularea devenind un act de simbolizare. Imposibilitatea de a descoperi un nivel absolut al realului semnifică aceeaşi ordine a imposibilităţii statuării iluziei. Aceasta nu este mai mult posibilă deoarece realul nu este mai mult posibil. Care este sensul sau aportul realului efectiv la sensul imaginării sau al acestei hiperrealităţi? Este mai util lucrul care poate fi ulterior simulat în multiple posibilităţi decât acela care ni se redă într-o anumită formă. Marilyn Monroe nu a semnificat mai mult în viaţă decât a semnificat simularea ei ulterioară, în diversele imagini atribuite. Un alt exemplu îl voi lua de la Baudrillard, care spune că faraonul Ramses nu mai semnifică pentru noi mare lucru,

1 Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation, p. 121

2 Ibidem, p. 5 Nu în sensul de a reprezenta, ci de a arăta sub forma unui semn care simboliza ceva anume şi care a devenit un semnificant ce avea, desigur, un semnificat anume.

 însă mumia sa este o simulare veritabilă a unei lumi inexistente, o aducere în prezent
 însă mumia sa este o simulare veritabilă a unei lumi inexistente, o aducere în prezent

însă mumia sa este o simulare veritabilă a unei lumi inexistente, o aducere în prezent a ceva ce a trecut, iar aceste fapte au crescut interesul pentru modul în care trebuia făcută această treabă. Accentul s-a pus pe modul în care se va face procesul de mumificare, deoarece aceasta este şi o chestiune de tehnologie, iar acest din urmă element ţine de simularea efectivă. Am spus în partea întâi că imaginea realităţii nu este echivalentă cu realitatea insăşi, ca distincţie între punct şi proiecţia sa. Acum lucrurile devin altfel.

Lumea virtuală este lipsită de orice implicaţie fizionomică întrucât nu se poate pune problema vreunui tip de materializare. Mai curând, dematerializarea suscită forţa creatoare împingând-o dincolo de frontierele ei. Imaginaţia este supusă chinului productiv. În cazul unui sistem operant mai informatizat (cibernetic), s-ar presupune existenţa unui avatar pe lângă realul exemplar 4 , totul ţinând de o anumită modalitate de copiere a imaginilor virtuale. De fapt, ce mai devine realul în acest sens dacă am în vedere replicaţia sa sub forma unei imagini? Privindu-se în oglindă, realul şi copia sa, nu s-ar putea distinge decât prin intermediul acelui conţinut - minte care este în faza creatoare. Mecanismul devine aparent circular, iar mulţimile de puncte reprezintă emanaţii ale mulţimii existentă iniţial. Forma copiată este reală sau avem în vedere o cu totul altă dimensiune a conţinutului în genere? Starea pură a conţinutului este imposibil de reperat fără o abordare formală în ceea ce o priveşte. Acest lucru poate reprezenta, prin analogie, o încărcare a acestui registru cu o anumită imagie virtuală, însă nevidată, ca prezenţă a referinţei sale. Dar, în acelaşi timp, ideaticul este el însuşi surprins într-o imagine vituală pură (ficţiune pură). Totuşi, mintea este un elemenrt real (ea aparţine acestuia), deci orice produs rezultat din ea ar trebui să fie real. Sunt pus în situaţia de a afirma încă un paradox acela al imaginii virtuale pure (ficţiunea pură).

Definitivarea sau încheierea determinantului deschis se poate realiza printr-o afirmaţie sceptică, chiar carteziană: singura certitudine a acestor lucruri este tocmai faptul că ele există. Nu cunosc forma sau conţinutul lor, scopul sau obiectivul existenţei lor şi nici măcar cine sau ce este făuritorul acestora. Pot să spun cu precizie că mă situez în faţa unui dat sau a unui act creator pur? Pot conchide: acest „i” este rezultatul unui mecanism care aparţine imaginaţiei, deci minţii (aşadar ţine de om)? Conştiinţa este cel mai mare simulacru care trece spaţiul spaţiului.

Cum se vede conştiinţa la Roger Penrose:

a) Întreaga gândire este un calcul. Gândirea conştientă apare ca un rezultat al unor calcule adecvate. Gândirea, ca şi proces, apare în modul specific unui calcul, de unde ar rezulta faptul însuşi că ea ar putea fi replicată într-un program de calculator. Încărcarea ei într-o astfel de modalitate ţine de o caracteristică specifică amintită anterior prin „algoritmizare”. Astfel, testul Turing arată (sau nu) care este diferenţa dintre un program de calculator şi o minte umană (caz similar creierelor în container ale lui Putnam). Funcţionarea creierului este diferită de simularea funcţionării ca atare a creierului. Ea nu poate fi simulată, întrucât aş avea în faţă simulare. În acelaşi timp nu cred că poate fi vorba despre nici o proiecţie într-un simulacru de funcţionabilitate, deoarece acesta este diferit de operaţionabilitatea ca atare.

4 Peter B. Lloyd ne spune că în computerul unei matrice, modulele programelor reprezintă obiecte observabile din lumea virtuală, acestea interacţionând prin mesaje predefinite. Deci, există un fel de încărcare a unui program ca atare printr-o imagine viruală, totul fiind replicat în starea sa în sistem. Totul în acest sens este observabil prin intermediul unei alte încărcături alocate unui altfel de modul. „Pasul cheie pentru materializarea unui corp într-un anumit spaţiu este ca modulul lui să fie introdus în registrul acelui spaţiu. Pentru a fi dematerializat, este şters din acel registru. Din momentul în care este introdus, oricine priveşte în acea direcţie va vedea corpul virtual al acelui modul.”( Peter B. Lloyd, Inadvertenţe în Matrix şi îndreptarea lor).

 b) „Conştienţa” este o caracteristică a funcţionării fizice a creierului, deşi orice activitate poate fi
 b) „Conştienţa” este o caracteristică a funcţionării fizice a creierului, deşi orice activitate poate fi

b) „Conştienţa” este o caracteristică a funcţionării fizice a creierului, deşi orice activitate

poate fi simulată prin calcul. Totuşi, simularea prin calcul nu poate face să apară „conştienţa”, ca şi o stare de veghe. Se presupune, ştiinţific discutând, că mintea dispune de un anumit număr de operaţii. Atunci s-a ridicat întrebarea: dacă se depăşeşte această barieră, se trece în mod cert în registrul „conştienţei”, chiar dacă mă aflu în faţa unui calculator

performant? Mai exact, un calculator este capabil să îşi trezească propria conştiinţă dacă dezvoltă un anumit număr de operaţii? Sunt oameni de ştiinţă (cum ar fi Ray Kurzweil 5 ) care sunt convinşi de un răspuns pozitiv la această întrebare. Evident, argumentele lor pot fi supuse unei chestionări amănunţite care să pornească implicit de la acel principiu de obiectivitate.

c) Funcţionarea fizică specifică a creierului implică conştienţa, dar această funcţionare

nu poate fi simulată corect prin calcul. Simularea funcţionării este un capitol de discutat,

deoarece aprecierea efectivă a acesteia rămâne un subiect tratat individual. Aceasta, de asemenea, nu ştiu dacă este în mod cert cauza conştienţei însăşi, tocmai datorită faptului că s-ar trece de la algoritmic la non-algoritmic în mod instantaneu (de la calculabil la ne-calculabil).

d) Conştienţa nu poate fi explicată folosind termeni de calcul din fizică sau orice alt

termen din ştiinţă. Pentru Stephen Hawking abordarea fizică a conştiinţei umane este o idee puţin ciudată. Sigur, ideea în sine este extrem de atrăgătoare, însă trebuie să se indice în mod cert şi finalitatea acestui proces. De exemplu, Robert Sawyer 6 , în romanul său recent „Hominidis” încearcă să realizeze o abordare mecanico-cuantică a creierului uman. Desigur, voi menţiona că această lucrare este una aparţinând genului science-fiction, însă ceea ce contează este ideea în sine a acestuia, preluată (cred) din tentativele noi din ştiinţă-tehnică (acolo unde figurează inclusiv ideea lui Penrose).

5 Om de ştiinţă american şi inventator, autori a unor cărţi având ca teme de cercetare: inteligenţa

artificială, transumanismul, singularitatea tehnologică sau futurismul. Una dintre opţiunile sale teoretice este concretizată în afirmaţia: „When you meet someone in 2040, there will be no clear distinction between

biological and non-biological intelligence”.

6 Scriitor canadian de science-fiction, câştigător al premiilor Aurora (the Canadian Science Fiction and Fantasy Award), Arthur Ellis, Nebula.

 BIBLIOGRAFIE 01. Baudrillard, Jean , Simulacra and Simulation , trad. Sheila Faria Glaser, University of
 BIBLIOGRAFIE 01. Baudrillard, Jean , Simulacra and Simulation , trad. Sheila Faria Glaser, University of

BIBLIOGRAFIE

01. Baudrillard, Jean, Simulacra and Simulation, trad. Sheila Faria Glaser, University of Michigan Press, 1994;

02. Currie, Gregory, The Nature of Fiction, Cambridge University Press, 1990;

0. Durand, Gilbert, Aventurile imaginii, trad. M. Constantinescu, Ed. Nemira, Bucureşti,

1999;

04. Durand, Gilbert, Figuri mitice şi chipuri ale operei, trad. Irina Bădescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998;

05. Pavel, Toma, Lumi ficţionale, Ed. Minerva, Bucureşti, 1992;

06. Penrose, Roger, The Emperor’ s New Mind, Oxford University Press, 1990;

07. Penrose, Roger, The Shadow of Mind, Oxford University Press, 1994;

08. Penrose, Roger, Mintea omenească între clasic şi cuantic, Ed. Tehnică, Bucureşti,

1999.

Rareş Iordache; rares@irregular.ro

 Omul ca spaţiu de tranzit al informaţiei sau Modelul Johnny Mnemonic Trecutul În anul 1995
 Omul ca spaţiu de tranzit al informaţiei sau Modelul Johnny Mnemonic Trecutul În anul 1995
 Omul ca spaţiu de tranzit al informaţiei sau Modelul Johnny Mnemonic Trecutul În anul 1995

Omul ca spaţiu de tranzit al informaţiei sau Modelul Johnny Mnemonic

Trecutul

În anul 1995 a fost lansat filmul cyberpunk 1 Johnny Mnemonic, inspirat de nuvela omonimă

a lui William Gibson; în această ecranizare Keanu Reevs joacă rolul principal, acela al unui

bărbat care are în creier un implant cibernetic proiectat să stocheze informaţii. Implantul, cu o capacitate de 80 de gigabytes (sau 160, dacă este dublat) îi permite lui Johnny (un traficant de date) să stocheze în siguranţă informaţii prea sensibile pentru reţelele obişnuite de calculatoare. Johnny îşi foloseşte implantul acţionând ca un curier între părţi contractante 2 . Pentru tema acestui articol acţiunea ulterioară este irelevantă, de o importanţă primară fiind doar capacitatea lui Johnny Mnemonic de a se transforma sau de a-şi folosi organismul pe post de hard disk/memory stick viu, biologic. Nu vreau să intru în prea multe detalii privind calitatea filmului (este suficient să amintesc că a fost destul de slab cotat de către critici,

care au văzut doar performanţă actoricească mediocră, personaje greu-credibile – printre

care un delfin dependent de droguri şi un asasin plătit care se autoidentifică cu Iisus Hristos

– şi lipsă de substanţă/coerenţă; pe de altă parte, unii fani regăsesc în el un cult classic,

una dintre cele mai bune ilustrări a genului cyberpunk) . În acest context, motivul pentru care mă raportez la film şi nu la nuvelă este convingerea personală că o ilustraţie facilitează

înţelegerea subiectului pe care mi-am propus să-l dezbat, suplinind absenţa masei, mult mai bine decât scrierea. Dincolo de motivele comune genului cyberpunk (în cazul acesta viziunea dystopică 4 asupra

1 Cyberpunk-ul este un gen al literaturii ştiinţifico-fantastice care se concentrează pe high tech şi low life (ştiinţa avansată, asemenea tehnologiei informatice şi ciberneticii are pandant un anumit grad de decădere sau de schimbare radicală în ordinea socială). O descriere acurată ne oferă Lawrence Person: ,,Classic cyberpunk characters were marginalized, alienated loners who lived on the edge of society in generally dystopic futures where daily life was impacted by rapid technological change, an ubiquitous datasphere

of computerized information, and invasive modification of the human body“. Numele a fost folosit pentru prima dată de Bruce Bethke ca titlu al nuvelei ,,Cyberpunk“, publicată în 198, deşi stilul era deja popular. (Colaboratorii Wikipedia, ,,Cyberpunk“, Wikipedia, The Free Encyclopedia, http://en.wikipedia.org/w/index. php?title=Cyberpunk&oldid=177869061 (accesat pe 17.12.2007)

2 Colaboratorii Wikipedia, ,,Johnny Mnemonic (film)“, Wikipedia, The Free Encyclopedia, http://en.wikipedia. org/w/index.php?title=Johnny_Mnemonic_%28film%29&oldid=17701786 (accesat pe 17.12.2007) Ibidem

4 O dystopie (din greacă, δυσ- şi τόπος, cu variantele cacotopie, kakotopie sau antiutopie) este o societate

ficţională, o antiteză a utopiei. Societatea dystopică este caracterizată de trăsăturile negative pe care autorul doreşte să le ilustreze, ca sărăcia, dictatura, violenţa şi/sau poluarea. Trăsătura comună a tuturor societăţilor dystopice este aceea că sunt societăţi negative şi indezirabile. În general, dystopiile sunt văzute ca fiind viziuni ale ,,societăţilor viitoare periculoase şi alienate“, criticând adesea diferite trend-uri, mode culturale. Dystopia este o cultură în care condiţiile de viaţă sunt foarte proaste în ceea ce priveşte depravarea, opresiunea sau teroarea. Termenul dystopia se pare că a fost folosit pentru prima dată în discursul lui Greg Webber şi John Stuart Mill, în faţa Parlamentului britanic, în 1868. În acel discurs, Mill a spus: ,,It is, perhaps, too complimentary to call them Utopians, they ought rather to be called dys-topians,or caco-topians. What is commonly called Utopian is something too good to be practicable; but what they appear to favour is too bad to be practicable“. Cunoştinţele lui de limba greacă sugerează că se referea la un loc rău, mai degrabă, decât la antonimul Utopiei. Prefixul grecesc ,,dys“ (,,δυσ-“) înseamnă ,,bolnav“, ,,rău“ sau ,,anormal“; grecescul ,,topos“ (,,τόπος“) înseamnă ,,loc“ şi grecescul ,,ou-“ (,,ου“) are un înteles negativ ,,nicăieri“. În acest fel, Utopia înseamnă ,,(locul de) nicăieri“ şi este un joc de cuvinte care face referire la ,,eutopia“, însemnând ,,loc fericit“ - prefixul ,,eu“ are semnificaţia de ,,bun“ sau ,,bine“.(Colaboratorii Wikipedia, ,,Dystopia“, Wikipedia, The Free Encyclopedia, http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Dystopia&oldid=177491156 (accesat pe 17.12.2007)

 viitorului, caracteristică lui William Gibson – în care lumea este dominată de mari corporaţii cu
 viitorului, caracteristică lui William Gibson – în care lumea este dominată de mari corporaţii cu
 viitorului, caracteristică lui William Gibson – în care lumea este dominată de mari corporaţii cu

viitorului, caracteristică lui William Gibson – în care lumea este dominată de mari corporaţii cu puternice influenţe est-asiatice) filmul ilustrează aproape grotesc ideea de om ca spaţiu tranzitat de informaţie. Viitorul sumbru profeţit de scriitorul american se raportează la realitatea contemporană ca un fel de illo tempore (în fond, şi cu riscul de a minimaliza excesiv, bytes, device-urile şi implanturile sunt upgrades ale zmeilor şi balaurilor iar tastele ,,Enter“ şi ,,Delete“ devine Excalibur-ul cu două tăişuri).

Prezentul

Prezentul (nu foarte îndepărtat pe axa temporală de momentul în care ideea nuvelei a încolţit în mintea lui William Gibson) împarte cu prezentul lui Johnny Mnemonic anumite trăsături; în primul rând un anumit grad de dezvoltare a informaticii şi ciberneticii care a determinat, în mod natural un anumit grad de dezvoltare a ramurilor conexe acestor discipline şi a domeniilor de imediată aplicabilitate practică. După marea epocă a desfăşurării exterioare

a tehnicii […] de strictă actualitate este interiorizarea acesteia, implantarea şi integrarea

,,protezelor umane“, […] ,,biologizarea“ şi ,,naturalizarea“ tehnicului 5 . Spaţiile proclamate funcţionale (biroul, casa, vehiculul) s-au/se/se vor omogeniza funcţional prin intermediul

tehnologiei integrate. Spaţiul devine astfel ,,comunicaţional“-mediatic (ca urmare, desigur,

a ceea ce tot mai des, în ultima vreme, începe a fi denunţat ca o adevărată ,,ideologie“

dominantă a comunicării), simplu mediu transparent (mediul nu mai este mesajul…) prin care individul-,,mesaj“ aleargă, ,,se transmite“ pe sine între nişte spaţii receptoare profund marcate şi intens investite […] 6 .

Modelul Johnny Mnemonic

Johnny Mnemonic îşi pune ochelarii şi mănuşile şi păşeşte în alte lumi. Sau alte lumi păşesc în el? Într-un anumit fel (poate, aparent, mai puţin dramatic) devenim tot mai mult Johnny Mnemonici: nu ne mai deplasăm înspre telefon pentru a vorbi (ci telefonul, câştigând ,,mobilitate“, se deplasează odată cu noi. Dacă primul păcat este să-ţi ţii telefonul închis, cu siguranţă următorul este să nu-l iei cu tine – un păcat împotriva însăşi condiţiei sale de ,,mobilitate“), nu mai mergem la Poştă să trimitem o scrisoare etc. Toate acestea vin în întâmpinarea noastră, sau a lui Johnny, şi au cel puţin două calităţi: sunt cât se poate de user frendly şi de ,,touchable“ 7 . Intercesiunea s-a transformat în interacţiune iar sfinţii au devenit soft-uri intuitive. Poate credeţi că vorbesc despre computer dar vă asigur că acesta este deja obsolete 8 ; (Ştiaţi că prin noile tehnologii de sincronizare poţi primi un e-mail mai repede pe telefonul mobil decât pe PC?) De pe un simplu telefon mobil poţi avea acces la internet, poştă electronică, internet banking, poţi memora documente, face fotografii, înregistra şi transmite fişiere

5 Bogdan Ghiu, ,,În căutarea exteriorului pierdut (Marea Deschidere)“ în ALTfel de spaţii (coord. Ciprian

Mihali), Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p. 29. Autorul comenta astfel o ştire conform căreia, la Salonul Auto de la Detroit din 2001 s-a vestit oficial că tendinţa explicit afirmată şi experimentată este ca maşina, biroul şi casa să se omogenizeze sub raport tehnologic şi funcţional, al dispozitivelor electronice integrate; scopul

final este, fireşte, îmbunătăţirea calităţii vieţii.

6 Ibidem, p. 0

7 One touch easy, one touch away, magic touch, touch screen … Atingerea s-a democratizat şi s-a desacralizat în acelaşi timp. Dacă privim de-a lungul secolelor şi culturilor, atingerea a fost tabu, interzisă, selectivă, dedicată, ritualică, taumaturgică. În era digitală este permisă, necesară, cool, rezumativă, unică.

8 Cu mai bine de 40 de ani în urmă, Gordon Moore, cofondatorul Intel, compania producătoare de cipuri

pentru computer, a remarcat că puterea de procesare a computerelor aproape se dublează la fiecare doi ani. Un corolar neformulat al ,,legii lui Moore“ spune că, în orice moment, toate echipamentele considerate ultimul răcnet sunt, în acelaşi timp, în pragul uzurii morale. (Chris Carroll, ,,Gunoi high-tech“, în National Geographic, ianuarie 2008, p. 0)

 audio-video; poţi juca jocuri; îţi poţi organiza agenda de activităţi ( reminder included ) şi
 audio-video; poţi juca jocuri; îţi poţi organiza agenda de activităţi ( reminder included ) şi
 audio-video; poţi juca jocuri; îţi poţi organiza agenda de activităţi ( reminder included ) şi

audio-video; poţi juca jocuri; îţi poţi organiza agenda de activităţi (reminder included) şi poţi salva datele de naştere ale celor dragi, precum şi PIN-urile cardurilor. Doamne-fereşte să-ţi pierzi telefonul căci te goleşti de identitate întocmai cum un hard virusat se goleşte de date, adică instantaneu şi relativ greu recuperabil.

În mod intrinsec, noile tehnologii determină oamenii să se re-întâlnească cu spaţiile – de fapt tehnologiile mobile şi promisiunea unei reţele mereu disponibile şi accesibile ne-au schimbat în întregime conceptul despre loc. Reţelele de comunicare, informare şi observare GSM, GPS, UMTS, WIFI, RFID şi altele asemenea pot fi folosite drept jucării pentru ,,joaca într-un sistem definit de spaţii“ (cum ar numi-o Michel de Certeau). În acest caz suntem noi însă cei care intrăm într-o lume nouă sau această lume a informaţiei (utile sau inutile, solicitate sau nesolicitate, bogate sau copleşitoare) ne invadează, ne tranzitează în drumul înspre un alt terminal electronic? (Johnny este un memory stick uman cu o infinitate de conexiuni posibile, potenţial conectabil la o infinitate de lumi posibile. Intruziunea este, din ambele părţi, un act violent şi care modifică iremediabil peisajul lumilor - Johnny renunţă la o parte din amintirile lui, pentru a-şi ,,elibera/goli memoria, pentru a maximiza capacitatea mediului de stocare, adică a propriului creier. În mod paradoxal noi upload-ăm memory stick-uri, carduri, harduri, CD-uri şi DVD-uri cu amintirile noastre – le vom uita/,,şterge“ mult mai uşor, asiguraţi fiind de soluţia de back up. Efectul Johnny Mnemonic în ceea ce ne priveşte pare opus. Eliberând drumul 9 ne identificăm cu el, devenind spaţiul tranzitat de informaţie).

De fiecare dată când primim un spam 10 un CC 11 benign, un SMS care ne anunţă că ni s-a emis factura, un Newsletter 12 nesolicitat şi pe care n-am avut dibăcia să-l evităm etc, suntem tranzitaţi de informaţie în cel mai prozaic mod cu putinţă. Chiar dacă infinitezimal, şi în acest caz peisajul lumilor se modifică ireversibil, deoarece tehnologiile mobile generează un strat interesant de spaţiu virtual, suprapus locaţiilor geografice telefonul mobil sau internetul îşi transportă utilizatorul-vehicul în alt loc, undeva între capătul emiţător şi cel receptor.

9 Drumul a încetat să mai reprezinte metafora privilegiată a ,,căii“: noi nu ne mai îndreptăm, anevoios, spre

un

scop; plutim într-un ,,mediu“ inaparent al scopurilor instantaneu atinse. (Bogdan Ghiu, op.cit., p. 1)

10

Mesaj nesolicitat (pentru o explicaţie exhaustivă a se vedea Colaboratorii Wikipedia , ,,Spam“, Wikipedia,

The Free Encyclopedia, http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Spam&oldid=1784146 (accesat pe

17.12.2007)

11

Carbon copy denumea, la origini, tehnica prin care se obţineau una sau mai multe copii simultane ale

unui document pe suport de hârtie, folosindu-se indigoul (carbon paper). În cazul e-mailului, abrevierea

CC

se referă la practica de a trimite un mesaj ca şi ,,carbon copy“; nu se aşteaptă din partea receptorului

răspundă sau să acţioneze. (Pentru o explicaţie exhaustivă a se vedea Colaboratorii Wikipedia,

,,Carbon copy“, Wikipedia, The Free Encyclopedia, http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Carbon_ copy&oldid=1755941 (accesat pe 17.12. 2007) şi Colaboratorii Wikipedia, ,,Blind carbon copy“, Wikipedia, The Free Encyclopedia, http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Blind_carbon_copy&oldid=175428960 (accesat pe 17.12.2007)

12 Buletin periodic care circulă între membrii unui grup. Se mai numeşte şi news-sheet. Cel mai adesea, în

varianta electronică primim astfel de informaţii de la site-urile care oferă/comercializează anumite produse şi servicii.

 BIBLIOGRAFIE 01. Carroll, Chris, ,,Gunoi high-tech“, în National Geographic , ianuarie 2008 02. Ghiu, Bogdan,
 BIBLIOGRAFIE 01. Carroll, Chris, ,,Gunoi high-tech“, în National Geographic , ianuarie 2008 02. Ghiu, Bogdan,
 BIBLIOGRAFIE 01. Carroll, Chris, ,,Gunoi high-tech“, în National Geographic , ianuarie 2008 02. Ghiu, Bogdan,

BIBLIOGRAFIE

01. Carroll, Chris, ,,Gunoi high-tech“, în National Geographic, ianuarie 2008

02. Ghiu, Bogdan, ”În căutarea exteriorului pierdut (Marea Deschidere)“ în ALTfel de

spaţii (coord. Ciprian Mihali), Ed. Paideia, Bucureşti, 2001 0. Wikipedia, colaboratorii, ,,Blind carbon copy“, Wikipedia, The Free Encyclopedia,

http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Blind_carbon_copy&oldid=175428960

(accesat pe 17.12.2007)

04. Wikipedia, colaboratorii, ,,Carbon copy“, Wikipedia, The Free Encyclopedia, http:// en.wikipedia.org/w/index.php?title=Carbon_copy&oldid=1755941 (accesat pe 17.12. 2007)

05. Wikipedia, colaboratorii, ,,Cyberpunk“, Wikipedia, The Free Encyclopedia, http:// en.wikipedia.org/w/index.php?title=Cyberpunk&oldid=177869061 (accesat pe

17.12.2007)

06. Wikipedia, colaboratorii, ,,Dystopia“, Wikipedia, The Free Encyclopedia, http://

en.wikipedia.org/w/index.php?title=Dystopia&oldid=177491156 (accesat pe

17.12.2007)

07. Wikipedia, colaboratorii, ,,Johnny Mnemonic (film)“, Wikipedia, The Free Encyclopedia,

http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Johnny_Mnemonic_%28film%29&oldid=1

7701786 (accesat pe 17.12.2007)

Maria Revnic Raicu; maria@irregular.ro

0

 0 Spaţiul de tranzit. Ceea ce se vede Articolul de faţă încearcă sondarea valenţelor exclusiv
 0 Spaţiul de tranzit. Ceea ce se vede Articolul de faţă încearcă sondarea valenţelor exclusiv
 0 Spaţiul de tranzit. Ceea ce se vede Articolul de faţă încearcă sondarea valenţelor exclusiv

Spaţiul de tranzit. Ceea ce se vede

Articolul de faţă încearcă sondarea valenţelor exclusiv fizice ale spaţiilor de tranzit. Mai exact, o relatare cât mai acurată a ceea ce se vede. Totuşi, acest demers nu poate fi închipuit fără a realiza (subiectiv) o disecare din punct de vedere semantic a conceptului.

A încerca definirea conceptului de spaţiu de tranzit este o provocare pe măsură, mai ales

datorită valenţelor relative pe care cele două cuvinte le comportă. Chiar şi definiţi separat, (spaţiu 1 şi tranzit 2 ), termenii de mai sus nu oferă multe indicii care să ajute la înţelegerea conceptului, din cauza complexităţii lor, refuză definiţii unice şi irefutabile. Coroborând cele două definiţii, obţinem un segment de spaţiu, neapărat dinamic. De fapt, dinamismul acestor spaţii se constituie într-o condiţie sine qua non, trecerea, indiferent în ce sens sau înspre ce nivel, se realizează prin intermediul unei acţiuni dinamice (implicând conceptul „mişcare”). În final ajungem la următoarea concluzie: spaţiul de tranzit este un interval fizic în care se desfăşoară o acţiune dinamică, o mişcare. Mai precis, un spaţiu al mişcării. Din cauza componentei dinamice, unii arhitecţi şi analişti nu îl consideră un spaţiu propriu zis (spaţiu fix, imobil, delimitat), preferând să folosească conceptul de spaţiu vag sau non-loc 4 în care componenta fizică nu comportă valenţele normate, de dinainte ştiute. Astfel, demersul nostru de a fixa spaţial manifestările acestui concept, se va baza pe observaţii asupra spaţiului imobil, normat. Vom apela acest truc pentru că spaţiul vag 5 coexistă cu cel normat, fiecare concept se defineşte şi în funcţie de celălalt.

Raportându-ne la teritoriul urban, pentru a putea fi cât mai exacţi în tratarea exclusiv fizică

a acestor locaţii, am hotărît o ierarhizare a lor în funcţie de individ, la nivel macrourban

şi microuniversal, adică în spaţiul privat. Sensul în care vom analiza aceste elemente este

de la periferie spre centru, (parcurgând astfel inelele city-ului) în cadrul macro şi dinspre afară spre înăuntru în spaţiul individual.

La nivel macro, o primă categorie o constituie frontierele spaţiului fizic (normat) urban. Drept spaţii de tranzit considerăm odată gara/portul, cu toate atributele lor: aero, auto, naval. Dubla valenţă spaţiu fizic/spaţiu vag este ilustrată de existenţa fizică a edificiului şi de dinamismul schimbului (populaţie, mărfuri, informaţii), realizat la intervale normate, în ambele sensuri. La acest nivel, spaţiile de tranzit pot fi înţelese atât obstacole cât şi punţi de legătură. Folosindu-ne de un zoom in putem remarca alte elemente ce pot fi considerate spaţii ale tranzitării: pasarela ( amenajare (…) din materiale uşoare, lemn

1 SPAŢIU, spaţii, s.n. (…). Formă obiectivă şi universală a existenţei materiei, inseparabilă de materie,

care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţia, mărimea, forma, întinderea lor. (…) Lungime luată de-alungul traiectoriei unui corp mobil. (…) Interval de timp, răstimp. Cf. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Ed. Academiei Republicii

Socialiste România, 1984, p.888

2 TRANZIT, tranzituri, s.n. (…). Trecere a unor mărfuri, persoane, dintr-o ţară în alta prin intermediul unei

ţări (…). Cf. DEX, p.685 VAG Ă, vagi, adj. (…) Lipsit de limpezime de claritate, de precizie; neclar, nelămurit, nesigur, confuz

(…)Cf. DEX, p.1005

4 Ciprian Mihali, Inventarea spaţiului. Arhitecturi ale experienţei cotidiene, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001,

p.126

5 Ioan Augustin, Khora, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998, pp 87-102 şi Ciprian Mihali (coord.), Altfel de spaţii,

Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p.6

 sau fier care leagă de obicei (…)) 6 şi peronul (în arhitectura construcţiilor ce deservesc
 sau fier care leagă de obicei (…)) 6 şi peronul (în arhitectura construcţiilor ce deservesc
 sau fier care leagă de obicei (…)) 6 şi peronul (în arhitectura construcţiilor ce deservesc

sau fier care leagă de obicei (…)) 6 şi peronul (în arhitectura construcţiilor ce deservesc trasporturile: amenajare a unui trotuar lat, între linii, oferind securitate şi permiţând accesul în vagon) , în exterior, iar în interior pasajele subterane, care fac legătura între

corpul pricipal al gării, peroane şi sala de aşteptare. În sine, fiecare element în parte se configurează într-o “barieră”, alcătuind per total frontiera “citadelei” cu exteriorul.

O excepţie de la această regulă o găsim în cazul autostopului, popular denumit ocazia,

care, deşi nu are un spaţiu fizic anume asignat, coexistă cu celelalte spaţii de tranzit, având acelaşi rol dinamic, comportându-se aproximativ la fel. Ceea ce îl face iregular este tocmai inexistenţa unui spaţiu fizic determinat, locaţiile fiind efemere, dacă nu chiar unice. Pe toate acestea de mai sus le considerăm spaţii de tranzit interurbane.

7

Staţiile (terminalele) pentru mijloacele de transport în comun asigură fluxul (de oameni, mărfuri, informaţii) de la frontiere spre centru. Dotate cu mobilier stradal, sunt concepute pentru a asigura un minim confort în răstimpul (stand by-ul) efectuării tranzitului. Situaţia aici devine interesantă, deoarece aceste spaţii de tranzit sunt tranzitate de mijloace mobile (în general transportoare în comun: autobuz, troleibuz, automobil, tramvai, metrou etc.), care, în momentul preluării (de oameni, mărfuri, informaţii) se constitue, la rândul lor, în spaţii de tranzit, însă primesc şi caracteristica stand by.

8 , simbol prin excelenţă al trecerii, asigură tranzitul

în ambele sensuri. Arhitectonic este disponibil în numeroase finisări, mărimi şi destinaţii,

fiind o parte integrantă a schimbului (de oameni, mărfuri, informaţii).

Podul (construcţie menită să lege (

))

Pasajele 9 pietonale sunt adesea folosite pentru a fluidiza tranzitarea. Le întâlnim sub diferite forme: de la pasajele construite la Sibiu, Sighişoara, Bistriţa, în perioada medievală, cel acoperit de la Oradea, până la pasajele practicate blocurilor comuniste de P+10 ce constituie frontul stradal pe arterele principale a numeroase oraşe româneşti. Situaţia se explică astfel: frontul înalt, destul de bogat articulat, ascunde zone cu mai puţin appeal însă, prin senzaţia artificială de monumentalitate, ar putea comunica neiniţiatului o continuitate - după. Astfel tranzitul mai capătă o valenţă: nu doar transportă (oameni, mărfuri, informaţii) ci se comportă şi ca un filtru între lumea din faţă (un loc general acceptat frumos, loc de promenadă, cu vad comercial, un spaţiu al interacţiunii, un spaţiu creat să fie expus, un spaţiu luminos, în general appealing) şi lumea de după acest front (în general blocuri P+4, spaţiu care aminteşte de ghetouri, în general non appealing).

Trecerea în ambele sensuri, de la macrourban la microcosmosul individual, se face prin intermediul holurilor, scărilor şi al liftului.

Holul 10 are o caracteristică bivalentă, fiind un spaţiu de trecere şi de aşteptare (mai ales

în cadrul instituţiilor publice). Scările de acces (la blocuri casa scărilor) devin, în unele

situaţii speciale, un soi de spaţii intime, mai ales în clădirile publice, unde, conform unor noi politici sociale, din cauza crizei de spaţiu, se amenajează fumoarele (un loc al tabietului, deci al intimităţii). Aceeaşi situaţie se înregistrează în căminele studenţeşti, unde holul este considerat loc de socializare, fiind amenajat cu bănci şi mese, realizându-se astfel dubla valenţă: spaţiu

6 *****Dicţionar de artă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998, vol. II, p. 6

7 Ibidem p. 46

8 Ibidem p. 59

9 Ibidem p. 6 10 Ibidem, vol. I, p. 40

 de tranzit/spaţiu intim. Tot legat de clădirile publice, amintim anticamera 1 1 , un spaţiu
 de tranzit/spaţiu intim. Tot legat de clădirile publice, amintim anticamera 1 1 , un spaţiu
 de tranzit/spaţiu intim. Tot legat de clădirile publice, amintim anticamera 1 1 , un spaţiu

de tranzit/spaţiu intim. Tot legat de clădirile publice, amintim anticamera 11 , un spaţiu de tranzit folosit pentru a ordona accesul către o autoritate, de obicei administrativă. Deşi îl considerăm un loc de tranzit, acţiunea dinamică este înlocuită cu noţiunea de stand by (aşteptare).

Liftul este poate cel mai comun şi mai folosit spaţiu de tranzit. Uzitat exclusiv pe verticală, se comportă la fel ca şi mijloacele de transport în comun, însă timpii în stand by (aşteptarea) sunt reduşi, acţiunea dinamică realizându-se rapid, în ordinul minutelor.

La nivelul microcosmosului individual, mai precis în spaţiul privat, spaţiile de tranzit, deşi nu au anvergura celor publice, acţionează după aceleaşi principii. Şi aici întâlnim holul, funcţiile acestuia fiind simplificate faţă de exemplul de mai sus (este folosit mai mult drept vestibul decât spaţiu de aşteptare). Fereastra asigură deshiderea spre exterior

(nu neapărat spre spaţiul public), funcţia de tranzit este redusă, din cauza restricţiilor

practicate de acest element, (nepermiţând un tranzit total ci doar parţial - de oameni,

mărfuri, informaţii).

12 şi logia (un balcon ne-ieşit în consolă

1 , sunt spaţii de tranzit ce oferă deschidera mediului intim spre exterior, în spaţiul

public. Concepte spaţiale intermediare, distincte şi funcţionale, dar cu puternice valenţe spre exterior, au evoluat în ultimii ani spre interior, odată cu tendinţele izolaţioniste ale spaţiului privat. Fenomenul, înregistrat în masă, mai ales în ultimii ani ai comunismului, are la bază o nevoie primară, confortul termic. Prin închiderea/izolarea lor de exterior, aceste intermediare se absorb spaţiului intim privat, singurele elemente ce mai asigură funcţii tranzitale fiind deschiderile. Acelaşi lucru se prezintă şi în cazul transformării (balconului, logiei) în “grădini suspendate”, proprietarii modificând sensul funcţiei iniţiale, prin personalizare obţinandu-se un spaţiu intim, diferit, chiar de spaţiile asemănător înconjurătoare. Anomalii de la această regulă s-au înregistrat în spaţiul urban, cauza principală find mentalitatea. Astfel, au fost persoane care au folosit aceste spaţii drept curte de la ţară, crescând animale destinate sacrificării (porumbei! iepuri!! porci!!!). În acest fel, indivizii în cauză au realizat un spaţiu unde se efectua o pseudo tranziţie de la rural la urban.

)) (

Balconul (platformă exterioară, încastrată în zid (

))

Un spaţiu aparte îl reprezintă living-ul 14 . Centru al spaţiului intim, dar nu cel mai intim loc, de aici diverg toate activităţile zilnice, atât exterioare cât şi casnice. Are rol de interfaţă cu vizitatorii de afară. În mod paradoxal, deşi este un spaţiu centrat, ce aminteşte de vatra vernaculară, această matrice se constitue drept un loc de tranzit al mediului individual, asigurând comunicarea cu celelalte elemente spaţiale ale căminului, dar în acelaşi timp le subordonează 15 . Departajarea zonelor cu funcţiuni diferite se realizează prin combinări de materiale de finisaj, cu texturi şi culori diferite. Perimetrul livingului trebuie să aibă flexibilitate, să se poată plia foarte uşor funcţiei dorite la un moment dat.

11 Ibidem p.18

12 Ibidem p. 24

1 Ibidem p. 67

14 Ibidem p. 76

15 Ciprian Mihali (coord.), op. cit., p.79

 O critică a spaţiului de tranzit Canal de comunicaţie ce uneşte două repere, spaţiul de
 O critică a spaţiului de tranzit Canal de comunicaţie ce uneşte două repere, spaţiul de
 O critică a spaţiului de tranzit Canal de comunicaţie ce uneşte două repere, spaţiul de

O critică a spaţiului de tranzit

Canal de comunicaţie ce uneşte două repere, spaţiul de tranzit este un mijlocitor al circulaţiei oamenilor, bunurilor (iar în acest sens putem considera spaţii de tranzit şi centrele comerciale, pieţe etc) dar şi al ideilor şi informaţiilor. Convenţional, tranzitarea se face în ambele sensuri (devenind sinonim cu deschisul) dar, în realitate, sensurile sunt condiţionate de numărul celor participanţi la tranzit, realizându-se o multitudine de conexiuni. Prin semantica sa implică o deschidere spaţială, iar trecerea are o dublă conotaţie fiind influenţată de legătura spaţiu (fizic, normat) şi timp (scurgerea, trecerea lui), iar cei care interacţioneză cu aceste spaţii sunt doar simpli trecători, astfel respectivele spaţii sunt de uz temporar (sau spaţii vagi).

În sine, aceste spaţii sunt un soi de no man’s land (revenim la ideea de spaţiu vag). Însă, pentru a facilita trecerea între cele două medii accesate (macrourban-microcosmos individual), noul curent edificator încercă apropierea lor, prin întretăierea directă, fără a mai fi nevoie de atitudinea mediatoare a spaţiului de tranzit (care are asignate un set de reguli fără de care nu s-ar realiza tranzitul, reguli de comportament, de vestimentaţie, de conţinut în cazul înformaţiilor). Astfel, frontierele încep să fie tot mai permisive sau dispar pur şi simplu, mediile aflate în comunicare se întretaie, de unde rezultă că timpii comunicării (adică ai tranzitului), se diluează până la dispariţie. În acest caz, spaţiul de tranzit nu mai are rol mijlocitor, metamorfozându-se într-un container (loc în care se produce întretaierea) a cărui destinaţie este aceea de a oferi protecţie acestei acţiuni.

În arhitectura viitorului, mediile odinioară antitetice (macrourban - microcosmos individual) se ating şi se suprapun. Propunerile de articulare a universului urban au la bază noul trend social-cultural: cadrul intim, privat, începe să fie expus, tot ceea ce contează este imaginea, chiar şi atunci când este alterată. În acest sens, evenimente care se desfăşurau exclusiv în spaţiul privat, cu număr restrâns de participanţi/iniţiaţi sunt mutate în exterior, în spaţiile publice (stradă, pieţe publice), în mediul de tranzit: evenimente culturale (concerte, manifestări, expoziţii, proiecţii de filme), sărbători (zile naţionale, anul nou) şi exemplele pot continua. Arhitectura acestor module este funcţională, capabilă să asigure nevoile elementare tranzitului. Elementele de iluminare sunt ritmate astfel încât să asigure continuitatea fluxului pe tot cuprinsul intervalului 24/7.

Dacă ne referim la relaţia periferii – centru şi considerăm spaţiul dintre drept loc al tranzitului, vom observa că în ultima perioadă lucrurile s-au metamorfozat, aceşti doi poli fiind angrenaţi într-o continuă evoluţie şi dinamică. Dihotomia dintre centru şi periferie (sau chiar centre şi periferii) a început să se deplaseze, iar noţiunile care altă dată nominau ceva real şi palpabil, au devenit în timp neclare. În prezent, printre sensurile pe care le are cuvântul centru se numără: reţea, comunicare între comunităţi, schimb între grupuri şi culturi. Chiar periferiile tind să fie considerate centre la rândul lor, odată cu expansiune metropolei, instituţiile de administrare şi control îşi constitue puncte de manifestare prin reprezentanţele de aici. În final, periferiile vor avea microcentrele lor distincte, formându-se o matrice al cărui punct terminus va fi centrul metropolei, care, la rândul lui, datorită evoluţiei urbane şi a dinamicii schimbului, nu trebuie neapărat să se confunde cu city-ul istoric.

 Spaţiile de tranzit sunt o necesitate şi o constantă a mediului urban. Evoluţia lor este
 Spaţiile de tranzit sunt o necesitate şi o constantă a mediului urban. Evoluţia lor este
 Spaţiile de tranzit sunt o necesitate şi o constantă a mediului urban. Evoluţia lor este

Spaţiile de tranzit sunt o necesitate şi o constantă a mediului urban. Evoluţia lor este condiţionată de modificările înregistrate în intervalul urban adiacent, modificările acestuia din urmă dictând modificările tranzitului. Se observă o tendinţă accentuată de virtualizare a tranzitului (de exemplu operaţiunile self banking sau comerţul pe internet), datorată interpolării celor două medii: macrourban şi microcosmos individual. Funcţia de intermediar se atrofiază în favoarea celei de container. Pe viitor ne putem astepta ca aceste spaţii să fie strict virtuale, iar tranzitarea (chiar spre locul de muncă) să fie la un click distanţă.

BIBLIOGRAFIE

01 Mihali, Ciprian (coord.), Altfel de spaţii, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001

02 Mihali, Ciprian, Inventarea spaţiului. Arhitecturi ale experienţei cotidiene, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001

0 Ioan, Augustin, Khora, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998

Florin Revnic; florin@irregular.ro

 Câte ceva despre spaţiile de tranzit Pendularea obiectelor într-un spaţiu fizic nu presupune în mod
 Câte ceva despre spaţiile de tranzit Pendularea obiectelor într-un spaţiu fizic nu presupune în mod
 Câte ceva despre spaţiile de tranzit Pendularea obiectelor într-un spaţiu fizic nu presupune în mod
 Câte ceva despre spaţiile de tranzit Pendularea obiectelor într-un spaţiu fizic nu presupune în mod
 Câte ceva despre spaţiile de tranzit Pendularea obiectelor într-un spaţiu fizic nu presupune în mod
 Câte ceva despre spaţiile de tranzit Pendularea obiectelor într-un spaţiu fizic nu presupune în mod
 Câte ceva despre spaţiile de tranzit Pendularea obiectelor într-un spaţiu fizic nu presupune în mod

Câte ceva despre spaţiile de tranzit

Pendularea obiectelor într-un spaţiu fizic nu presupune în mod necesar acceptarea opţiunii de materialitate a lor. Contururile lor pot fi simulate, de unde jocul simulărilor. Spaţiul de tranzitare este el însuşi simulat, este copia ideii în sine. Va exista în sistem mereu o scăpare a acestui esenţial, pentru că materializarea însăşi presupune deja trecerea peste stadiul esenţial. Întrebările care presupun definirea nu ne conduc decât

spre forme

mod redundant către forme. Repetiţia însăşi este mobilul prim al

într-un

definirii, deoarece ceea ce se oferă nu este altceva decât o altă schemă. Tranzitarea ca atare în aceste spaţii din spaţiul însuşi nu face decât să se repete. Tema este de actualitate atât pentru filosofie, în interiorul căreia reuşim foarte bine să îi determinăm

valenţele, cât şi pentru alte domenii mai tinere.

rares@irregular.ro

Johnny Mnemonic îşi pune ochelarii şi mănuşile şi păşeşte în alte lumi. Sau alte lumi păşesc în el? Într-un anumit fel (poate, aparent, mai puţin dramatic) devenim tot mai mult Johnny Mnemonici: nu ne mai deplasăm înspre telefon pentru a vorbi (ci telefonul, câştigând ,,mobilitate“, se deplasează odată cu noi. Dacă primul păcat este să-ţi ţii telefonul închis, cu siguranţă următorul este să nu-l iei cu tine – un păcat împotriva însăşi condiţiei sale de ,,mobilitate“), nu mai mergem la Poştă să trimitem o scrisoare etc. Toate acestea vin în întâmpinarea noastră, sau a lui Johnny, şi au cel puţin două calităţi: sunt cât se poate de user frendly şi de ,,touchable“. Intercesiunea s-a transformat în interacţiune iar sfinţii au devenit soft-uri intuitive. One touch easy, one touch away, magic touch, touch screen … Atingerea s-a democratizat şi s-a desacralizat în acelaşi timp. Dacă privim de-a lungul secolelor şi culturilor, atingerea a fost tabu, interzisă, selectivă, dedicată, ritualică, taumaturgică. În era digitală este permisă, necesară, cool, rezumativă, unică.

maria@irregular.ro

Canal de comunicaţie ce uneşte două repere, spaţiul de tranzit este un mijlocitor al circulaţiei oamenilor, bunurilor (iar în acest sens putem considera spaţii de tranzit şi centrele comerciale, pieţe etc.) dar şi al ideilor şi informaţiilor. Convenţional, tranzitarea se face în ambele sensuri (devenind sinonimă cu deschisul) dar, în realitate, sensurile sunt condiţionate de numărul celor participanţi la tranzit, realizându-se o multitudine de conexiuni. Semantica sa implică o deschidere spaţială, iar trecerea are o dublă conotaţie fiind influenţată de legătura spaţiu (fizic, normat) şi timp (scurgerea, trecerea lui), cei care interacţioneză cu aceste spaţii sunt doar simpli trecători; astfel,respectivele spaţii sunt de uz temporar (sau spaţii vagi).

florin@irregular.ro

 filosofie, arta, cultura, foto, video www.irregular.ro © copyright 2007-2008 Revista apare periodic în format
 filosofie, arta, cultura, foto, video www.irregular.ro © copyright 2007-2008 Revista apare periodic în format
 filosofie, arta, cultura, foto, video www.irregular.ro © copyright 2007-2008 Revista apare periodic în format

filosofie, arta, cultura, foto, video www.irregular.ro © copyright 2007-2008

Revista apare periodic în format electronic, poate fi descărcată de pe site-ul www.irregular.ro, la secţiunea Număr curent.