Sunteți pe pagina 1din 3

Două documente greceşti relative la

negustorul Martin Buliga din Piteşti

Aurel RADU

Schitul Buliga, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, a fost construit


în anul 1745, de către cupeţul (negustor), care a urcat şi până la dregătorie de vtori
sluger (sluger al doilea), Martin Buliga, din oraşul Piteşti, pe locul din spatele
actualului Muzeu Judeţean Argeş (fost Palat Administrativ). Fiind înstărit şi
întreprinzător, acesta a construit şi alte biserici: cea din Gura Baţcovului (Bascov),
Valea Rea (Găvana) şi biserica de zid a mănăstirii Stănişoara1.
În anul 1751, la şase ani de la zidirea bisericii, Martin Buliga o „închină şi o
afieroseşte ca să fie metoh sfintei şi dumnezeieştii Mitropolii din Bucureşti” numai
după moartea acestuia. Schitul a fost metoc (sucursală) al Mitropoliei până în anul
1791 când, din cauza depărtării a fost dat în administrarea Mănăstirii Aninoasa.
Din 1813, timp de 50 de ani, schitul a trecut din nou în administrarea
Mitropoliei, iar în 1863 este transformat din ordinul Ministerului Cultelor în biserică
de mir.
Despre negustorul Martin Buliga se ştie că a fost căsătorit cu Aniţa însă fără să
aibă descendenţi direcţi, aceştia hotărându-se să înfieze un băiat, numit în documente
Bărbuceanu. Moartea subită a negustorului, în duminica din 17 februarie 1753, în
urma unei paralizii (cataroi), i-a surprins fără acte de înfiere a copilului şi fără diată
(testament).
În acest context, surorile lui Martin (Despa şi Neacşa) au dorit să aibă şi ele
drept la o parte din moştenirea fratelui lor, însă soţia răposatului, Aniţa s-a adresat
domnului Matei Ghica (1752 septembrie - 1753 iunie) care a poruncit mitropolitului
Neofit să judece această pricină.
Totodată, în actul de închinare a schitului, Martin arăta că numai după moartea
lui, schitul împreună cu hanul dimprejur, via, precum şi „cu altele câte voi lăsa în
diată” vor trece în administrarea Mitropoliei.
La D.A.N.I.C., în fondul Mitropolia Ţării Româneşti, se păstrează mai multe
documente cu caractere româno-chirilice şi două greceşti care dau detalii referitoare
la moartea negustorului Martin Buliga, precum şi la intenţiile sale vizavi de schitul
care i-a purtat numele. Asupra celor din urmă ne vom opri atenţia în rândurile de faţă.
Cel dintâi, datând de la 7 februarie 1751, este o scrisoare a vel medelnicerului
Radu Dimancea către Mitropolie, prin care îl înştiinţează pe mitropolitul Neofit
despre biserica lui Martin şi îi cere să-i arate bunăvoinţă părintelui duhovnic chir
Daniil, probabil, de la biserica lui Martin şi să-l recunoască în totalitate ca supus al
mitropolitului. Practic, acesta este un prim document din care reiese intenţia
negustorul piteştean de a închina biserica la Mitropolie, dorinţă finalizată prin zapisul
de danie din mai 1751.
În cel de-al doilea document, acelaşi Radu Dimancea, face cunoscut la
Mitropolie, decesul lui Martin Buliga, fără ca acesta să facă diată pentru schitul
piteştean şi îi prezintă pe larg ultimele dorinţe ale negustorului:

1
Marin M. Branişte, Schitul Buliga, un metoc în Piteşti al Mitropoliei Ţării Româneşti, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII,
nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1966, p. 47-106.

1
„Şi cunoscând şi eu vorbele pe care le-a spus răposatul când am făcut gramata
bisericii şi a închinat-o la mitropolie, zicând că pentru altceva nu închină biserica
mitropoliei, numai în cazul morţii sale, să aibă femeia lui şi moştenitorul lui paza
preasfinţiei tale”.
În acest document se precizează că slugerul Martin a dorit ca moşia numită
Burde (Burdea) să fie împărţită pe jumătate între biserică şi copilul Bărbuceanu, iar
din restul averii să se scadă zestrea femeii lui, iar ce va rămâne să se facă trei părţi: o
parte să ia femeia, o parte copilul şi cea de-a treia parte să-i revină bisericii şi pentru
cheltuielile de înmormântare. Asemenea, dorea ca via de la Ştefăneşti să rămână
soţiei şi via de la Valea Popii, copilului Bărbuceanu, iar o altă vie, tot la Valea Popii,
precum şi alte bunuri părinteşti dorea să le lase rudelor lui2.
Însă, prin cartea de judecată a Mitropolitului Neofit, din 29 aprilie 1753 s-a
hotărât după pravilă ca averea răposatului Martin Buliga să fie împărţită în trei părţi:
o parte îi revenea soţiei Aniţa împreună cu numitul copil de suflet, a doua parte
revenea surorilor lui Martin, Neacşa şi Despa, iar a treia parte bisericii.
Aşadar, cele două documente greceşti vin să confirme documentele româno-
chirilice, în parte cunoscute, privitoare la aceste evenimente, aducând totodată date
noi în special despre averea pe care ctitorul intenţiona s-o lase schitului şi familiei
sale, în eventualitatea decesului.
Schitul a avut un rol important în viaţa spiritual-culturală a oraşului Piteşti şi
judeţelor Argeş şi Muscel, timp de peste un veac şi jumătate.
Dorinţele lui Marin, aşa cum reies din zapisul de danie prin care închină schitul
la Mitropolie, au fost ca această ctitorie a sa, să reprezinte un loc de instruire şi
ajutorare a săracilor: „Iar ce ar mai prisosi din venitul schitului, am lăsat să fie pentru
chiverniseala lui, ca orice s-ar strica, să se dreagă din venitul acela. Aşijderea, de
vreme ce am socotit să fie şi şcoală românească pentru învăţătura copiilor şi pentru
chiverniseala a vreunor săraci, care nu vor avea unde să plece capul, să fie plata
dascălului şi hrana săracilor din prisosul venitului a acelui schitişor, după cum va fi
prisosul venitului pe an”3.
În acareturile schitului Buliga au funcţionat de-a lungul timpului, cu unele
intermitenţe, săli de învăţătură pentru copiii săraci, a fost şcoală catehetică pentru
pregătirea elementară a celor care doreau să fie preoţi, iar la începutul secolului al
XIX-lea a fost şcoală de candidaţi în care „candidaţii de profesor” erau pregătiţi
pentru preoţie cu ajutorul unor cursuri de scurtă durată. De asemenea, în încăperile
schitului au funcţionat şcoala muzicii oştirii împărăteşti ruseşti, iar de la mijlocul
secolului al XIX-lea pentru o perioadă de timp, a existat un pension de fete condus de
o guvernantă nemţoaică şi mai apoi, a fost unul din sediile Cancelariei Episcopiei
Argeşului4.
La aproape 100 de ani de la moartea negustorului Martin, schitul şi acareturile
acestuia nu se găseau într-o situaţie prea bună, aşa cum este menţionat în catagrafia
din anul 1850, ceea ce denotă o slabă administrare a bunurilor. Astfel că: „saceacul5
de jur împrejurul bisericii de tinichea de brad” stătea „să cază”; „ferestrele turlii celii
mari, nefiind alcătuite bine” ploua în mijlocul bisericii; prăvăliile schitului au ars şi
„au rămas locurile slobode”, iar fostele vii din dania lui Martin Buliga erau acum în
paragină: locul de patru pogoane şi jumătate de pe Valea Popii, locul de pe Valea
2
D.A.N.I.C., fond Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/14.
3
Ibidem, CLX/6.
4
Marin M. Branişte, op. cit., p. 72-73.
5
Parte componentă a unei case, lată de 2-3 palme, care se află între calcan şi streaşina şiţei.

2
Ştefăneştilor de peste patru pogoane pe care a fost vie, iar o altă vie de 6 pogoane şi
două prăjini pe Valea Izvoranilor luată de un mirean cu embatic (arendă) de la
Mitroplie. De asemenea, schitul mai stăpânea moşiile Fleşti din Gura Bascovului şi
Negrea, ambele din plasa Piteşti, moşiile Bădiceni şi Păuleasca din plasa Argeşului şi
iar un loc înfundat în moşia Miceasca de 40 de pogoane, precum şi moşia Colţul
Unghenilor, numită şi Burdea, din plasa Cotmeana.
Începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, decăderea schitului a fost tot mai
accentuată, odată cu transformarea lui în biserică de mir şi aplicarea legii secularizării
averilor mânăstireşti. În curtea bisericii s-a amenajat o grădină publică iar spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, în spatele altarului bisericii, s-a ridicat „Platul
Administrativ”, actualul sediu al Muzeului Judeţean Argeş.
Vechimea, slaba administrare şi neglijenţa prelungită, au reprezentat cauzele
care au contribuit la deteriorarea schitului, precum şi la decizia finală de dărâmarea a
acestuia în februarie 1900.
Lucrările de surpare a bisericii au fost conduse de un meşter italian care a fost
plătit cu materialele rezultate în urma dărâmării, cu excepţia obiectelor de cult care au
fost luate de biserica Sfântul Ioan din Piteşti, de care aparţinea schitul lui Martin
Buliga încă din anul 1894. O altă parte din obiecte de cult (chivotul bisericii, potirul,
cădelniţe, etc.) au fost luate pentru muzeul Episcopiei Argeşului, iar cărţile şi unele
icoane pentru şcoala de cântăreţi din Piteşti.
Astfel, s-au încheiat 155 de ani de istorie a schitului ridicat de negustorul
Martin Buliga din Piteşti şi putem conchide, că doar o parte din orânduiala ctitorului
s-a respectat, mai puţin chiverniseala, care presupunea ca orice s-ar strica, să se
dreagă din prisosul venitului schitului.
Închei prin a prezenta una din ultimele şi totodată puţinele descrieri ale acestei
biserici: „Schitul Buliga, situat pe un deal, la marginea oraşului, consistă dintr-o
biserică, care prin micimea sa, prin formele sale arhitectonice şi sistemul decorativ,
aminteşte Biserica Stavropoleos din Bucureşti [...]. E singura biserică a oraşului
Piteşti, care prin stilul său particular, s-ar putea clasa printre monumentele naţionale,
a căror conservare şi reparaţiune trebuiesc de aproape privegheate”6.

Susţinut azi,
29.10.2009,
la sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice a Muzeului Judeţean Argeş

6
Grigore Tocilescu, Raporturi asupra cătoru-va mănăstiri, schituri şi biserici din ţeră presentate Ministerului
Culteloru şi alu Înveţământului Public, Bucureşti, 1887.

S-ar putea să vă placă și