Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Corneliu Stanciu - Introduce Re in Neuropsihologie
Corneliu Stanciu - Introduce Re in Neuropsihologie
CORNELIU STANCIU
INTRODUCERE ÎN PSIHOFIZ1OLOGIE
Integrarea neuroendocrina
159.91
CORNELIU STANC1U
INTRODUCERE ÎN PSIHOFIZIOLOGIE
Integrarea neuroendocrină
6
INTRODUCERE
Organismul viu este un sistem numai în măsura în care deţine o
anumită alcătuire - reprezentată de totalitatea părţilor sale - şi o anumită
structură - reprezentată de totalitatea relaţiilor semnificative dintre acestea.
El este un sistem deschis întrucât realizează cu ambianţa proprie schimburi
de substanţe, energie şi informaţie. în baza acestor relaţii de schimb
organismul viu împreună cu ambianţa sa intimă formează un sistem
termodinamic In cadrul căruia el reprezintă componenta cu evoluţie rapidă.
întrucât, viaţa însemnează ordine, sistemul este viu numai în măsura în care
reuşeşte să-şi menţină entropia la un nivel redus. Expresia biologică a
entropiei optime este homeostazia sistemului viu starea de invariantă relativă
a tuturor parametrilor săi fizici, chimici, biochimici şi fiziologici. între necesitatea
invariaţiei parametrilor de stare (calitatea de sistem antientropic) şi necesitatea
realizării schimburilor (calitatea de sistem termodinamic deschis) se naşte
astfel o contradicţie ce nu poate fi rezolvată în favoarea nici uneia din părţi.
Singura soluţie este acceptarea de către sistemul viu a unei anumite
toleranţe atât în privinţa constanţei parametrilor proprii, care devine relativă,
cât şi în privinţa schimburilor, care devin selective. Or, tocmai limitele acestei
toleranţe exprimă nivelul entropiei sistemului viu: cu cât distanţa dintre ele
este mai redusă, cu atât nivelul entropiei este mai coborât. Faptul că o anume
toleranţă este obligatorie denotă că şi reducerea nivelului entropiei sub o anumită
limită este dăunătoare sistemului viu. Menţinerea toleranţei între limite relativ
apropiate, deci, păstrarea entropiei la un nivel redus, dar nu oricât de redus,
implică necesitatea existenţei unor modalităţi de corectare a abaterilor
inevitabile. în timp ce caracterul necesar al corectării izvorăşte din calitatea
de sistem antientropic a organismului, inevitabilitatea abaterilor izvorăşte din
calitatea de sistem deschis a acestuia, ambele calităţi, aflate într-o vădită
contradicţie, condiţionând în mod egal calitatea acestuia de a fi viu. Aceste
modalităţi de realizare şi menţinere a constanţei, în condiţiile realizării unor
permanente schimburi cu ambientul, sunt reprezentate de procesele
integratoare ce cad în sarcina sistemului neuroendocrin.
Integrarea ca proces are la bază principiul universal al reflectării. La
rândul ei, reflectarea în lumea obiectivă cunoaşte un continuu proces de devenire
în cadrul căruia se pot distinge trei momente esenţiale. Primul este acela al
trecerii ei de la forma pasivă la forma activă, specifică lumii vii. Al doilea este
momentul în care reflectarea activă devine şi conştientă, ceea ce conferă
sistemului viu o nouă dimensiune - cea psihologică. în fine, al treilea este
momentul în care reflectarea activă şi conştientă devine şi raţională, prin aceasta
sistemul viu dobândind alte două dimensiuni: cea socială şi cea culturală. Ca
proces, reflectarea presupune o sumă de relaţii între un reflectant şi un reflectat.
întrucât reflectantul este reprezentat de sistemul viu, procesul de
devenire a reflectării este, în fapt, un rezultat al evoluţiei organismului. Din
acest motiv, celor trei momente enumerate mai sus le corespund anumite stadii
evolutive ale sistemului viu. Reflectarea este doar activă la toate plantele şi la
animalele al căror sistem neuroendocrin este, comparativ cu cel al animalelor
superioare, mai puţin dezvoltat. Aceste organisme deţin o singură dimensiune
- cea biologică. în dezvoltarea lui ulterioară sistemul neuroendocrin atinge
acel nivel de dezvoltare de la care reflectarea devine şi conştientă, iar
organismul dobândeşte şi dimensiunea psihologică. La om, dezvoltarea
sistemului neuroendocrin este în măsură să asigure o reflectare nu numai
activă şi conştientă, ci şi raţională, fiinţa umană devenind cvadridimensională:
bio-psiho-socio-culturală. Aflată la capătul unui lung proces evolutiv, al cărui
punct de pornire s-a aflat în lumea nevie, fiinţa umană poate fi considerată ca
reprezentând acel nivel de evoluţie al Naturii de la care aceasta devine nu
numai conştientă, ci şi responsabilă de propria ei existenţă şi devenire.
Bazată pe formele cunoscute ale reflectării, integrarea fiinţei umane
ca procesualitate se dezvoltă şi în plan ontologic într-o manieră similară. Cele
patru dimensiuni sunt date prin naştere doar ca premise, dezvoltarea lor
ulterioară implicând integrarea progresivă prin mecanisme neuroendocrine în
cele patru sfere ale existenţei şi devenirii - biologică, psihologică, socială şi
culturală -, integrare bazată pe învăţarea mijlocită şi nemijlocită şi pe memorie.
Capacitatea sistemului neuroendocrin de a achiziţiona şi stoca informaţia face
posibilă integrarea simultană în trei segmente temporale - prezent, trecut şi
viitor -, ea fiind atât refroacf/Vă - prin învăţarea mijlocită şi - constatativă - prin
învăţare nemijlocită -, cât şi anticipativă - prin intuiţie creatoare. Integrarea în
cele patru sfere ale existenţei şi devenirii, concomitent în cele trei segmente
temporale, având atributul de a fi raţională ea este şi critică. Prin integrare
fiinţa umană nu se conformează ad-literam unei lumi date, ci ea se raportează
acesteia şi şi-o raportează sieşi încât integrarea devine un proces complex şi
permanente schimburi cu ambientul, sunt reprezentate de procesele
integratoare ce cad în sarcina sistemului neuroendocrin.
Integrarea ca proces are la bază principiul universal al reflectării. La
rândul ei, reflectarea în lumea obiectivă cunoaşte un continuu proces de devenire
în cadrul căruia se pot distinge trei momente esenţiale. Primul este acela ai
trecerii ei de la forma pasivă la forma activă, specifică lumii vii. Al doilea este
momentui în care reflectarea activă devine şi conştientă, ceea ce conferă
sistemului viu o nouă dimensiune - cea psihologică. în fine, al treilea este
momentul în care reflectarea activă şi conştientă devine şi raţională, prin aceasta
sistemul viu dobândind alte două dimensiuni: cea socială şi cea culturală. Ca
proces, reflectarea presupune o sumă de relaţii între un reflectant şi un reflectat.
întrucât reflectantul este reprezentat de sistemul viu, procesul de
devenire a reflectării este, în fapt, un rezultat al evoluţiei organismului. Din
acest motiv, celor trei momente enumerate mai sus le corespund anumite stadii
evolutive ale sistemului viu. Reflectarea este doar activă la toate plantele şi la
animalele al căror sistem neuroendocrin este, comparativ cu cel al animalelor
superioare, mai puţin dezvoltat. Aceste organisme deţin o singură dimensiune
- cea biologică. în dezvoltarea lui ulterioară sistemul neuroendocrin atinge
acel nivel de dezvoltare de la care reflectarea devine şi conştientă, iar
organismul dobândeşte şi dimensiunea psihologică. La om, dezvoltarea
sistemului neuroendocrin este în măsură să asigure o reflectare nu numai
activă şi conştientă, ci şi raţională, fiinţa umană devenind cvadridimensională:
bio-psiho-socio-culturalâ. Aflată la capătul unui lung proces evolutiv, al cărui
punct de pornire s-a aflat în lumea nevie, fiinţa umană poate fi considerată ca
reprezentând acel nivel de evoluţie al Naturii de la care aceasta devine nu
numai conştientă, ci şi responsabilă de propria ei existenţă şi devenire.
Bazată pe formele cunoscute ale reflectării, integrarea fiinţei umane
ca procesualitate se dezvoltă şi în plan ontologic într-o manieră similară. Cele
patru dimensiuni sunt date prin naştere doar ca premise, dezvoltarea lor
ulterioară implicând integrarea progresivă prin mecanisme neuroendocrine în
cele patru sfere ale existenţei şi devenirii - biologică, psihologică, socială şi
culturală -, integrare bazată pe învăţarea mijlocită şi nemijlocită şi pe memorie
Capacitatea sistemului neuroendocrin de a achiziţiona şi stoca informaţia face
posibilă integrarea simultană în trei segmente temporale - prezent, trecut şi
viitor -, ea fiind atât retroactivă - prin învăţarea mijlocită şi - constatativă - prin
învăţare nemijlocită -, cât şi anticipativă - prin intuiţie creatoare. Integrarea în
cele patru sfere ale existenţei şi devenirii, concomitent în cele trei segmente
temporale, având atributul de a fi raţională ea este şi critică. Prin integrare
fiinţa umană nu se conformează ad-literam unei lumi date, ci ea se raportează
acesteia şi şi-o raportează sieşi încât integrarea devine un proces complex şi
cu dublu sens: dinspre fiinţă spre lume şi dinspre lume-spre fiinţă. Lumea nu
este numai un cadru în care fiinţa trebuie acceptată, ci şi un obiect de acceptare
pentru aceasta. Acceptarea presupune, însă, criterii, iar criteriile - judecăţi de
valoare. încât, fiinţa umană nu are doar determinare istorică, ci şi
autodeterminare. Ea se pune în acord cu lumea numai în măsura în care
aceasta se dovedeşte conformă principiilor şi idealurilor specific umane, în
caz contrar fiinţa umană purcede la schimbarea lumii în sensul umanizării ei.
încât, fiinţa umană se dovedeşte a fi nu numai produsul, ci şi creatorul lumii.
Trăind şi evoluând într-o lume pe care, în mare măsură, singur a modelat-o,
omul devine, în fapt, produsul propriei sale creaţiei. De aici şi imensa
responsabilitate ce o incumbă integrarea raţională a fiinţei umane.
9
SECŢIUNEA I
ORGANISMUL Şl CELULA
1. Conceptul de sistem.
Sistemul reprezintă o totalitate de părţi ce coexistă în baza unor
raporturi de intercondiţionare. Aceste raporturi conferă sistemului calitatea
de întreg, de entitate distinctă prin însuşirile şi funcţiile sale. Fiind rezultatul
unei asocieri integrative (şi nu sumative), însuşirile sistemului sunt ireductibile
la suma însuşirilor părţilor componente; plusul calitativ astfel dobândit dă
conţinut integralităţii sistemului.
Raportat la realitatea pe care o defineşte, sistemul nu este decât o
creaţie teoretică simplificatoare rezultată din sinteza celor mai semnificative
cunoştinţe parţiale obţinute prin analiza acelei realităţi. în acest context
sistemul nu este decât un mode! al unei anumite realităţi creat cu scopul să
asigure înţelegerea corectă atât a ansamblului real şi a părţilor în cadrul
acestuia, cât şi a raporturilor sale cu lumea exterioară.
11
1.1. Alcătuirea şi structura sistemului.
Totalitatea părţilor unui sistem defineşte alcătuirea acestuia, iar
totalitatea relaţiilor semnificative dintre ele defineşte structura sistemului. Deşi
sistemul nu poate exista decât în baza unei anumite alcătuiri, totuşi, existenţa şi
funcţiile sale sunt determinate, în primul rând, de structură. Primordialitatea
structurii în raport cu alcătuirea nu trebuie înţeleasă, însă, în mod simplist. întrucât
între anumite componente date nu se pot stabili oricâte şi orice fel de relaţii,
structura sistemului devine, la rândul ei, dependentă de calitatea părţilor. Pentru
ca un sistem să treacă la o formă superioară de structurare sunt necesare şi
anumite schimbări în însăşi alcătuirea sa fie prin înlocuirea unora dintre
componente, fie prin valorificarea altor însuşiri ale componentelor vechi. Pentru
a convinge asupra primordialităţii structurii în raport cu alcătuirea se aduc, de
regulă, exemple din lingvistică unde mai multe cuvinte (sisteme), deşi conţin
aceeaşi alcătuire (aceleaşi litere), au totuşi semnificaţii (funcţii) diferite datorită
tocmai modului diferit de interrelare (structurare) a părţilor (literelor) (exemplu:
arme, rame, mare). Deşi o asemenea exemplificare este sugestivă, utilă chiar
unei analize sumare, ea este nepotrivită, derutantă chiar, atunci când se urmăreşte
înţelegerea în profunzime a valorii raportului structură - alcătuire în determinarea
calităţii sistemului. Dacă, din acelaşi domeniu, se apelează ia o propoziţie sau
frază şi nu la cuvânt: "Speram să nu te mai văd; Nu speram să te mai văd",
atunci situaţia se modifică profund, dovedindu-se ceea ce nu se putea dovedi în
primul caz şi anume, că schimbarea structurii în baza aceleiaşi alcătuiri determină
modificări calitatr^z nu numai la nivelul întregului (sistemului), ci şi la nivelul
elementelor componente preexistente cărora schimbarea le pune în valoare
alte valenţe (semnificaţii) (ceea ce nu era posibil în cazul literelor care nu au
decât semnificaţie grafică). în acest exemplu, aceleaşi cuvinte (speram, văd),
inversate ca ordine, primesc alte semnificaţii (funcţii).
r~ —I RECEPTOR
' DECOOIFICATOR
-MESAGER DE ORDINUL II
Modalitatea endocrină de
integrare
ACTIVITATE
FIZIOLOGICĂ
18
J
fi.
MPOTALAMUS ENDOCRIN
TCI
) (*
(PANCREAS ENDOCRIN!
Fig. 2
Sistemul portal ca
modalitate d e reducere a „„ ADENOHIPORZA
(FICAT)
consumului de timp în
integrarea endocrină. SA -
sânge arterial; SV - sânge
venos;TC
capilare
-teritorii
1
Modalitatea neurală de integrare, formă evoluată bazată pe acelaşi
principiu al telecomunicaţiei, aduce două avantaje majore comparativ cu cea
endocrină. în primul rând, o viteză imens mai mare de circulaţie a informaţiilor
şi comenzilor pe căile purtătoare (peste 150 m/sec), ceea ce are drept
consecinţă o creştere a promptitudinii răspunsului. în al doilea rând, bazându-
se pe semnale fizice (variaţii ale potenţialelor electrice), discrete şi uşor
cuantificabile, semnalele pot dobândi o gamă mult mai largă de semnificaţii
fiziologice (prin variate modalităţi de asociere a semnalelor, întocmai precum
literele în cuvinte), iar integrarea un imens spor calitativ prin evitarea
standardizării răspunsurilor (acestea fiind în mult mai mare măsură dependente
de starea de moment a sistemului, decât de specificul stimulilor ce le-au
declanşat). Această nouă şi superioară modalitate de integrare a apărut,
desigur, într-o formă iniţială primitivă, apanaj al organizării difuze, necentralizate
a primilor neuroni. De la acest stadiu şi până la om întreaga evoluţie a lumii
animale a însemnat, în fond şi în primul rând, evoluţia sistemului nervos. Este
esenţial eronată concepţia potrivit căreia evoluţia sistemului viu ar avea loc "în
masă", în mod uniform şi concomitent pentru toate părţile sale componente.
Apărută pe fondul celei endocrine, modalitatea neurală de integrare
nu s-a substituit acesteia, ci şi-a internalizat-o asigurându-i un nou ritm, al
propi iei deveniri. Ea a preluat de la cea dintâi şi a dezvoltat limbajul chimic pe
care îl utilizează, desigur, la nivel superior, atât în comunicarea neuro-
neuronală, cât şi în cea neuro-efectorie (neurotransmiţătorii, neuromodulatorii
şi chiar hormonii produşi şi eliberaţi de noile formaţiunii - neuronii). încât
modalitatea neurală de integrare este, în realitate, una neuro-endocrină (oricum,
neuro-chimică). Mai mult, elementele componente ale mecanismelor neurale
19
(neuronii) suportă la rândul lor, ca şi alte celule, influenţele generale ale
hormonilor. Astfel, între cele două modalităţi de integrare se stabilesc raporturi
de intercondiţionare, suficient de pregnante pentru a constitui o nouă structură
a unui sistem unitar- sistemul neuroendocrin.
Modalitatea psihică de integrare specifică omului (şi animalele deţin
o asemenea modalitate dar calitativ inferioară), operând cu alte mijloace, dar
bazate pe cele neuroendocrine, va face obiectul unui alt paragraf, întrucât
înţelegerea ei presupune şi alte cunoştinţe ce se vor dobândi pe parcurs.
20
Capitolul U - Celuia
ca sistem termodinamic
Lr SR - substanţe
reziduale; E, - energia
la intrare; E o - energia
METABOLISM la ieşire; I- informaţia
la intrare; l o -
informaţia la ieşire;
CSA -jumătatea arterială a capilarului sanguin; CSV-jumătatea venoasă a
capilarului sanguin
22
1.2. Reglarea metabolismului celular
Prin realizarea schimburilor celula induce modificări cantitativ-calitative
în ambianţa sa intimă (lichidul interstiţial), concentraţia substanţelor necesare
la intrare reducându-se progresiv, concomitent cu sporirea concentraţiei
substanţelor rezultate la ieşire. Refacerea compoziţiei ia nivelul interstiţiului
cade în sarcina capilarului care va asigura, prin mecanisme proprii de trans-
port, trecerea din sânge a substanţelor necesare şi spre.sânge a celor rezultate,
astfel încât ambianţa intimă a celulei să se menţină cvasiconstantă
(homeostazia mediului intern).
întrucât metabolismul celular cuprinde atât schimburile, cât şi
transformările interne, intensificarea sa va implica sporirea valorică a ambelor
procese. Pentru intensificarea schimburilor trebuie să sporească, în primul
rând, cantitatea de substanţă necesară la intrare. Aceasta, însă, nu se poate
realiza prin sporirea concentraţiei acestor substanţe în sânge decât în foarte
mică măsură şi anume, în limitele de variaţie admise de homeostazia
organismului. De aceea, singura modalitate de sporire a intrărilor rămâne
creşterea fluxului sanguin prin capilar realizată prin vasodilataţie şi prin
creşterea debitului cardiac. (Debitul cardiac = frecvenţa cardiacă x volumul
sistolic). (Fig. 4)
Fig. 4
25
Mijloacele reglării metabolismului. M -
metabolism; MB • metabolism bazai;
S - solicitare; T - timp
CSC
Fig. 5
Zona de demarcaţie (ZD) dintre
citoplasmă şi lichidul interstiţial. GCX -
glicocalix; MPP - membrana
peripiasmatică; CSC - citoschelet
b) Schimburile material-energetice dintre celulă şi mediul extracelular
fac parte integrantă din metabolism, alături de transformările chimice şi
biochimice interne. Transferul transmembranar se realizează, în ambele
sensuri (intrări, ieşiri) prin mecanisme atât pasive, în baza difuziunii, cât şi
active, în baza unui anume consum de energie metabolică (ATP). Ar fi greşit
să considerăm existenţa celor două mecanisme în corelaţie directă cu două
categorii de substanţe: pasiv - pentru cele difuzibile şi activ pentru cele
nedifuzibile. în fapt, existenţa lor este determinată de interesele celulei, una
şi aceeaşi particulă (ionii Na*, K+, Ca2*, glucoza) putând fi tranzitată atât
pasiv, cât şi activ. Ar fi, de asemenea eronat să considerăm că mecanismul
pasiv, bazat pe legi fizico-chimice, nu poate fi controlat de celulă. închiderea
şi deschiderea canalelor ionice, ca şi trecerea fosfolipidelor membranare de
la o textură compactă ia una afânată sunt două din modalităţile prin care se
exercită acest control. Transportul activ are două modalităţi de realizare,
celula apelând la unul sau altul dintre ele nu numai în funcţie de interesele
proprii, ci şi de circumstanţele ambientale. Când interesele o impun şi
26
compoziţia mediului extern o permite celula transferă substanţe spre interior
apelând la endocitoza (Fig. 6) (pinocitoză; pinein = a bea), "înghiţind" realmente
Fig, 6 O
Transferul activ prin endocitoza: patru faze succesive (1 -4)
în formarea veziculelor
Fig. 7 MPP
Transferul activ prin transportor. M -
molecula de transportat; T -
transportorul; MPP- membrana
periplasmatică; E, 2- enzime
a membranei, leagă stereospecific molecula de transportat pe care o
deplasează la cealaltă faţă a membranei unde o eliberează, reluând ciclul.
Formarea complexului transportor - moleculă şi desfacerea lui sunt procese
catalizate de enzime specifice situate la faţa externă, respectiv internă a
membranei. Datorită stereospecificităţii legăturii dintre transportor şi particula
de transportat această modalitate este de înaltă selectivitate, dar de randament
scăzut.
c) Integrarea necesară oricărui sistem viu are aspecte particulare la
organismul pluricelular. Dispusă la periferia celulei, membranei periplasmatice
îi revin roluri multiple în acest sens. Ea asigură, în primul rând, adeziunea
dintre două celule vecine în cadrul ţesutului prin intermediul desmozomiior.
(Fig. 8). Desmozomii suntîngroşări alungite ale membranei care proemină Ia
exterior spre altele similare ale celulei vecine. Ele se leagă prin proteinele
existente la acest nivel în cantitate mai mare, unele dintre acestea
27
prelungindu-se în spaţiile celulare creând aparenţa unei continuităţi de la o
celulă la alta. O altă modalitate de lagăre a celulelor vecine este cea prin
joncţiuni cu punţi citoplasmatice prin care se asigură o comunicare directa a
citoplasmei celor două formaţiuni. în acest mod, cele două celule formează o
entitate asociativă supracelularâ cu funcţii unitare, joncţiunea asigurând o
integrare nu numai mecanică, ci şi funcţională.
Fig. 8
Joncţiuni intercelulare. A - desmozomi;
B - punţi citopiasmatice (PC)
Fig.9
Peticului endcplasmatic, LI - lichid
interstiţial; MPP - membrana
periplasmatică; V - formaţiune
veziculară; O - ieşin din citoplasmă în
reticul;! - intrări din reticul în
citoplasmă; N - nucleu
Reticulul endopîasmatic (Ftg 9) este un ansamblu de microtuburi
cu diametrul de aproximativ 600 A: ai căror pereţi sunt formaţi de
endomembrane cu organizare similară membranei peripiasmatice cu care
29
de altfel, se şi continuă. Din loc în loc microtuburile dau naştere la dilataţii sau
formează mici vezicule independente. Dacă matricea endomembranelor este
tot fosfolipidicâ, tipul biochimic al fosfolipidelor, ca şi al proteinelor sunt total
diferite de cele din membrana periplasmatică. Majoritatea proteinelor sunt
proteine transportor şi enzime. Rolurile majore ale reticulului sunt două: i)
distribuţia uniformă a substanţelor ce constituie intrările celulare în toată masa
citoplasmei, respectiv eliminarea uniformă a substanţelor ce constituie ieşirile
din toată citoplasmă şi ii) mărirea suprafeţei de schimb, în ambele sensuri,
între citoplasmă şi mediul ambiant (lichidul interstiţial) care circulă prin
microtuburi.
i) în citoplasmă propriu-zisă, ca şi în lichidul interstiţial, deplasarea
dintr-un punct în altul a substanţei nu se poate realiza decât prin difuziune, în
baza unor gradienţi (electro) chimici. Cum însă, viteza de difuzie este o mărime
ce scade proporţional cu reducerea gradientului, şi ea stă în raport de inversă
proporţionalitate cu mărimea particulei, absenţa reticulului ar implica un mare
consum de timp pentru difuzia, mai cu seamă, a macromoleculelor de la
membrană până la punctul de utilizare.
ii) Pe de altă parte, reticulul endoplasmatic oferă o mult mai mare
suprafaţă pentru schimburile celulare decât membrana periplasmatică,
punându-le, astfel, în acord cu intensitatea transformărilor interne. De
asemenea, suprafaţa mare a reticulului, ca şi distribuţia sa în toată masa
citoplasmei, oferă un sediu potrivit pentru fixarea enzimelor ce catalizează
sintezele, în special, lipidice şi glucidice.
Ribozomii sunt formaţiuni corpusculare (pline) cu un bogat conţinut
de RNA şi proteine. Rolul lor este acela de a asigura formarea legăturilor
peptidice în cadrul sintezei proteice, legând între ei aminoacizi în ordinea
dictată de RNAm (mesager), trimis în citoplasmă de nucleul celular. Cu cât
celulei i se solicită (funcţie pentru întreg) o sinteză proteică mai intensă, cu
atât mai mare va fi numărul ribozomilor. Creşterea randamentului sintezei
doar pe baza creşterii număruiui de ribozomi este limitată, la un moment dat,
de consumul mare de timp necesar materiei prime (aminoacizilor) pentru a
difuza de la faţa citoplasmatică a reticulului până la ribozomi. în consecinţă,
anularea acestei pierderi de timp se va realiza prin apropierea de reticul şi
ataşarea de el a ribozomilor. în acest mod ia naştere, prin asocierea ribozomilor
la reticul, ergastoplasma, organit specific celulelor cu o sporită producţie pentru
"export" (producţia de substanţă necesară întregului şi nu celulei), celulele
secretorii.
Aparatul Golgi (Fig. 10) este un ansamblu de cisterne cu pereţii
formaţi de endomembrane în care sunt depozitaţi temporar produşii rezultaţi
din sintezele celulare pentru "export". în contact cu membranele cisternale,
30
ale căror componente nu sunt pasive, produsul sintetizat suferă transformări
calitative majore ce pot fi asimilate unui proces de "maturare", de "înnobilare"
calitativă. încât, aparatul Golgi trebuie considerat ca un "depozit" activ în raport
cu produsul înmagazinat. întrucât produsul sintetizat este destinat "exportului",
eliberarea sa din depozit trebuie făcută numai la solicitare (comandă). Pentru
a se exclude riscul unoreliberan intempestive, sub acţiunea unor factori externi
nespecifici, aparatul Golgi este dispus mai în profunzimea citoplasmei, deci,
mai aproape de nucleul celulei. Pentru eliberarea, prin exocitoză, a produsului
depozitat relaţia aparatului Golgi cu reticulul endoplasmatic este esenţială.
,MPP
Fig.10
Secţiune prin aparatul Golgi din celula
secretorie. MPP -membrana
periplasmatică; SS - suprafeţe de
secţiune; AG - aparat Golgi; N - nucleu
MI
Fig. 11
Mitocondria (parţial secţionată). Ml -
membrana internă cu suprafaţa mare;
ME - membrana externă
32
Fig, 12
Membrana dublă a nucleului. REP -
reticul endoplasmatic; ME -
membrana externă; Ml - membrana
internă; MN - material nuclear
Fig. 13
Centrozomul. MPP - membrana periplasmatică;
CS - centrozom; N - nucleu
37
Fig. 14
Celulă gliaiă cu rol trofic. CS - capilar
sanguin; CGT - celulă gliaiă (astrocit) cu
rol trofic; N - neuron; SN - substanţe
nutritive
MZ
Fig.15
Mecanismul glisant al contracţiei; ACT -
filamentele actină; PI - punte încrucişată;
MZ filament de miozină; E - energie chimică
eliberată din ATP; a- relaxare; b - contracţie
A0
SECŢIUNEA a ll-a
COMPONENTA NERVOASA
A SISTEMULUI INTEGRATOR
41
Neuronul este o celulă cu dublă specializare funcţională aparţinând,
deopotrivă, tipului excitabil şi tipului secretor. înalta sa specializare, derivată
din complexitatea procesului integrării la care participă în mod esenţial, precum
şi nivelul sporit al metabolismului, derivat din implicarea permanentă a
mecanismelor integratoare, pun în faţa neuronului sarcini ce depăşesc
posibilităţile funcţionale ale unei singure celule în consecinţă, o altă categorie
celulară - nevroglia - vine în sprijinul neuronului, preluând o parte din sarcinile
acestuia şi asigurându-i condiţiile optime pentru îndeplinirea funcţiilor sale
specifice. Celula glială, interpusă între capilar şi neuron, asigură nu nurnai o
selectare a substanţelor la intrare, ci şi o preliminară prelucrare a acestora;
este avansată ipoteza câ aceasta ar furniza neuronului chiar ATP, ceea ce ar
putea explica numărul redus al mitocondriilor neuronale în raport cu cheltuiala
energetică totală a acestuia; celula glială formează învelişul mielinic, prin
rularea propriei mernbrane în jurul axonului sau dendritei, făcând astfel posibilă
propagarea independentă şi cu viteză mare a PA pe fiecare prelungire
neuronală; celula gliată poate contribui, cel puţin în parte, la stocarea
informaţiei. Celulele gliale îndeplinesc şi alte roluri, cu caracter mai general,
cum ar fi "ecarisajul" prin fagocitare, prin care se evită pătrunderea la acest
nivel a leucocitelor ce ar perturba activitatea neuronilor, sau "cicatrizarea"
ţesutului nervos care constă în multiplicarea celulelor gliale în spaţiile
interstiţiale rămase libere prin fagocitarea neuronilor nefuncţionali şi prin care
se asigură menţinerea quasiconstantă a spaţiilor cu lichid dintre celule (200-
300 A°). Prin toate acestea se justifică numărul mult mai mare al celulelor
gliale decât al neuronilor (raportul estimat: 8-10/1).
Fig. 16
Membrana - modelul mozaicului
fluid
celule ţin de calitatea şi cantitatea componentelor ce formează acest ansamblu
trilaminat şi, mai cu seamă, de interrelaţiile ce se stabilesc între ele.
Membrana neuronală are un conţinut mai mare de fosfolipide (60%),
decât alte membrane, iar fluiditatea lor este mai sensibilă la acţiunea factorilor
de influenţă (temperatură, substanţe liposolubile etc.)- Explicaţia acestor
diferenţe constă în faptul că atât gruparea hidrofilă (fosfatidil), cât şi cea hidrofobâ
(acizi graşi) (Fig. 17) diferă calitativ de alte fosfolipide. Anumite diferenţe, chiar
HFL I - fosfotidil
Fig. 18
Efectele variaţiei concentraţiilor interne ale
ionilor Na* şi K+ asupra ATP-azei specifice
Fig. 19
Efectele variaţiei concentraţiei interne a
ionilor Ca2+ asupra ATP-azei specifice
STIMUL
) © .
) ADENILATCICLAZA
Fig. 20
Activarea adenilatciclazei la nivelul membranei ATP AMPc
l
ENZIME
FOSFATIDlLÎNOZrrOLKÎNAZA
iNOZirOLJFOSFOJPIDDJAC1LGUCER0L Fig. 21
Activarea fosfatidilinozitoikinazei
la nivelul membranei
ENZ1MA
Fig.18
Efectele variaţiei concentraţiilor interne ale
+
ionilor Na* şi K asupra ATP-azei specifice
>Na
Fig.19
Efectele variaţiei concentraţiei interne a
2+
ionilor Ca asupra ATP-azei specifice
STIMUL
i
ADENILATCICLAZA
Fig. 20
Activarea adenilatciclazei ia nivelul membranei ATP AMPc
\
SNZIME
kt)
FOSFATÎDlLlNOZnOLKINAZA
SA
l
Fig. 22
Ufxi Canalul ionic şic
şi cele patru subunităţi
*4^P 2 proteice ale
proteice ale sale
sale
Fig. 22
Canalul ionic şi cele patru subunităţi
proteice aie sale
49
Neurofibrilele sunt elemente fibrilare şi microtubulare care au, în primul
rând, un rol mecanic pasiv şi, în al doilea rând, un rol de suport şi mijloc de
transport pe distanţe lungi a veziculelor cu mediator de la locul de sinteză
majoră (corpul celular) la locul de eliberare (butonii terminali ai axonilor). Rolul
mecanic pasiv al neurofibrilelor (ca elemente aparţinând citoscheletului)
vizează planul energetic al neuronului. Se ştie că, pentru menţinerea formei
sale, celula cheltuieşte cu atât mai multă energie cu cât ea este mai departe
de forma sferică. Neuronii stelaţi cu multe buchete dendritice, numiţi şi
multipolari, evită consumul de energie pentru menţinerea formei prin dispunerea
internă a neurofibrilelor în mănunchiuri ce converg spre baza prelungirilor
dendritice şi diverg în citoplasmă somei spre diverse puncte de sprijin situate
pe faţa internă a membranei. în corpii celulari de formă ovală (celulele Purkinje)
asemenea dispuneri ale neurofibrilelor nu se întâlnesc. Că, la nivelul axonului,
neurofibrilele au şi un anume rol mecanic reprezintă o chestiune ce nu poate
fi nici negată, dar nici confirmată. Cum pentru axon importantă este membrana
(axolema), în lungul căreia se realizează propagarea PA, protecţia mecanică
trebuie asigurată. în primul rând, acesteia, prin ea asigurându-se şi protecţia
axoplasmei. O asemenea protecţie, însă, o realizează cu mai multă eficienţă
formaţiunea citoscheletică submembranară şi învelişul glial şi conjunctiv şi nu
un mănunchi de neurofibrile dispus în axoplasmă, la distanţă de membrană.
La nivelul axonilor neurofibrilele formează mănunchiuri (dispunere paralelă) în
lungul cărora veziculele cu mediator se deplasează prin alunecare facilitată
dinspre corpul celular spre butonii terminali unde se acumulează temporar
(ca un "transport pe cablu"). Procesul ar putea fi bazat pe forţele electrostatice
exercitate între încărcătura electronegativă a suprafeţei citoplasmatice a
membranei veziculare şi anumite puncte de pe neurofibrile încărcate
electropozitiv. Prin acest mecanism electrostatic se pot explica atât viteza
relativ mare de transport, cât şi, în unele cazuri, sensul antigravitaţional al
acestuia.
Faţă de capacitatea de sinteză pentru export (neurotransmiţători,
modulatori, hormoni) pe care o dovedeşte neuronul ca celulă secretorie,
aparatul Golgi - al cărui rol principal este de depozitare a produsului de secreţie
- ar trebui să fie mult mai dezvoltat decât este în realitate. Explicaţia acestui
decalaj constă în faptul că, în majoritatea cazurilor, neurosecreţia este produsă
în corpul celular şi este eliminată la polul de ieşire al neuronului (butonul termi-
nal al axonului) situat, de regulă, la distanţă foarte mare de locul sintezei. Prin
urmare, produşii de neurosecreţie se vor depozita într-o zonă cât mai apropiată
de locul de eliberare, adică în butonii terminali ai axonilor. însumând capacităţile
de depozitare reprezentate de aparatul Golgi (mai puţin dezvoltat) şi de
veziculele din butonii terminali ai axonilor (foarte numeroase), se ajunge la o
capacitate totală de stocare corespunzătoare raportului valoric dintre ritmul
50
de sinteză şi de eliberare a neurotransmitătorilor. Încât, totalitatea veziculelor
din butonii terminali, conţinând produşii de neurosecreţie, poate fi considerată
ca o formă particulară de organizare a aparatului Golgi, pe lângă cel propriu-
zis existent în corpul celular al neuronului.
Ca organit celular implicat în mişcările cromozomiale din timpul
diviziunii, centrozomul lipseşte din neuronul omului adult întrucât acesta nu se
mai divide. Nu se mai divide nu pentru că este neuron - la multe organisme
adulte aparţinând speciei animale din clase diferite, ca şi la om până la o
anumită vârstă în dezvoltarea ontogenetică, neuronii se divid -, ci pentru că
este neuron integrat într-un sistem de mare complexitate, în funcţionarea
căruia diviziunea - ca fenomen grav pentru celulă - ar produce numeroase şi
profunde consecinţe negative în planul funcţional general al organismului
Deducem de aici că însuşirea de a se divide este pierdută de neuron pe
parcursul evoluţiei progresiv şi paralel cu complexificarea modalităţilor de
integrare neurală şi în paralel cu taxonomia filogenetică a organismelor
Pierderea capacităţii de diviziune este compensată de un permanent şi rapid
turnover al tuturor componentelor neuronale.
51
concentraţii reduse pentru Na+ şi Ca2* şi crescute pentru K+, Mg2* Există
pompe şi pentru alţi ioni dar acestea nu au o implicaţie directă în integrarea
neurală.
2.1.1. Pompa de Na* - K*.
Transportorul deţine cinci situsuri de complexare a ionilor două pentru
K* şi trei pentru Na* (Fig. 23). La faţa externă a membranei, în prezenţa unei
Fig.23
Configuraţia ipotetică a transportorului
comun pentru Na* şi K*
\ /
Fig. 24
££_ Mecanismul pompei de Na*-K*
/ \
3 Na* 2K"
Pompajul ionic cu stoichiometria de 3 Na* pentru 2 K* generează trei
consecinţe majore: a) reface şi menţine homeostazia ionică, necesară
proceselor metabolice, caracterizată de concentraţii citoplasmatice sporită
pentru K+ şi redusă pentru Na+ (asimetria ionică); b) încărcarea electrică a
"condensatorului" membranarca urmare a faptului că scoaterea din citoplasmă
a trei sarcini electrice pozitive - purtate de Na* - şi readucerea în citoplasmă a
două sarcini electropozitive - purtate de K* - echivalează, în fapt, cu expulzarea
unei sarcini pozitive !a fiecare ciclu de transport, lăsând în citoplasmă o sarcină
negativă liberă - purtată de macromoleculele amfolite şi c) acumularea unei
52
importante enrgii potenţiale reprezentate de gradientul chimic al Na+ orientat
spre interior [Na*]e = 440 mM/[Na*]j = 50 mM). Asupra acestor probleme vom
reveni la analiza mecanismului excitabilităţii.
Transportul activ de Na+ şi K+ se realizează cu consum de energie
chimică eliberată de ATP sub acţiunea adenozintrifosfatazei, enzimă a cărei
activitate este intensificată atunci când, faţă de valorile normale, creşte
concentraţia Na+ şi/sau scade concentraţia K* în citoplasmă, şi redusă de
modificările în sens invers ale concentraţiilor aceloraşi ioni. Din acest motiv
enzimă responsabilă de transportul activ al celor doi ioni se numeşte ATP-
aza Na* K* dependentă, ea fiind diferită calitativ de ATP-azele activate de alţi
ioni (Ca2, Mg 2+ etc).
Pompa de Na* - K* fiind un mecanism în care sunt implicate procese
enzimatice, macromolecule şi transferuri energetice, prezintă o activitate a
cărei desfăşurare se caracterizează printr-o anumită inerţie, în sensul că
trecerea de la un nivel funcţional la altul atât în sensul creşterii, cât şi al
descreşterii intensităţii de transport, implică un anume consum de timp. Ca
urmare, intensificarea activităţii pompei, comparativ cu nivelul de repaus,
sub influenţa creşterii concentraţiei citoplasmatice a Na*, se realizează
progresiv şi relativ lent, ca şi reducerea ei atunci când concentraţia Na* scade,
ca urmare a pompajului, la normal. Aceasta este inerţia metabolică a oricărei
pompe. Deşi apare ca un dezavantaj pentru celulă, ceea ce şi este în plan
metabolic, această inerţie a pompei se dovedeşte a fi de mare utilitate în
planul excitabilităţii (a se vedea paragraful respectiv). Tripla finalitate a pompei
nu trebuie să ducă la concluzia greşită că activitatea în sine a acestui
mecanism ar fi trimodală, în sensul existenţei unei disjuncţii între trei roluri
diferite. Popma de Na* • K* are o activitate unimodală, cele trei tipuri de
consecinţe fiind tot atâtea laturi ale unui proces unitar. Deşi unitare, aceste
laturi nu sunt echivalente pentru celula nervoasă, ci ele se ierarhizează pe
baza criteriului importanţei. Toate trei laturile condiţionează viaţa neuronului
ca element component al sistemului integrator, dar în măsură diferită,
primordială fiind, totuşi, latura homeostazicâ întrucât de ea depinde în mod
direct metabolismul ca bază a existenţei şi funcţionării celulei. De altfel,
activitatea enzimei principale a acestui mecanism - ATP-aza - este dependentă
de concentraţiile citoplasmatice ale Na* şi K* şi nu de voltajul membranar sau
gradientul de Na* Pe de altă parte, însăşi voltajul şi gradientul de Na* sunt, în
ultimă analiză, două aspecte particulare ale aceleiaşi homeostazii generale a
celulei.
53
2.1.2. Pompa de Ca2*
Importanţa ionului Ca2+ în organism este deosebită, el fiind implicat,
după cum vom vedea, în cele mai diverse procese fiziologice. Din acest motiv
homeostazia calciului atât la nivel citoplasmatic, cât şi plasmatic şi interstiţial,
beneficiază de cele mai prompte şi eficiente mecanisme de întreţinere.
în spaţiul citoplasmatic al neuronului concentraţia ionului Ca2+ trebuie
menţinută la un nivel redus în condiţiile în care din exterior el pătrunde pasiv
prin canale proprii. Din acest motiv pompa de Ca2+ este un mecanism activ
de extruzie a acestui ion. Principial, pompa de Ca2*, are aceeaşi schemă de
funcţionare cu cea de Na+-K+ (vezi Fig. 19). Adenozintrifosfataza este
dependentă de concentraţia internă a Ca2+, activitatea ei fiind intensificată de
creşterea acesteia şi invers. Transportorul prezintă situsuri doar pentru calciu.
Homeostazia calciului la nivel celular rezultă din armonizarea transportului
activ spre exterior, realizat de pompă şi mişcarea pasivă spre interior realizată
la nivelul canalelor specifice atunci când acestea sunt active (deschise). Cum,
însă închiderea canalelor este un proces activ, chiar dacă unul indirect activ,
homeostazia calciului la nivel celular este controlată nu numai de activitatea
pompei specifice, ci şi de mecanismul ce asigură închiderea (inactivarea)
canalelor proprii.
Fig. 25
Mecanismul antiport NaVH*
gradientul ionilor Na* care tind să intre în celulă, iar cea de-a doua, gradientul
ionilor H* care tind să iasă din celulă. Prin mobilizarea "roţii cu palete" ionii Na*
pătrund în celulă, iar ionii l-T ies la exterior. In extruzia protonului se cheltuieşte
direct energia gradientului de concentraţie al Na* şi nu energia metabolică (ATP),
motiv pentru care antiportul Na+/H* este un mecanism pasiv. în realitate însă,
întrucât gradientul de Na* a fost realizat de pompa de Na*-K* cu consum de
ATP, antiportul este un mecanism indirect activ (transport activ de ordinul II).
Soarta celor doi ioni transferaţi prin mecanismul antiport este diferită.
Ionii Na'pătrunşi în celulă vor fi expulzaţi din nou la exterior de pompa Na*-K*,
1. Protonul este extrem de activ şi de aceea el nu poate exista liberîn soluţii apoase,
ci sub formă de ion hidroniu H,O*
56
generării protonului este combinarea lui cu oxigenul respiratorîn scopul obţinerii
energiei. Dacă producţia de protoni ar fi mai redusă, atunci s-ar naşte un pericol
mult mai mare: acumularea în exces a oxigenului la nivelul celulei (în apa
citoplasmei, în endo- şi exomembrane, în carioplasmă etc). Oxigenul aflat în
exces sporeşte posibilitatea generării, în diferite moduri, a radicalilor liberi ai
oxigenului (care au un orbital ocupat de un singur electron). Radicalii liberi ai
oxigenului sunt extrem de periculoşi pentru sistemul viu întrucât declanşează
reacţii în lanţ de formare de noi radicali liberi (inclusiv organici) din chiar
formaţiunile celulare, ducând la distrugerea completă a acestora într-un inter-
val de timp foarte scurt (minute). Astfel, aparenta imperfecţiune a balanţei
hidrogen-oxigen, înclinată în favoarea celei dintâi, poate fi considerată o
modalitate eficientă de apărare împotriva pericolului reprezentat de apariţia
radicalilor liberi ai oxigenului.
1
Pentru ca ionii H* să poată fi expulzaţi din celulă se foloseşte energia
+ +
potenţială reprezentată de gradientul de concentraţie al Na (Na ext. = 440
+
mM, iar Na int.= 50 mM) care astfel dinamizează antiportul. Pentru a înţelege
acest mecanism vom compara antiportul cu o roată cu paiete al cărei ax este
paralel cu suprafaţa membranei celulare. Punerea în mişcare a roţii este
posibilă numai prin acţiunea concomitentă şi în sensuri opuse a două forţe
asupra paletelor situate diametral simetric (Fig. 25). Forţa principală o reprezintă
3 No* Na*
H+H+
Fig. 25
+ +
Mecanismul antiport Na /H
2K*
+
gradientul ionilor Na care tind să intre în celulă, iar cea de-a doua, gradientul
+
tonilor H* care tind să iasă din celulă. Prin mobilizarea "roţii cu palete" ionii Na
+
pătrund în celulă, iar ionii H ies la exterior. In extaizia protonului se cheltuieşte
direct energia gradientului de concentraţie al Na* şi nu energia metabolică (ATP),
+ +
motiv pentru care antiportul Na /H este un mecanism pasiv. în realitate însă,
4
întrucât gradientul de Na* a fost realizat de pompa de Na*-K cu consum de
ATP, antiportul este un mecanism indirect activ (transport activ de ordinul II).
Soarta celor doi ioni transferaţi prin mecanismul antiport este diferită.
+ + +
Ionii Na pătrunşi în celulă vor fi expulzaţi din nou la exterior de pompa Na -K ,
1. Protonul este extrem de activ şi de aceea el nu poate exista liber în soluţii apoase
ci sub formă de ion hidroniu HO*
56
activată de prezenţa lor în exces faţă de cerinţele homeostazice, iar ionii H*,
expulzaţi din celulă, vor rămâne, în cea mai mare parte, ataşaţi electrostatic
de faţa externă a membranei (forţa electrostatică ce îi reţine provine atât de la
grupările hidrofile externe ale membranei, cât şi de la electronegativitatea
internă a celulei polarizate).
— mgl
Fig, 26
ADEMLATCICLAZÂ Sistemul
adenilatcicla-
7
zei şi
\ activitatea
ATP AMPcl fiziologică,
(GTP) ICMPcl f- mg II
Ca**U mgl-
j) mesageri de
ordinul întâi;
mg II-
PROTEINATKINAZĂ A
mesageri de
PROT. CANAL
ordinul al
PROT. RECEPTOR
doilea;
• PROTEINA 20K FOSFOPROmiNA ' ACTIVITATE
NT-
PROT. TRANSPORTOR FIZIOLOGICĂ
neurotrans-
PROT. ENZIME
miţâtor
PR0TE1NF0SFATAZĂ
H - hormon;
R-receptor
58
chimic de receptorul specific, ori acţiunea curentului electric, determină
activarea adenilatciclazei ca primă şi majoră secvenţă a lanţului de reacţii ce
vor urma. Sub acţiunea adenilatciclazei ATP-ul este transformat în AMPc
(adenozinmonofosfatul ciclic). Dacă este implicat GTP-ul, va lua naştere GMPC
(guanozinmonofosfatul ciclic). în alte cazuri (sau paralel cu producerea AMPc
şi GMPc) mesagerul de ordinul I determină (şi) eliberarea ionului Ca2+ de la
faţa internă a membranei. AMPc, GMPc şi Ca2+ îndeplinesc rolul de mesageri
de ordinui II, ei activând una din cele două enzime, fie proteinkinaza A - care
catalizează reacţia de fosforiiare a proteinelor specifice, fie proteinfosfataza -
care catalizează defosforilarea acestora -. în unele cazuri mesagerul de ordinul
I, aşa cum este insulina, activează direct proteinkinaza fără participarea
mesagerului de ordinul ii. în neuroni, în general, pare să existe un singur tip de
proteinkinaza stimulată de AMPc, un singur tip de proteinkinaza stimulată de
GMPc şi mai multe proteinkinaze stimulate de Ca2+. Proteinfosfatazele
neuronale - care catalizează defosforilarea - sunt mai numeroase şi activitatea
lor este stimulată sau inhibată tot de unul din mesagerii de ordinul II, însă altul
decât cel ce a stimulat proteinkinaza.
Proteinele specifice (masă de 20 000 daltoni) ce pot fi fosforilate de
proteinkinazele A dependente de AMPc, GMPc şi Ca2+ sunt foarte diferite şi
numeroase (peste 70 la nivelul neuronilor), ceea ce explică marea varietate a
efectelor în plan funcţional. Ele potfi proteine-canal, proteine-receptor, proteine-
transportor sau proteine-enzime, fiecare categorie cuprinzând mai multe tipuri.
Pentru exemplificare, receptorii nicotinici ai acetilcolinei sunt de mai multe
tipuri (alfa, beta, gama etc.) tocmai întrucât fosforilarea lor, prin care sunt
activaţi, este produsă, pentru unii, de proteinkinaza dependentă de AMPc, pentru
alţii de cea dependentă de Ca2+ sau GMPc. Fosforilarea unora sau altora dintre
receptori conduce la efecte diferite. în mod similar trebuie gândită şi diversitatea
canalelor ionice care, în cele mai multe cazuri, par a fi ele însele şi receptori
pentru anumiţi mesageri de ordinul I: acetilcolină, adrenalină, serotonină,
dopamină etc. Chiar şi eliberarea neurotransmiţătorilor (sau a altor mesageri)
este reglată prin fosforilarea şi desfosforitarea proteinelor specifice care asigură
ataşarea veziculelor de faţa internă a membranei butonale. Sunt atât de
numeroase implicaţiile fosforilării proteinelor specifice, încât se poate considera
că acest proces mijloceşte cvasitotalitatea activităţilor fiziologice de la nivelul
neuronilor, ca o cale finală comună angajată în moduri diferite şi determinând
consecinţe diferite. în aceste modalităţi celula răspunde prin activităţi fiziologice
specifice la acţiunea stimulilor
59
2.3.2.2. Sistemul fosfatidiiinozitolkinazei.
Acest al doilea mare sistem enzimatic cu origine membranară
determină, în ceie din urmă, tot fosforilarea proteinelor specifice, însă altele
decât cele din sistemul adenilatciclazei. Schema sistemului este redată în
Fig. 27. Numeroase semnale extraceiulare(neurotransmiţători, stimuli electrici,
F05FATIDIUN0ZIT0LK1NAZA
FOSF0PROTE1NA Fig. 27
Sistemul fosfatidiiinozitolkinazei şi
activitatea fiziologică. NT -
PROTEJNFOSFATAZA neurotransmiţător; H - hormon; R - receptor
Fig. 28
Schema diverselor tipuri sterice de
receptori (R) membranari
61
excitatori, sau închiderea mai fermă a acestora, în cazul celor inhibitori; b)
declanşarea uneia sau a ambelor sisteme enzimatice: al adenilatciclazei sau/
şi al fosfatidilinozitolkinazei Varietatea stereochimică a receptorilor
membranari este identică cu aceea a mesagerilor chimici, existenţa unuia
dintre aceştia fără un receptor adecvat fiind lipsită de sens.
Receptorii pentru hormoni, distribuiţi cvasiuniform pe membrana
somei neuronale, sunt organizaţi în mod similar cu precedenţii şi respectă
aceleaşi principii interacţionale. Consecinţa principală a legării hormonului de
receptorul specific este eliberarea unui mesager de ordin secund care,
influenţând pozitiv sau negativ anumite echipamente enzimatice
(proteinkinazele A şi C), determină una sau alta din activităţile fiziologice.
Receptorii pentru neuromodulatori, deşi similari cu precedenţii ca
organizare şi principiu interactiv, se deosebesc fundamental de aceştia prin
faptul că, în realitate, ei nu servesc declanşării proceselor fiziologice, ci modulării
acestora. Uneori această modulare este atât de complexă încât procesul însuşi
este proiectat din sfera fiziologicului în aceea a psihologicului. Prin activarea
lor sub acţiunea substanţelor modulatoare, în general neuropeptide, se asigură
procese ca memoria, motivaţia, afectivitatea, personalitatea chiar (a se vedea
mai sus paragraful despre proteinele-receptor ale membranei neuronului şi
cel despre neuropeptide).
BARIERÂ
Fig 29 /* ^
/ ACTIVARE
a
"
Modelul barierelor (porţilor) în funcţionarea BARIERĂ '
canalului ionic INACTIVARE
63
Remarcăm că cele trei stâ.i ale canalului: închisă, deschisă şi inactivă
sunt deduse din mişcările ionice de la nivelul canalului. Este considerat în
stare deschisă acel canal prin care curge efectiv un curent ionic. Canalele
care nu sunt deschise mişcărilor ionice, dar sunt capabile să se deschidă,
sunt numite canale închise. Canalele prin care, deşi nu sunt închise, nu se
petrec mişcări ionice sunt în stare inactivată (de exemplu, un canal de Na+
este deschis de o variaţie în sens depolarizant produsă din exterior şi prin el
se scurg ioni specifici; dacă depolarizarea se prelungeşte în timp atunci, deşi
canalul încă nu s-a închis, tocmai datorită depolarizării menţinute, prin el nu se
mai scurg ioni, canalul fiind inactivat). Toate canalele trec din starea deschisă
în starea inactivă înainte de a se întoarce la starea închisă.
în funcţie de natura stimulului care determină deschiderea canalelor
de Na+ acestea sunt de două categorii: i) voltaj-dependente şi ii) ligand-
dependente. Canalele voltaj dependente trecdintr-o stare în alta ca răspuns
la variaţiile căderii de potenţial dintre cele două feţe ale membranei neuronului:
reducerea acesteia (depolarizare) determină deschiderea, iar creşterea
(repolarizarea) - închiderea canalelor de Na+. Cele ligand-dependente trec în
starea deschisă ca urmare a legării unui ligand particular - în mod normal un
neurotransmiţător,- şi în starea închisă ca urmare a îndepărtării ligandului.
Această modalitate presupune existenţa unor receptori specifici. Deşi cele
două modalităţi - voltaj şi ligand-dependente - nu se exclud reciproc, - cele
mai multe canale folosesc numai una din acestea.
Fig. 30
Modelul
ocluzării în
funcţionarea
canalului
ÎNCHIS ionic
de mecanism homeostazic, asigură atât încărcarea electrică a membranei -
prin raportul de schimb 3 NaV2 K+ -, cât şi energia (potenţială) necesară ejectării
64
ionilor H+ - prin mecanismul antiport Na7H + Ionii H+ expulzaţi din celulă rămân
la interfaţa membrană - interstiţiu din două motive: sunt atraşi la membrană de
electronegativitatea zonei (dată atât de capetele hidrofile ale fosfolipidelor, cât şi
de câmpul anionilor organici -A- din citoplasmă) şi respinşi, tot spre membrană,
de electropozitivitatea ionilor Na+ cantonaţi în zona interstiţială adiacentă, întrucât
protonii sunt ejectaţi numai după scoaterea ionilor Na+ şi cu concurenţa acesteia.
Capetele externe ale proteinei canal (gura externă a canalului), din cauza densităţii
mari a ionilor H+ (pH - acid), vor dobândi un comportament bazic şi, în această
stare, vor manifesta o puternică afinitate pentru ionul Ca2+ din exterior, ion metalic
cu un pronunţat caracter acid. Ionul Ca2+ poate oferi spre ligandare cu proteinele
două până la şase legături coordinative. Punctele active ale subunităţilor proteice
oferite spre ligandare fiind dispuse pe marginea internă a gurii canalului, legarea
ionului Ca2+ va duce la ocluzarea acesteia, întocmai ca aşezarea pe ea a unui
"capac" Tăria legăturilor dintre Ca2+ şi liganzii proteici, prin care se decide
stabilitatea complexului organometalic format, depinde, în primul rând, de tăria
cu care se manifestă caracterul bazic al proteinei canal. Cum, însă, caracterul
bazic al proteinei este funcţie de densitatea ionilor H+ de la faţa externă a
membranei, iar densitatea acestora este determinată de gradientul de Na+ generat
de pompă, se poate afirma că nu numai formarea, ci şi stabilitatea complecşilor
organometalici formaţi la gura canalului depind de activitatea pompei de Na+-K+.
Dacă închiderea canalului ionic prin ocluzare este condiţionată de
caracterul bazic al proteinelor, atunci deschiderea lui va fi posibilă, în primul
rând, prin anularea acestui caracter care se poate realiza fie direct prin
înlăturarea cauzei care l-a determinat (a ionilor H+), fie indirect prin mascarea
chimică a punctelor de ligandare (acţiunea unor substanţe active cum sunt
neurotransmiţătorii). Atât timp cât proteina va avea un caracter neutru sau
acid, (pH bazic la exterior) complexarea Ca2+ nu este posibilă, canalul rămânând
neocluzat, indiferent dacă prin el se scurg curenţi ionici (canal deschis) sau
nu (canal aşa-zis inactivat), scurgerea acestora datorându-se exclusiv
gradienţilor electrochimici şi nu unor restricţii impuse de canalul în sine.
Redăm secvenţial întreaga această procesualitate:
- pompa de Na+-K* generează gradientul de Na* şi asigură
funcţionarea antiportului Na7H+;
- tapetând faţa externă a membranei ionii H+ determină caracterul
bazic al proteinelor;
- ionul Ca2* din exterior se leagă de 2-6 liganzi proteici şi astfel
ocluzează gura externă a canalului ionic (canal în stare închisă);
- în funcţie de tăria caracterului bazic al proteinei canalul poate fi
închis mai mult sau mai puţin ferm (mai multe stări închise);
65
- stimulul - electric sau chimic - anulează caracterul bazic a!
proteinelor ducând la desfacerea complexului şi degajarea gurii canalului (ca-
nal în stare deschisă);
- câtă vreme proteina nu revine la comportamentul ei bazic de o
anumită tărie complexarea Ca2+ nu este posibilă, canalul rămânând deschis
chiar dacă prin el nu mai trec curenţi ionici (canal în stare aşa-zisă inactivă);
- revenirea caracterului bazic la normal asigură refacerea complexului
organometalic şi reînchiderea canalului prin ocluzare.
Observăm că, în conformitate cu acest model, canalul ionic nu
funcţionează ca un sistem binar, ci el poate avea o stare deschisă şi, practic,
o infinitate de stări închise, în funcţie de cât este de stabil complexul
organometalic deci, în funcţie de gradul de fermitate a închiderii. Pe această
bază poate fi mai bine înţeleasă acţiunea extrem de nuanţată a diverşilor
neuromodulatori, ca şi a altor factori de influenţă. în ceea ce priveşte aşa-zisa
stare inactivă, definită de absenţa curentului ionic la nivelul unui canal deschis,
considerăm că denumirea este nu numai improprie, ci şi derutantă. Există,
într-adevăr etape în desfăşurarea potenţialului de acţiune în care printr-un ca-
nal încă deschis nu trec curenţi ionici, dar acest fapt nu este datorat vreunei
proprietăţi a canalului, ci gradienţilor electrochimie! care generează fluxurile
ionice şi a căror valoare s-a anulat tocmai datorită realizării acestor fluxuri.1
Fig. 31
Mecanismul
exocitozei în
eliberarea
neurotransmiţătorilor
68
(A) neutralizându-se reciproc (C*A) (Fig. 32). Anionii organici (A) sunt, însă,
mult mai numeroşi.
Fig. 32
Geneza şi
menţinerea
potenţialului
membranarde
repaus A' C
Fig. 34
Independenţa excitabilităţii faţă de valoarea
potenţialului membranar. în momentele a şi
b potenţialul electric are aceeaşi valoare,
dar excitabilitatea este diferită
74
3.2.3. Fluxurile ionice pasive sau desfăşurarea
potenţialului de acţiune
Odată cu deschiderea canalelor, cel puţin la valoarea numărului lor
critic, energia potenţială a gradienţilor trece în energia cinetică mobilizând ionii
Na4 şi K+ în sensul echilibrării termodinamice a fazelor lichide aflate de o parte
+ +
şi de alta a membranei. Prin activitatea sa pompa de Na -K generează, în
realitate, o dublă forţă: una reprezentată de gradienţii chimici (de concentraţie)
- datorată sensului de transport: sodiu spre exterior, potasiu spre interior şi
alta de gradienţii electrici - datorată stoichiometriei transportului: 3 Na+ pentru
2 K+. Considerate pentru fiecare ion în parte forţele celor doi gradienti nu au
sensuri identice. Pentru Na* gradientul de concentraţie este orientat spre inte-
rior, întrucât concentraţia lui este mai mare în faza interstiţială, ca şi cel elec-
tric, întrucât faza citoplasmaticâ este electronegativă. Pentru K* gradientul
chimic este orientat spre exterior, concentraţia lui fiind mai mare în faza
citoplasmaticâ, iar cel electric spre interior întrucât el este reţinut de sarcinile
electronegative aflate la acest nivel (A). încât, după deschiderea canalelor,
următorul eveniment va fi influxul ionilor Na+, dar nu din cauza unei
permeabilităţi mai mari a membranei.
Deschiderea numărului critic de canale nu se face instantaneu, ci cu
un anume consum de timp deoarece canalele se deschid în salvă, unul după
altul, până se atinge numărul critic. Aceasta este faza de prepotenţial (Fig. 36
PP) care apare la stimuli cu intensitate optimă.
Cu cât intensitatea stimulului va fi mai mare, cu atât durata salvei
(prepotenţială) va fi mai scurtă, existând o valoare a stimulului dincolo de care
deschiderea lor este concomitentă, prepotenţialul dispărând.
75
•t
Fig. 35
Trei faze electrice succesive (A,
B, C) ale influxului pasiv de Na+
prin canalul deschis (D)
Mărimea influxului ionilor Na*, deci amplitudinea potenţialului de acţiune,
nu are nici o legătură cu intensitatea stimulului, acţiunea acestuia reducându-
se la deschiderea canalelor ionice. Dacă intensitatea, durata şi bruscheţea
stimulului sunt în măsură să determine deschiderea numărului critic de canale,
atunci va fi generat un PA. Aceasta este valoarea-prag a stimulului. Sub această
valoare (subliminală) stimulul va deschide un număr subcritic de canale şi va
permite un influx redus de Na*, uşor de corectat prin activitatea bazală a pompei.
Când stimulul are valori supraliminale numărul de canale deschise va fi supe-
rior numărului critic, dar mărimea influxului de Na* va rămâne aceeaşi deoarece
el se realizează în baza gradientilor chimic şi electric determinaţi de activitatea
anterioară a pompei şi corelaţi valoric întrucât sodiul, considerat ca particulă
chimică, este în acelaşi timp şi purtător de sarcină electrică. Astfel, deschiderea
cel puţin a numărului critic de canale la un potenţial de repaus de -90 mV va
genera un influx de Na* superior deschiderii aceluiaşi număr de canale la un
potenţial de repaus de numai -80 mV. Deci amplitudinea PA este determinată
de valoarea PR şi nu de valoarea stimulului. Faptul că la -90 mV canalele sunt
mai ferm închise decât la -80 mV şi că pentru deschiderea lor este necesară
o valoare sporită a stimulului, poate conduce cu uşurinţă la concluzia greşită
că amplitudinea PA ar depinde de valoarea stimulului.
76
gradientul chimic cu care sumându-se constituie o forţă capabilă să deter-
mine efluxul acestui ion. Efluxul ionilor K+ se realizează cu viteză mai mică
decât influxul ionilor Na+, deoarece ambii gradienţi au valori inferioare: cel
chimic - pentru că pompa scoate la exterior 3 ioni Na+ şi aduce la interior
numai 2 ioni K+, iar cel electric - pentru că valoarea căderii de potenţial la
membrană este acum de numai 20 mV faţă de 80 mV cât corespundea influxului
de Na* Din acest motiv faza descendentă este mai lentă. Ca urmare a efluxului
ionilor K* potenţialul membranar scade de la +20 mV la zero şi apoi creşte în
sens negativ până la aproximativ -60 mV (Fig. 36 A, B, C), moment în care
mV
X
*20
-65 y
-S0+ - - - /
—t- -1 1-
o
STIMUL
Fig. 36
Două faze electrice succesive (A,
90mV
B) ale efluxului pasiv de K* (D) şi
faza electrochimică activă de
repolarizare (C) a membranei
forţa celor doi gradienţi devine nulă. Aceasta este repolarizarea electrică pasivă
a membranei ca primă parte a fazei descendente a potenţialului de acţiune.
Deşi din punct de vedere electric acest moment este apropiat de starea de
repaus, din punct de vedere chimic distribuţia celor doi ioni este foarte departe
de aceasta fiind mult Na+ la interior şi mult K+ la exterior. Anomalia de distribuţie
a celor doi ioni, care atinge maximul în acest moment, va fi corectată prin
intervenţia pompei de Na+-K+, în calitatea ei de mecanism homeostazie.
Anomalia de distribuţie a început să se producă încă în prima parte a fazei
ascendente când influxul ionilor Na* a dus la creşterea concentraţiei sale in-
terne, dincolo de limita admisă de homeostazie. Or, tocmai această creştere
a Na+ intern reprezintă factorul principal de stimulare a ATP-azei specifice,
adică a activării pompei de Na*-K* în calitatea ei de mecanism de refacere şi
întreţinere a homeostaziei ionice. Cum, însă, trecerea pompei la o viteză
superioară de activitate, corespunzătoare noilor condiţii, se face cu un anume
consum de timp, datorită inerţiei metabolice, efectele ei specifice se vor face
77
simţite abia din momentul în care mişcăiile pasive ale celor doi ioni prin canalele
încă deschise vor fi terminate (epuizarea gradienţilor). Pe tot acest interval de
timp pompa a activat "în gol" deoarece mişcarea activă a ionilor într-un sens
era anulată de mişcarea lor pasivă în sens opus prin canalele deschise, dar
nu a activat în zadar, întrucât tocmai acest interval i-a fost necesar şi suficient
pentru a atinge noul regim de viteză. Din acest moment (- 60 mV) şi până la
atingerea vechii valori a potenţialului de repaus (- 80 mV) se derulează cea
de-a doua parte a fazei descendente a potenţialului de acţiune numită
repolarizare electrică activă, asociată cu o distribuţie normală a celor doi ioni:
mult Na+ la exterior şi mult K+ la interior Abia din acest moment, datorită creşterii
progresive a gradientuiui Na+ orientat spre interior, devine posibilă ejectarea
protonilor la faţa externă a membranei prin antiportul Na+/H+ şi, ca urmare,
realizarea condiţiilor pentru reînchiderea progresivă a canalelor ionice prin
ocluzare sterică cu Ca2+.
Fig.
• iy. 37
or
Trei faze succesive (A, B, C) ale depolarizârii pe o porţiune plană de membrană şi
valorile corespunzătoare ale potenţialelor membranare (a, b, c)
79
(Fig. 37 B), ca urmare a repolarizării zonei iniţiale, ia naştere o zonă
electronegativă circulară mărginită de ambele părţi de zone electropozitive.
Deşi electronegativitatea acestei zone va exercita o forţă de atracţie egală
asupra sarcinilor pozitive aflate de ambele părţi, totuşi, propagarea se va pro-
duce numai într-un sens (centrifugal). Explicaţia constă în faptul că, deşi ambele
sunt electropozitive, cele două zone nu au aceleaşi valori ale potenţialului de
repaus: zona frontală (periferică) are potenţialul la valoarea de repaus (- 80
mV), iar cea posterioară (centrală) la o valoare mai negativă(- 90 mV, vezi Fig.
36 C), determinată de inerţia metabolică a pompei care nu se poate opri brusc
la atingerea stării iniţiale. Desigur, dacă din diverse motive (acţiunea unor
medicamente, droguri sau în anumite neuropatii), activitatea pompei este
deficitară sau dacă nu toate valenţele ei funcţionale devin actuale, atunci
potenţialul zonei posterioare devine egal sau inferior celui din zona frontală şi
propagarea se realizează şi în sens retrograd ducând la consecinţe deosebit
de grave în planul integrării neuronale. Procesul continuă afectând radiar zonele
mai îndepărtate.
Din cele de până aici rezultă o concluzie deosebit de importantă, şi
anune, că propagarea potenţialului de acţiune este un fenomen bazat pe
procese de electromigrare ce au loc exclusiv la faţa externă a membranei.
Aceasta deoarece: a) mecanismul biochimic (complexarea organometalică a
Ca2+) care controlează accesul prin canal este situat la gura externă a
acestuia; b) ionii H+, care determină nu numai închiderea canalului, ci şi gradul
ei de fermitate, sunt cantonaţi la faţa externă a membranei şi iii) tot la această
faţă, sub acţiunea stimulului, ia naştere forţa (electronegativitatea) capabilă să
disloce din zonele învecinate purtătorii de sarcină (ionii H+) cu cea mai mare
mobilitate în soluţii apoase. Cu toate că şi la faţa internă a membranei
depolarizate se creează o situaţie similară, zona electropozitivă fiind
înconjuurată de o zonă electronegativă (Fig. 37 a), între ele exercitându-se
forţe de atracţie electrostatică de aceleaşi valori ca şi la exterior, cu toate
acestea, aici nu au loc mişcări ale sarcinilor electrice întrucât particulele
purtătoare (Na+ şi A) au o mobilitate în soluţie aproape nulă comparativ cu
aceea a ionului H+.
în ceea ce priveşte propagarea pe soma neuronului sau pe prelungirile
sale, mielinizate sau nu, deosebirile nu sunt de esenţă, ea realizându-se în
baza aceleiaşi legităţi, ci doar de nuanţă, ele fiind determinate de geometria
suprafeţelor, de distanţele reale dintre zonele electronegative şi electropozitive
de la suprafaţa externă a membranei şi de valoarea reală a amplitudinii
potenţialului de acţiune.
80
5.1. Viteza de propagare a potenţialului de acţiune
In exemplul de mai sus (Fig. 37) propagarea se realiza prin deplasarea
din aproape in aproape a ionilor H- de pe suprafaţa membranei aflată în repaus
spre cea aflată in acţiune. In consecinţă viteza propagării potenţialului de acţiune
mai mica decât viteza de electromigrare a ionilor H+ deoarece se adaugă ş'i
timpul necesar deschiderii canalelor şi realizării influxului Na*, este redusă
(sub 30 m/sec). Pe o suprafaţă membranară liberă, fără mielinâ viteza de
propagare a PA creşte odată cu creşterea electronegativităţii zonei
depolarizate, deci paralel cu creşterea valorii amplitudinii PA iniţial (la rândul
ei, aflata in raport de directă proporţionalitate cu valoarea potenţialului de repaus
de la care se porneşte). Dacă ne referim strict la prelungirile neuronale
nem.elin.zate, datorită geometriei lor (cilindru), viteza de propagare poate creşte
odată cu creşterea diametrului acestora deoarece cantitatea totală de sarcină
negativa pe aceeaşi lungime a porţiunii depolarizate va fi mai mare (Fig 38)
+ +- + 4-
> t v
- ,'.r=./ +-
Fig. 38 fT;
Viteza de propagare creşte odată cu AV^tVA^iV!*!^
81
nod la altul potenţialul de acţiune se poate propaga cu viteze de patru-şase ori
mai mari (120-180/ms) decât pe porţiunile neacoperite de izolator (Fig. 39).
Desigur, şi în acest caz, creşterea diametrului fibrei propriu-zise (diametrul
axonului sau dendritei, fără a include şi învelişul mielinic) va determina o sporire
corespunzătoare a vitezei de propagare.
Fig. 39
Propagarea
saltatorie
82
7. Uzura şi moartea neuronilor
Solicitarea funcţională a neuronilor este apreciabilă, ei fiind implicaţi
în procese permanente de integrare. Cu toate acestea neuronii uzaţi nu pot fi
înlocuiţi prin diviziune Pierderea capacităţii de a se divide este un tribut plătit
de neuron înaltei sale specializări funcţionale. Diviziunea este un proces grav
a cărui desfăşurare impune întreruperea oricărei alte activităţi. Or, un asemenea
repaus funcţional, necesar multiplicării, neuronul nu şi-l poate îngădui.
Contradicţia ce apare între uzura relativ rapidă şi incapacitatea neuronului de
a se reînnoi prin diviziune este rezolvată prin accentuarea turnover-ului
componentelor celulare. Toate organitele celulare sunt supuse unui proces
de reînnoire care se desfăşoară tot timpul: macromoleculele ce le compun
sunt înlocuite cu altele noi, cele vechi fiind distruse prin catabolizare. încât,
reînnoirea în forma unui proces continuu - turnover-ul - aduce avantajul păstrării
pe acelaşi palier valoric şi pentru vreme îndelungată â capacităţii funcţionale a
neuronului, în timp ce reînnoirea în forma unui proces discontinuu - diviziunea
-, pe lângă dezavantajul întreruperii periodice a activităţii specifice, ar fi generat
şi dezavantajul unor permanente oscilaţii valorice ale capacităţii funcţionale
determinate de uzura progresivă în intervalul dintre două diviziuni succesive.
în acest mod neuronul este menţinut pentru multă vreme la aproximativ aceeaşi
"vârstă" nu numai funcţional, ci şi anatomic, "urmele" uzurii sale în timp fiind
mereu "şterse" de procesul reînnoirii permanente. Acesta considerăm a fi
motivul principal al renunţării la diviziune în cazul neuronului.
La nivelul sistemului viu, însă, "vârsta" nu este o simplă şi pasivă
trecere prin timpul fizic, ci ea îşi află adevărata măsură în numărul de cicluri
metabolice realizate efectiv. Sistemul viu nu este, deci, programat genetic să
"existe" un anumit interval de timp, ci să "realizeze" un anumit număr de reacţii
biochimice în cadrul metabolismului. Ca urmare şi neuronul, tocmai întrucât
se reînnoieşte permanent, se va apropia implacabil de momentul epuizării
numărului maxim de cicluri biochimice, dat prin programul său genetic, sfârşind
prin moarte. Independent de locul în care sunt situaţi - scoarţă, trunchi, ganglioni
-neuronii mor odată cu epuizarea programului genetic, locul lor fiind ocupat, în
sens pur anatomic, de celulele gliale care se divid (fenomenul de cicatrizare).
Este necesar să facem distincţie între moartea "naturală" a neuronilor, datorată
epuizării programului genetic şi moartea "determinată", prin mecanisme încă
necunoscute, în scopul eliminării purtătorilor de erori genetice sau al
reorganizării în interiorul unei formaţiuni nervoase. Independent de cauza care
o determină, moartea însemnează afectarea unor reacţii reflexe întrucât nici
un neuron nu poate exista decât integrat unui arc reflex. Pentru ca şi în aceste
condiţii capacitatea integratoare a sistemului nervos să nu fie (prea mult)
afectată, evoluţia a reţinut ca modalitate compensatoare formarea mai multor
circuite neuronale paralele pentru una şi aceeaşi activitate reflexă încât
83
moartea unui neuron pe un circuit determină, pe lângă alte procese de
reorganizare, intrarea în funcţie a unuia din circuitele de "rezervă". Desigur,
este vorba de o formă redundantă întrucât, se pare, numai în situaţii deosebite
se ajunge la epuizarea, în finalul vieţii organismului, a tuturor circuitelor paralele.
84
Capitolul IV - Neuronul
componentă a sistemului cibernetic elementar
1NP
OUTP
Fig.40
Polaritatea funcţională a neuronului. INP - intrări; OUTP - ieşiri
86
neuronului. Nivelul de desfăşurare a metabolismului condiţionează
excitabilitatea atât în plan energetic, prin furnizarea de ATP necesar pompei
de Na+-K*. cât şi în plan material, prin tumover-ul componentelor membranare,
în special cel al proteinelor (receptori, transportori şi enzime). Funcţionarea
neuronului, constând în generarea potenţialelor de acţiune, duce la modificări
grave, dar de scurtă durată, ale excitabilităţii prin însăşi dinamica stărilor închise
şi a celei deschise ale canalelor. în timpul potenţialului de acţiune se disting
patru faze în care excitabilitatea are valori diferite (Fig. 41). în timpul fazei de
mV i,
0 -
i A
Fig. 41 i
Ex i
Variaţiile excitabilităţii în timpul : /
f-
potenţialului de acţiune.
N •
Ex.-excitabilitate;
N - valoare normală a excitabiliătii I
i
n. L L-
prepotenţial excitabilitatea creşte progresiv (Fig. 41 A) până în momentul în
care au fost deschise toate canalele numărului critic. în acest moment
excitabilitatea devine nulă (Fig. 41 B) întrucât aplicarea acum a unui nou stimul
surprinde canalele în stare deschisă. Este faza refractară absolută ce durează
până în momentul în care activitatea intensificată a pompei realizează
gradientul de Na+ necesar funcţionării antiportului Na7H+, determinând astfel
legarea Ca2+ la gurile externe ale canalelor şi trecerea acestora în starea
închisă. Din acest moment excitabilitatea revine spre valoarea normală,
progresiv pe măsură ce se închid canalele; când numărul canalelor rămase
încă neînchise este mai mic cu unu decât numărul critic, valoarea excitabilităţii
excede nivelul iniţial atingând din nou valoarea maximă (Fig. 41 C) pe care a
avut-o la sfârşitul fazei de prepotenţial. în continuare excitabilitatea se va re-
duce pe seama activităţii încă sporită a pompei până la închiderea tuturor
canalelor, când va atinge nivelul iniţial. Deşi toate canalele au fost închise
excitabilitatea continuă să scadă chiar sub nivelul iniţial (Fig. 41 D) datorită
funcţionării inerţiale a pompei care sporeşte astfel gradul de fermitate a
închiderii acestora.
Controlul la nivel sistemic se realizează prin modificarea excitabilităţii
sub acţiunea unor substanţe active: neuromodulatori, neurotransmiţători
inhibitori şi hormoni, produse de alte formaţiuni celulare. Neuromodulatorii
87
modifică excitabilitatea polului de intrare prin mecanisme ce diferă în funcţie
de natura chimică a acestora: creşterea sau reducerea fluidităţii fosfolipidelor,
a reactivităţii receptorilor celulari, a activităţii pompei Na*-K+, modificarea
reactivităţii liganzilor proteici ai canalelor faţă de ionii Ca2+, modificarea zonală
a densităţii canalelor ionice etc. Neurotransmiţătorii inhibitori determină, prin
mecanisme mai puţin cunoscute, dar interesând - cel mai probabil - creşterea
remarcabilă a stabilităţii complecşilor organometalici ai Ca2+ cu proteinele-
canal, o "anulare" temporară a excitabilităţii membranei, deci o blocare a intrării
semnalelor.
Un rol important în realizarea controlului sistemic îl au cele două
sisteme enzimatice de la nivelul membranei - cel al adenilatciclazei şi cel al
fosfatidilinozitolkinazei (vezi Fig. 26 şi 27). Este dovedit faptul că toate
substanţele neurotrope de origine exogenă (medicamente, droguri, unii poluanţi
chimici) acţionează prin interferenţa cu aceste mecanisme.
Fig. 42
Propagarea pe o soma neuronală cu o
singură intrare
10 9 8 7 6 5 i 3 2 1 10 6 5
mV
IS
Fig. 44
Codificarea în modalitate continuu analogă (A, a) la conul de emergenţă a axonului şi
discret analogă (B, b) la primul nod axonal. PIC - pragul de amplitudine pentru
intrarea pe canal (axon); IS - intensitatea stimulului
89
condiţii va ajunge la conul de emergenţă ai axonului sub forma unui tren de
potenţiale cu amplitudine diferită ce se succed la intervale de timp diferite (Fig.
44 A). Deci membrana somei neuronale realizează o codificare a mesajelor
într-o modalitate continuu analogă (Fig. 44 a-A).
90
echipamente enzimatice conexe (sistemele adenilatciclazei şi
fosfatidilinozitolkinazei). Canalele ionice pot fi blocate de neurotransmiţătorii
inhibitori (exemplu GABA), cel mai probabil, prin sporirea stabilităţii complecşilor
organometalici ai Ca2+ cu proteinele-canal. O anumită influenţă asupra
excitabilităţii membranei presinaptice poate fi exercitată, de asemenea, şi de
starea electrică a membranei postsinaptice, prin posibila difuzie transsinaptică
a ionilor, fanta sinaptică având lărgimea de numai 250A0. Interpretăm această
posibilă influenţă retrogradă ca o modalitate de acordare funcţională între entităţi
celulare distincte, dar părtaşe la realizarea unui proces unitar- integrarea.
91
de acţiune determină consecinţe separate. în acest mod semnalul electric
este decodificat şi informaţia transferată echivalent de pe un purtător fizic
(potenţialul de acţiune), pe un purtător chimic (neurotransmiţătorul).
Fig. 45
Propagarea discretă (A) şi asociată (B) a potenţialelor de acţiune la nivelul polului de
ieşire (butonul terminal)
2. Interfaţa ieşire-intrare
Adevărata polaritate funcţională a neuronilor se manifestă la nivelul
sinapsei. După cum s-a constatat, polii de intrare şi ieşire sunt reprezentaţi de
zone restrânse, strict delimitate, ale membranei şi nu de toată membrana
regiunii respective. Sinapsa deţine trei elemente componente din relaţiile cărora
ia naştere un ansamblu funcţional cu valoare de interfaţă ieşire-intrare. Aceste
elemente componente sunt: membrana presinaptică, fanta sinaptică şi
membrana postsinaptică.
Despre particularităţile celor două formaţiuni membranare s-a discutat
deja. Faptul că membrana presinaptică asigură eliberarea prin exocitozâ a
neurotransmiţătorului, iar cea postsinaptică asigură captarea acestuia prin
fixarea stereospecifică temporară pe proteinele-receptor, conferă sinapsei rolul
unei adevărate diode prin care semnalul nu poate trece decât într-un singur
sens (ieşire-intrare). Acest dispozitiv asigură nu numai unidirecţionarea
circulaţiei semnalelor, ci şi filtrarea în funcţie de intensitatea lor la intrare. Rolul
de filtru revine membranei postsinaptice care deţine un număr determinat de
receptori pentru neurotransmiţători, reprezentaţi de proteinele-canal sau de
formaţiuni proteice ataşate acestora. Limita inferioară a valorii semnalului
chimic la intrare este determinată de numărul critic de canale, prin deschiderea
cărora ia naştere un potenţial propagabil, iar limita superioară de numărul
maxim de canale deschise întrucât, la acest nivel, informaţia este purtată de
amplitudine. Cele două limite nu reprezintă însă parametrii invariabili, ci ele se
pot modifica în timp. Astfel, numărul critic de canale este mare când semnalul
chimic surprinde pompa la un nivel ridicat de activitate şi mic atunci când
activitatea ei este redusă. Deşi asemenea modificări ale numărului critic de
canale nu sunt spectaculoase, consecinţele sunt deosebit de importante pentru
92
funcţionarea interfeţei ieşire-intrare. De asemenea, numărul total al receptorilor
se poate modifica, desigur, în intervale de timp mai lungi şi numai în anumite
condiţii. Acesta poate creşte prin sinteza de noi proteine specifice şi plasarea
lor în membrana postsinaptică, sau poate să scadă prin internaiizare
citoplasmaticâ şi liză enzimatică. Receptarea punctiformă, discretă, a
neurotransmiţătorului este o necesitate imperioasă pentru funcţionarea corectă
a interfeţei. Dacă receptarea s-ar face difuz, pe toată suprafaţa membranei
postsinaptice, atunci cuantificarea la intrare ar fi dependentă, pentru o suprafaţă
dată, numai de cantitatea de neurotransmiţător eliberată (numărul cuantelor
chimice). Or, tocmai această cantitate nu poate fi reglată cu precizie din cauza
mecanismului de eliberare a neurotransmiţătorului. Eliberarea presupune trei
faze corelate: a) atragerea electrostatică a veziculelor şi fixarea prin calciu la
membrana presinapticâ; b) reorganizarea fosfolipidelor şi deschiderea
veziculelor spre fantă şi c) difuzia neurotransmiţătorului prin fantă (eliberarea
propriu-zisă). Dintre acestea esenţială este aducerea veziculelor în contact
cu membrana presinaptică, întrucât numai astfel ele pot elibera
neurotransmitatorul. întrucât, ia momentul depolarizării butonului terminal,
poziţia veziculelor faţă de membrana presinaptică (distanţa lor faţă de aceasta)
este întâmplătoare, ea fiind determinată de curenţii citoplasmatici şi de agitaţia
termică, şansa cea mai mare de a elibera neurotransmiţătorul o au veziculele
cele mai apropiate de membrană, acestea putând fi mai mult sau mai puţin
numeroase, mai mari sau mai mici. Ca urmare, hazardul deţine o pondere
importantă în determinarea cantităţii de neurotransmiţator eliberat. în aceste
condiţii periculoasă ar fi orice eroare, dar, mai cu seamă, cea în sensul excesului
de neurotransmiţător. Receptarea punctiformă, aşa cum este ea în realitate,
evită deşi nu exclude, asemenea erori atât prin existenţa numărului critic de
canale (receptor) - controlat la nivel elementar şi sistemic-, cât şi prin existenţa
numărului maxim al acestora.
Fanta sinaptică determină, prin lărgimea ei, durata funcţionării
interfeţelor. Dacă eliberarea şi receptarea neurotransmiţătorului sunt procese
realizate cu un consum de timp cvasiconstant, durata difuziei lui de la o faţă la
alta este dependentă exclusiv de lărgimea fantei. Evaluarea acesteia la o medie
de aproximativ 250 A° este de natură să genereze impresia falsă că abaterile
de la aceasta sunt simple şi exclusive consecinţe ale variabilităţii biologice. în
realitate, însă, la asemenea unităţi de spaţiu şi timp, orice variaţie dobândeşte
o valoare considerabilă. Raportând timpul necesar neurotransmiţătorului pentru
a traversa fanta, evaluat - în medie - la 0,5-0,7 ms, la durata de 2 ms a
potenţialului de acţiune, putem constata că o reducere a lărgimii fantei cu
numai 2,5 A° - reprezentând doar 1% din medie -, este în măsură să modifice
profund consecinţa interferenţei pe soma neuronală a două potenţiale
succesive, cel de-al doilea potenţial survenind acum în perioada refractară a
93
celui dintâi, în loc de perioada de hiperexcitabilitate (postpotenţial pozitiv), cum
s-ar fi întâmplat dacă lărgimea fantei ar fi rămas nemodificată. Din aceste
motive modificările lărgimii fantei sinaptice, dovedite până acum numai în sensul
reducerii ei, nu sunt întâmplătoare. S-a demonstrat experimental că lărgimea
fantei se reduce dacă sinapsa este solicitată un timp mai lung, însă nu oricum,
ci cu o anumită ritmicitate. O solicitare îndelungată la un ritm redus nu duce la
acelaşi efect. Este posibil ca prin solicitarea la un anumit ritm a sinapsei, cel
puţin o parte din membrana veziculelor care se deschid să fie integrată în
membrana presinaptică, a cărei suprafaţă totală creşte ducând astfel la o
apropiere de cea postsinaptică, deci la reducerea lărgimii fantei (Fig. 46). Fără
a considera durata de timp în care aceasta se produce, îngustarea fantei
sinaptice poate merge până la totala ei dispariţie, membranele pre- şi
postsinaptică intrând în contact nemijlocit, încât depolarizarea se va propaga
direct de la una la alta, fără intervenţia neurotransmiţătorului. Aceasta este o
sinapsă electrică prin care se asigură avantajul propagării undei de depolarizare
fără nici o întârziere, avantaj plătit însă cu preţul pierderii funcţiei de diodă,
depolarizarea putându-se propaga acum în ambele sensuri.
ţ—
_ _ —l -^_ - — —
Dd
Integrarea membranei veziculare m
membrana butonului şi reducerea,
astfel, a lărgimii fantei sinaptice
96
Capitolul V-Arcul reflex
ca sistem cibernetic
97
purtător de informaţii (calea aferentă), un dispozitiv de prelucrare, stocare a
informaţiei şi de elaborare a comenzii (centrul nervos), un canal purtător de
mesaje-comandâ (cale eferentă), un executant al comenzii (efector) şi un
dispozitiv de autocontrol format dintr-o componentă de sesizare a erorilor
execuţiei (receptor de origine al retroinformării) şi un canal purtător de
retroinformaţii cu privire la existenţa acestor erori (calea aferentaţiei inverse)
(Fig. 47). Dacă una din aceste componente lipseşte integrarea nu este posibilă
0-
CA CE
CN Fig. 47
Arcul reflex ca sistem cibernetic (cu
CAI
autoreglaj). R - receptor; CA - cale
aferentă directă; CN - centru nervos;
CE - cale eferentă; E- efector; CAI - cale aferentă inversă
NSI
MS
Fig. 48
Componenţa neuronală minimă a unui arc reflex elementar. R - receptor; NSI -
neuron senzitiv prmar; NS II - neuron senzitiv secundar; NA - neuron de asociaţie;
NE - neuron efector; MS - măduva spinării; E - efector
Fig. 49
Geneza potenţialului de acţiune la nivelul
formaţiunii receptoare; PR - potenţial de
repaus
Fig. 50
Mecanismul fotorecepţiei la
nivelul conului (A) şi
bastonaşului (B).
AB - substanţă complexă cu
fotosensibilitate redusă;
A'B' - substanţă complexă cu
fotosensibilitate sporită;
A,B, A', B' - produşi de fotoliză
capabili să determine, din
interior, deschiderea canalelor
ionice;
CC - corpi celulari; ft- fotoni
ca**) Fi9- 51
[c°2t) \'~ /v V _ y Mecanismul
Mecanismul
** termorecepţiei.
Fosfolipidele cu textură
compactă (TC) trec, prin
mu creşterea temperaturii
TC TA
(T°), la o textură afânată
(TA), permiţând migrarea la interior a ionilor H* şi, prin aceasta, determinând
deschiderea canalului
105
enzimelor. Acest fenomen poate fi implicat, deşi nu este singurul responsabil, în
realizarea "adaptării" receptorului termic: la contactul cu apa încălzită la o
temperatură superioară celei corporale avem la început senzaţia de "fierbinte",
pentru ca, la scurt timp, aceasta să treacă într-o senzaţie de "cald".
Termoreceptorii informează centrii nervoşi nu despre temperatura
mediului, ci despre starea lui termică în raport cu aceea a corpului la acel
moment. Dacă se introduc mâinile în două vase cu apă aflată la temperaturi
diferite: pentru stânga 12°C, pentru dreapta 40°C, senzaţiile ce apar sunt de
rece şi respectiv de cald. După câteva minute de submersie, timp în care
senzaţiile se estompează (adaptare), se inversează poziţiile mâinilor: stânga
la 40°C şi dreapta la 12°C. în acest moment, deşi temperatura în cele două
vase nu s-a modificat, senzaţiile ce apar sunt de "foarte rece" şi, respectiv de
"fierbinte". Posibilitatea ca la nivelul tegumentului, care vine în contact cu oscilaţii
foarte mari ale temperaturii mediului, să existe formaţiuni termoreceptoare
distincte pentru cet puţin două intervale de variaţii nu poate fi negată. Aceasta
întrucât fosfolipidele au, în funcţie de tipul acizilor graşi ce le compun, valori
caracteristice ale temperaturii de tranziţie de la starea compactă (fluiditate
redusă) la cea afânată (fluiditate sporită). Astfel, creşterea temperaturii dincolo
de punctul de tranziţie modifică prea puţin fluiditatea fiziologic eficientă a
fosfolipidelor. Situaţia este similară, dar de sens invers, în cazul în care
organismul pierde căldură. O dovadă în acest sens o poate constitui cazul
animalelor hibernante la care, în perioadele de tranziţie de la sezonul cald la
cel rece şi invers, fosfolipidele membranei sunt înlocuite cu altele (schimbarea
acizilor graşi) a căror temperatură specifică de tranziţie se situează la o valoare
adecvată fiziologic temperaturii sezonului care urmează. încât, existenţa a cel
puţin două categorii de receptori pentru sesizarea variaţiilor termice mari ale
mediului extern are, pe lângă valoarea ei de modalitate adaptativă, o importanţă
teoretică deosebită demonstrând că sistemul viu nu numai că nu se sustrage
legităţilor fizico-chimice ale domeniului neviu, ci şi le integrează speculându-
le consecinţele în folos propriu. De altfel, cazul analizat nu este singular în
organism, el fiind prezent la nivelul retinei, tegumentului, sistemului locomotor,
etc. Şi lumina, a cărei intensitate variază în limite largi, impune cu necesitate
existenţa a două tipuri de fotoreceptori: unii pentru receptarea intensităţilor
reduse (celulele cu bastonaşe) şi alţii pentru receptarea intensităţilor sporite
(celulele cu conuri). Şi în acest caz sistemul viu exploatează în folos propriu
legea fizico-chimică a dependenţei sensibilităţii la lumină de structura chimică
a substanţelor fotosensibile.
C. Mecanorecepţia. Câtă vreme în toate cazurile mecanismul
recepţiei este bazat pe deschiderea canalelor ionice şi generarea de grupaje
structurate de potenţiale de acţiune modulate în perioadă, este corect să
admitem că stimulii mecanici realizează această deschidere prin deformarea
106
membranei celulei receptoare pe porţiuni tnai mult sau mai puţin extinse.
Asemenea deformări pot duce la, cel puţin, două categorii de consecinţe, de
regulă concomitente şi cu finalitatea comună, a) modificarea raporturilor
spaţiale dintre macromoleculele fosfolipidice sau/şi dintre acestea şi proteinele
intrinseci generând spaţii prin care ionii H* migrează la interior şi b) deformarea
canalului prin îngustarea sau lărgirea gurii sale externe, ceea ce duce la
tensionarea mecanică până la rupere a legăturilor dintre Ca 2 ' şi liganzii proteici.
Deformarea membranei celulei receptoare poate fi produsă de stimulul
mecanic fie direct- când forţa se aplică acesteia, desigur, prin preluarea ei de
către ţesuturile şi lichidele interpuse -, fie indirect - când forţa se aplică cililor
celulei şi deformarea are loc ca urmare a mişcării acestora. Primul caz îl
întâlnim la nivelul tegumentului (receptori tactili şi de presiune), al sistemului
locomotor (proprioreceptori), al organelor cavitare (preso- şi voloreceptori),
iar al doilea la nivelul urechii interne (celulele receptoare din organul lui Corti,
crestele ampulare şi maculele senzitive). Un caz aparte, dar similar acţiunii
prin intermediul cililor, este acela al firului de păr de pe zonele pubescente ale
tegumentului, prin mişcarea căruia se produc deformări mecanice ale
membranei dendritelor aflate la baza lui.
La nivelul tegumentului şi sistemului locomotor, dată fiind variaţia mare
a stimulilor mecanici, nu numai sub aspectul intensităţii, ci şi sub acela al modului
de aplicare (sporadic, ritmic sau prelungit), întâlnim acelaşi fenomen de
diversificare a formaţiunilor mecanoreceptoare în raport cu anumite intervale
valorice ale intensităţii stimulilor, precum şi cu modalităţile lor specifice de acţiune
Pe această bază se explică diversitatea relativ mare de organizare a
mecanoreceptorilortegumentari şi proprioceptivi. Mecanoreceptorii orientaţi spre
mediul intern din pereţii organelor cavitare sunt mai unitari din acet punct de
vedere, ei nefiind supuşi unor variaţii atât de mari ale stimulilor specifici, aşa
cum sunt supuşi cei exteroceptivi; diferenţele mici de intensitate a stimulilor de
la o zonă la alta determină, totuşi şi aici o anumită diversificare, dar numai în
ceea ce priveşte excitabilitatea membranei. în grupul mecanoreceptorilor orientaţi
spre mediul extern, terminaţiile nervoase libere sunt cele mai sensibile formaţiuni
nu atât din cauza unei excitabilităţi mai ridicate decât a altora, cât pentru faptul
că ele sunt lipsite de învelişuri adiacente. în cazul celor încapsulate (corpusculii
Meisner, Vater-Pacini), pentru a produce deformarea membranei dendritice
stimulul mecanic trebuie mai întâi să deformeze suficient învelişul acesteia
("grilajul" de colagen al corpusculului Meisner, respectiv membranele succesive,
separate de lichid de disipare a forţei, pentru corpusculii Vater-Pacini)
D. Chemorecepţia. Mecanismul recepţiei chimice, cel mai greu de
înţeles, constituie o problemă asupra căreia s-au emis numeroase ipoteze.
Nu ne vom opri asupra nici uneia dintre ele, ci doar vom enumera modalităţile
107
teoretic posibile, prin care substanţele chimice, atât de diverse, pot determina
deschiderea canalelor ionice şi generarea potenţialelor de acţiune. O parte
dintre acestea sunt deja cunoscute, aşa încât le vom enumera doar.
Principial vorbind, aceste modalităţi se pot grupa în două categorii
după cum acţiunea stimulului chimic se exercită asupra unei molecule cu rol
de receptor membranar specializat, sau asupra matricei membranare. Nu
poate fi exclusă coexistenţa celor două modalităţi la nivelul membranei aceleiaşi
celule receptoare, mai cu seamă dacă ţinem cont de faptul că, pe lângă o
modalitate de activare specifică, receptorul poate suporta şi una nespecifică.
Modalitatea de acţiune prin intermediul unor substanţe specializate în acest
sens ar determina o îngustare drastică a formaţiunii receptoare care, astfel,
nu ar mai fi capabilă să recepteze decât acei stimuli chimici pentru care deţine
situsuri adecvate. O asemenea modalitate ar putea fi admisă doar în cazul
chemoreceptorilor orientaţi spre mediul intem, la nivelul căruia homeostazia
asigură o constanţă chimică nu numai cantitativă (concentraţie), ci şi calitativă
(compoziţie). Pentru cei exteroceptivi, aşa cum este celula olfactivă,
modalitatea difuză (sau combinată cu cea discretă) ar asigura organismului
posibilităţi mai largi de explorare chimică a mediului extern, cu consecinţe
benefice în planul integrării. Larga deschidere spre mediu a receptorului olfactiv
este probată nu numai de cele câteva mii de mirosuri cunoscute de om, ci şi
de faptul că el poate sesiza mirosurile noi ale unor substanţe de sinteză,
neexistente în condiţii naturale. Această constatare nu-şi pierde valoarea de
argument în sprijinul celor de mai sus dacă vom admite că mirosul nou al unei
substanţe de sinteză a rezultat prin amestecul unor mirosuri naturale
elementare, întrucât şi în acest caz se pune, totuşi problema codificării acestui
amestec la nivelul receptorului.
în modalitatea difuză de acţiune pot fi implicate interferenţele posibile
ale substanţei chimice stimulatoare cu ionii H+, pe care îi pot neutraliza sau
disloca, cu fosfolipidele, cărora le pot determina tranziţia la starea afânatâ, cu
enzimele membranare, modificându-le nivelul de activitate, cu ionii Ca2* pe
care îi pot lega în complecşi organometalici mai stabili, cu proteinele-canal,
cărora le pot masca punctele de ligandare sau cu zonele de legătură hidrofobă
dintre proteinele-canal şi fosfolipide, determinând translarea canalelor în
întregime şi, astfel, modificarea densităţii lor pe zone restrânse ale membranei.
Numeroase observaţii au condus la concluzia că diversele substanţe
chimice stimulatoare necesită intervale de timp diferite pentru a determina
deschiderea numărului critic de canale. Acest interval poate fi numit latenţă,
având semnificaţia timpului scurs între momentul impactului şi acela al
deschiderii numărului critic de canale. Latenţa măsoară, deci, durata
prepotenţialului sau a aşa-numitului potenţial de receptor. De regulă se ia ca
108
exemplu chemorecepţia gustativă. La nivelul cavităţii bucale mugurii gustativi
(ansambluri de celule receptoare) sunt dispuşi pe papile de două categorii:
proeminente la suprafaţa mucoasei (fungiforme) şi inclavate în mucoasă
(caliciforme) sau între pliuri ale acesteia (foliate). Această dispoziţie reflectă
existenţa unei latenţe mici pentru mugurii situaţi pe papilele proeminente,
contactul cu substanţa sapidă limitându-se la timpul de masticaţie după care
substanţa este antrenată de deglutiţie odată cu saliva şi a unei latenţe mari
pentru cei dispuşi pe papilele inclavate, substanţa sapidă continuând să
acţioneze un timp şi după deglutiţie (saliva din asemenea adâncituri este
antrenată mai greu de deglutiţie). Explicaţia este plauzibilă dar nu şi singura
posibilă. Substanţele cu gust amar, receptate de mugurii inclavaţi sunt, în gen-
eral, mai puţin frecvente în alimente şi, atunci când ele există, concentraţia lor
este foarte redusă. Din această perspectivă am putea interpreta latenţa mai
mare a receptorilor pentru gustul amar ca o consecinţă a concentraţiei reduse
a substanţelor care îl generează (între intensitatea excitantului şi durata minimă
de acţiune există o relaţie de inversă proporţionalitate)
1.1.1.4. Adecvarea receptorilor
în afara specializării funcţionale în raport cu natura energetică a
stimulilor, receptorii prezintă şi o adecvare funcţională în raport cu importanţa
sau nivelul de semnificaţie biologică. în fapt, adecvarea funcţională vizează gradul
de sensibilitate sau acuitatea receptorului. Importanţa sau nivelul de semnificaţie
biologică a unui stimul nu ţine, însă, de natura sa energetică - fizică sau chimică
-, ci de toleranţa sistemului viu faţă de mărimea variaţiei parametrului fizico-
chimic ce deţine valoare de stimul. încât, pentru variaţiile faţă de care toleranţa
organismului este redusă, sensibilitatea sau acuitatea receptorului specific
trebuie să fie mare. Pentai exemplificare, să considerăm receptorii analizatorilor
gustativ şi olfactiv. Prin specializarea lor funcţională ei aparţin aceleiaşi categorii
fiind receptori chemoelectrici, dar prin adecvare funcţională ei aparţin unor
categorii diferite: cei olfactivi categoriei cu acuitate medie, iar cei gustativi celei
cu acuitate redusă. La fel se pune problema şi în cazul receptorilor cu alte
specializări: conurile (cu sensibilitate mică) şi bastonaşele (cu sensibilitate mare)
la fotoreceptori, terminaţiile nervoase libere (sensibilitate mare) şi corpusculii
Vater-Pacini (cu sensibilitate redusă) la mecanoreceptori.
Tot în cadrul adecvării funcţionale se include şi capacitatea receptorului
de a-şi reduce sensibilitatea faţă de stimulii cu acţiune prelungită în timp
(semnificaţie redusă prin iterare), fără modificarea intensităţii acestora (fenomen
numit obişnuire sau adaptare). Deşi o clasificare a receptorilor în baza acestui
criteriu este posibilă, nu insistăm asupra ei fiind extrem de relativă. Subliniem,
totuşi, faptul că marea majoritate a chemoreceptorilor din zonele reflexogene
(interoceptori), a căror contribuţie la menţinerea homeostaziei mediului intern
este esenţială, sunt receptori ce nu prezintă fenomenul de obişnuire (adaptare).
109
1.1.2. Calea aferentă a arcului reflex elementar
Grupajele potenţialelor de acţiune, structurate la nivelul receptorului,
sunt preluate de calea de conducere aferentă, şi transmise la un centru proxim
situat în segmentele subcorticale (medulare sau tronculare). Anatomic calea
aferentă este segmentul arcului reflex interpus între receptor şi proximul centru
nervos. Calea de conducere începe cu dendrita neuronului senzitiv care
contactează celula receptoare, sau formează ea însăşi receptorul, şi se continuă
până la corpul celular, situat în toate cazurile în afara axului cerebrospinal, de
unde se continuă cu axonul acestuia până la proximul centru nervos, unde
face sinapsă cu neuronul de asociaţie (intercalar).
Particularitatea funcţională esenţială a căii de conducere este fidelitatea
propagării. Dacă grupajele preluate de la receptor ar suferi modificări la nivelul
căii de conducere, atunci ar apărea distorsiuni şi comenzile date de centru ar
fi incorecte întrucât ar rezulta din prelucrarea unor informaţii falsificate. Din
acest motiv calea de conducere nu poate primi sinapse în lungul ei, sau influenţe
de altă natură nici la nivelul corpului celular, nici la nivelul prelungirilor sale.
Acesta poate fi unul din motivele ce determină poziţia extranervaxiala a corpului
celular al neuronului senzitiv (dar nu şt singurul). Faptul că pe membrana
extrasinapticâ a butonului axonal pot descărca anumite sinapse nu contravine
afirmaţiei anterioare deoarece acestea nu descarcă neurotransmiţători
excitatori capabili de distorsiuni, ci fie neuromodulatori - care nu modifică
structura grupajelor de potenţiale -, fie neurotransmiţători inhibitori - care
blochează trecerea acestora prin sinapsă.
1.1.5. Efectorul
Existenţa relaţiei de directă proporţionalitate între intensitatea stimulului
aplicat la receptor şi mărimea răspunsului obţinut la nivelul efectorului
generează, adesea, părerea greşită potrivit căreia la nivelul arcului reflex ar
avea loc o dublă conversie energetică: la receptor - transformarea energiei
fizice sau chimice a stimulului în energie electrică (a potenţialelor de acţiune),
respectiv la efector - a energiei electrice a potenţialelor de acţiune în energie
mecanică (pentru efectori musculari) sau chimică (pentru efectori secretori).
O simplă privire, chiar şi neavizată, poate pune în evidenţă decalajul dintre
imensa energie mecanică dezvoltată de contracţia unui muşchi scheletic, de
exemplu şi infima cantitate de energie electrică dezvoltată de potenţialele de
acţiune ce o determină. Nici una din interfeţele arcului reflex nu realizează
conversia energiei dintr-o formă în alta, ci asigură doar declanşarea unor
procese ce duc la actualizarea unei anumite forme de energie potenţială
preexistentă la acel nivel. în cazul receptorului stimulul determină, prin valoarea
lui, doar deschiderea numărului critic de canale, restul evenimentelor depinzând
de valoarea energiei potenţiale a gradienţilor electrochimici realizaţi în fazele
anterioare prin activitatea pompei de Na+-K+. în acelaşi mod, la nivelul efectorilor
muscular sau secretordepolarizarea membranei se însoţeşte şi de o creştere
a concentraţiei ionilor Ca2* în spaţiul citoplasmatic care fie activează o ATP-
ază specifică (miozina) ce duce la eliberarea energiei chimice din stocuri
112
preexistente (ATP), energie ce va fi convertită în lucru mecanic, fie asigură
eliminarea prin exocitoză a produsului de secreţie în spaţiul extracelular (la
glande). Dar nici mărimea contracţiei musculare, nici cantitatea de produs
chimic eliberat nu sunt determinate în mod direct de factorii declanşatori, ci de
valoarea metabolismului din fazele precedente în care s-a realizat o anumită
rezervă de ATP, respectiv un anumit stoc de produs de sinteză. La nivelul
efectorilor proporţionalitatea directă dintre valoarea semnalului electric
(grupajele de potenţiale de acţiune) şi mărimea răspunsului este asigurată
prin intermediul duratei depolarizării care determină valoarea creşterii
concentraţiei de Ca2*, esenţial atât pentru contracţie, cât şi pentru exocitoză.
La aceste nivele, corelaţia valorică este una mediată, nu directă.
Procesele declanşate de comenzile aduse pe calea eferentă sunt
specifice tipului funcţional al efectorului: contracţia sau eliberarea produsului de
sinteză. în ambele tipuri de procese cuplarea evenimentului electric de membrană
cu cel mecanic sau secretar este realizată de ionul Ca 2 \ La efectorii musculari
depolarizarea sarcolemei determină creşterea Ca2* sarcoplasmatic fie prin in-
flux din exterior (la fibrele musculare netede), fie prin eliberare din stocurile in-
terne (la fibrele musculare striate). Creşterea concentraţiei Ca2+ cu aproximativ
un ordin de mărime (de la 10"7 M la 10/6 M) activează o ATP-ază specifică
(miozina) ce va duce la eliberarea energiei chimice necesară contracţiei.
Dacă mecanismul cuplării electromecanice este comun celor trei
tipuri de fibre musculare - scheletică, miocardică şi netedă, modul lor de
joncţionare cu butonii terminali ai căii aferente este diferit. în timp ce la
musculatura scheletică fiecare buton axonal joncţionează cu o fibră musculară
formând o sinapsă, la musculatura netedă fiecare buton terminal al axonului
nemielinizat (postganglionar) deserveşte un grup de fibre, cu care nu formează
o sinapsă propriu-zisă, ci o joncţiune neuromusculară lejeră. La miocard, care
trebuie să se contracte succesiv în atrii şi ventricule, pentru a asigura sensul
unic al circulaţiei sanguine, butonii terminali ai axoniloramielinici (simpatici şi
parasimpatici) nu stabilesc relaţii directe cu fibrele contractile, ci mijlocite de
formaţiunile nodale cu care formează joncţiuni specifice.
Sinapsa neuromusculară reflectă, prin modul de organizare
funcţională, specificul fiziologic al efectorului. Astfel, la musculatura striată de
tip scheletic, întrucât eficienţa scurtării este mai mare dacă fibrele ce compun
organul muscular se contractă cu viteze diferite, în cadrul aceluiaşi muşchi
există fibre rapide şi fibre lente, ponderea lor fiind diferită de la un organ la altul.
Viteza de contracţie a unei fibre scheletice este direct dependentă de viteza
cu care potenţialul de acţiune se propagă de la placa motorie pe restul
sarcolemei. La rândul ei, viteza de propagare este dependentă, tot direct, de
valoarea căderii de potenţial dintre porţiunea postsinaptică depolarizată (placa
113
motorie) şi restul sarcolemei aflată încă in repaus. Pentru a asigura o cădere
de potenţial sporită formaţiunea postsinaptică a sarcolemei va fi puternic pliată
formând o suprafaţă mare la fibrele cu viteză mare de contracţie şi netedă,
realizând o suprafaţă redusă, la cele cu viteză mică (Fig. 52 A şi B), deşi
dimensiunile sinapselor sunt egale.
Fig. 52
Sinapsa neuromusculară la o fibră
musculară scheletică rapidă (A) şi la
una lentă (B).
S, j - suprafeţele membranelor
postsinaptice; d - diametrul sinapsei
115
1.2. Arcul reflex supraelementar
Schema de principiu a organizării arcului reflex supraelementar este
identică cu aceea a arcului elementar, deosebirile fiind legate de complexitatea
sporită a căilor de conducere şi a centrului. Fiind vorba nu de un alt arc reflex,
ci de un alt nivel, superior, de organizare al aceluiaşi arc reflex, acest ansamblu
funcţional trebuie considerat ca o prelungire şi o dezvoltare a nivelului elementar
(Fig. 53).
Fig.53
Schema arcului reflex
supraelementar(cortical)
R - receptor;
CAF - cale aferentă;
CA-cale ascendentă,
CC-centru cortical;
CD - cale descendentă;
CEF - cale eferentă;
CSC - centru subcortical;
E - efector
116
1.2.1. Calea aferentă a arcului supraelementar
Ea este formată de calea aferentă a arcului elementar (extranevraxială)
şi de calea ascendentă corticală (intranevraxialâ), interpunându-se între re-
ceptor şi scoarţă. Faptul că pe traseul ei se interpun unul sau mai mulţi centri
subcorticali nu schimbă calitatea (semnificaţia) semnalelor generate de re-
ceptor. Altfel, centrul cortical ar primi semnale distorsionate, neconforme cu
realitatea. Staţiile sinaptice de pe parcursul ei nu au decât rolul de a asigura
joncţiunea cu alte arcuri reflexe elementare sau supraelementare. Este greşită
opinia, potrivit căreia, calea ascendentă ar informa centrul cortical despre
activitatea centrilor subiacienţi. Asupra acesteia centrul cortical este informat
pe căi ale aferentaţiei inverse (feed-back). Orice intervenţie în planul calităţii
informaţiei pe parcursul căii de conducere (la nivelul staţiilor) ar avea darul să
introducă distorsiuni şi, implicit, erori în comandă. Orice intervenţie a staţiilor
sinaptice de pe parcursul căii de conducere ţine de sfera patologiei. în
asemenea condiţii, nu prelucrarea corticală este aberantă, ci alimentarea cu
informaţii (aberante). Aşa se explică faptul real că electroencefalograma, care
caracterizează activitatea corticală în primul rând, poate apărea normală la
unii bolnavi psihic. Pe traseul ei cajea aferentă a arcului reflex supraelementar,
face o primă staţie sinaptică la nivelul centrului elementar, o ultimă staţie la
nivelul centrului cortical (supraelementar) şi una sau mai multe staţii
intermediare situate la diverse nivele ale axului cerebrospinal.
Cu excepţia celei cu originea la nivelul receptorului olfactiv, toate căile
aferente corticale, provenind de la intero- şi exteroceptori, fac o staţie sinapticâ
intermediară la nivelul regiunii talamice, înainte de a se proiecta pe scoarţă.
Atât excepţia, cât şi regula au primit, de-a lungul timpului, explicaţii foarte diferite,
singura valabilă fiind aceea bazată pe considerente filogenetice. După cum
se ştie, supremaţia scoarţei cerebrale în procesul integrării rezidă, printre altele,
în faptul că ea reprezintă unicul centru la nivelul căruia converg informaţiile
provenite de la toţi receptorii, fără nici o excepţie. Existenţa unui asemenea
centru reprezintă o necesitate în ordine general-ciberneticâ şi nu una în ordine
specific-biologică. Integralitatea sistemului viu, ca şi coerenţa raporturilor sale
cu ambientul nu sunt posibile decât în prezenţa unui centru de analiză şi sinteza
concomitentă a tuturor informaţiilor privitoare la realitatea actual trăită şi deja
trăită (experienţa acumulată). Dacă scoarţa cerebrală este un asemenea
centru aceasta nu trebuie să conducă la concluzia greşită că în cursul evoluţiei
prelucrarea centralizată a tuturor informaţiilor a devenit posibilă numai odată
cu apariţia acestei formaţiuni. La organismele la care nu există scoarţă (aşa
cum sunt peştii) acest rol este îndeplinit de centrii talamici, la nivelul cărora
converg informaţiile provenite de la toţi receptorii. Odată apărută, scoarţa preia
acest rol ea primind informaţiile de la talamus prin axonii ultimilor neuroni ce
intră în alcătuirea căii asc?r"1ente, ca parte a căii aferente a arcului reflex
117
supraelementar. însă, cum apariţia scoarţei cerebrale nu este un proces
spontan, ci unul evolutiv, transferul funcţiei de integrare supremă a organismului,
de la talamus la scoarţă, se face lent şi progresiv, astfel încât talamusul nu
este eliminat, ci, o foarte lungă perioadă de timp, cele două formaţiuni
conlucrează, ponderea scoarţei sporind mereu în detrimentul talamusului.
Preluarea integrală a funcţiei supreme de către scoarţa cerebrală
bine dezvoltată nu este un simplu proces de transfer de la o formaţiune la alta,
ci mai cu seamă unul de dezvoltare cantitativ-calitativă, o trecere pe un plan
superior a alcătuirii şi structurii întregului sistem nervos. Ce şi cât îi rămâne
talamusului din vechiul rol, care sunt noile sale funcţii în aceste condiţii este
greu de precizat. Cercetările întreprinse în acest scop pe animale, bazate pe
extirpări parţiale sau totale ale scoarţei, pe stimulări sau/şi distrucţii locale sau
generale la nivelul talamusului, nu pot fi concludente atâta vreme cât însăşi
relaţiile dintre aceste două formaţiuni sunt încă necunoscute. Oricum, rolu!
talamusului nu trebuie coborât la acela al unei simple formaţiuni de releu,
rămasă ca un vestigiu al unei etape trecute a evoluţiei; în asemenea condiţii el
ar fi dispărut de mult, în absenţa unui rol anume el aducând doar dezavantajul
unei întârzieri sinaptice în plus.
în privinţa căii olfactive care constituie o excepţie în sensul că, în
drumul ei spre scoarţă, nu face staţie talamică, explicaţia este acum simplă,
întrucât simţul olfactiv este legat direct de respiraţia aeriană, informând centrii
integratori despre posibila incompatibilitate a aerului pentru schimbul de gaze
la nivel pulmonar, el apare mai târziu şi anume la speciile ce părăsesc mediul
acvatic. Cum la acest moment al evoluţiei talamusul, ca centru suprem de
integrare al acestor specii, era deja constituit, noua cale cu originea la nivelul
receptorilor olfactivi şi-a constituit un centru propriu în afara celui existent.
Tocmai aceasta este primordiul scoarţei cerebrale.
120
Totalitatea componentelor anatomice de origine nervoasă care
participă la realizarea integrării organismului în raport cu o anumită categorie
de stimuli formează un ansamblu funcţional cu valoare de organ nervos.
Măduva, bulbul, puntea etc, nu sunt decât regiuni anatomice ale axului cere-
brospinal, dar nu organe ale sistemului nervos. Din acest unghi de privire,
organele sistemului nervos sunt de patru categorii, după natura energetică a
variaţiilor din mediu (stimuli) în raport cu care se realizează integrarea
organismului: termică, luminoasă, chimică şi mecanică, fiecare prezentând
variante funcţionale. Toate organele sistemului nervos au o alcătuire unitară,
ele nefiind altceva decât arcurile reflexe supraelementare, deja analizate. Astfel,
toate formaţiunile de origine nervoasă care participă la integrarea chimică a
organismului constituie un organ nervos aparţinând categoriei
chemointegratoare. Multiplele sale variante, determinate de considerente
neesenţiale în raport cu integrarea organismului ca proces (locul variaţiei
receptate - mediul intem sau extern -, calitatea substanţei chimice ce se instituie
ca excitant specific - substanţă organică sau anorganică etc), nu alterează
cu nimic esenţa funcţională unitară a acestui organ. Integrarea chimică este
un proces unitar pentru organism, independent de faptul că variaţiile în acest
plan îşi au originea în mediul extern, de unde sunt sesizate de receptorii gustativi,
digestivi sau olfactivi, sau în mediul intern (sânge), de unde sunt sesizate de
chemoreceptorii zonelor reflexogene (specializaţi pentru glucoza, aminoacizi,
acizi graşi, Na+, K\ H* etc).
Spre deosebire de organele aparţinând altor sisteme, care au o funcţie
definită şi previzibilă în ceea ce priveşte finalitatea, organele nervoase sunt
modulare, ele putându-se reorganiza permanent atât funcţional, cât şi ana-
tomic, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Caracterul modular al
organelor nervoase este conferit de scoarţa cerebrală întrucât toate acestea
converg la nivelul ei unde, datorită numărului mare al neuronilor de asociaţie şi
prezenţei proceselor inductive pe distanţe mari, ele pot să stabilească relaţii
reciproce practic nelimitate. încât, la nivel cortical, componenta aferentă a unui
arc reflex, aparţinând unui anumit organ nervos, poate joncţiona temporar cu
componenta eferentă şi efectorul unui alt arc reflex, aparţinând altui organ
nervos. Caracterul temporar al unor astfel de relaţii conferă sistemului inte-
grator, şi prin el organismului, cele mai largi posibilităţi de integrare.Astfel, în
circumstanţe diferite un anumit stimul poate declanşa apariţia unor răspunsuri
diferite, tot aşa cum diverşi stimuli pot declanşa în alte circumstanţe, unul şi
acelaşi răspuns. Dacă apariţia unei surse luminoase în câmpul vizual
declanşează, în mod necondiţionat, un răspuns muscular de orientare a capului
în vederea localizăm acesteia în spaţiu, acelaşi stimul poate declanşa o reacţie
salivară sau de apărare, cu condiţia ca stimulul luminos să fi precedat, într-o
experienţă anterioară şi recentă, apariţia unui aliment sau a unui agent nociv.
121
în celălalt plan, secreţia salivară poate fi răspunsul comun dat succesiv sau
concomitent unor stimuli legaţi de gustul, mirosul sau vederea alimentului, cât
şi de cei ce îi preced apariţia: zgomotul preparării, timpul administrării sau
oricare factor cu valoare de semnalizare a apariţiei acestuia.
Interrelarea organelor nervoase la nivel cortical nu este un proces
întâmplător. Organizarea şi reorganizarea lor este funcţie de factori ce ţin de
interioritatea sistemului viu, oricum, în mai mare măsură decât de cei ce ţin de
variaţiile mediului. Numai aşa se explică realitatea că organismul viu răspunde
stimulilor, în primul rând, în raport cu semnificaţia acestora şi, abia în al doilea
rând, în raport cu natura şi intensitatea lor.
122
Capitolul VI - Relaţii interneuronale
în cadrul arcurilor reflexe
Fig. 54
Tipuri de
circuite
neuronale.
A - linear; B - divergent; C - convergent; D - paralel; X, Y, Z -subcircuite paralele;
E - reverberant; S - semnal (stimul);1 -3 - ieşiri spre efectori sau spre alţi neuroni;
NI - neuron inhibitor
Pe circuitul liniar (Fig. 54 A) efectorul va răspunde după 2,5 ms (cinci
sinapse, fiecare cu o întârziere de 0,5 ms) de la intrarea potenţialului de acţiune
pe circuit. Deşi numărul sinapselor din acest circuit rămâne constant în timp,
durata totală a întârzierii poate să scadă dacă circuitul este solicitat sistematic
într-o anumită succesiune. Aceasta întrucât o parte din membranele veziculelor
cu mediator ce se deschid spre sinapsă sunt integrate membranei butonului
terminal, a cărui suprafaţă creşte reducând lărgimea fantei sinaptice şi, deci,
întârzierea transmiterii (vezi interfaţa intrare-ieşire). Pe circuitul divergent (Fig.
124
54 B) procesele sunt identice, fn acest caz se pot imagina variante cu un
număr diferit de sinapse, ceea ce conferă posibilitatea intrării în acţiune a
efectorilor într-o ordine şi la intervale de timp diferite.
Circuitul convergent (Fig. 54 C), având o cale finală comună pentru
mai multe circuite, asigură mai largi posibilităţi de intercondiţionare spaţio-
temporală între acestea. în funcţie de concomitenta sau succesiunea în timp
a celor trei semnale de intrare (S,-S3) pot apărea efecte foarte diferite, de la
facilitare până la ocluzie.
Circuitul paralel (Fig, 54 D), pe lângă cele ce-i pot fi extrapolate din
analiza celorlalte tipuri, poate asigura multiplicarea răspunsului la acţiunea
unui semnal unic la intrare. Se poate observa că, datorită numărului diferit de
sinapse pe cele trei subcircuite, semnalul unic de la intrare va determina apariţia
a trei răspunsuri succesive la nivelul efectorului 1 în ordinea y, x, z, separate
de 0,5 ms. unul de altul.
Circuitul reverberant (Fig. 54 E) este capabil să asigure recircularea
multiplă a potenţialului unic de la intrare, astfel încât, la ieşire, să se obţină un
număr mare de semnale, număr dependent atât de buclele, cât şi de sinapsele
străbătute. Cum, însă, trecerea prin sinapsă se realizează cu o anumită
pierdere, insesizabilă la o singură transmitere transinaptică, dar remarcabilă
la trecerea succesivă prin mai multe, potenţialele la ieşire vor fi nu numai
multiplicate, ci şi diminuate progresiv în amplitudine până la o valoare ce devine
ineficientă (subluminală). în circuitele de acest tip, se pot intercala şi neuroni
inhibitori (Fig. 54 E, NI). Esenţial într-o asemenea buclă este faptul că neuronul
inhibitor are o excitabilitate mai redusă decât toţi neuronii excitatori din circuit.
Când intensitatea semnalului S la intrare este inferioară pragului de excitabilitate
al neuronului inhibitor acesta nu va fi depolarizat şi circuitul va funcţiona în
mod normal. Dacă, însă, valoarea semnalului S creşte până la atingerea
pragului specific acestuia, el va fi depolarizat şi va elibera mediatorul inhibitor
(exemplu GABA) blocând transmiterea la nivelul sinapsei şi astfel în întregul
circuit. în acest mod, bucla în care este integrat neuronul inhibitor funcţionează
ca un subcircuit de protecţie pentru întregul ansamblu, blocând trecerea
semnalelor ce depăşesc o anumită intensitate şi frecvenţă.
2. Interreiaţii nonsinaptice
Caracterul unitar al sistemului nervos rezidă şi în legăturile
nonsinaptice realizate la diferite nivele ale axului cerebrospinal între neuronii
circuitelor vecine aparţinând unor arcuri reflexe diferite. Interrelaţiile nonsinaptice
au loc atât la nivelul corpilor celulari, cât şi al prelungirilor acestora. Dacă prin
legăturile sinaptice neuronii îşi transmit unidirecţionat mesaje codificate într-
125
un limbaj specific, prin cele nonsinaptice ei se influenţează reciproc şi nespecific
în planul excitabilităţii. Mijlocitorul unor astfel de relaţii este electrolitul
extracelular, comun pentru toţi neuronii.
Fig.55
Interrelaţii non-sinaptice
între doi corpi celulari vecini (a, b)
Fig.56
Interrelaţii nonsinaptice
între două prelungiri neuronale vecine (a, b)
129
Capitolul VII - Centri nervoşi
133
2. Modificări de excitabilitate în jurul focarului stimulat
Rezultând din asocierea corpilor celulari aparţinând anumitor tipuri
funcţionale de neuroni, centri nervoşi, ca şi arcurile reflexe, vor funcţiona în
baza proceselor ce caracterizează atât activitatea fiecărui neuron în parte,
cât şi relaţiile dintre corpii celulari ai acestora. Cu toate acestea activitatea
centrilor nu este rezultatul simplei asocieri sumative a celor două categorii de
procese. în plan calitativ această activitate dobândeşte valenţe noi ce nu pot fi
reduse la suma valenţelor specifice proceseior ce-i stau la bază, ceea ce
denotă existenţa unei asocieri integrative a acestora.
întrucât cele două categorii de procese au fost deja analizate, în cele
ce urmează vom aborda doar câteva aspecte ale activităţii centrilor în care
acestea'sunt implicate.
-aomv 00000000
-78 -75 -70 -70 -75 -78
PASIV IRADIERE
-82 -85 -90 -90 -«5 -82
ACTIV CONCENTRARE
Fig. 57
Modificarea excitabilităţii în jurul focarului de excitaţie (iradierea şi concentrarea)
135
canalelor ionice. Dacă afectarea homeostaziei ionice este mare, şi refacerea
ei va presupune un consum de timp mult mai mare, datorită naturii metabolice
a pompajului care se caracterizează de inerţie şi viteză de lucru relativ redusă.
în exemplul de mai sus (Fig. 57), primii neuroni care vor reacţiona
prin intensificarea pompajului vor fi cei situaţi mai aproape de focar, întrucât ei
au fost cei dintâi şi cel mai grav afectaţi în planul homeostaziei. Deşi neuronii
cei mai îndepărtaţi sunt ultimii care reacţionează prin pompaj ei îşi vor reface
cei dintâi homeostazia întrucât consumul de timp necesar pompelor pentru a
reface un decalaj de numai 2 mV este inferior celui necesar pentru a reface
10 mV. încât, readucerea potenţialului la valori mai negative este un proces
care înaintează dinspre periferie spre focar, ca o concentrare, invers decât
iradierea. Din motivele arătate, privind natura diferită a celor două procese,
viteza revenirii este mult mai mică.
Fiind un mecanism inerţial pompa de Na*-K+ are nevoie de un anumit
timp pentru a trece de la o valoare la alta a vitezei de lucru. în consecinţă, pompajul
va continua şi după atingerea homeostaziei în plan ionic ducând astfel potenţialul
la valori mai negative. Aceasta întrucât ATP-aza specifică este inhibată progresiv
de reducerea în aceeaşi manieră a concentraţiei interne de Na+. Desigur, cu cât
afectarea homeostaziei a fost mai gravă, cu atât viteza de lucru a pompei a
crescut mai mult şi cu atât mai mare va fi inerţia ei metabolică. încât, neuronii
cei mai apropiaţi de focar vor atinge potenţialul cel mai negativ şi excitabilitatea
cea mai redusă dintre toţi cei afectaţi în faza de iradiere. Astfel, deşi aferentele
stimulează în continuare neuronii din focar, excitaţia va rămâne în continuare
cantonată la nivelul acestuia, excitabilitatea neuronilor celor mai apropiaţi lui fiind
mult diminuată comparativ cu momentul iniţial al iradierii.
Faptul că în această fază excitaţia rămâne concentrată la nivelul
focarului nu trebuie să conducă la concluzia greşită că relaţiile nonsinaptice
dintre neuroni au încetat. Electronegativitatea focarului atrage şi acum sarcinile
pozitive din zonele învecinate, unii ioni H+ suferă chiar electromigrare, dar, întrucât
forţa cu care aceste sarcini pozitive sunt reţinute în preajma corpilor celulari din
jur este mult mai mare şi viteza pompei este superioară faţă de starea de repaus,
efectele focarului asupra neuronilor din jur vorfi aproape nule.
Fig. 58
Iradierea
în suprafaţă (A)
şi în volum (B)
9 d U
'° '
3 StimU ăni f0CaruluL A c e a s t a re
^^ """O Si
r e z i n t ă in
ssimultana
^ u l Z îcare
« ,esteMb,faz,că
, ? şi nu monofazică
' P ductia
cum uneori se mai susţine,
C Secu tiva e s t e r e z u l t a t l l l0
d e « A J U Î Î °? . i 9ic al desfăşurării potenţialului
de acţiune la nivelul c-ncarui corp celular. întrucât pompa, în calitatea ei de
mecanism electrogen inerţial, nu poate să-şi reducă brusc activitatea în momentul
refacem stani iniţiale a potenţialului membranar, valoarea acestuia se va accentua
devenind mai negativ (postpotenţial de hiperpolarizare). Astfel încât la nivelul
focarului, după încetarea stimulării, se va instala o fază de excitabilitate redusă
(hiperpolarizare), cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
137
(inducţia simultană), respectiv ai neuronilor din focar după încetarea stimulării
(inducţie consecutivă), variaţie ce se repercutează asupra excitabilităţii acestora
în baza unei relaţii de inversă proporţionalitate. Dacă inducţia simultană pozitivă
din timpul iradierii este determinată de electromigrarea pasivă a ionilor H\
inducţia simultană negativă din timpul concentrării, ca şi inducţia consecutivă
negativă, sunt determinate de inerţia mecanismului homeostazic activ
reprezentat de pompă.
138
gradul de fermitate al închiderii acestora. Din aceste motive centri nervoşi nu
funcţionează ca sisteme binare, ci ca sisteme logice cu mai multe stări posibile.
Numărul stărilor posibile ale diverşilor neuroni este diferit el fiind cu atât mai
mare cu cât sinapsele ce descarcă la niveiui fiecăruia sunt mai numeroase.
De aici şi diferenţele cantitativ-calitative ale integrării realizate la nivelul arcurilor
elementare şi supraelementare, centri celor din urmă (corticali) fiind formaţi
din corpi celulari ce primesc un număr maxim de sinapse. Găsim în aceasta
încă un mod de a argumenta superioritatea scoarţei cerebrale faţă de ceilalţi
centri. în acelaşi timp trebuie remarcat faptul că şi între centri subcorticali
există asemenea diferenţe, numărul sinapselor sporind, de regulă, de la cei
medulari la cei tronculari şi diencefalici, cu toate consecinţele în plan funcţional
ce decurg din aceasta.
De pe această nouă bază putem înţelege mai bine de ce nu orice
asociere de corpi celulari constituie un centru nervos. Ganglionii senzitivi ai
nervilor omonimi (spinali şi cranieni) sunt asocieri de corpi celulari pe care nu
deseară sinapse, iar ganglionii nervilor vegetativi efectori conţin corpi celulari cu
un număr minim de sinapse constituind formaţiuni ce nu participă la prelucrarea
informaţiilor şi elaborarea comenzilor şi nu au valoare de centri nervoşi.
139
Capitolul VIII - Formaţiuni ganglionare
Formaţiunile ganglionare sunt asocieri de corpi celulari dispuse pe
traiectul nervilor senzitivi (sau al ramurilor omonime ale nervilor micşti) şi al
nervilor efectori vegetativi. Rolurile lor funcţionale sunt diferite, participarea la
procesele de integrare vizând alte calităţi decât aceea de centri nervoşi.
Atât dispunerea lor în afara axului cerebrospinal, cât şi rosturile lor
fiziologice nu pot fi înţelese decât în contextul arcurilor reflexe din care fac parte.
1. Ganglionii senzitivi
Aceşti ganglioni reprezintă asociaţii ale corpilor celulari aparţinînd
protoneuronilor, independent de apartenenţa acestora la arcurile reflexe
somatice sau vegetative. Faptul că aceşti corpi celulari se dispun în afara
axului cerebrospinal îşi poate afla explicaţia într.un anume proces de reciclare
a neurotransmiţătorvlui la nivelul lanţurilor neuronale.
141
Există dovezi indirecte ca eliberarea neurotransmiţătorului în fanta
sinaptică este redundantă. Revenirea sinapsei la starea de repaus implică
înlăturarea mesagerului de la acest nivel, fie prin recaptarea activă în butonul
axonal sau prin difuzie în interstiţii, fie prin liză enzimaticâ. Produşii rezultaţi
din liza enzimatică vor fi încorporaţi, cel mai probabil activ, în neuronul
postsinaptic unde vor fi utilizaţi de acesta ca materie primă pentru sinteza
propriului mediator. Astfel, în cadrul unui circuit, fiecare neuron primeşte de la
precedentul o importantă cantitate de materie primă pentru sinteza propriului
mediator (acetilcolina).1 Singurul neuron care nu poate beneficia de un
asemenea aport este protoneuronul aflat la capătul iniţial al circuitului. Sinteza
acetilcoiinei la acest nivel bazându-se exclusiv pe aportul sanguin de materie
primă, vascularizaţia corpilor celulari ai protoneuronilor trebuie să fie net
superioară vascularizaţiei celorlalţi neuroni. Aceasta poate fi asigurată în condiţii
optime numai prin dispunerea corpilor celulari în afara axului cerebrospinal
unde formează ganglioni senzitivi sau asocieri neuronale omoloage acestora
(neuronii olfactivi şi neuronii fotosensibili).
2. Ganglionii vegetativi
O particularitate a căilor eferente vegetative este alcătuirea lor din
prelungirile axonice a doi neuroni: primul având corpul celular situat
intranevraxial, iar al doilea în afara axului. Asocierea corpilor celulari ai acestora
din urmă formează ganglioni situaţi pe traiectul nervilor efectori vegetativi.
Problema principală, în acest caz, nu este situarea lor extranevraxială, ci însăşi
raţiunea existenţei lor. Cu alte cuvinte, căror necesităţi răspunde existenţa
celui de-al doilea neuron în cadrul căii eferente vegetative?
Întrucât efectorii vegetativi (muşchi netezi, unele formaţiuni secretorii
şi ţesutul nodal al inimii) au un alt specific funcţional decât cei somatici (muşchi
scheletici), căile eferente ce le aduc comenzi trebuie adecvate acestuia. Astfel,
de exemplu, musculatura netedă de la nivelul vaselor, organelor cavitare şi
conductelor trebuie să dezvolte contracţii lente, de forţă redusă şi de durată
mare. Toate acestea impun particularităţi de organizare a căii de conducere,
capabile să asigure atât prelungirea în timp cât şi extinderea în spaţiu a acţiunii
neurotransmiţătorului. Aceste particularităţi constau în; a) lipsa mielinei la nivelul
axonului care se distribuie fibrelor netede, prin aceasta asigurându-se o
eliberare prelungită în timp a neurotransmiţătorului, b) prezenţa joncţiunilor
neuromusculare lejere (în locul sinapselor tipice) caracterizate prin eliberarea
'' în cazul arcului reflex somatic, ultimul beneficiar este fibra musculară scheletică
ia nivelul căreia colina şi acetilul vor fi utilizate în alte scopuri în cadrul metabolismului.
Rolul trofic al inervaţiei motorii s-ar putea să nu fie străin de acest aport material.
142
de la distanţă a neurotransmiţătorului, astfel încât un singur buton terminal,
axonat deserveşte mai multe fibre musculare netede, prin aceasta asigurându-
se extinderea spaţială a acţiunii şi c) lipsa enzimelor de inactivare a
neurotransmiţătorilorla nivelul joncţiunii, prin aceasta sporind durata acţiunii
acestora. De aici deducem că, existenţa celui de-al doilea neuron al căii eferente
vegetative, al cărui axon este lipsit de mielină, răspunde necesităţii de adecvare
a comenzii la specificul funcţional al efectorului.
în afară de aceasta, existenţa ganglionilor vegetativi aduce serioase
avantaje şi în alte direcţii. în primul rând se asigură disiparea comenzii unice,
elaborată de centru, spre mai mulţi efectori prin aceea că axonul unui singur
neuron central face sinapsă la nivelul ganglionilor cu mai mulţi neuroni terminali
(circuite divergente).1 în al doilea rând, la nivelul arcurilor reflexe vegetative
sau somato-vegetative, se poate asigura adecvarea timpului de latenţă 2 la
specificul funcţiei integrate de acestea prin amplasarea ganglionului la o
distanţă mai mare sau mai mică de efector deci, prin lungimea diferită a porţiunii
postganglionare amielinice care conduce impulsul cu viteză redusă. Găsim în
aceasta o explicaţie plauzibilă a diferenţelor de lungime ale fibrelor
postganglionare simpatice (mai lungi)şi parasimpatice (mai scurte), sau chiar
ia nivelul simpaticului care are ganglionii dispuşi atât la distanţă mare de efectori
(ganglionii paravertebrali), cât şi la distanţă mică (ganglionii celiac, mezenterici).
în al treilea rând dispunerea extranevraxială a ganglionilor simpatici asigură şi
posibilitatea unei mai bune vascularizaţii a corpilor celulari ai neuronilor
ganglionari care nu pot recicla acetilcolina întrucât mediaţia asigurată de ei
este adrenergică. Nu poate fi exclusă nici ipoteza că mai buna vascularizaţie
ar servi şi ganglionilor parasimpatici întrucât, dată fiind divergenţa circuitelor la
nivelul lor, aportul material pentru reciclare este redus, insuficient pentru
producţia mai mare de mediator.
1>
Gradul de divergenţă este mai ridicat pentru ganglionii simpatici comparativ cu
cei parasimpatici
2)
Timpul scurs de la stimularea receptorului până la apariţia răspunsului la nivelul
efectorului
143
Capitolul IX-Activitatea
integratoare a organelor nervoase
145
şi funcţie, organele nervoase diferă între ele tocmai prin aceea că fiecare este
specializat în realizarea integrării organismului în raport cu variaţiile unui anumit
tip de energie din ambianţă (internă sau externă). încât integrarea organismului
nu trebuie concepută ca un proces de adecvare a acestuia la o ambianţă
globală şi nedefinibilâ, ci ca unul complex şi unitar constituit din adecvări
distincte, concomitente şi/sau succesive, ale organismului la variaţiile
semnificative ale anumitor parametrii energetici ce definesc o ambianţă dată.
Vom vorbi, astfel, de integrare termică, mecanică, fotonică şi chimică, fiecare
implicînd un organ nervos adecvat, şi vom atribui sintagmei "integrarea
organismului" înţelesul de rezultantă procesuală a acestora, implicând
totalitatea organelor nervoase din componenţa sistemului integrator. De aici
rezultă că întregul sistem nervos este format doar din patru tipuri de organe
nervoase care asigură integrarea organismului în raport cu variaţiile principalelor
forme energetice din ambianţă.
Organizate pe baza arcurilor reflexe, organele nervoase prezintă două
planuri structurale şi, deci, două nivele de integrare: subcortical şi cortical,
fără ca prin aceasta să fie afectat caracterul unitar al ansamblului. Cele două
nivele de integrare se realizează cu participarea unor centri diferiţi: subcorticali
- care asigură promptitudinea răspunsului - şi corticali - care asigură calitatea
acestuia. Diferenţele dintre centrii subcorticali şi corticali, între care două sunt
esenţiale - numărul şi calitatea aferentelor şi eferenţelor, pe de o parte şi
numărul şi calitatea interrelaţiilor (sinaptice şi non-sinaptice) dintre
componentele lor neuronale, pe de altă parte -, conferă celor două nivele ale
integrării valenţe diferite.
La nivelul centrului subcortical se primesc aferente de la un număr
redus şi limitat de receptori şi de la acest nivel pot fi transmise comenzi pe căi
eferente directe la un număr corespunzător (dar nu egal) de unităţi efectoare.
De asemenea, numărul relaţiilor din interiorul centrului este redus ş\prestabilit,
în sensul că, pentru o cale aferentă dată există o anumită cale eferentă, mereu
aceeaşi. Din aceste motive, integrarea subcorticală este înnăscută,
standardizată şi predictibilă. Prin numărul minim de neuroni ce se interpun
între receptor şi efector, integrarea subcorticală asigură, în primul rând,
promptitudinea răspunsului. La nivelul centrului cortical se primesc aferente
de la toate formaţiunile receptoare şi de la acest nivel pot fi trimise comenzi,
pe căi eferente directe şi/sau indirecte, la tof/efectorii (Fig. 59).
Numărul relaţiilor interioare centrului cortical este atât de mare încât,
practic, el poate fi considerat nelimitat. Din acest ultim motiv, aria receptoare
aparţinând unei căi aferente date poate intra în relaţie cu aria efectorie aflată la
originea oricărei căi eferente. Deci, la nivel cortical organele nervoase primesc
calitatea de organe cu structură modulară. Momentul şi modul realizării unor
146
astfel de restructurări modulare sunt determinate de: a) ci
t l
o Fig. 59
Scoarţa cerebrală - sediul structurării modulare a organelor nervoase AR - arii
receptoare; AA - arii asociative; AE - arii efectorii
2. Condiţionarea reflexă
Considerând două arii corticale receptoare - auditivă şi gustativă - ai
căror neuroni au potenţialele de repaus egale (acelaşi nivel al excitabilităţii),
stimularea oricăreia dintre ele va determina în jur o iradiere a excitabilităţii fără
nici o consecinţă preferenţială, independent de ordinea sau numărul stimulărilor.
Dacă, însă, excitabilitatea ariei gustative este sporită (potenţialele membranale
de repaus reduse) prin mijlocul natural al înfometării (fără însă a o exagera)
atunci stimularea ariei auditive va duce la o iradiere preferenţială a excitabilităţii
spre aceasta pe calea cea mai scurtă (în linie dreaptă) Explicaţia fenomenului
constă în faptul că protonii aflaţi la faţa externă a neuronilor din aria gustativă,
reţinuţi acum de un potenţial de repaus mai mic, vor fi mai uşor de dislocat de
către câmpul electronegativ generat de aria auditivă depolarizată. O asemenea
relaţie nespecifică, dar orientată prin iradierea preferenţială a excitabilităţii, va
favoriza stabilirea unor relaţii sinaptice între neuronii situaţi pe drumul cel mai
scurt dintre cele două arii. Dacă în timpul stimulării ariei auditive, la un interval
mai scurt decât cel necesar realizării fenomenului de concentrare a excitaţiei
(scăderea excitabilităţii), se va aplica şi un stimul alimentar atunci iradierea
148
preferenţială va fi accentuată, ea petrecându-se concomitent din ambele direcţii,
încât, prin aplicarea repetată în accelaşi mod a celor doi stimuli se va accentua
efectul favorabil asupra realizării relaţiilor sinaptice dintre neuronii dispuşi pe
linia dreaptă dintre cele două arii receptoare. Ca urmare a procesului de stocare,
accentuat prin repetări succesive ale dublei stimulări, neuronii interpuşi între
cele două arii vor păstra pentru un timp atât un nivel mai crescut al excitabilităţii
lor, cât şi posibilitatea facilitării transmisiei sinaptice. în consecinţă, după mai
multe asemenea asocieri între excitantul sonor şi cel alimentar, cu condiţia
păstrării relaţiei temporale dintre aceştia, stimularea doar a ariei auditive va
determina, prin iradiere şi facilitare sinaptică preferenţiale, o stimulare a ariei
gustative, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta (răspuns prin salivaţie).
în acest mod între cele două arii corticale a luat naştere o legătură funcţională
utilă organismului întrucât excitantul sonor dobândeşte calitatea de semnal ce
anunţă posibila satisfacere a necesităţii alimentare. Dacă timpul scurs între
momentul aplicării excitantului sonor şi cel al aplicării excitantului alimentar este
mai lung, dând posibilitatea realizării fenomenului de concentrare (excitabilitate
redusă în jur), o asemenea legătură funcţională nu poate fi realizată. Dacă, după
formarea unei astfel de legături, se aplică repetat doar excitantul sonor, fără cel
alimentar, consecinţa va fi estomparea progresivă a iradierii preferenţiale şi,
prin aceasta, reducerea facilitării relaţiilor sinaptice, condiţii în care legătura
funcţională dispare (se stinge). Dispariţia acestei legături este ea însăşi o
reflectare a realităţii: dispariţia relaţiei temporo-spaţiale dintre excitantul sonor şi
aliment, acesta considerat nu ca stimul, ci ca obiect al satisfacerii unei necesităţi
a organismului. Caracterul temporar al unor astfel de relaţii între ariile corticale
este, deci, o reflectare a caracterului temporar al relaţiilor dintre obiectele,
fenomenele şt procesele din realitatea obiectivă, pe de o parte şi dintre acestea
şi necesităţile organismului, pe de altă parte. Disjuncţia este, desigur, formală
întrucât însăşi reflectarea relaţiilor dintre obiectele, fenomenele şi procesele lumii
obiective, ce nu para avea vreo legătură cu interesele biologice ale organismului,
are la bază tot satisfacerea unei necesităţi, anume aceea de cunoaştere,
existentă şi la animale în forma primară a reflexului de investigare a ambianţei,
cunoaştere ce nu are un scop în sine, finalitatea ei vizând extinderea adaptării în
alt spaţiu ambiental şi/sau adâncirea adaptării în cel existent. De asemenea,
este de remarcat efectul cunoaşterii în plan psihic: sentimentul de securitate, în
absenţa căruia (nelinişte, teamă) integrarea însăşi este compromisă prin
afectarea gravă a libertăţii de acţiune.
Pe de altă parte, caracterul temporar al legâturilordintre ariile corticale
aduce avantajul formării lor în număr nelimitat în timp, stingerea unora făcând
posibilă realizarea altora. în fapt, stingerea nu însemnează o ştergere totală a
legăturii, aceasta lăsând "urme" cu o anumită persistenţă în timp. Un neuron
care a participat o singură dată la realizarea unei legături temporare, după
149
stingerea acesteia nu revine integral la starea iniţială, nu mai este identic cu el
însuşi Aceasta face ca la o nouă participare comportamentul lui să fie diferit de
cel iniţial. Este ca şi cum neuronul ar dobândi o anume "experienţă" funcţională
cu efecte pozitive asupra noilor legături la care acesta va participa. Judecând
lucrurile la nivelul scoarţei cerebrale în ansamblul ei vom putea conchide afirmând
că sporirea calitativă a activităţii acesteia este posibilă tocmai prin solicitarea ei
optimă la formarea de noi legături între ariile sale, legături care, în anumite condiţii,
se pot stinge ca manifestări, dar nu se pot şterge ca engramări. Noile legături
ce se formează nu se substituie celor ce s-au stins, ci ele se "suprapun" peste
engramările neşterse ale acestora. întrucât caracterul temporar al legăturilor
vizează numai planul fenomenologic, formarea de noi legături are semnificaţia
unei îmbogăţiri a scoarţei cu noi şi superioare posibilităţi funcţionale şi nicidecum
pe aceea a unor simple substituiri fără nici un profit.
Realizarea unei astfel de legături temporare între două sau mai multe
arii corticale este, deci, condiţionată de existenţa unei anumite relaţii temporo-
spaţiale între doi sau mai mulţi stimuli din realitatea obiectivă, dintre care unul
are o semnificaţie majoră pentru organism în momentul respectiv. Cum dintre
cele două condiţionări - internă (semnificaţia pentru organism) şi externă (relaţia
temporo-spaţială dintre stimuli) - rolul esenţial îl deţine cea dintâi, se înţelege
că formarea oricărei legături temporare la nivel cortical este posibilă numai
atunci când organismul reclamă satisfacerea unei anumite necesităţi, deci,
numai atunci când există o motivaţie. După cum s-a văzut mai sus, expresia
fiziologică la nivel cortical a motivaţiei este reprezentată de nivelul ridicat al
excitabilităţii unei anumite arii.
în pofida existenţei acestor delimitări obiective şi precise persistă încă,
din nefericire, tendinţa de a confunda procesele inductive cu legătura temporară
condiţionată motivaţional. Astfel, se vorbeşte încă despre posibilitatea elaborării
unor reflexe senzorio-senzoriale, ca forme ale unei condiţionări intermodale
(între un stimul auditiv şi unul liminos, cu efecte asupra receptării celui din
urmă) sau intramodale (în lungul căilor aferente, dar şi la niveiul ariilor corticale,
un grupaj de semnale actuale dobândeşte calitatea de semnal condiţional
pentru semnalele ce vor urma). Sunt aduse în sprijin chiar şi dovezi
experimentale. Astfel, prin asocierea unui stimul sonor cu unul luminos a fost
obţinută modificarea sensibilităţii vizuale, ca o formă a condiţionării reflexe. în
mod similar, stimularea unui număr redus de celule dintr-un câmp receptor
dat modifică pragul de sensibilitate al celorlalte celule din acelaşi câmp dacă
acestea sunt stimulate la un anumit interval de timp după stimularea celor
dintâi. După cum bine s-a intuit, în aceste cazuri nu este implicată condiţionarea,
ci doar relaţia de tip non-sinaptic dintre corpii celulari (modificări ale excitabilităţii
provocate de iradierea şi concentrarea în centri nervoşi), respectiv dintre fibrele
nervoase vecine (transmiterea efaptică).
150
Capitolul X-Privire
generală asupra analizatorilor
3
A A
1 0 0 1 0 0 0 0 0 0
b
A A A
0 i 0 0 1 0 0 0 1
c
AAA A J\ A
1 1 7 0 0 1 0 7 0 7
1 A A J\1 A1 A
\
Fig. 60 0 0 1 7'o 0 7
Modalităţi de codificare
pe canalul purtător 20ms
Fig. 61
Heterogenitatea în plan cantitativ a
formaţiunii mecanoreceptoare din tegument.
_ 1 -terminaţii nervoase libere;
2 - discuri Merkel;
3 - corpusculi Meisner;
§ \ 4 - corpusculi Vater-Pacini
154
FRECVENŢA
STJMULILâR
Fig. 62
Heterogenitatea în plan calitativ a formaţiunii
mecanoreceptoare din urechea internă
156
SECŢIUNEA a NI-a
COMPONENTA ENDOCRINĂ
A SISTEMULUI INTEGRATOR
1. Mesajul hormonal
Unul din aspectele majore ce diferenţiază subsistemul endocrin de
cel nervos este insinuarea purtătorului de mesaj - hormonul - la nivelul fiecărei
celule. Dacă oricare celulă din organism, inclusiv cea nervoasă şi endocrină,
reprezintă o ţintă, un "efector" în cadrul unui "arc reflex hormonal", aceasta nu
însemnează nici că fiecare celulă este un loc comun pentru toţi hormonii, nici
că fiecare celulă răspunde la acţiunea unui singur hormon. Dacă fiecare hormon
este un purtător de mesaj, valoarea semantică a acestuia nu este
predeterminată ca atare în purtător, ci ea rezultă ca o formă de "descifrare"
numai în urma interacţiunii dintre acel hormon şi receptorul celular care este
în acelaşi timp şi iniţiatorul unui anumit tip de răspuns din partea celulei. Pentru
simplificare, putem considera macromolecula receptoare ca având doi poli
funcţionali: unul de intrare, de primire a mesajului, la care se leagă stereospe-
cific un anumit hormon şi unul de ieşire, de iniţiere a unui anumit răspuns
celular. între natura şi specificul celor doi poli ai aceluiaşi receptor nu este
justificată o relaţie de determinare uni-sau biunivocă în interiorul
macromoleculei, ci, mai degrabă, o determinare unilaterală, dar complexă,
dinspre interesele sistemului integrat în ansamblul său. încât, mai mulţi receptori
aflaţi pe celule diferite (sau chiar pe aceeaşi celulă) pot fi identici la nivelul
polului de intrare, toţi având stereospecificitate pentru acelaşi hormon şi diferiţi
la nivelul polului de ieşire, fiecare declanşând un alt răspuns, identici prin polul
de ieşire şi diferiţi prin cel de intrare, obţinându-se acelaşi răspuns celular la
acţiunea unor hormoni diferiţi, precum şi receptori cu un singur pol de intrare
(sau ieşire) şi mai mulţi poli de ieşire (sau intrare). Nu insistăm asupra unor
dovezi indirecte ce ar putea fi aduse în sprijinul celor de mai sus, ele fiind prea
numeroase. Subliniem însă faptul că, din această perspectivă, trebuie
reconsiderate atât natura, cât şi finalitatea raporturilor dintre integrat şi inte-
grator ş\ aceasta nu numai în sfera endocrină.
2. Secreţia de hormoni
Procesul de secreţie cuprinde două faze: a) sinteza produsului şi b)
eliberarea produsului sintetizat. în cele mai multe cazuri este intercalată şi o
fază de stocare, în timpul căreia produsul abia sintetizat suferă un proces necesar
158
de "maturare", de îmbunătăţire calitativă. Când, din anumite motive, o formaţiune
secretorie este suprasolicitată ea îşi va intensifica sinteza şi eliberarea scurtând
însă până la anulare timpul necesar maturării, in aceste condiţii se va elibera un
produs de calitate inferioară, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
Principial, oricare celulă se poate dovedi capabilă de secreţie
"hormonală", desigur, cu diferenţele cantitativ-calitative de rigoare. S-ar putea
invoca împotriva acestei ipoteze lipsa unei determinări genetice în acest sens
ia majoritatea celulelor. Desigur, la celulele specializate în producerea de
hormoni genomul conţine factori determinanţi bine exprimaţi atât biochimic
cât şi funcţional. Aceasta nu exclude însă posibilitatea ca şi celelalte tipuri
celulare să deţină asemenea determinanţi într-o exprimare cantitativ-calitativâ
mai modestă chiar dacă numai ca forme genetice ancestrale ale etapelor
preneuronale ale evoluţiei când integrarea era realizată difuz, exclusiv prin
această modalitate. De altfel, modalitatea endocrină de integrare este unanim
acceptată într-o formă atât organizată (glandulară), cit şi difuză (tisulară).
Practic, capacitatea de a secreta hormoni sau produşi cu acţiuni
similare a fost dovedită pentru quasitotaiitatea tipurilor celulare, de la cele
epiteliale (endotelinele) şi fibrele musculare cardiace (factorul natriuretic) şi
până la limfocite (interleukine) şi neuroni (cibernine).
1)
Date fiind remarcile de mai sus cu privire la rolurile şi raporturile celor două nivele
de organizare, vorbind în continuare de subsistemul endocrin vom face referire doar la
partea lui specifica, fără însă a pierde din vedere existenţa celei nespecifice.
161
faţă. Din acest motiv şi mecanismele care controlează eliberarea sunt total
diferite de cele care controlează sinteza. Când se vorbeşte de independenţa
unor glande endocrine faţă de controlul hipofizar se are în vedere, de fapt, doar
eliberarea, nu însă şi sinteza. Că între eliberare şi sinteză există o relaţie
metabolică, în sensul că golirea stocurilor stimulează sinteza, aceasta este o
altă chestiune care nu schimbă esenţa problemei. Deci, toate glandele endo-
crine sunt subordonate hipofizei în planul sintezei hormonilor, dar nu toate i se
subordonează în planul eliberării acestora. Chestiunea, deşi aparent
neimportantă, este esenţială pentru înţelegerea problemei integrării organismului,
întrucât pentru aceasta este importantă eliberarea hormonilor în cantitate potrivită
şi la momentul oportun şi mai puţin importantă modalitatea prin care glanda îşi
rezolvă problema stocurilor. Pentru a încheia, vom remarca faptul că mirarea în
legătură cu afirmaţia de mai sus, potrivit căreia hipofiza controlează activitatea
oricărei glande endocrine, este de sorginte terminologică, majoritatea dintre noi
neglijând faptul că secreţia este un proces dual: sinteză şi eliberare.
Tot în cadrul relaţiilor directe dintre glande se includ şi influenţele
exercitate de cei mai mulţi hormoni asupra hipofizei, în primul rând, de hormonii
a căror eliberare este controlată de stimulinele hipofizare. Deşi mecanismele
intime prin care se realizează influenţarea hipofizei nu sunt bine cunoscute,
este cert rolul retroaferent al acestor hormoni faţă de hipofiza ca glandă
coordonatoare. Dacă, în circumstanţe ce nu interesează la acest moment,
hipofiza comandă printr-o stimulină eliberarea unui hormon dintr-o anumită
glandă, concentraţia realizată de acesta în sânge va permite hipofizei "să afle"
dacă şi în ce măsură comanda a fost executată, pentru ca astfel să poată interveni
corector în caz de abateri. Când în sângele venit la hipofiza concentraţia
hormonului este inferioară celei comandate, hipofiza va elibera o nouă cantitate
de stimulină (feed-back pozitiv), iar când aceasta este superioară comenzii
hipofiza va opri eliberarea stimulinei respective (feed-back negativ) şi, dacă
abaterea este majoră, va pune în libertate o altă stimulină destinată unei glande
ce va elibera, la rândul ei, un hormon cu acţiune antagonică celui dintâi.
în fine, ţinând tot de relaţiile directe, sunt de considerat influenţele
hormonale exercitate între anumite glande periferice. Acestea nu sunt
întâmplătoare şi nici facultative, ci ele se integrează în structura specifică
subsistemului. Unele dintre ele au la bază acţiunile a doi hormoni asupra laturilor
opuse ale unui proces unitar- aşa cum este cazul insulinei (hipoglicemiant) şi
cortizolului (hiperglicemiant) -, altele, acţiuni hormonale unilaterale mai greu
de analizat în esenţa lor fiind prea puţin cunoscute - aşa cum este cazul
influenţei hormonilor epifizari asupra secreţiei endocrine a gonadelor.
în cadrul relaţiilor indirecte, mult mai generale şi, uneori, mult mai
subtile, se includ influenţele reciproce sau unilaterale exercitate nu prin
162
intermediul hormonilor, ci ai consecinţelor determinate de acţiunile acestora
Asemenea relaţii sunt valabile pentru toate formaţiunile secretorii, desigur, cu
particularizările de rigoare. Ele constituie fondul general pe care se grefează
relaţiile directe dintre glande, ambele categorii contribuind la realizarea unităţii
structurale a subsistemului endocrin, a sistemului integrator neuroendocrin şi
a organismului în ansamblul său. Din numeroasele exemple selectăm pe cel
mai cunoscut. Provocată de un exces temporar de insulina hipoglicemia ca
atare exercită un efect stimulator atât asupra celulelor secretoare de gluca-
gon şi a corticosuprarenalei, care vor elibera hormoni cu acţiune
hiperglicemiantă, cât şi asupra adenohipofizei care va elibera stimulinele
specifice cu acţiune sinergică acestora.
CEF CH PSM
Fig. 63 1
în al doilea rând, este cazul arcului reflex endocrin prin care se reglează
valoarea calcemiei, un parametru fizico-chimic al mediului intern ale cărui variaţii
trebuiesc menţinute în limite şi mai strânse decât glicemia (comparaţia este
neadecvatâ esenţei problemei). Aceasta întrucât, după cum s-a constatat,
importanţa ionului Ca2* este imensă pentru organism, el fiind implicat în cele
mai importante mecanisme fiziologice: excitabilitatea celulară, eliberarea prin
exocitoză a produşilorde sinteză, mijlocirea acţiunilor hormonale ca al doilea
mesager etc. în consecinţă, scurtarea timpului reflex trebuie realizată la nivelul
importanţei parametrului implicat. Având în vedere numărul mare şi distribuţia
165
difuză a efectorilor acestui arc reflex, adoptarea circulaţiei portale se dovedeşte
nu numai inoperantă, ci şi imposibil de realizat. încât singurele soluţii eficiente
se dovedesc a fi scoaterea glandei periferice - paratiroida - de sub controlul
hipofizei în privinţa eliberării hormonilor specifici şi creşterea sensibilităţii
paratiroidei faţă de cele mai mici variaţii ale calcemiei. Paratiroida devine astfel
independentă faţă de hipofiză în privinţa eliberării hormonilor care se va realiza
sub acţiunea directă a concentraţiei Ca2* în sângele aferent glandei:
parathormonu! pentru scăderea Ca2* şi calcitonina pentru creşterea acestuia.
în fine, în al treilea rând, este cazul arcului reflex endocrin prin care
organismul în general trebuie pus în starea "gata de acţiune" atunci când intervine
o schimbare în mediu (intern sau extern), semnificativă ca valoare, dar insuficient
definită în conţinut. întrucât conţinutul semnalului este necunoscut (sau doar parţial
cunoscut), acţiunea de răspuns nu poate fi anticipată (sau nu în întregime) decât
ca iminenţă, nu şi ca modalitate. De aceea organismul trebuie să se dovedească
gata de orice acţiune şi această stare trebuie obţinută în cel mai scurt interval de
timp, altfel răspunsul - de care ar putea depinde chiar existenţa - poate fi tardiv sau
ne-posibil. Gata de acţiune, însă, nu însemnează numai o stare de alertă, ceea ce
în limbaj fiziologic se traduce printr-o excitabilitate neuromusculară ridicată, ci şi o
stare de "potentă acţională", ceea ce, în acelaşi limbaj, se traduce printr-o
disponibilitate momentană de resurse energetice (glucoza şi oxigen, în primul
rând). Din toate aceste motive, glanda periferică (medulosuprarenala) implicată
în acest arc reflex trebuie să elibereze aproape instantaneu hormonii săi specifici
(catecolamine). Cum nici o modalitate din cele analizate nu poate realiza acest
lucru, singura soluţie optimă s-a dovedit aceea ca glanda medulosuprarenala să
elibereze hormonii săi sub comandă nervoasă directă. Odată eliberate,
catecolaminele produc două efecte majore: sporirea excitabilităţii neuromusculare
- prin care se asigură starea de alertă - şi sporirea glicemiei (prin blocarea eliberării
insulinei) - prin care se asigură starea de potenţa acţională.
167
SECŢIUNEA a IV-a
SISTEMUL
INTEGRATOR NEUROENDOCRIN
At i A NEURO
•1
y 1I
•i
1 i
1
_ _! L
Fig. 64
A >t11
.Ji-
^ P
Desfăşurarea în timp a intervenţiilor
•—vi i
celor două componente - endocrină
şi neurală - în corectarea abaterilor
t (AP) unui parametru (P)
172
prin el întreg organismul, este suprasolicitat în direcţia unor repetate încercări
de restabilire a homeostaziei fără a o putea face integral, a unor succesive şi
costisitoare (prin uzură şi consum energetic) procese de coordonare lipsite
de rezultate imediate sau de perspectivă apropiată. O astfel de situaţie
generează starea de stress, stare cu pronunţate efecte negative asupra întregii
structuri bio-psiho-socio-culturale a individului uman. întrucât faza de restabilire
survine în urma afectării homeostaziei, specifică anumitor circumstanţe
ambientale (Fig. 65) şi sfârşeşte în momentul restabilirii homeostaziei, specifică
noilor circumstanţe ambientale, circumstanţe în care se include ca prezenţă
permanentă şi factorul de mediu care a produs afectarea, ea - faza de restabilire
- trebuie considerată ca o fază de tranziţie a sistemului între două stări posibile,
încât, starea de stress nu este altceva decât consecinţa generalizată a
prelungirii exagerate a fazei de tranziţie, caracterizată de funcţionarea alertată,
necoordonată a mecanismelor integratoare în căutarea unei noi stări stabile.
Starea de stress devine astfel o stare de disperare funcţională a organismului
în care, tocmai datorită disperării, mecanismele integratoare sunt scăpate de
sub control, ordinea sistemului fiind grav compromisă. încât starea de stress
nu este altceva decât expresia fiziologică a unei nepermise prelungiri în timp a
dezordinii funcţionale, a entropiei crescute a sistemului.
I FR FIJI
T I
_ , , , L-4- ( 1 1 . -'-H ( •-
Fig. 65
Fazele integrării neuroendocrine.
P variaţia parametrilor ambientali; F I, II - faze de stabilitate; FR - faza de restabilire a
homeostaziei; S - factorul de mediu (solicitare) modificat şi cu acţiune persistentă în timp
J * -L J_ _
Fig. 66
Schema arcului reflex neuroendocrin.
S - stimul din mediul extern sau intern; R - extero-sau interoceptor, CNE - centru
neuroendocrin (în care este cuprinsă şi hipofiza); GP - glandă endocrină periferică; E -
efectorul somatic sau vegetativ; RAI - receptorul aferentaţiei inverse extero-sau
interoceptoare; MEI - mediul extern iniţial; MII - mediul intern iniţial; MEM - mediul extern
modificat de acţiunea efectorului; MIM - mediul intern modificat de acţiunea efectorului;
1 - cale aferentă nervoasă; 2 - cale eferentâ nervoasă ce comandă direct eliberarea
hormonului din glanda endocrină periferică (este cazul medulosuprarenalei);
3 - cale eferentă nervoasă ce comandă efectorii musculari somatici sau vegetativi;
4 - cale eferentă endocrină (stimuline hipofizare); 5 - cale eferentă endocrină spre efectori
somatici sau vegetativi; 6 - cale aferentă inversă nervoasă de la efectori somatici sau
vegetativi; 7 - cale aferentă inversă nervoasă de la exteroceptori; 8 - cale aferentă inversă
nervoasă de la interoceptori şi visceroceptori; 9 - cale aferentă inversă umoral-hormonală
180
Chemoreceptorii orientaţi spre mediul intern, In fapt, spre componenta
cea mai dinamică a acestuia - sângele, sunt localizaţi, alături de mecano-şi
termoreceptori, la nivelul zonelor reflexogene din pereţii arteriali Prin poziţia
pe care o ocupă în arborele circulator chemoreceptorii interni sunt în măsură
să informeze centri neuroendocrini cu privire la modificările apărute imediat
ce sângele a părăsit inima, astfel încât, atunci când acesta a ajuns la ţesuturile
beneficiare, intervenţiile corectoare sunt deja în curs de derulare, nu numai
declanşate. în acest mod se câştigă timp, deci eficienţă în integrarea chimică.
Deşi unitară prin aspectele ei generale, integrarea în plan chimic a
mediului intern prezintă unele particularităţi legate de natura anorganică sau
organică a componentelor implicate. Pentru a înţelege acest aspect esenţial
este necesar să recurgem la o simplificare ce nu denaturează fondul problemei
aflată în discuţie. Vom considera mediul intern ca pe un spaţiu lichid închis -
cum şi este în realitate -, care scaldă celulele şi care se află în reiaţii de schimb
cu mediul extern, mediate de două bariere de transfer, una de intrare şi alta de
ieşire. Distincţia între acestea este doar funcţională, nu şi anatomică, una şi
aceeaşi barieră putând îndeplini ambele roluri. în aceste condiţii, homeostazia
devine o consecinţă a echilibrării cantitativ-calitative dintre intrare şi ieşire. O
asemenea considerare a homeostaziei este valabilă însă numai dacă dăm
termenului de ieşire înţelesul mai larg de reducere a concentraţiei sanguine a
unui component, indiferent dacă aceasta se produce prin eliminare la exterior,
prin transformare într-o altă componentă, prin depozitare în spaţiile intracelulare,
sau prin consum ca atare la nivel celuar, Spre exemplu, în grupa componentelor
anorganice ale mediului intern apa ocupă un loc aparte întrucât ea. spre
deosebire de toate celelalte, are o dublă provenienţă: exogenă şi endogenă.
Apa exogenă este de provenienţă alimentară şi, din acest motiv, ea face obiectul
schimburilor cu ambientul atât la intrarea, cât şi la ieşirea din mediul intern.
Cea endogenă este de provenienţă metabolică rezultând la nivel celular din
arderea în scop energetic a hidrogenului şi, din acest motiv, ea face obiectul
schimburilor doar la ieşirea din mediul intern, alături de cea exogenă. Pentru
ilustrarea mecanismelor generale de integrare în plan chimic şi a diferenţelor
ce apar între reglarea concentraţiilor componentelor anorganice şi ale celor
organice ne vom opri asupra calciului - pentru prima categorie - şi asupra
aminoacizilor, acizilor graşi şi monozaharidelcr, pentru cea de-a doua.
Datorită implicării ionului Ca2* în numeroase şi importante procese
fiziologice calcemia reprezintă.unul din parametrii chimici cei mai importanţi,
menţinerea ei la valori normale beneficiind de cele mai prompte şi eficiente
mecanisme de regiare. Sporirea eficienţei reglajului în acest caz se realizează
prin autonomizarea paratiroidei faţă de hipotalamus şi hipofiză în ceea ce
priveşte eliberarea parathormonului şi calcitoniei. în acelaşi sens operează şi
sensibilitatea sporită a ţesuturilor excitabile - în special a celui nervos şi
181
endocrin - faţă de variaţiile calcemiei. De aici şi rolul redus pe care l-ar putea
juca receptorii specializaţi din zonele reflexogene, a căror existenţă este, poate
şi din acest motiv, insuficient probată. Când variaţia calcemiei este de sens
pozitiv mecanismele neuroendocrine, generale şi locale, acţionează în direcţia
reducerii intrării acestui ion din mediul extern, prin scăderea absorbţiei intestinale
şi a sporirii ieşirii lui din mediul intern prin creşterea eliminării urinare şi - dacă
procesul de osificare nu este încheiat - prin sporirea, între anumite limite, a
reţinerii lui la nivelul oaselor. Nu trebuie neglijat faptul că anumite modificări
hormonale, produse în consecinţa creşterii calcemiei, ca şi creşterea în sine
a acesteia, pot determina sporirea afinităţii unor proteine plasmatice şi chiar
celulare (calmodulina) faţă de ionul de calciu, a cărui concentraţie în forma
liberă (ionică) este astfel diminuată. Dimpotrivă, când variaţia este de sens
negativ acţiunile neuroenedocrine vor spori intrările, vor reduce eliminările şi,
la nevoie, vor mobiliza o parte din calciul existent în oase. în aceste circumstanţe
hormonale şi ionice se va reduce şi afinitatea proteinelor plasmatice pentru
calciu, eliberarea lui de la acest nivel contribuind la restabilirea valorii normale
a calcemiei. în cazul în care ar fi vorba de un alt ion, de exemplu cel de K+,
care nu are implicaţii majore în constituţia organismului, ci doar în funcţionarea
lui, valoarea normală a concentraţiei sale în sânge (kaliernia) va fi menţinută
prin mecanisme neuroendocrine, generale şi locale, care vor opera exclusiv
la nivelul intrărilor şi eliminărilor. Legarea de proteinele plasmatice este operantă
şi în acest caz. Iniţierea mecanismelor neurohormonale însă se bazează aici
pe existenţa receptorilor specifici situaţi în zonele reflexogene.
După acest excurs, punctat cu detalii doar în măsura în care eie s-au
dovedit strict necesare înţelegerii mecanismelor de care ne ocupăm aici, să
revenim ia problema integrării în plan chimic în care sunt implicaţi interoceptoni
pentru substanţele organice.
Când concentraţia uneia din substanţe creşte în sânge centri nervoşi,
informaţi de chemoreceptorii din zonele reflexogene, trimit comenzi la regiunile
efsctoare atât direct, pe căi neurale (în specia! la vasele de sânge ale regiunii),
cât şi indirect, pe căi hormonale prin intermediul hipofizei (ia glandele perifence
care pot fi implicate, la vasele de sânge şi celulele regiunii efectoare). Ca
efector principal în asemenea cazuri ficatul va da curs comenzilor primite
restabilind concentraţiile şi raporturile normale dintre substanţele organice.
Sa admitem, cu titlu de exemplu, că centri nervoşi sunt informaţi de receptorii
zonei reflexogene cu privire la sporirea concentraţiei aminoacizilorîn sânge.
Doar în baza acestei singure informaţii centri nu pot elabora o comandă
completă întrucât efectorului trebuie să i se indice şi calea metabolică prin
care să se realizeze corecţia. Sunt necesare informaţii concomitente şi cu
privire la concentraţiile celorlalte substanţe organice. Dacă sporirea
proteinemiei se asociază cu valori normale ale tipemiei şi glicemiei, atunci
comenzile nervoase şi endocrine vor cuprinde indicaţia reducerii concentraţiei
aminoacizilor prin transformarea lor în grăsimi de rezervă depuse in adipcc;te,
caz în care ţesuturile adipoase sunt implicate ca efectori finali. Dacă, însă,
sporirea proteinemie; se asociază cu hipoglicemie sau hipolipemie, atunci
184
excesul de aminoacizi va fi convertit parţial în glucoza (gluconeogeneză),
respectiv în acizi graşi plasmatici (liponeogeneză), restul luând calea
depozitelor lipidice. Când, dimpotrivă, proteinemia se reduce, comenzile neu-
roendocrine vor indica transformarea în aminoacizi (proteoneogenezâ) a uneia
din celelalte două substabţe, mobilizată fie din plasmă - dacă concentraţia ei o
permite -, fie din depozitele temporare (glicogenul hepatic) sau permanente
(trigliceridele adipoase). Prin analogie se poate stabili mersul proceselor şi
pentru cazurile în care modificarea iniţială vizează glicemia sau lipemia.
Din cele de până aici rezultă că pentru substanţele organice
menţinerea constantă a concentraţiilor şi raporturilor dintre acestea nu implică
echilibrarea între intrările digestive şi ieşirile renale, aşa cum se întâmpla în
cazul celor anorganice. Adevăratul şi unicul ofertant de substanţă organică
pentru mediul intern este ficatul în calitatea sa de uzină chimică a organismului.
Interpus ca mijlocitor activ între cele două medii - cel extern, care îl
aprovizionează discontinuu cu materii prime şi cel intern, care îi solicită continuu
materii finite, ficatul este obligat să-şi asigure rezerve de materii prime.
Integrarea neuroendocrină, prin care se realizează în timpul evoluţiei această
acordare cantitativ-calitativâ, a determinat şi apariţia unor acte
comportamentale ale organismului îndreptate în acelaşi sens Numeroase
specii de animale, independent de poziţia ocupată în scara evolutivă, dar cu o
organizare superioară a sistemului neuroendocrin, desfăşoară instinctiv acte
comportamentale de stocare în exterior a alimentelor fie după o prealabilă
prelucrare (albine), fie neprelucrate (veveriţă). Omul, fiinţă bio-psiho-socio-
culturală, desfăşoară în acest sens acţiuni raţionale complexe, bazate pe
cunoaştere, prin care se urmăreşte, pe lângă realizarea de rezerve alimentare,
şi o structurare a profilurilor alimentare şi a comportamentelor, astfel încât
organismul, în general şi ficatul, în special, să fie degrevate în cât mai mare
măsură de sarcina interconversiei substanţelor organice. Toate acestea
ducând, în fond, la transformarea mediului extern într-un ofertant cât mai
apropiat valoric de calitatea de ofertant direct deţinută de ficat
La acest punct al discuţiei se impune o ultimă precizare. Homeostazia
mediului intern nu numai în plan chimic, ci în general, nu deţine un scop în
sine. Ea este o condiţie necesară desfăşurării metabolismului, o cerinţă
reclamată de celule care, astfel, deţin calitatea de beneficiari ai homeostaziei
în această ipostază celulele nu pot fi şi generatoare de homeostazie. Eie o
pretind, altcineva trebuie să Ie-o ofere Cu atât mai mult cu cât metaboiismul,
care o reclamă în mod imperios, tocmai prin desfăşurarea lui o distruge în
mod necesar. încât, la restabilirea şi întreţinerea homeostaziei mediului intern
în plan chimic vizând substanţele organice ţesuturile beneficiare nu pot
contribui Singurul generator de homeostazie organo-chimică este ficatul. De
aici se naşte concluzia, ca generator de homeostazie, ficatul (hepatocitele)
185
nu poate fi şi beneficiarul ei, cel puţin nu în aceeaşi măsură ca restul celulelor
Or, tocmai acesta este adevărul Sângele portal care vine de la tubul digestiv
şi scaldă hepatocitele nu este homeostazat, conţinutul lui în proteine, lipide şi
glucide fluctuând între iimite extrem de largi.
RESP CONTRACŢIE
GLUCIDE SINTEZE
LIPIDE - AC. TRANSPORT
PROTIDE H20*C02 IEŞIRI
JNTRĂRI ADP
Fig. 68
Lanţul proceselor energetice la nivel celular; creşterea şi scăderea valorii raportului
ATP/ADP. RESP - respiraţie; e - cuantă microergică; E - cuantă macroergică
RECEPŢIE (PREZENŢI
COMPARARE (TRECUŢI j — . 4 */j) ACŢIUNE
ANTICIPARE (VIITORI (COMPORTAMENT!
J STOC
MEMORIE
Fig. 69
Acţiunile şi comportamentele actuale se bazează pe experienţa şi sunt proiective S
stimui actua' P - receptor; E - efector 1 -4 - ord'nea desfăşurării proceselor în timp
•92
Consecinţele determinate de "căutarea" febrilă în memorie a unor
corespondenţe şi de aşteptare a unor stimuli noi ce ar putea să apară,
generează o stare de insecuritate, de disconfort general prin incertitudine.
Starea de insecuritate anunţă, în fapt, afectarea homeostaziei organismului în
plan informaţional, precaritatea în conţinut a depozitului de engrame, şi - deci
- apariţia unei necesităţi specifice: necesitatea de îmbogăţire a stocului
informaţional (experienţei). Comportamentele reflexe de investigare a
ambianţei, de aşa-numita "foame" de stimuli observate la animale, precum şi
de curiozitate la om, nu reprezintă decât modalităţi prin care o astfel de
necesitate poate fi satisfăcută. Dacă apariţia necesităţii genera starea de
insecuritate, de nelinişte, satisfacerea ei va fi anunţată prin apariţia stării de
siguranţă, de linişte. Cum însă lumea exterioară este din ce în ce mai dinamică
şi fiinţa umană însăşi într-o permanentă transformare bio-psiho-socio-culturală,
starea de siguranţă este pasageră, ea caracterizând intervale de timp tot mai
scurte, astfel încât, satisfacerea plenară şi de durată a acestei necesităţi
rămâne mai mult un deziderat în zilele noastre.
îmbogăţirea stocului informaţional nu trebuie înţeleasă ca un proces
cantitativ, ca o simplă adăugare de informaţii noi peste cele vechi. Ea este,
mai cu seamă, un proces calitativ întrucât orice nouă achiziţie presupune o
anume selecţie realizată în etape succesive şi la nivele diferite ale sistemului
nervos. Pe de altă parte, conţinutul stocului informaţional se restructurează
cu fiecare nouă achiziţie, dobândind noi valenţe în planul integrării. Deşi este
determinată genetic şi, în interiorul acestor limite, ea este educabilă, dinamica
restructurării stocului informaţional scade sensibil cu vârsta. Ca orice regulă,
însă şi aceasta îşi are excepţiile ei.
193
Capitolul XIII-Sferele
integrării fiinţei umane
201
ABREVIERI ÎN TEXT
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
J.E.Birren, K.W.Schaie (eds) - Handbook ofthe psychology ofaging, 3rd ed. san
Diego, Ca: Academic Press, 1990
R.H.Carpenter Neurophysiology, Arnold, London, 1984
D. Emslie-Smith, CPaterson, T. Scratcherd, N. Read - Textbook of Physiology,
Eleventh ed., Churchill Livingstone, Edinburgh, London, Melbourne, New York, 1988
A.C. Gayton - Physiologte de l'home, HRWLTE, Montreal, Toronto, 1974
E.R.Kandel, J.H.Schwartz, Principles of neural science, 2 nd ed. Elsevier, New
York, 1985
J.Laycock, P.Wise - Esenţial endocrinology, 2 nd ed. Univ. Press, Oxford, 1983
D.Ottoson - Physiology of the nervous system, Macmillan, London, 1983
B.B.Woiman (ed.) - Handbook of general psychology, Englewood Cliffs, N.J.:
Pretince-Hall, 1973
203
•
Aurelian Bondrea
SOCIOLOGIA CULTURII (ediţia a IV-a)
Aurelian Bondrea
SOCIOLOGIA OPINIEI PUBLICE ŞI A MASS-MEDIA (ediţia a Ii-a)
Nicolae Radu, Carmen Furtună şi colab.
PSIHOLOGIE SOCIALĂ
Mihaela Minulescu
TEORIE ŞI PRACTICĂ ÎN PSIHODIAGNOZĂ
Florin Tănăsescu
ISTORIE SOCIALĂ
Ştefan Costea
ISTORIA GENERALĂ A SOCIOLOGIEI
Constantin Cuciuc
SOCIOLOGIA RELIGIILOR
Nicolae Lungu
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ
Ioana Omer
PSIHOLOGIA MUNCII
Nicolae Radu, Laura Goran, Angela lonescu, Diana Vasile
PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI
Monica Delicia Avramescu
DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Graţiela Sion
PSIHOLOGIA VÂRSTELOR
Mihai Golu
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI (voi. I şi II)