Sunteți pe pagina 1din 11

Error!

Hyperlink
reference not valid.

Error! Hyperlink
reference not valid.
Error! Hyperlink
reference not valid.

http://rd.yahoo.com/M=2
13858.2225292.3666735.
1830019/D=geocities/P=
m25vvro911000h00/S=76
001081:NE/A=837501/R
=0/*http://www.classmate
s.com/index.tf?s=5054
http://rd.yahoo.com/M=2
13858.2225292.3666735.
1830019/D=geocities/P=
m25vvro911000h00/S=76
001081:NE/A=837501/R
=0/*http://www.classmate
s.com/index.tf?s=5054
Error! Hyperlink
reference not valid.

http://rd.yahoo.com/M=2
13858.2225292.3666735.
1830019/D=geocities/P=
m25vvro911000h00/S=76
001081:NE/A=837501/R
=0/*http://www.classmate
s.com/index.tf?s=5054

http://rd.yahoo.com/M=2
13858.2225292.3666735.
1830019/D=geocities/P=
m25vvro911000h00/S=76
001081:NE/A=837501/R
=0/*http://www.classmate
s.com/index.tf?s=5054
Error! Hyperlink
reference not valid.

Find Old Friends


DE LA ZAMOLXE LA ISUS HRISTOS

Pr. DUMITRU BÃLASA


ÎN ATENTIA CITITORILOR
Pãrintele Dumitru Bãlasa e cunoscut în tarã si strãinatâte pentru cercetãrile sale de istorie concretizate în mai multe
cãrti si o puzderie de articole si studii. Lucrarea de fatã e un scurt rezumat dîntr-un volum impresionant, în care au
fost adunate roadele unor îndelungi cercetãri din cele mai diverse domenii: istorie, mitologie, religie, parapsihologie,
etc. Ideea centralã ce ne-o transmite în mod convingãtor lectura acestor pagini e aceea cã poporul roman are nu
numai o vechime si o permanentã multimilenarã pe aceste locuri, ci si o culturã popularã cu adânci rãdãcini în timp
si ramificatii în spatiu. Pãrintele D. Bãlasa sustine, pe baza documentelor de care dispune, cã strãmosii nostri au
creat valori spirituale, care au constituit baza medicinei, dreptului si filosofiei europene. Din punct de vedere religios
supune atentiei noastre ipoteze surprinzãtoare privind demonologia popularã, moroii ,strigoii, farmecele si
vrãjitoriile, zodiile si incinerãrile, vindecãrile prin bioenergie, etc. Pânã la publicarea integralã a lucrãrii, paginile
difuzate prin editura noastrã stârnesc curiozitatea si interesul cititorilor, îmbogãtindu-le universul spiritual si
întãrindu-le credinta în Adevãratul Dumnezeu .
Pr. Al. STÃNCIULESCU-BIRDA

ZAMOLXIS
învatã cã „nici el, nici adeptii sãi, nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume, unde
vor trãi pururi si vor avea parte de toate bunãtãturile lumii” (Fontes, I, 49)
Zamolxis, „la Geti le-a întocmit legile (…), convingându-i cã sufletul e nemuritor (…) si le-a scris legile” (Fontes,
îi ,19)
Pliroma : Împãrãtia luminii, a tuturor bunurilor eterne .

IISUS HRISTOS
Învatã : „Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trãi (…). Eu le dau viata vesnicã si nu vor pieri niciodatã” .
Dar : cei rãi vor merge „la osânda vesnicã, iar dreptii la viata vesnicã” (Ev. Matei, 25, 46)
Împãrãtia Cerurilor : „Cele ce ochiul nu a vãzut, urechea nu a auzit si la mintea omului nu s-a suit, aceea gãteste
Dumnezeu celor ce-L iubesc pe el” (I. Corint, 2, 9).

VECHEA EUROPA
Se istoriseste cã e o tarã pe care oamenii de stiintã, prîntre care Marija Gimbutas din Los Angeles, au numit-o
VECHEA EUROPÃ. Aceasta era odinioarã, demult, frumoasã si bogatã : pãduri imense cu pomi roditori, cu vânat
de tot felul cu ape si râuri, care din când în când vãrsau la maluri bucãti de aur. Aveau locuitorii Vechii Europe
scaune de aur, cum nu avea nici o altã tarã de pe lume. Se dusese vestea despre ea „peste nouã tãri si nouã mãri”.
CETATEA MUIERII
Si mai frumos era faptul cã tara aceasta era condusã de o reginã fecioarã. Cetatea ei de resedintã se numea cum se
numeste si azi, CETATEA MUIERII. Drumul pe care ea se plimba de la munte pânã la mare, prîntr-un câmp de
flori, se numeste si azi DRUMUL MUIERII.
Pestera în care se adãpostea iarna pe cumplitele geruri, se numeste si azi PESTERA MUIERII. Unii nestiutori ai
trecutului multimilenar o numesc PESTERA MUIERILOR. Aceastã muiere minunatã da legi si conducea regatul
feminin în Vechea Europã. Bãrbatii si toate celelalte muieri ascultau de glasul si dispozitiile ei.
HESTIA-(VESTA)
Documentele literare ale trecutului îndepãrtat al Vechii Europe, dintre multele regine care au condus acest regat
feminin nu ne-au pãstrat decât un singur nume acela al Hestiei sau Histiei, pe care altii au numit-o, mai târziu Vesta.
Era tânãra reginã, o fatã frumoasã. Decât ea alta mai mândrã nu se vãzuse. Obrajii ei erau mai curati decât floarea
crinului. Dupã gropitele din obraji pãrea cã întotdeauna e veselã, desi de multe ori avea de rezolvat probleme grele.
Ochii ei erau albastri ca cerul si pãrul ce-i ascundeau umerii era mai frumos decât borangicul si decât aurul Alutului
sau Crisurilor care adãpau grãdinile din tara sa. Tânãra Hestia era înaltã si cu mijlocul ca inelul. Vorbele ei domoale
erau mai dulci decât mierea fagurilor de albine. Cântecele ei treceau peste câmpii si rãsunau prîntre crestele
muntilor. În zilele de sãrbãtoare, dupã ruga cãtre Zeul Soare, mergeau pe un podis plin de mãrgãritar si în jurul
Hestiei se strângeau toate fetele si feciorii, grãmadã. Se dusese vestea în întreaga lume despre farmecul ei si toti ar fi
voit sã le fie mireasã, sã asculte de glasul ei si chiar sã-l slujeascã în cetate si în Sfat. Dar mama Hestiei al cãrei
nume cãrtile nu ni l-au pãstrat, într-o zi s-a îmbolnãvit. În zadar frumoasa printesã s-a rugat la Zeul Soare, cãci într-o
zi mama ei si-a luat zborul spre alte zãri, lãsând cenusa ca o simpla amintire. I se pãrea cã o aude pe marea regina cã
o striga din când în când : Hestia, Histia, Istia, Vesta, cum o alintaserã prietenele ei de joacã, în muntii Carpatilor, pe
dealuri sau chiar pe malurile Istrului.
HESTIA (HISTIA, ISTIA, VESTA) CEA DINTÂI
REGINÃ CUNOSCUTÃ NOMINAL A STRÃMOSILOR GETO-DACILOR (ANTE 2000, î.d.Hr.)
Se obisnuise cu colegele si cu colegii de joacã. Toate-i ziceau „Regina noastrã”. Acum era destul de mare si
admiratã pentru întelepciunea si priceperea ei. Ceva mai mult : Sfatul Muierilor chiar a ales-o ca sã le conducã tara
în locul mamei sale. Zadarnic a încercat sã ramanã fãrã griji multe si fãrã povarã de reginã. Bãtrânele, Babele cum li
se zicea obisnuit pe atunci (si nici una nu se supãra de aceasta), ajutau tânãra reginã. Nu era usor sã formulezi niste
precepte de conduitã, pe vremea când numai câteva stiau sã scrie si sã citeascã. Dar pe atunci, lumea nu era asa de
dusmãnoasã, de invidioasã, ca astãzi. Feciorii printeselor din lumea întreagã auziserã de prea frumoasa Ileana
Cosânzeana, cum va fi cunoscutã tânãra reginã mai târziu, în Cântecele populare. Nu era mai mare sãrbãtoare în
cinstea Soarelui, la care tineri cavaleri, bãieti si fete, pe cai nãzdrãvani sã nu batã la poarta cetãtii. Toti veneau cu
alai si cereau mâna tinerei si prea frumoasei regine, a „Vechii Europe”.

FÃT-FRUMOS—FIUL SOARELUI
Dîntre toti, unul i s-a pãrut demn de a o ajuta la conducerea Regatului. Acesta era Luceafãrul, Fiul Soarelui. Soarele
era cel mai puternic dintre toti zeii si lui i se închinau toate popoarele pãmântului. În betia încântãtoare a frumusetii
cerului, s-a auzit un glas de rugã : „Tu, print al Cerului albastru, rãmâi în munti, aicea lângã mine si sã schimbãm
numele cetãtii. Sã-i zicem Cetatea Printului din cer. Sã schimbãm numele Drumului Muierii si sã-i zicem Drumul
Craiului. Toate ale mele ti le dau tie, cã esti atât de frumos!”, „Sã nu te audã, cãci am picat din cer fãrã stirea lui si
ne va pierde pe amândoi.” N-a terminat bine aceste cuvinte Fãt-Frumos, fiul Soarelui, si-a luat zborul spre cer. Si s-a
tot dus, s-a dus asa cu chipul preafrumoasei regine în inima lui.

DIN NOU LA PESTERA MUIERII


Dar a venit Baba Iarna, cu nor, cu ploi si cu zãpadã. Zeul Soare se vedea tot mai rar, iar Luceafãrul rar de tot, câteva
clipe, când cerul însenina. Înghetul a fãcut-o pe Hestia sã se retragã cu fetele ei, cu oitele si caprele, în Pestera
Muierii. Rezidase acolo o altã reginã, o muiere, o amazoanã, în toatã Vechea Europa era cunoscutã aceastã grotã sub
numele de Pestera Muierii.
Afarã era ger cumplit. Deodatã, intrã un cântec fermecãtor pe sub acoladele pesterii, prîntre stalcticte si stalagmite
ce luminau ca niste candelabre magice. A apãrut Fãt-Frumos—Fiul Soarelui. Toatã pestera s-a luminat. A
îngenuncheat în fata tinerei regine si i-a zis în rugãciune : „Hai cu mine, vino cu mine în cer si amândoi vom lumina
pãmântul si regatul tãu!” Fetele toate au început sã plângã, vârstnicle si babele au început sã boceascã si s-o implore
sã nu plece. Cãci vor veni alte amazoane si le vor robi. „Auzi, tu, Fãt-Frumos, aceste glasuri? Dacã mã iubesti cu
adevãrat, adu-mi si mie o fãrâmã din focul cerului si din lumina binefãcãtoare a tatãlui tãu, a zeului nostru, ca sã
avem si noi pãmântenii cãldura si lumina, mai ales pe cumplitele geruri, când apele îngheatã, când zeul nostru nu se
mai vede!” „Tu, Cosânzeano, m-ai înduplecat. Îti aduc în dar o flacãrã din focul ceresc, dacã te legãtuiesti,cã vei
avea grijã ca sã nu se stingã niciodatã si din el vei da la toate suratele tale, ori de câte ori vor avea nevoie. Dar …
dar, va trebui sa rãmâi reginã-fecioarã pe toatã viata ta pãmânteascã. Si…Si, cândva ne vom întâlni în Pliroma…!”
A urmat o tãcere adâncã, o tãcere ca de mormânt. Si … un glas domol s-a auzit din buzele neprihanite!
„RÃMÂN FECIOARÔ
REGINA FECIOARÃ, PREOTEASA LA VATRÃ
FOCULUI SACRU
Si Fãt-Frumos—Fiul Soarelui, iute ca gândul a iesit din Pestrea Muierii, a urcat la cer. Cu mestesug divin a rupt o
fãrâmã din trupul zeului Soare, a fãcut o vatrã rotundã ca o farfurie mare, a asezat pe ea fãrâma de foc. Si ca un
fulger a coborât pe Terra. A mers la gura Pesterii Muierii, întunericul a dispãrut si de aceastã datã. O cãldurã
binefãcãtoare a cuprins întreaga grotã. Regina Hestia-Vesta i-a iesit în cale. Feciorul Soarelui—Fãt-frumos i-a
prezentat vatra cu focul sfânt prin fulger adus din cer. Si i-a zis : „Sã ai grijã sã nu se stingã niciodatã. De aici sã
duci la Cetatea Muierii, unde ai resedinta de varã. Sã rânduiesti acolo ucenice de-ale tale, care sã aibã grijã ca nici
acolo focul sã nu se stingã niciodatã. În varã sã mergi Sus, în Corona Montarum. Acolo, sus pe munte în
Cogheonon, pe o vatrã de piatrã sã asezi jar si flãcãri din Focul Sfânt. Acolo sã ziditi cetate nouã si Casã sfântã. Dar
nu numai acolo, ci unde vei crede tu sau urmasele tale, fecioare curate sã facã vetre noi, sã întertinã focul sfânt si
nepãtat. Din jarul focului sã dati la toti câti vor avea nevoie de luminã si caldurã. „Asa voi face!” „De nu, vei da
seama dupã moarte trupeascã, în Pliorma, unde ne vom întâlni.” A urmat o tãcere adâncã si glasul Estiei, curat si
dulce s-a auzit peste întreaga Terra : „Asa voi face! Din focul acesta sfânt voi duce în Cetatea Muierii si voi lãsa
fecioare sã aibã grijã, sã nu se stingã, sã nu se stingã niciodatã, niciodatã. Voi merge în Coroana Muntilor si voi zidi
vatrã de piatrã, unde voi aseza cu mâinele mele jar din focul sfânt. Aici fãrâma de soare va fi mai feritã de oamenii
rãi, care vor râvni la tot ce voi realiza cu ajutorul sorilor din regatul meu.
Si Fiul Soarelui, asa cum venise, si-a strâns razele de luminã si ca fulgerul, a urcat între planete, sus, tot mai sus.
A trecut multã vreme. În fiecare vatrã era un Soare în miniaturã. Dacã în vetrele caselor de rând focul se mai stingea,
în Cetatea Reginei el era întertinut cu sfintenie de un grup de fecioare-preotese, care slujeau Reginei Hestia-Vesta.
Frumoasa reginã, Marea Preoteasã a strãmosilor Geto-Dacilor, Hestia, cu soborul Muierilor, al Babelor conducea
regatul feminin în Vechea Europã. Împreunã au alcãtuit un cod de legi ce s-a numit codul belaginelor (=al legilor
frumoase). Acest cod a stat la baza regatului strãmosilor Geto-Dacilor si din el s-au inspirat tacit cei mai multi din
legislatorii popoarelor antice.

HESTIA-VESTA ZEITÃ A FOCULUI


Frumoasa Reginã, Marea Preoteasã s-a bucurat de atâta consideratie cã dupã moarte a fost zeificatã, a devenit zeitã a
Focului, zeitã a Vetrei si era nelipsitã în orice casã. În vatra de pe Coghenon, alte fecioare, alte preotese au întertinut,
dupã legãmant focul sacru, langã Soarele de andezit. Dar cum neamul Dacilor era cel mai numeros dupã acela al
Indienilor (Herodot), au dus cu ei focul în întreaga lume si cultul Zeitei lor.
O ZEITÃ FURATÃ(sec.8-7,i.d.Hr.)
Foarte repede, cultul Focului si al Zeitei Hestia-Vesta s-a rãspândit în lumea întreagã. S-ar zice cã dupã sute de ani,
din neglijentã focul se stinsese si era mare lipsa lui. Un fulger din cer a incendiat o pãdure si focul sfânt s-a aprins
din nou în vetrele sfinte. Alte fecioare, preotese, vestale au îngrijit de focul sacru. Cu circa 8-7 secole înainte de
Hristos, poetul Hesiod, constatând cã în lumea de limba greacã pãtrunsesera o multime de zei, care nu aveau
legãtura unul cu altul, a fãcut „ordine”. A alcãtuit o genealogie fictivã a zeilor. Ea nu a avut nimic în comun cu
realitatea si cu neamul din care zeita sau zeul descindea. Astfel dupa teogonia alcãtuitã de preotul amintit, toti au
fost crescuti ca fiind urmasii lui Cronos dupã cum la latini, mai târziu, vor fi socotiti urmasi ai lui Saturnus.
În aceastã genealogie fictivã, fosta reginã Hestia dupã artificiul lui Hesiod, apare ca fiica cea mai mare a lui Cronos,
sorã a lui Zeus, dupã cum tot ea, dupã acelasi procedeu artificial la romani a fost socotitã fiica lui Saturn. Acesta pe
parcurs a fost identificat cu Cronos al Grecilor.
În vechea Dacie nord-dunareanã, Hestia avea un templu la Sarmizegetusa Regia, Soarele de andezit de formã
circularã trebuie pus în legãturã cu Zeita Vetrei. Alte vetre circulare sau în formã de potcoavã, pot fi puse în legãtura
cu templele Hestiei. Grecii îi ridicaserã un lãcas la Delphi. Romanii îi zidiserã douã în inima imperiului. Ele au fost
reproduse de marele arhitect Palladio. Cel dintâi templu în Roma fusese ridicat de Numai Pompilius (715-673).
Dupã izvoarele literare antice, cea dintâi slujitoare a focului sacru , cea dintâi mare preoteasã cunoscutã nominal a
fost regina Hestia(Vesta) strãmoasa Geto-Dacilor. Un element de culturã esential ce porneste din inima Daciei! E
bine sã se stie cã Rea Silvia, mama celor doi gemeni, Romulus si Remus, a ucenicit la templul zeitei Hestia(Vesta),
fosta reginã a strãmosilor Geto-Daciei.
REGELE ZAMOLXIS(c. 1300 î.d.Hr.)
Iubite cititor, de pe orice punct al Terrei ai fi, aflã cã documentele literare antice au consemnat numele a 3 mari
reformatori legislatori :
1.ZARATHUSTRA, mare preot „rege si mare legislator”, zeificat în Iranul arhaic.
2.ZAMOLXIS sau Zalmoxis, mare preot, mare rege si mare legislator, zeificat dintr-o mare parte din Traco-Daci.
3.MOISE (Moshe), mare preot, mare conducãtor si mare legislator la Evrei.
I-am prezentat în ordinea în care au fost citati într-un vechi document literar pe care l-am amintit când am vorbit
despre regina Hestia(Vesta).
Toti 3 au trãit în jurul sec XIII.
Ne vom opri asupra lui Zamolxe. Desi manualele de istorie daco-romanã nu aminteste nici mãcar în treacãt de regina
Hestia(Vesta), si nici de Zamolxis ca rege, am urmãrit în materialele documentare si acest strãlucit pesonaj. Despre
el s-a vorbit numai ca mare legislator. Robia peninsularilor, rãzboaiele imperiilor, al cãror rezultat a fost împãrtirea
Daco-româniei între cele 3 mari imperii : Imperiul Roman de Apus, Imperiul Rusesc si Imperiul Turcesc .Aceastã
robie a creat un complex psihologic de inferioritate, care s-a transmis si actualelor generatii. Asa se face cã nici
astãzi, cercetãtorii promovati de cele mai multe ori politic, nu se pot tine în pozitie verticalã, nu stiu cã
Hestia(Vesta)a fost regina strãmosilor Dacilor, nu stiu cã Zamolxis a fost regele Dacilor, desi au fost mari
personalitãti care au sustinut acest adevãr încã din sec. XVIII. Huszti Andras în 1971, scrie cã Zamolxe „ar fi fost
primul mare rege al Dacilor (…) în anul 1402” (d. Hr. v. Mircea Musat, „Izvoare…”, 92-93). Iosif C-tin Drãgan,
marele tracolog, încã din 1980 a spus si a scris rãspicat cã Zamolxis a fost regele Dacilor si totusi în manualele de
istorie se începe din jurul anului 300, cu Dromichaetes. Altii încep mult mai târziu, cu Burebista iar altii chiar cu
Decebal, de la luptele lui cu Traian.
Dar sã revenim la Zamolxe si sã analizãm câteva informatii documentare din care reiese clar cã Zamolxis a fost
primul rege cunoscut nominal al Dacilor.
Da! Zamolxe a fost mare preot, mare rege si mare legislator. Unii dintre Geti îl cunosteau si sub numele de
„Gebeleizis” (Fontes,I,49). Mai întâi precizãm cã Zamolxe era „get” adicã dac (Fontes,I,189). El a trãit cu mult
înainte de Herodot si de Pitagora. Adãugam aici si rationamentul lui Iosif C-tin Drãgan : „Nu putea sã fie
zeu(zeificat), dacã nu era rege, cãci dupã obiceiurile antice regii erau adesea zeificati” („Noi tracii”,1983,pag.9).
Ceea ce e si mai important, e faptul cã Zamolxis a fost un mare cãrturar.
CEA DINTÂI SCOALÃ CU LOCAL
PROPRIU ÎN DACIA (c. 1300 î.d.Hr.)
Din activitatea didacticã a lui Zamolxis, interesant e si faptul cã „a clãdit o casã pentru adunãrile bãrbatilor, în care
(se spune) cã îi primea (…) pe fruntasii tãrii, învãtându-i cã nici el, nici oaspetii sãi si nici unul din urmasii acetsora
nu vor muri, ei vor merge în anume loc, unde vor trãi pururi si vor avea parte de toate bunãtãtile” (Fontes,I,48-49).
Dacã avem în vedere cã mult mai târziu marii dascãli greci îsi tineau lectiile în grãdinile publice (Academos) si prin
simplete, cu auditoriu compozit, putem aprecia caracterul scolii zamolxiene, bine orientat si cu un scop precis,
programatic. Mestesugul de a face discipolii sãi nemuritori, era defapt o cunoastere (în greceste : gnoza) si ea
apartine numai celor initiati. Aici se predau : scrisul, cititul, psihologia, matematicile, astronomia, medicina, etc. Sf.
Clement Alexandrinul, unul din cei mai de seamã profesori ai Scolii din Alexandria, scrie cã GETO-DACII AU
GUSTAT DIN FILOZOFIE, în timp ce Jordanes spune cã Getii erau instruiti „ÎN APROAPE TOATE RAMURILE
FILOSOFICE” (Fontes,II,417) Mã întreb : De ce istoricii nu iau în considerare aceste splendide aprecieri?!
Cu scoala Zamolxianã se face începutul Gnosticismului, despre care vom vorbi mai jos.

BELAGINELE SAU LEGILE FRUMOASE


Cele mai elementare cunostinte ce trebuia sã le posede orice dac erau Legile frumoase sau Belaginele. Era un cod
care cuprindea norme de comportare a cetãtenilor regatului dac si ele fuseserã alcãtuite initial de zeita Hestia(Vesta).
Un scriitor din jurul anilor 21 î.d.Hr. ne informeazã cã „la asa numitii Geti, care se cred nemuritori, Zamolxe
sustinea si el cã a intrat în legãturã cu Hestia”, care i-a predat Legile frumoase (Belaginele), dupã cum Moise le
primise de la Iahve (Fontes,I,189)—Alt scriitor antic, anume Iamblichos ne spune, textual : „Zamolxis (…) le-a
întocmit legile, cum am arãtat la început si a îndemnat la bãrbãtie pe concetãtenii sãi, convingându-i cã sufletul e
nemuritor (…) si pentru cã a învãtat pe Geti aceste lucruri, si le-a scris legile, e socotit de ei drept cel mai mare
dintre zei” (Fontes,II,19). Si pentru cã Zamolxe ca mare preot, observa cã dacii uitaserã sfaturile ce le daduse Hesta-
Vesta, s-a hotãrât sã urce la tronul zeitei, undeva spre Pilorma. Si a întâlnit-o în cereascã strãlucire si neîntrecutã
frumusete, asa cum era de mii de ani. Si Zamolxe a cuvantat : „Zeitã a cerului, Slujitoare a Soarelui material si
Soarelui ce tine în mânã Cosmosul, legile date de tine au fost uitate. Eu le mai stiu dar as vrea sã le scriu chiar asa
cum ni le vei porunci tu!”, „Scrie!”
Si marele Preot Zamolxe a scrie aceste legi, (Belaginele)-Legile frumoase, dupã care s-a condus Statul dac si ele s-
au rãspândit în lumea întreagã. Retim faptul cã legile Dacilor au fost scrise de Zamolxe, nu au fost predate numai
oral .
Dupã moarte si acesta a fost socotit de unii dintre adeptii sãi, zeu. Pe parcurs, zeita Hesta-Vesta a fost eclipsatã de
acest mare preot si rege .
Cã si Histia(Vesta), Zamolxe dispunea de acea teuenergie spiritualã cu care a intrat în fiinta poporului dac, cat si a
popoarelor înconjurãtoare.
JURÃMÂNTUL MEDICILOR DIN
SCOALA ZAMOLXIANÃ SI JURÃMÂNTUL LUI HIPOCRAT
Am spus cã în Scoala Zamolxianã se învãta si medicina. Un fapt care nu a fost sesizat de cercetãtori e acela cã
jurãmantul pe care îl depun si în prezent medicii din toatã lumea cunoscut sub numele de Jurãmantul lui Hipocrat, e
jurãmantul pe care îl depuneau medicii din scoala zamolxianã, amplificat .
Normele de comportare ale medicilor daci erau cuprinse în Belaginele pe care le-am amintit mai sus. Ele se desprind
în parte din relatarea filosofului Platon(437-347 î.d.Hr.), care pune în gura arhicunoscutului întelept Socrate(469-399
î.d.Hr.) urmãtoarele : „Eu (Socrate) am învãtat aceastã incantatie, acolo în oaste, de la un medic trac unul din
ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice cã îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela cã (medicii) grecii
aveau dreptate sã cuvânteze, asa cum v-am învãtat adineauri. Dar, Zamolxis, regele nostru, adaugã el, care e si zeu,
ne spune cã dupã cum nu trebuie sã încercãm a trata ochii, fãrã sã tinem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat
netinându-se sema de corp, tot astfel trebuie sã-i dãm îngrijirea trupului, dimpreunã cu sufletul. Si iatã pentru ce
medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli : (anume) pentru cã ei nu se cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.
Dacã acest întreg e bolnav partea nu poate fi sãnãtoasã. Cãci, zicea el (medicul ucenic din scoala zamolxianã), toate
lucrurile bune si rele-pentru corp si pentru om în întregul sãu-vin din suflet si de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de
la cap la ochi. Trebuie deci-mai ales, în primul rând sã vindecãm izvorul rãului, ca sã se poatã bucura de sãnãtate
capul si tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecã cu incantatii (descantece). Aceste incantatii sunt
vorbele frumoase, care ne fac sã se nascã în suflete întelepciune. Odatã ivitã aceastã si, dacã stãruie, e usor sã se
bucure de sãnãtate si capul si corpul. Când mã învãta leacul (farmecul) si incantatiile spunea : Sã nu te înduplece
nimeni sã-i tãmãduiesti capul cu acest leac, dacã nu-ti încredinteazã mai întâi sufletul ca sã i-l tãmãduiesti cu
ajutorul incantatiei, iar acum, zicea el-aceasta e cea mai mare gresealã a oamenilor : cã unii medici sã caute în chip
deosebit o vindecare sau cealaltã (a sufletului si a trupului). Si mã povãtuia foarte stãruitor sã nu mã las înduplecat
de nimeni-oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi-sã fac altfel. Deci eu, pentru cã i-am jurat si
sunt nevoit sã-i dau ascultare, îi voi da în adevãr ascultare. Si dacã vrei-potrivit povetelor strãinului sã-mi
încredintezi sufletul tãu, pentru a-l vrãji cu incantatiile (epodele) tracului, îti voi da si leacul pentru cap. Dacã nu, nu-
ti pot ajuta cu nimic, scume Cormide” (101-102). (469-399 î.d.Hr.)
Din cele însirate aici s-a putut lesne observa cã e vorba de jurãmântul medicilor din scoala zamolxianã.
Facem si o micã parantezã : din citatul de mai sus reiese cã folclorul daco-român în ceea ce priveste incantatiile
(epodele) sau descântecele e atestat în vremea lui Zamolxe si înainte de Socrate. Acele „vorbe frumoase”, cu care
medicii daci refãceau moralul pacientilor erau descântece verificate, din care multe se pãstreazã panã azi. Prin
urmare literatura populara daco-românã începe înainte de tracul Socrate (v. Fontes,I,101-102), (469-399 î.d.Hr.).
JURÃMÂNTUL LUI SOCRATE
În legãturã cu lungul citat de mai sus, mentionãm interventia marelui tracolog Iosif C-tin Drãgan, la „Al XV-lea
Congres de stiinte istorice”, tinut la Bucuresti, în 1980 între 16-17 august : „Cultura si civilizatia dacã au ajuns la un
foarte înalt nivel de dezvoltare (…). Tracii cultivau astronomia, matematica, medicina. Platon îi considera pe
medicii traci superiori medicilor greci, deoarece, scria el înainte de a îngriji trupul, si boala, ei îngrijeau sufletul,
expresie sub care cred cã trebuie sã întelegem sistemul nervos. În orice caz e vorba de o conceptie medicalã foarte
modernã” (Noi tracii,1980, octombrie,p.3). E defapt interpretarea citatului pe care noi l-am prezentat mai sus. În
legaturã cu aceastã psihoterapie, înainte de a se administra pacientului medicamentele (farmecele propriu-zise),
amintim cã în Crestinism se mentioneazã Mãrturisirea si iertarea pãcatelor, vindecarea sufletului uman. „Preotul ca
medic sufletesc trebuie sã cunoascã :
1. Boalele sufletesti ale pacientilor în general si în special, adicã pãcatele în formele si aparitiunile diverse.
2. Izvoarele si cauzele pãcatelor, izvoarele pãcatelor sunt slãbiciunea cãrnii, întunecarea mintii si rãzvrãtirea
voiei (…). Cunoscând spiritualul (doctorul spiritului), boala sufleteascã, izvorul si cauza ei, sã destepte mai
întâi în cel bolnav prin motive puternice, dorul de însãnãtosire, de indreptare iar dupã aceea sã-i dea la
indemânã mijloacele corespunzãtoare pentru redobândirea sãnãtãtii si sã-l conducã a-l întrebuinta aceste
mijloace si a conlucra cu mijlocul dumnezeiesc (teuenergia. Nota D.B.) la îndreptarea sa” (Am citat din
Liturgica Bisericii Ortodoxe de Vasile Mitrofanovici s.a., Cernãuti,1929,pag.814). Acestea sunt defapt
metodele medicilor zamolxieni, care reiau doctori sufletesti si doctori trupesti si pe care crestinismul le-a
preluat si le-a transmis doctorilor spirituali ierarhie în general.
Din cele citate mai sus retinem mai întâi constatarea filosofului Platon si a înteleptului Socrate, douã somitãti ale
culturii tracice, si anume, ca medicii traci strãmosii daco-românilor de azi, ucenici ai scolii zamolxiene erau
superiori medicilor greci; cã medicii traci predau ucenicilor lor leacurile dupã ce le recitau incantatiile (epodele) ; si
esentialul acestui capitol anume cã pregãtiti pentru arta medicalã înainte de a profesa depuneau jurãmântul cã vor
tine cont de anumite îndatoriri profesionale prevãute în Codul Belaginelor (Legilor Frumoase). Între acestea se
stipulau mai întâi psihoterapia pacientului, sã nu caute dacã bolnavul e sãrac sau bogat ,dacã e de neam ales, dacã e
frumos sau urât, „într-un cuvânt sã fie un medic ideal”.
Care era formula de care aminteste tracul Socrate nu stim, dar prezentãm aici Juramantul lui Hipocrat (460-375
î.d.Hr.) pe care îl presteazã la începutul carierei lor medicii din întreaga lume si astãzi. Citãm :
„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Higia si Panaceea si iau ca martori pe toti zeii sã respect dupã puterea mea,
urmãtorul legãmant : Sã pretuiesc ca si pe pãrintii mei pe cel care m-a învãtat aceastã artã, sã trãiesc în comun cu el,
si dacã e necesar sã împart si bunurile mele cu el ; sã-i consider copiii ca pe proprii mei frati, sã-i invãt aceastã artã,
dacã ei astfel doresc, fãrã platã sau vreo promisiune scrisã, sã împãrtãsesc fiilor mei si învãtãtorului care m-a învãtat
pe mine si discipolilor care s-au legat ei însisi si au fost de acord cu regulile profesiunii, iar numai acestora,
perceptele si învãtãturile. Voi prescrie tratamentul pentru binele bolnavilor mei dupã cum capacitatea si priceperea
SI NICIODATÃ NU VOI VÃTÃMA PE NIMENI. Ca sã fiu pe placul cuiva, nu voi prescrie un medicament
ucigãtor si NU VOI DA UN SFAT care sã-i cauzeze moartea, NICI NU VOI DA VREUNEI FEMEI un pesar pentru
a-i provoca avortul. Îmi voi pãstra puritatea vietii mele si a artei mele. Nu voi tãia ca sã scot pietre, chiar la bolnavii
la care boala se manifestã. Voi lãsa aceastã operatie sã fie fãcuta de cei ce practicã aceasta (specialistii în aceastã
artã). În fiecare casã în care ajung, voi intra numai pentru binele bolnavilor mei, tinându-mã departe de orice
ademenire si mai ales de plãcerea dragostei cu femei sau cu bãrbati, fie ei liberi sau sclavi. Tot ce pot sã aflu (poate
sã-mi ajungã la cunostintã), în timpul exercitãrii profesiunii mele, sau în afara profesiunii mele sau în relatiile zilnice
cu oamenii, ceea ce nu ar trebui rãspândit, voi pãstra ca tainã si nu o voi destãinui niciodatã. DACA VOI PÃSTRA
ACEST JURÃMÂNT DE CREDINTÃ, SÃ MÃ POT BUCURA DE VIATÃ SI SÃ-MI POT PRACTICA ARTA,
RESPECTAT DE TOTI OAMENII SI DE-A PURURI, iar dacã îl voi nesocoti sau îl voi încãlca, soarta sã-mi aducã
doar nenorociri” (Viorica Dãnilã, Engleza pentru medici, ed.II, Ed. Medicala, Bucuresti, 1981, p.17-20).
Dupã ce am prezentat asa-zisul jurãmânt al lui Hipocrate, prestat si azi de medicii din întreaga lume, ne întrebãm
când a trãit Hipocrat din Cos?
Dupã concluziile celor mai de seamã oameni de stiintã, Hipocrate a trãit „aproximativ între anii 461-377 î.d.Hr.”,
deci la un secol dupã Pitagora , Platon si Socrate, de care am amintit mai sus. Asa cum am arãtat Platon a trãit între
„aproximativ între anii 427-347 î.d.Hr., iar Socrate între anii 469-399 î.d.Hr. De fapt Platon a fost discipolul lui
Socrate. Dacã asa stau lucrurile, apoi jurãmântul depus de Socrate cãtre medicul trac „unul din ucenicii lui
Zamolxis”, era un jurãmânt geto-dac, zamolxian, de jurãmântul lui Hipocrate nici Platon si nici Socrate nu amintesc.
Ba chiar trag niste concluzii si anume cã „medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli” (Fontes,I,101-102). Nu
cunoastem formula jurãmântului lui Zamolxis, dar comparând cele spuse de Socrate, cu textul jurãmântului lui
Hipocrat, care e în uz si azi, tragem concluzia cã: Cultul lui Zamolxe ca legislator si rege, era pe întregul teritoriu
tracic. Grecii au fãcut din Zamolxis un sclav al lui Pitagora. Herodot însã, ca un scriitor corect a scris : „Mie mi se
pare cã Zamolxe a trãit cu mult înaintea lui Pitagora”. Aceasta e o afirmatie falsã ca sã-si însuseascã stiinta si cultura
zamolxianã tacit ca si romanii. O frumoasã traditie zamolxianã s-a pãstrat, departe, la capãtul cel apus al lumii în
Spania .
Jurãmântul lui Hipocrat din Cos nu e altceva decât jurãmântul medicilor daci, zamolxieni la care Hipocrat el însusi
trac si urmasii sãi au adaugat numele zeilor Apolon, Asclepios, Higia si Panaceea, cu care religia crestinã nu are în
comun decât sinteza gnosticã. Enumerarea zeilor astãzi e o simpla formã, o scarã pe care s-a ajuns la Doctorul cel
Mare, la Isus Hristos, a cãrui teuenergie a înviat chiar mortii, ca Fiica lui Iair, Lazãr s.a.

GNOSTICISMUL DACIC SI CRESTIN


Gnosticismul înseamnã cunostintã si începe cu Scoala Zamolxianã în sec. XIII î.d.Hr. El e un sistem filosofico-
religios care face cunoscut adeptilor sãi calea pe care se merge pentru a ajunge la nemurire, în Împãrãtia tuturor
bunurilor, în Pliroma. Sufletul omului dupã gnostici emânã din forta supremã, din Tenergie. El a fost o emanatie
divinã, bunã, dar în contact cu materia a devenit robul acesteia. Materia rea e opera uni eon, ultimul ca emanatie,
numit Demiurg .
Gnosticismul Zamolxian ea un sistem dualist : spirit si materie, fiecare cu însusirile sale binele-rãul, luminã-
întuneric, fericirea vesnicã în Pliroma-deplinãtatea tuturor bunurilor si elementelor bune (ale ingerilor) emanate din
Tenergia Maxima, ca si deplinatatea fericirii eterne dupa învãtãtura lui Isus Hristos. Un eon superior, izvorit din
Tenergia Maximã era mintea, ratiunea sau cuvântul (Logosul divin). Imperiul rãului rezida în materia rea si el se
cheama Kenoma. „Mântuirea era conceputã de gnostici ca un proces cosmic. Ea însemna scãpare, eliberarea de
materie, dizolvarea lumii materiale, senzuale si separarea elementelor, reîntoarcerea absolutului în sine însusi. La
aceasta se ajunge prin gnozã (…). Spiritele au fost închise în materie prin crearea lumii de cãtre Demiurg (ele se
gãsesc în oameni, în animale, în plante), mântuirea constã în descãtusarea acestor douã pãrti din Împãrãtia materialã
a lumii si restabilirea lor în Pliroma, Împãrãtia spiritualã a tuturor bunurilor” (Istoria bisericii universale
I,Bucuresti,1956,pag.115-116). Aceasta era defapt vechea conceptie zamolxianã. pentru gnosticii crestini va fi
sintetizatã în : „Cele ce ochiul nu a vãzut, cele ce urechea nu a auzit si la mintea omului nu s-a suit. Aceastã fericire
o gãteste D-zeu celor ce-L iubesc pe El” (I,Corinteni,II,v.9).
În Pliroma dacicã era defapt tot ce emana din Binele absolut, din care se desprinseserã eonii. EONII erau figuri din
vechea mitologie sau personificarea unor notiuni filosofice. Eonii provin din principiul divin, prin emanatie, fie câte
unul, fie perechi ; un eon masculin si unul feminin. Numãrul lor variazã la gnostici, ajungând pânã la 365 ceruri x 7
eoni (Ibidem). Îngerii erau eoni buni. În Dacia s-a dezvoltat Gnostcismul ofit sau naasenii. Sarpele a adus gnoza
primilor oameni.

CULTUL SARPELUI
Mai întâi precizãm cã Sabazius era un „zeu frigian sau tracic” si era reprezentat „mai ales ca sarpe si socotit simbol
al reînnoirii anuale a vegetatiei”, suprapus cultului solar (Victor Kernbach,218). Dar era si simbolul întelepciunii.
Pe cât e de fioros, de înfricosãtor sarpele pentru noi, în antichitate era socotit protector, ajutãtor si chiar tãmãduitor.
În scrierile Gnosticismului crestin apare sarpele în întruchipare gnosticã), care a arãtat primilor oameni, Adam si
Eva, gnoza (termen grecesc)-cunostinta binelui si rãului. Sarpele era puterea salvatoare a omului. Amintim în acest
sens. Sarpele de aramã ridicat de Moise în pustie(Numeri,XXI), mentionat de Isus Hristos (Ev. Ioan,III,14).
Cuvântul semit nahas=sarpe, fonetic se apropia de naus=templu si a fãcut legãtura cu lãcasul de cult, cu biserica.

SARPELE CASEI
Etimologia cuvântului sarpe atât pentru lumea dacicã, precum si pentru cea românã e indoeuropeanul sarpa=sarpe
(Berinde si Lugojan,220-221). Acesta dovedeste vechimea nebãnuit de mare a cultului Sarpelui la Daco-Români.
Dupa o credintã multimilenarã gnosticã fiecare casã are sarpele ei protector. El nu e veninos si nici nu trebuie
omorât cãci „e pãcat”. Se mentioneazã în antichitatea daco-românã Cavalerul vânãtor având în fatã „încolãcit pe un
arbore cu coroana evazatã, sarpele-geniul bun al casei” (Dict. Enciclopedic de artã veche a Romaniei,86). Florin
Olteanu, Crina Cãlin si Valeria Matei, analizând balada „Sarpele”, afirma cã ea se prezintã ca un mesaj cultural
arhetipal referitor la pregãtirea primilor nãscuti în functie de pater familias, în arta vanãtorii, dobândirea
întelepciunii: La Geto-Daci, limbajul sarpelui reprezenta spiritul strãmosilor, marea lor întelepciune” (Silvia
Chitimia) si datoritã regenerãrii (…) era simbolul nemuririi lui Zamolxe. „Sarpele era unul din simbolurile zeitei
Hecate (zeitã tracã) a cãrei scoalã o gãsim încã în preistorie” (Noi tracii,1987,oct.,p.16). De altfel, Domnul Isus
Hristos dã sfaturi pentru eternitate adeptilor sãi : „Fiti întelepti ca serpii si blânzi ca porumbeii: (Ev. Matei,,10,v.16).
Tema Sarpele a fost tratatã si de Mihai Coman. (Mitologia pop. român,I,p.110).
SARPELE CA ÎNSEMN AL CORPULUI MEDICAL
În prezent vedem „Sarpele sculptat pe portile institutiilor medicale si Spitalelor, imprimat pe sigilii si documente,
folosit ca însemn al corpului medical, imprimat pe prima paginã a cãrtilor, e mereu prezent Caduceul, însemnul,
simbolul vindecãrii-un baston, douã aripi la capãtul lui si doi serpi încolãciti pe el”.
De unde la început se utiliza „în ritmurile vindecãrii, sarpele viu, cu timpul el a fost înlocuit cu simbolul Sarpelui”.
Ca simbol el apare în diferite forme.
„În România simbolul e un sarpe încolãcind o cupã” (Viorica Dãnilã).
În vechile calendare, planeta Mercur e reprezentatã iconografic printr-un ostas în zale, tinând în mâna dreapta un
corn de alarmã, iar în stânga un buzdugan cu doi serpi. Aceastã ultimã formã a buzduganului se pãstreazã în
Crestinism si azi, la cârja arhiereascã.

STEAGUL DACIC UN VECHI ELEMENT GNOSTIC


Toate steagurile, initial, au avut un caracter religios. Steagul dacic e un simbol al vietii, al vindecãrii, al feririi de
moarte, în lupta cu adversarul .
Ca simbol al gnosticismului ofit, sarpele apare în Dacia destul de timpuriu, Sarpele fantastic din „ tezaurul de
sculpturi” de la Tomis, e o piesã celebrã. Aceastã piesã unicat ne increditeazã cã dacii au împãrtãsit gnosticismul ofit
din cele mai vechi timpuri. Romulus Vulcãnescu prezintã „balaurul dac, dupã V. Pârvan” si piesa „steag de luptã
dacic, incizat pe un vas de lut” (Mitologia românã,108-109). Pe o tablã de plumb apare un cavaler purtând un dracon
fluturand în vânt (Radu Florascu, Dictionarul enciclopedic de artã veche a României,87). Multe brãtãri de bronz se
terminã la ambele extremitãti cu câte un cap de sarpe .
Pe Columna de la Roma, ca si pe arcul de triumf de la Salonic, ridicat de Împãratul Galerius cel Bãtrân, apare de mai
multe ori steagul dacic ofit.
În încheierea acestui paragraf, adãugãm cã cercetãtorul Mihai Coman scrie cã stindardul dacic „ar fi derivat din acel
draco (ie-sarpe) ce confirmã victoria asupra puterilor întunericului si furtunii” (Mitologia româneasca,196). În lumea
daco-românã reprezintã victoria asupra invadatorilor.

ELEMENTE GNOSTICE ÎN CRESTINISM


Dupã aparitia învãtãturii Domnului Isus Hristos, o parte din gnostici a adãugat la doctrina lor noile percepte crestine.
Aceastã acumulare dã nastere unui curent religios nou : GNOSTICISMUL CRESTIN. La vechile credinte gnostice
s-au adãugat elemente noi. Cãrtile au fost scrise dupã metoda gnosticã si multiplicate. Astfel s-au perpetuat elemente
dacice. Dupã anul 325 s-a precizat noua învãtãturã adusã lumii de Domnul Isus Hristos, Soarele dreptãtii,
mentinându-se multe din componentele credintei zamolxiene. Dintre cele ce nu au fost oficializate, sau chiar
condamnate, unele s-au pãstrat în popor.
În sec II d.Hr. un gnostic din Alexandria, anume Carpocart, prezenta adeptilor sãi, o gnozã antiiudaicã, pãgânã,
panteistã. Acesta punea pe aceeasi treaptã cu Hristos „pe filosofii (Pitagora, Platon, Aristotel) ale cãror chipuri le
aseza în lãcasurile de cult ale sectei sale”. El învãta si comunitatea bunurilor si a femeilor (Ist. Bis. Univ.,121).
Ca urmare a legãturilor cu gnosticul multe din bisericile ortodoxe daco-romane, au în exterior pictate figurile
proorocitelor, Sibilelor si ale filosofilor sau înteleptilor lumii vechi, amintiti mai sus. De ce? pentru cã ei
proorociserã venirea lui Hristos.

SIBILELE SAU FILOSOFITELE


Urmase ale zeitei Hestia(Vesta) au fost profetesele, numite si Sibile sau filosofite. Ele fãceau parte din rândul
tarabostilor si din chiar familia regalã dacicã stiutoare de carte.
Cuvântul Sibila e daco-român si însemnã proorocitã. Ele erau slujitoare la vatra focului, unde rosteau rugãciuni în
versuri, epode, care pentru neinitiati pãreau un simplu suierat, un univers, o melodie. De aici sibilatus-ias=sueraturã
(sivilatu= sueratu).
În limba greacã sibilla avea acelasi înteles, dovadã cã porneau de la un numitor comun, dacic, de la care fusese
împrumutat pe parcurs. În „literatura religioasã apocrifã : Silvia sau Savila.
1.Sevila (bãrbat), formã a numelui si la Mãnãstirea Sucevita : Sevilla tarita”, la pictura exterioarã ; iar la Mãnãstirea
Vatra Moldovitei : Sivila privind legendara Sibila (profetia unicã): înalte texte apar zece sibile (N.A.
Constantinescu,Dictionar,146.Dan I. Simionescu,Sibilele în lit. româneascã,Bucuresti,1928). I.D. Stefãnescu scria cã
numele de Sibila ar fi nou, „opera unui evreu din Alexandria, care a scris cãtre anul 40 al erei noaste”. Totusi
Pandele Olteanu spune cã sibilele se cunosc „încã de pe la anul 3000 î.d.Hr.” (Arca,II,nr. V,p.5).Sibilele preziceau
evenimente laice. Exemplu : „Schimbarea capitalei Imperiului de la Roma la Constantinopol în timpul lui
Constantin cel Mare”, cãderea Constantinopolului sub turci, în 1453 s.a. Alte profetii reli