duminica Sfântului Ioan Scărarul, 14 martie 2010

Credincioşii ortodocşi îl comemorează astăzi pe sfântul Ioan Scărarul. Nu există nici o

dată sigură privind naşterea sa, ci doar o tradiţie populară care ne spune că s-ar fi născut
către 579 a.d. Îmbrăţişând religia creştină a intrat ca ucenic la mănăstirea Sinai la vârsta de
16 ani. După moartea mentorului său, s-a retras într-un loc liniştit, la câţive km de
mănăstire, până la sfârşitul vieţii. Avea o pregătire intelectuală copleşitoare care i-a adus
numele Ioan Scolasticul. Şi-a săvârşit viaţa în anul 649 a.d. şi este pomenit pe 30 martie,
anual.

Opera sa de căpătâi este cartea „Scara Dumnezeieştii Ascensiuni”, o lucrare cu 30 de

capitole (trepte), pe care a scris-o către sfârşitul vieţii sale. „Scara” este un îndreptar de
perfecţionare spirituală, iar numărul paşilor simbolizează vârsta domnului Iisus la data
crucificării şi Învierii. Este o îndrumare care te trimite prin practică de la lucrurile
pământeşti la cele dumnezeieşti, o ascensiune de la carnal la spiritual. Treptele urcuşului,
forme practice de perfecţionare personală, sunt descrise de titlurile capitolelor cărţii, astfel:

1. Despre renunţarea la lume

2. Despre detaşarea de cele lumeşti

1
 3. Despre exil şi pelerinaj ; visele pe care le au începătorii urcuşului spiritual
4. Despre binecuvântata şi memorabila supunere şi ascultare
5. Despre pocăinţă şi osteneala adevărată
6. Despre îndreptarea gândului către moarte
7. Despre transformarea doliului în bucurie
8. Despre eliberarea de furie şi despre blândeţe
9. Despre amintirea nedreptăţilor
10. Despre calomnie
11. Despre tăcere şi vorbărie
12. Despre minciună
13. Despre deznădejde
14. Despre această stăpână gălăgioasă, stomacul
15. Despre incoruptibila puritate şi castitate la care se ajunge prin trudă şi sudoare
16. Despre dragostea de bani, sau avariţia
17. Despre non-posesivitate
18. Despre insensibilitate care este moartea sufletului şi a minţii înainte de moartea
trupului
19. Despre somn, rugăciune, şi psalmodiere împreună cu fraternitatea creştină
20. Despre supravegherea corpului şi cum poate fi utilizată la atingerea supravegherii
spirituale, şi practicarea celei din urmă
21. Despre laşitatea copilarească şi neomenească
22. Despre multele forme de orgoliu [şi lupta împotriva lor]
23. Despre mândria nebunească şi (în aceeaşi măsură), despre gândurile necurate şi
blasfemie
24. Despre blândeţe, simplitate, sinceritate, care nu provin de la natură, ci de la efortul
omenesc conştient, şi despre viclenie
25. Despre distrugerea patimilor personale, cea mai sublimă umilinţă, care este
înrădăcinată în percepţia spirituală
26. Despre discernământ în gânduri, pasiuni şi virtuţi; despre discernământ de
excelenţă; scurt rezumat al celor menţionate
27. Despre liniştea sfântă a corpului şi a sufletului; diferite aspecte ale liniştei şi
modul în care pot fi deosebite
28. Despre sfânta şi binecuvântata rugăciune, mama virtuţilor, precum şi despre
atitudinea minţii si a corpului în rugăciune
29. Despre Raiul de pe pământ, sauperfecţiunea şi lipsa divină de patimi, precum şi
despre învierea sufletului înainte de învierea generală
30. Despre includerea Sfintei Treimi în toate virtuţile şi un îndemn scurt rezumând tot
ce s-a spus pe larg în această carte

Acestea sunt treptele îmbogăţirii spirituale, ale ascensiunii care te ridică până la starea de
dumnezeire. Să credem că sunt multe sau puţine, grele sau uşoare ? Nu sunt toate la
îndemâna omului obişnuit, dar menirea acestuia este să încerce, victoria finală fiind dată
nu totdeauna de finalul ascensiunii, ci de tragismul şi obstinaţia ostensivă a încercării. Este
aici şi cel puţin un învăţământ social pentru sindicate şi putere ori patronate. Nu poate fi
deschis un dialog sincer pînă când nu ai atins măcar a 22-a treaptă.
Cea de-a 22-a treaptă spirituală scoate în evidenţă necesitatea luptei cu diferitele feluri ale
trufiei şi ne desluşeşte existenţa pământeană a răului încarnat în persoane care se prefac a-l
sluji pe Dumnezeu, dar care în realitate nu fac altceva decât să-şi satisfacă setea de iubire
personală, trufia şi impulsurile carnale.

2
istoria sindicalismului, curente şi doctrine
însemnări istorice
Mişcarea sindicală apare în contextul dezvoltării opoziţiilor puternice între patroni şi
muncitori, generându-se astfel lupta de clasă între alianţe patronale şi sindicate
profesionale.
Sindicalismul este mişcarea socială care urmăreşte reunirea tuturor muncitorilor în
organizaţii numite “sindicate”, cu scopul de apărare a intereselor comune de importanţă:
creşterea salariilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, scăderea timpului de lucru, lupta
împotriva concedierii şi multe altele. Tot cu termenul de sindicalism mai este denumită şi
acţiunea militantă prin care este urmărită realizarea scopurilor sindicale propuse. În sensul
cel mai comun şi acceptat termenul sindicalism se utilizează pentru sindicatele de salariaţi
şi într-o mai mică mai mică măsură organizaţiilor sindicale, chiar dacă în esenţă sunt
identice. În unele ţări, termenul desemnează organizaţiile patronale. Mişcarea sindicală s-a
născut în Europa cam pe la 1880. Astfel, în Franţa, legea Waldeck-Rousseau a autorizat
crearea sindicatelor în anul 1884, în Anglia în 1871, deşi sindicatele apăruseră şi acţionau
ilegal încă din 1838, în Germania apar la 1878. În cei aproximativ 130 de ani de mişcare
europeană sindicală de la debuturi rezultatele pot fi văzute în respectul acordat
muncitorilor şi în standardele ridicate dacă nu măcar decente de viaţă ale acestora.

curente şi doctrine sindicale

Mişcările sindicale au fost clasificate după natura activităţii acestora în sindicalism de
acompaniere a patronilor (social-democrat, de co-gestiune), sindicalism de contestare şi
sindicalism revoluţionar.

Sindicalismul „galben” sau sindicalismul „laşilor” este curentul sindical care-şi extrage
numele de la culoarea galbenă sau palidă a fricoşilor. Este o mişcare sindicală care nu
recurge la greve şi care presupune că lupta între clasele sociale poate fi înlocuită prin
colaborarea claselor unite în marea familie a muncii printr-o inseparabilă comunitate de
interese.

Sindicalismul reformist este mişcarea sindicală care încearcă obţinerea unor avantaje
pentru muncitori prin dialogul purtat între sindicat şi patronat. Se înscrie în categoria
doctrinei leneşe şi slabe de acompaniere a intereselor patronilor şi denumirea de
“reformist” este puternic contestată de celelalte mişcări sindicale fiind percepută ca o
confiscare a unei teme de comunicare sindicale, în ideea că toate celelalte mişcari nu fac
sau nu se zbat pentru reforme sociale. Activează în principal prin discuţii cu patronii,
dialog şi foarte rar prin grevă sau mijloace mai dure. Caută să adune un număr
impresionant de aderenţi.

Sindicalismul de afacere este mişcarea sindicală care vizează unic interesele economice
ale membrilor sindicatului. Acesta preconizează negocierea contractului de muncă cu
clauze avantajoase pentru membrii de sindicat cum ar fi asigurări, clinici medicale,
activităţi sociale exclusive, discount-uri pentru membrii de sindicat etc. O variană a
sindicalismului de afacere a fost “gomperismul”, după numele celui care i-a dat naştere, cu
particularitatea recurgerii la greve şi exercitării unui monopol pe forţa de muncă.

3
Sindicalismul de luptă este doctrina sindicală care îşi întemeiază centrul practicii
sindicale pe acţiuni de toate formele şi care afirmă prevalenţa mobilizării sindicale ca
mijlocul de excelenţă pentru realizarea progresului social. Fără a exclude negocierea,
organizaţiile care practică acest tip de luptă sunt de acord că succesul în revendicări nu
poate fi obţinut înainte de construirea unui raport de forţe favorabil muncitorilor. Acest
curent sindical este partizanul grevei generale şi se opune sindicalismului reformist

Sindicalismul de transformare socială este o abordare sindicală care înţelege să nu-şi

limiteze interesele doar la membrii săi şi la domeniul profesional de care aparţine, ci să ia
în considerare contextul general al societăţii şi consecinţele acestuia asupra muncitorilor.
Această doctrină îşi concepe acţiunile într-o manieră transversală şi proclamă necesitatea
de a se bate împotriva organizării societale actuale a muncii, considerată fiind ierarhică,
parcelară şi alienată. Printre acţiunile sale pot fi presupuse şi diferite forme de educare
socială.

Sindicalismul revoluţionar sau sindicalismul de acţiune directă practicat mai ales între
anii 1895-1920 în ţările puternic industrializate proclamă mai vechiul principiu că
“emanciparea muncitorilor trebuie să fie opera lor înşile” (Karl Marx-1864). De aici,
rezultă mijloacele de luptă sindicală încărcate de acţiune directă şi combativitate.

Anarhosindicalismul este mişcarea sindicală bazată pe principiile de funcţionare a

anarhismului în genere: autogestiune, democraţie directă, mandatată, aleşi temporar şi
revocabili etc. Mişcarea refuză partidele, asociaţiilesau grupurile corporatiste. Doctrina
anarhosindicalistă creează o structură unde lupta se poartă după decizia liber exprimată a
membrilor de sindicat, iar nu după directive ierarhice primite de la vreun birou politic.

Sindicalismul ecologic provine din mişcarea filozofică a “verzilor” sau se împrumută de

la micările pentru un comerţ echitabil. Este asemănător sindicalismului de acţiune directă.
Pretinde că rejectează orice ideologie şi nu ia în seamă decât formarea, certificarea şi
controlul aşa zisului “capital util” pentru un comerţ echitabil. Pune accentul pe conştiinţa
ecologică, normele de mediu, sănătatea ecologică şi a mediului ambiental uman. Scoate în
valoare capitalul natural şi capitalul uman. Susţine activităţi productive manuale, lucrări în
lemn, cercetăşia. Procedează la forme de luptă înrudite cu acelea ale mişcărilor verzi şi are
ca o formă de luptă predilectă „democraţia în locuri publice”.

Sindicalismul creştin a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea sub impulsul Bisericii

catolice, în scopul de a nu lăsa socialismului monopolul organizării mişcărilor
muncitoreşti. Este o cale de mijloc între marxism şi liberalism şi, în anumite cazuri, nu
mai păstrează nici o legătură cu religia. S-au autodefinit ca luptând împotriva
comunismului.

forme de luptă sindicale

Lupta sindicală îmbracă forme diverse printre care pot fi enumerate următoarele:

- Protestul verbal, un mijloc de luptă foarte frecvent datorită uşurinţei cu care poate
fi pus în aplicare;
- Petiţia;
- Încetarea lucrului pe o durată scurtă de numai câteva ore;
- Încetarea lucrului alternatic pe grupuri, echipe, secţii de muncitori;

4
 - Încetinirea producţiei prin adoptarea unui comportament de lucru mai puţin
productiv;
- Greva de zel, este o formă amplificată a adoptării unui comportament de lucru mai
puţin productive;
- Greva limitată, este o încetare a lucrului pentru o durată restrânsă în timp;
- Greva nelimitată, este încetarea lucrului până când nu este rezolvată cererea
acestora;
- Pichetul de grevă, este format din grevişti voluntari care îi împiedică pe non-
grevişti să meargă la grevă;
- Greva cu ocupare, este o formă de grevă în care non-greviştii sunt evacuaţi, locul
de muncă este ocupat, pentru a nu permite proprietarilor să aducă alţi muncitori, iar
uneori sunt preluate materialul şi logistica, în funcţie de nevoile muncitorilor;
- Lupta “intra muros”, se duce în interiorul limitelor înreprinderii, delegaţii grevişti
hotăresc formele concrete;
- Lupta “extra muros”, este o luptă exteriorizată pentru invadarea şi ocuparea unei
clădiri, birou, administraţii;
- Manifestaţie în oraş, adunare, marş, staţionare în loc public, toate pentru protest;
- Manifestaţie naţională;
- Manifestaţie internaţională;
- Discreditare legitimă, aducerea la cunoştinţa publicului a adevărului despre o
situaţie de fapt, despre calităţile reale ale unui produs
- Diseminare de informaţii legitime
- Sabotaj, veche metodă de luptă care nu se mai întrebuinţează în prezent
- Reaproprierea producţiei, muncitorii îşi însuşesc produsele întreprinderii
- Vânzarea sălbatică : este o formă de vânzare pe domeniul public, nu prin lanţurile
de distribuţie utilizate de firmă ; în felul acesta greviştii adună bani de
supravieţuire ;
- Producţia sălbatică, greviştii îşi intensifică munca cu scopul determinării scăderii
preţurilor produselor lor pe piaţă
- Boicotul, o campanie împotriva cumpărării produselor de la o întreprindere sau
contra utilizării serviciilor unei firme
- Nesupunerea civilă, refuzul de a se supune legilor şi regulilor impuse de stat
precum şi recurgerea la acţiuni de apărare împotriva statului ;
- Greva generală intersectorială, la nivel regional, naţional şi internaţional ;
- Greva generală insurecţională, o formă de luptă a muncitorilor înarmaţi împotriva
ferocilor capitalişti ;
- Greva generală cu exproprierea bunurilor întreprinderii.
- Denunţarea, formă de luptă prin care sunt prezentate opiniei publice acţiunile fără
beneficiu pentru mişcarea sindicală (aici poate intra denunţarea sindicatelor de
acompaniament, denunţarea direcţiilor indicale care refuză participarea la grevă,
denunţarea acordurilor patronat-sindicate care concurează la menţinerea stării de
fapt sau şi mai rău la regresia socială);
- Lupta împotriva birocraţiei sindicale (birocraţia sindicală fiind constituită din
conducătorii mişcării sindicale care folosesc sindicatul pentru interesele lor
personale)

forme de luptă ale puterii capitaliste împotriva mişcărilor sindicale

În lupta împotriva mişcărilor sindicale, puterea face dovada unei versatilităţi deosebite
aplicând procedee diversificate directe şi indirecte. Principiul fals de care se foloseşte

5
puterea urmăreşte prescripţiile dictonului „Cine nu este cu noi este împotriva noastră !”.
Astfel, puterea poate recurge la următoarele:
a) Metode moi
- dezbinarea, procedeu prin care se caută a se induce ideea intereselor diferite pentru
organizaţiile sindicale;
- izolarea, procedeu prin care se urmăreşte restrângerea capacităţii de acţiune
sincronă, în timp şi/sau spaţiu;
- dispersarea, procedeu prin care se urmăreşte eliminarea concentrării spaţiale a
mişcării de protest,
- înşelarea, procedeu prin care sindicatul este convins să accepte o soluţie contrară
intereselor muncitorilor,
- temporizarea, procedeu prin care se caută întârzierea declanşării acţinilor sindicale
până la survenirea unor conjuncturi favorabile puterii;
- împiedicarea (stânjenirea), este un procedeu prin care puterea produce defecţiuni în
buna funcţionare a acţiunilor sindicale de protest;
- provocarea, acţiune prin care sindicatul este obligat să ia o măsură neconformă cu
legile, normele morale ale societăţii;
- spargerea, acţiune folosită preponderent în cazul grevelor prin care se încearcă
aducerea altor muncitori şi înlocuirea greviştilor cu aceştia;
- slăbirea, procedeu prin care se urmăreşte inhibarea şi demotivarea muncitorilor
dintr-o întreprindere pentru a-şi crea sindicat;
- intimidarea, realizabilă prin diferite forme (una dintre acestea este filmarea
greviştilor);
- ameninţarea conducătorilor sindicali şi greviştilor
- neutralizarea axiologică
- demonizarea prin mass-media
- confiscarea conducerii sindicale, acţiune prin care întreaga conducere sau
elementele importante decizionale sunt determinate să lucreze în scopul puterii.;
aceasta se poate face prin cumpărare sau şantaj
b) Metode dure
- interzicerea mişcării prin lege
- împrăştierea şi dispersarea mişcărilor de protest prin violenţă (bastoane, gaze,
tunuri cu apă );
- arestarea pe o durată limitată
- condamnarea juridică a acţiunilor greviste
- lichidarea fizică

sindicatele militare
Problema existenţei sindicatelor militare este una strict legată de puterea politică dintr-un
stat. De obicei, cu scopul principal al evitării pericolului producerii unei lovituri de stat,
puterea interzice militarilor dreptul de asociere în organizaţii profesionale. În schimb, ca o
compensare a restrângerii drepturilor civile, militarii primesc diferite compensaţii, nu
speciale, nu „nesimţite”, ci legale, stabilite prin lege.
În unele dintre ţările Uniunii Europene drepturile de asociere sindicală sunt legate de ideea
dreptului militarului la exprimare individuală şi militarilor activi le sunt permise sau
interzise asocieri profesionale de la caz la caz. Astfel, este permisă mişcarea sindicală a
militarilor în Germania, Belgia şi Olanda . Aici, militarii se pot asocia fie în sindicate
civile, fie în mişcări proprii sindicale. În Spania, Italia, Franţa şi Portugalia militarii nu au
dreptul de asociere în sindicate. În Anglia, militarii activi pot adera la sindicate civile însă
le este interzis să participle la acţiunile concrete politice şi revendicative ale acelor
6
sindicate. Cu excepţia nefericită a Portugaliei, Spania şi Italia atenuează interdicţia de
asociere în sindicate prin crearea şi menţinerea în sistemele militare a unor instituţii de
“concertare” de la cuvântul “concertation” din limba engleză care semnifică “o formă de
dialog şi co-decizie implicând schimbul de informaţii, discuţia liberă, împărtăşirea
cunoştinţelor şi semnarea unor acorduri funcţionale între părţile administraţiei publice.”
Prin aceste tipuri de instituţii, vocea cu cererile legitime ale militarilor poate fi exprimată
şi ajunge în urma consensului stabilit să fie concretizată în legile şi ordonanţele politice.
Chiar şi statele care permit asocierea sindicală şi-au creat organisme de concertare
sindicală. Astfel, în Germania şi Olanda instituţiile militare de concertare cuprind de la caz
la caz drepturi de informare, de propunere legislativă şi de co-decizie.

Studiu de caz : Sindicatele militare recurg la diferite metode de luptă una dintre acestea
fiind marşul de protest. Astfel, în Belgia, în data de 15 noiembrie 2009, sindicatele
militare au protestat împotriva unor măsuri luate de ministrul apărării Pieter De Crem. Iată
cum relatează un jurnal belgian evenimentele : “de la câteva sute la mai multe mii de
militari şi familiile lor au manifestat duminică la Bruxelles pentru a protesta împotriva
planului de reformă a armatei propus de ministrul apărării. Pieter De Crem a încuiat uşile
negocierii asupra fondului problemei provocând totodată iritarea precedesorului său,
Andre Flahaut. Planul De Crem prevedea suprimarea a 5000 de posturi de cadre militare şi
a 23 de cazarme. Numeroasele relocări prevăzute în plan implicau tot atâtea mutări pentru
militari şi familiile acestora, aceştia devenind “navetişti” şi “celibatari geografic”.
Între 1675 persoane (după datele poliţiei) şi 6000 (după organizatori) au defilat între
bulevardul Albert II de lângă gara de Nord şi parcul Cinquantenaire unde manifestaţia s-a
încheiat la începutul după-amiezii. Manifestaţiile militarilor – care nu au drept de grevă –
sunt rare, cea mai recentă fiind în 1998, dacă nu ţinem seama de „ziua gamelelor goale”
din 6 iunie 2002.

- Sunt un fost ofiţer belgian. Am servit în trupele de commando şi port aceeaşi beretă
roşie. Fac parte dintr-un grup informal de reflexie şi sensibilizare a guvernanţilor privind
viitorul trupelor de commando în noua organizare militară. Planul de restructurare nu este
placut [...]. Vreau să vă spun foate clar că politicul nu ar trebui să aibă dreptul la decizii în
contul unei armate demne de acest nume [...]”

câteva concluzii
Veţi înţelege din cele expuse mai sus că lupta sindicală nu este uşoară. Cât despre
conducătorii sindicali, aceştia trebuie într-adevăr să fie oameni deosebiţi, rezistenţi psihic,
pricepuţi în munca de lider, cu o conduită ireproşabilă şi mai presus de toate idealişti,
capabili să creadă în cele mai dificile momente în justeţea scopurilor şi succesul final al
mişcării.
7
SCMD este o mişcare sindicală perfect legitimă. Aceasta îşi extrage dreptul de exprimare
mai întâi din tradiţia creştină care ne învaţă acceptarea puterii după prealabilul consens1 cu
Divinitatea, dreptul religios de strămutare de pe moşia boierului exploatator, pe urmă din
tradiţia dreptului popular românesc: „divanul” ţinut de domnitorii ţărilor române. Dar, şi
practica politică tradiţională a ţărilor europene occidentale aduce argumente în sprijinul
legitimităţii oricărei acţiuni de cerere îndreptăţită a drepturilor politice şi sociale. Astfel, la
adunarea „stărilor” premergătoare izbucnirii revoluţiei franceze de la 1789, i-au fost
prezentate regelui „caietele cu plângerile” stărilor de jos, o veche tradiţie populară prin
care periodic la 4-5 ani astfel de plângeri se înaintau conducătorilor. O reminiscenţă a
acestui arhetip politic continuă să existe la mişcarea sindicalistă japoneză prin forma de
protest „shunto” sau „mişcarea de primăvară” care aduce cu sine un uriaş tsunami (val) de
revendicări de toate ordinele, chiar dacă majoritatea muncitorilor îşi continuă lucrul. Nu
trebuie uitat nici protestantismul care aduce cu apariţia sa o nouă doctrină în mai vechea
problemă a raporturilor dintre cezar şi Dumnezeu care spune „Daţi cezarului ce-i al
cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu !”. Noua doctrină ne învaţă că în probleme
controversate apărute în raporturile dintre putere şi subiecţii săi, chestiuni care stârnesc
conflicte umane uriaşe „să ascultăm mai degrabă de învăţăturile lui Hristos, decât de
cerinţele puterii.” Dar, SCMD este o mişcare legitimă şi legală şi fiindcă se înscrie în
legile şi normele statului român, fiind perfect compatibilă cu alte organizaţii similare.
Cât priveşte acţiunea şi misiunea SCMD acestea sunt bine explicate în Statutul
organizaţiei şi nu e necesar să revenim asupra lor. Totuşi, după o sumară analiză, evaluăm
că preia şi utilizează ideologii comune sindicalismului reformist, de transformare socială şi
ale mişcării „verzilor”. Aceasta înseamnă o îndeungată luptă „paşnică” prin dialog social
cu puterea, o activitate de educare a minţilor şi sufletelor membrilor săi cu iradiere
exterioară în întreaga societate până când ultimele misiuni2 încredinţate de strămoşii noştri
vor fi pe deplin realizate: democratizarea societăţii româneşti şi o viaţă plină şi de calitate
pentru cetăţeni. Bineînţeles, activitatea în sprijinul transformării sociale este modelată de
ideea perfecţionării morale şi spirituale personale, de aceea sindicatul nostru este şi unul
creştin.

Bibliografie
http://www.senat.fr/lc/lc105/lc1050.html , pentru drepturile politice ale militarilor

1
Vezi contractul între Moise şi Dumnezeu în „Pregătirea pentru primirea legii”. De ce prin ignorarea
revendicărilor legitime ar fi puterea pământeană deasupra lui Dumnezeu când Biblia ne explică foarte clar
contractul social încheiat între conducătorul evreilor şi Dumnezeu.
2
Primele două misiuni au fost realizate cu sângele şi suferinţa strămoşilor noştri (părinţii fondatori), astfel:
independenţa naţională la 9 Mai 1877 şi uniunea naţională la 1 Decembrie 1918.
8
9