DECONSTRUCTIA

ZIDULUI

Popescu Oana
Grupa 5
Introducere in psihologie

Concepţia despre om care rezultă din teoria freudiană reprezintă cea mai categorică acuzaţie a
civilizaţiei occidentale şi, în acelaşi timp, cea mai fermă apărare a acesteia. După Freud,
istoria omului este istoria reprimării lui. Cultura constrange nu numai existenţa socială, ci şi

1
existenţa biologică a omului, nu doar părţi ale fiinţei umane, ci însăşi structura sa instinctuală.
Totuşi, o asemenea constrangere reprezintă chiar premisa progresului. Lăsate libere să-şi
urmeze obiectivele lor naturale, instinctele originare ale omului ar fi incompatibile cu
asocierea şi menţinerea de durată: ele ar distruge chiar şi acolo unde unesc. Erosul necontrolat
este la fel de fatal ca şi omologul său thanatic, instinctul morţii. Forţa lor distructivă provine
din faptul că urmăresc o satisfacere pe care cultura nu o poate oferi: satisfacere pură şi ca scop
in sine, în orice clipă. Aşadar, instinctele trebuie deviate de la obiectivul lor, inhibate în raport
cu scopul. Civilizaţia începe atunci cand obiectivul primar - şi anume, satisfacerea integrală a
nevoilor - este efectiv repudiat. (H. Marcuse, 1996)

Destinele instinctelor sunt destinele aparatului psihic în civilizaţie. Sub influenţa realităţii
exterioare, tendinţele animalice devin instincte umane. "Localizarea" lor originară în organism
şi direcţia lor fundamentala răman aceleaşi, dar scopurile şi manifestările lor sunt supuse
schimbării. (ibid.)

In teoria lui Freud, forţele psihice opuse principiului realităţii apar în primul rînd ca ţinînd de
inconştient şi acţionînd de acolo. Domnia principiului "nemodificat" al plăcerii nu se întinde
decît asupra celor mai adînci şi mai "arhaice" procese inconştiente: acestea nu pot furniza
standarde nici pentru construcţia structurilor mentale non-represive, nici pentru valoarea de
adevăr a unei astfel de construcţii. însă, Freud distinge fantasma ca pe o activitate psihică ce
menţine un grad înalt de libertate faţă de principiul realităţii, chiar şi în sfera conştiinţei
dezvoltate. Reamintim descrierea pe care i-o face în "Cele două principii ale funcţionării
mentale". (apud. ibid.)

Odată cu introducerea principiului realităţii, un tip de activitate psihică a fost separat: el s-a
menţinut in afara testului realităţii şi a rămas subordonat doar principiului plăcerii. Acesta este
activitatea fantasmării, care începe deja odată cu jocul copiilor şi, mai tarziu, continuată ca
reverie, renunţă la dependenţa faţă de obiectele reale.'

Fantasma îndeplineşte una dintre cele mai importante funcţii în structura psihică totală: ea
leagă straturile cele mai adanci ale inconştientului de produsele superioare ale conştiinţei (de
artă), leagă visul de realitate; ea păstrează arhetipurile speciei, ideile eterne dar reprimate ale
memoriei colective şi individuale, imaginile tabuate ale libertăţii. (ibid.)

Instaurarea principiului realităţii provoacă o diviziune şi o mutilare a spiritului care determină

în mod fatal întreaga sa dezvoltare. Procesul psihic iniţial unificat în eul-plăcere este acum
scindat: curentul său principal este canalizat spre domeniul principiului realităţii şi adaptat
exigenţelor sale. Astfel condiţionată, această parte a psihicului obţine monopolul de a
interpreta, manipula şi modifica realitatea - de a guverna amintirea şi uitarea, şi chiar de a
defini realitatea şi modul în care ea ar trebui folosită şi modificată. Cealaltă parte a aparatului
psihic îşi păstrează libertatea în raport cu controlul principiului realităţii - dar cu preţul de a
deveni neputincioasă, neimportantă, nerealistă. Dacă înainte eul era ghidat şi condus de
întregul energiei sale psihice, acum el este ghidat numai de acea parte a sa ce se conformează
principiului realităţii. Această parte şi numai ea este cea care fixează obiectivele, normele şi
valorile eului; ca raţiune, ea devine unicul depozitar al judecăţii, adevărului, raţionalităţii; ea
decide ce este folositor sau nefolositor, bun sau rău. (ibid.)

2
Fantasma, ca proces psihic separat, se naşte prin organizarea eului-plăcere în eul-realitate dar,
în acelaşi timp, ea este lăsată în urmă. Raţiunea domină: ea devine dezagreabilă, dar utilă şi
corectă; fantezia rămane agreabilă, dar devine inutilă, falsă - devine un simplu joc, o reverie.
Ca atare ea continuă să vorbească limbajul principiului plăcerii, al libertăţii faţă de reprimare,
al dorinţei şi satisfacerii neinhibate - însă, realitatea acţionează conform legilor raţiunii, ce nu
mai este fidelă limbajului visului. (ibid.)

Cu toate acestea, fantezia (imaginaţia) păstrează structura şi tendinţele psihicului de dinaintea

organizării sale de către realitate, înainte ca el să devină un "individ" ce se afirmă împotriva
altor indivizi. în acelaşi fel, ca şi sinele căruia îi rămîne fidelă, imaginaţia păstrează
"amintirea" trecutului subistoric, cand viaţa individului era viaţa speciei, imaginea unităţii
imediate dintre universal şi particular sub domnia principiului plăcerii. In contrast, întreaga
istorie ulterioară a omului se caracterizează prin distrugerea acestei unităţi originare: poziţia
eului "în calitate de organism individual independent" intră în conflict cu "el însuşi în cealaltă
calitate a sa, ca membru al unei serii de generaţii". (ibid.)

Specia trăieşte acum în conflictul conştient şi mereu reînnoit dintre indivizi şi dintre ei şi
lumea lor.

Un film care te răpeşte şi îţi întuneca mintea, „The Wall” umareste viaţa protagonistului Pink
din copilăria sa într-o Anglie dezbinată până în izolarea sa auto-impusă ce va atinge un climax
care aste în mod discutabil atât catartic cât şi distructiv. Este atât povestea unui anti-erou
contemporan, un om modern tipic care încearcă să găsească, sau să piardă după cum se poate

3
demonstra, o identitate şi un înţeles într-un secol fragmentat de război, cât, de asemenea, o
critică incisivă la adresa societăţii consumeriste.

Încă de la început, viaţa lui Pink gravitează în jurul unui abis de pierdere şi izolare. Născut
într-o ţara răvăşita de război care-i curmă viaţa tatălui său în numele „datoriei”, şi o mamă
prea protectivă care îi oferă în măsură egală dragoste şi fobii, Pink hotărăşte să îşi
construiască un zid mental de alienare în jurul lui, compus din cărămizi de frică, amintiri
dureroase, năzuinţe şi dorinţe, dar care servesc la a ţine lumea la distanţă. Fiecare incident
care îi cauzeasca suferinţă devine o noua cărămidă în zidul său în continuă creştere: copilăria
lipsită de tată, mamă dominantă, ţara a cărui rege semnează certificatul de deces al talatul sau
cu o ştampilă de cauciuc,reprimarea din partea reprezentanţilor instituţiei răspunzătoare de
educaţia sa, superficialitatea succesului, înstrăinarea soţiei sale. Cu cât se apropie de
finalizarea zidului, fiecare cărămidă sigilându-l şi mai mult de restul lumii, Pink alunca într-
un pustiu al stuporii catatonice, cimentând astfel ultima cărămidă în zid. Însă în clipa în care
devine complet, Pink începe să resimtă efectele adverse ale izolării totale, privind cu
neajutorare cum psihicul său fracţionat converge spre figura dictatorială care a antagonizat
lumea în decursul celui ce-al Doilea Război Mondial, a îngrozit ţara sa, i-a ucis tatăl,
contaminându-i astfel întreaga existenţă de la naştere. Culminând într-o judecată intra-psihică
de o bogăţie teatrală marcantă, filmul se termină cu un mesaj care este la fel de dilematic şi
ciclic precum restul vieţii lui Pink. Fie că e văzut în cele din urmă ca o poveste cinică despre
zădărnicia vieţii, sau o călătorie despre moarte metaforică şi renaştere, sfârşitul este în mare
măsură demoralizant; soluţia reprezentată de copilul ce goleşte un cocktail Molotov denotă
necesitatea resemnării în faţa luptei pentru independenţa individuală datorită caracterului
iluzoriu al acesteia.

În urma unei observări atente a conduitei personajului principal de-a lungul filmului,
realizăm că acesta suferă de nevroze obsesionale, manifestate prin prezenţa ideilor obsesive,
asociate mai târziu cu acţiuni compulsionale şi cu defensă angajată împotriva acestora.
Această interpretare face din ideile obsedante expresia unor dorinţe refulate. Se impune astfel
imaginea unei fortăreţe asediate, ale cărei metereze, febril şi succesiv ridicate, se dovedesc
puse în slujba „agresorului”. Dispoziţia mentală a acestuia solicită una din cele mai
conflictuale relaţii umane, aceea cu tatăl. (R. Chemama, 2009) Astfel, datorită incapacităţii lui
Pink de a recunoaşte ura refulată împotriva tatălui, şi dat fiind faptul că o relativă renunţare la
genitalitate duce la o regresiune a libidoului la stadiul anal, ura sa devine dorinţă de
distrugere. Însă vom reveni asupra acestor aspecte pe parcurs. Aşadar, figura determinantă din
viaţa lui Pink o reprezintă tatăl, a cărui lipsă este resimţită într-un mod traumatic în copilărie.
În această perioadă copilul va încerca substituirea acestei lipse atât prin introiecţia trăsăturilor
semnificative ale tatălui său cu care acesta este familiar, cum ar fi curajul, eroismul, statutul
impunător . Observăm deci o identificare manifestată prin imitaţie în scena în care tânărul
Pink îmbracă uniforma de război a tatălui sau în cea în care îşi riscă viaţă plasând un glonte pe
calea ferată. De asemenea, mai avem de-a face cu un mecanism de apărare specific nevrozei,
şi anume, anularea retroactivă, prin care subiectul caută să acţioneze ca şi cum un act sau un
gând nu ar fi avut loc. Putem considera un exemplu valabil pentru această scenă în care Pink,
pe terenul de joacă, pretinde că un adult străin îi este tată în urma acordării unui minim de
atenţie formală. Însă tot această lipsă va determina o prezenţă obsesivă a figurii paterne în

4
viaţa sa de adult, dat fiind faptul că figura tatălui său reuşeşte să se impună ca Supraeu-
instanţă a personalităţii psihice al cărei rol este să judece Eul. (R. Chemama, 2009)

Din punct de vedere dinamic, eul reprezintă în primul rînd conflictul nevrotic, polul defensiv
al personalităţii; el pune în joc o serie de mecanisme de apărare, care sunt motivate prin
percepţia unui afect neplăcut (angoasă-semnal). Eul, dependent de sine, dar şi de supraeu, va
avea de îndeplinit munca de autocreaţie pe două fronturi. Astfel, supraeul inconştient reglează
eul printr-o desexualizare maximală, susceptibilă a-i favoriza luarea în stăpînire a sinelui. în
mod clasic, supraeul este definit ca moştenitorul complexului Oedip; el se constituie prin
interiorizarea exigenţelor si interdicţiilor parentale", insa efectul acestuia asupra conduitei lui Pink
este diminuat datorita absentei multor exigente sau interdictii care in mod normal ar fi venit din partea
unui tata. (A. F. Zoila, 1996)

Idealul eului intervine la randul sau ca instanta a psihicului care, dintre valorile morale si etice
impuse de Supraeu, le alege pe acelea care constituie un ideal la care aspira subiectul. Cu
toate acestea, Idealul eului poate avea si efecte negative în măsura în care el tiranizează eul,
îl slăbeşte si îl privează în final de amorul său propriu. Idealul eului se sudează în acest fel în
jurul supraeului, pentru a-l regla, desigur şi pentru a-i regulariza elanurile, dar riscînd
continuu să-i frîneze dedublările. Apar atunci simulacrele, aceste fantasme fără obiect, fără nici
un respondent. Simulacrele ocupă sferele imaginarului şi îi întreţin funcţionarea în acel
registru al neliniştii, la hotarele anxietăţii. (ibid.)

Relativa sinonimie a supraeului si a idealului eului atribuie acestei „instanţe" o origine dublă:
ea apare în ceea ce vine după „complexul Oedip" prin introiectarea supraeului parental, în
special cel al tatălui, care pentru Freud este întotdeauna preponderent: „Eul ideal reprezintă
şi moştenirea complexului Oedip si, prin aceasta, expresia tendinţelor celor mai puternice, ale
destinaţiilor libidinale celor mai importante ale sinelui. Prin intermediul acestuia, eul a luat în
stăpînire complexul Oedip şi şi-a supus în acelaşi timp şinele. Pe cînd eul reprezintă în
esenţă lumea exterioară, realitatea, supraeul i se opune, ca reprezentant al lumii interioare, al
sinelui. Si va trebui să ne aşteptăm ca, în ultimă instanţă, conflictele dintre eu şi ideal să
reflecte opoziţia care există între lumea exterioară şi lumea psihică". (apud. ibid.)

Eul reglează astfel poftele sinelui, dar în paralel contribuie la procesul prin care supraeul
devine un ideal: „Eul tinde să se conformeze acestui ideal, să-i semene". Freud
precizează că: „supraeul copilului nu se formează după imaginea părinţilor, ci după
imaginea supraeului acestora". Refularea apare aici ca fiind rezultatul efectelor supraeului:
„acest supraeu poate acţiona el însuşi sau îl poate însărcina pe docilul eu să îi îndeplinească
ordinele". (apud. ibid.)

Psihanaliza apare ca procedeul ideal de a ajuta eul să se grefeze pe sine. Eul poate fi
considerat ca un adevărat rezervor de angoasă. Eul ameninţat dezvoltă reflexul de
fugă şi, mai tîrziu, reflexele numite de apărare sub formă de fixaţii fobice si/sau
obsesionale. Eul este ameninţat cu « castrarea» şi această angoasă de castrare
constituie nucleul în jurul căruia este depusă mai tîrziu angoasa, în raport cu
mustrările de conştiinţă. (ibid.)

5
Sistemul în ansamblu este mai coerent, dar „basculează" aproape în întregime de partea a
ceea ce este interzis, a legii, a unei morale la urma urmei foarte patriarhale.

Asadar, absenta fizica a tatalui nu a facilitat implicit si absenta complexului castrarii-

ansamblu al consecintelor subiective, in principal inconstiente, determinate la barbat de
absenta penisului. Insa com vedea pe parcurs ca nu doar tatal lui Pink este responsabil de
peceperea acestei amenintari, cat si mama acestuia. Sa ne oprim deci asupra celui de-al doilea
personaj marcant din viata protagonistului- mama sa- si sa analizam influenta acesteia asupra
evolutiei sale, in special asupra relatiilor semnificante ce se vor ivi.

Aşadar, absenţa fizică a tatălui nu a facilitat implicit şi absenţa complexului castrării-

ansamblu al consecinţelor subiective, în principal inconştiente, determinate la bărbat de
absenţa penisului. Însă com vedea pe parcurs că nu doar tatăl lui Pink este responsabil de
peceperea acestei ameninţări, cât şi mama acestuia. Să ne oprim deci asupra celui de-al doilea
personaj marcant din viaţa protagonistului- mama sa- şi să analizăm influenţa acesteia asupra
evoluţiei sale, în special asupra relaţiilor semnificante ce se vor ivi.

Mama lui Pink este o persoană excesiv de protectivă care încearcă să compenseze prin
atitudinea sa lipsa soţului. Figura materna, recunoscută ca exterioară sinelui, este sursa unei
relative ambivalenţe, de incorporare şi ulterior de distrugere. prezentul nu este decît
consecinta emoţiilor infantile. Cuplul mamă-copil - o va arăta studiul copiilor nevrotici şi
psihotici - este indisolubil. Mama şi copilul au o experienţă de viaţă comună. Eul copilului se
va construi progresiv detasindu-se de mamă, după o lungă perioadă necesară de dependenţă.
Fricile, temerile iraţionale sunt o interminabilă compulsiune de repetiţie, care îşi are rădăcinile
în refulat, iar mecanismele refulării nu pot fi înţelese decît dacă întoarcem simptomele înapoi
către sursele lor, pentru a observa acolo formarea de „substitute" care, la rîndul lor, reproduc
alte simptome. Ilustraţiile nevrozelor obsesionale arată punerea în funcţiune a acestor
mecanisme de transformare a pulsiunilor refulate în suferinţe. (A. F. Zoila, 1996) Din moment
ce a admis posibilitatea castrării, băiatul se vede constans, spre a-şi salva organul, să renunţe
la sexualitatea sa. El îşi salvează organul cu preţul „paraliziei” sale şi a renunţării la posedarea
mamei, dar paralizia este momentană şi constituie „faza de lantenta”. La bărbat, tocmai teama
de castrare constituie adesea limita muncii psihanalitice: orice atitudine pasivă faţă de tată
poartă semnificaţia castrării şi declanşează o revoltă, iar revolta, comportând pe plan imaginar
aceeaşi sancţiune, nu duce la niciun rezultat şi bărbatul rămâne dependent atât în viaţa socială
cât şi faţă de femeie. Crucială pentru justificarea acestui fapt aste scena din copilărie în care
Pink trece printr-o experienţă de posibilitatea suprinderii acestuia de către momentul care
Pink absorbit de o vecina dezbracata roscata . Revolta îşi va găsi temporar soluţionarea prin
casatorirea acestuia in cele din urma cu o femeia fidela imaginii obiectului dorinţei din
trecut.

Impactul mamei lui Pink este înfăţişat într-un mod extrem de consistent care se petrece într-
un vis din timpul izolării care el aşezat într-un unei camere extrem de spaţioase care el un
spaţiu minim. În această scenă, figura mamei sale aşa cum e percepută prin prisma sa
subiectivă apare întâi ca o umbră din colţul opus al camerei, materializându-se în timp ce se
apropie tot mai mult de protagonist provocându-i anxietate. Camera ne apare ca o metaforă a

6
aparatului psihic, Pink simbolizând Ego-ul său, iar mama sa, porţiunea din inconştient în care
fuseseră stocate traumele refulate din copilărie cauzate de nevoia mamei sale de a-i induce un
sentiment de dependenţă şi de a-l stăpâni.

Este necesară o paranteză pentru a preciza o altă figură importantă în conturarea personalităţii
protagonistului, şi anume profesorul. Perioada preadolescenţei este inteleasa ca o perioadă a
decarnalizarii ce nu implică nici o organizare reală a libidoului, ci doar un fel de aşteptare
pentru ca individul şi socialul să se întîlnească; de asemenea pentru ca socialul şi culturalul să
contribuie la perfectarea învăţării atitudinilor, a comportamentelor şi a conduitelor care vor
conveni existenţei adulte. În această perioadă Pink îşi manifestă creativitatea prin poezie, iar
datorită reprimării acestui imbold creativ din partea a educatoruluia, el va deveni o necesitate,
o obsesie, un scop pe parcursul vieţii adulte. Spaţiul narcisismului apare astfel ca un dat ce
nu este deloc simplu. Pentru ca narcisismul „bun" să se instaleze, are nevoie de un loc, loc ce
se face el singur în măsura în care investirea este susţinută şi de bună calitate. Ceea ce
înseamnă că imaginea de sine este o formă încă prea slabă pentru a accede la această inte-
riorizare dedublată. Percepţia şi trimiterile în „conştiinţă" nu sunt suficiente pentru a stinge anti-
pulsiunile „inconştientului", nici pentru a castra imperativele supraeului. Totul depinde de
procesul acesta de individuare, care trebuie să rămînă cu faţa la colectiv si la social,
încorporînd în acelaşi timp acest univers al socialului. Narcisismul aduce cu sine această
posibilitate a unei autorecunoaşteri în diversitate, permite şi asumarea diferenţei de sine,
acceptînd în acelaşi timp diferenţele celorlalţi. Dar el se poate şi să închidă eul asupra lui
însuşi, mulţumindu-se cu o pseudodiferentă şi negînd diferenţele celorlalţi. (A. F. Zoila,
1996)

Sa revenim insa asupra sursei caracterului represiv al acestei figuri autoritare. Aceasta ne este
revelata ca fiind sotia acestuia, obiect generator de angoase puse pe seama comportamentului
opresiv al acesteia. Pentru a rezolva problema refularii frustarilor legate de impotenta va
interveni deplasarea, mecanism de aparare prin care un numar de afecte se detaseaza de
reprezentarea inconstienta de care este legat si se leaga cu o alta, care nu are cu precedent
decat legaturi de asociatie slabe, sau chiar contingente, prin acest fapt intelegandu-se de ce
profesorul isi proiecteaza nevoia de a domina asupra elevilor sai, aparent incapabili de a se
proteja. Prin proiectie intelegem operaţia care consta in a expulza din sine insusi si a localiza
in altul ceea ce (sentimente, emotii, afecte, dorinte) este refuzat în sine insusi. (R.
Chemama, 2009)

Sa ne oprim acum asupra relatiei protagonistului cu sotia sa. In prima instanta, este evident ca
aceasta de dezvolta, pentru ca, mai apoi sa regreseze, sub semnul figurii materne. Vom vedea
ca din perspectiva libidinala, Pink se incadreaza in tipul narcisic, in sensul ca
manifestă interes pentru autoconservare; Eul sau dominant elimina tensiunile Eu-
Supraeu; autonom, greu de intimidat, el se afirmă in dorinta de a iubi mai mult
decat de a fi iubit. De asemenea, trebuie sa ne punem problema sentimentului de
stranietate ce se instaleaza intre el si sotia sa, sentimentul de indispozitie si de
ciudatenie in fata fostului obiect al dorintei. Exemplu crucial il constituie scena in
care sotia sa incearca sa il incite, in vreme ce acesta o ignora, uitandu-se la
televizor. De asemenea, vom mai preciza in cele ce urmeaza o scena importanta in

7
cadrul justificarii noastre. Cauza acestuia probabil e determinata de aparitita in real
a ceva care ar aminti prea direct de ceea ce este cu totul intim si refulat. De notat
este ca sentimentul de stranietate pare a fi deosebit de puternic peste tot acolo unde
mecanismul de reduplicare imaginara pare sa prevaleze. Acest fapt il vom
demonstra pe parcurs insa. Trebuie introdus principiul constanţei pentru a clarifica
preliminar aceasta conduita. Conform acestui principiu, aparatul psihic tinde să
menţină la un nivel cît mai scăzut, sau cel puţin cît mai constant cu putinţă,
cantitatea de excitaţie pe care o conţine. Constanta este obtinuta pe de o parte prin
descarcarea energiei deja existente, iar pe de alta parte, prin evitarea a ceea ce ar
putea creste cantitatea de excitatie si apărarea împotriva acestei cresteri. (A. F.
Zoila, 1996) Pe deasupra, dezinteresul lui Pink fata de sotia sa poate si explicat si
prin faptul ca angoasa este intotdeauna provocata de acel obiect care este acela care
spune „eu” in inconstient si care cauta sa se exprime prin prisma unei trebuinte, a
unei cerinte sau a unei dorinte. Pentru ca un subiect sa poata fi dezirant trebuie ca un
obiect cauza a dorintei sale sa-i poata lipsi. Orice raspuns care se vrea implinitor al
dorintei nu poate decat sa duca la aparitia angoasei. Angoasa, asadar, este „ispita nu
a pierderii obiectului, ci prezenta faptului ca obiectele nu sunt lipsa”. (R. Chemama,
2009) Tinand cont ca singura cale de acces spre constient a pulsiunilor este reprezentarea,
intelegem astfel ca odata ce si-a satisfacut dorinta refulata din copilarie fata de
femeia roscata inaccesibila datorita obstacolului castrarii recunoscut in mama sa,
protagonistul isi va pierde interesul fata de obiectul in care dorinta initiala fusese
reprezentata.

Vom incepe patrunderea in configuratia simptomatologiei nevrozei obsesionale

manifestate de Pink. Destinul pulsiunilor acestuia cuprinde patru posibilitati: intoarcerea in
sens contrar, intoarcerea asupra propriei persoane, refularea, sublimarea daca satisfactia sau
placerea de organ sunt imposibile. Destinul pulsiunilor apare in sensul de modalitati de
aparare impotriva pulsiunilor. Daca in anumite conditii pulsiunile sunt susceptibile sa provoace
neplacere, si daca refularea nu a avut inca loc, ele sunt deturnate de alte procese pulsionale. Aceste
procese sunt caracteristice nevrozei obsesionale, cum ar fi faptul transformarii unei incitatii in
contrariul ei. A doua scena cruciala asupra careia ne vom opri, de data aceasta pentru a semnala
procesul de sublimare, este cea in care Pink, asezat in fata pianului, isi ignora cu incapatanare sotia
care incearca sa-i capteze atentie, preferand sa cante. Sublimarea este considerata procesul psihic
inconstient care explica capacitatea impulsiei sexuale de a inlocui un obiect sexual printr-un obiect
nesexual, fara a pierde prea mult din intensitate. Procesul de sublimare a impulsiei astfel definit
pune in valoare originea sexuala a unui ansamblu de activitati (stiintifice, artistice etc.) si de
realizari (opere de arta, poezie etc.) care par sa nu aiba nicio relatie cu viata sexuala. Dezinteresul
mai poate fi explicat si prin procesul de idealizare a Eului prin care, sub influenta criticilor
parentale si ale mediului exterior, primele satisfactii narcisice procurate de Eul ideal sunt treptat
abandonate, iar subiectul cauta sa le recucereasca tocmai sub forma acestui noi ideal de Eu. Insa
fără eliberarea conţinutului reprimat al amintirii, fără eliberarea puterii sale eliberatoare,
sublimarea non-represivă este inimaginabilă. (R. Chemama, 2009)

In aceasta situatie este pusa in evidenta regresia la stadiul anal, trasatura tipica caracterului
obsesional, marcata prin dorinta pentru afirmarea propriei vointe, ceea ce denota trei particularitati

8
importante ale caracterului anal: incapatanarea, spiritul de ordine si cel de economie. In cazul
nevrozei obsesionale, aceste trasaturi iau forma defenselor reactionale. (ibid.)

Ulterior, sotia lui Pink il paraseste, moment in care se va activa izolarea ca mecanism de aparare-
pauza in timpul careia nimic nu s-ar mai putea intampla, nicio perceptie nu ar mai putea avea loc,
nicio actiune n-ar mai putea fi savarsita. Aceasta izolare trimite, fara indoiala, la o fobie a
contactului tactil.

O scena extrem de puternica este aici demna de mentionat, si anume cea a celor doua flori
semnificand organul sexual masculin si cel feminin, scena reprezentand conflictul dintre Eros
si Thanatos. Sexualitatea depinde, în ultimă instanţă, de ceea ce îi este anterior şi îi permite
subzistenţa, adică instinctul de moarte: totul este nemişcat înainte de a fi mişcător si totul
revine la nemişcare. Trebuie clarificat conceptul de pulsiune de moarte: „în cadrul ultimei
teorii freudiene a pulsiunilor desemnează o categorie fundamentală de pulsiuni
care se opun pulsiunilor de viaţă şi care tind la reducerea completă a tensiunilor,
adică la reducerea fiinţei vii la starea anorganică, îndreptate mai întîi spre exterior
şi tinzînd la autodistrugere, pulsiunile de moarte sunt secundar dirijate spre
exterior, manifestîndu-se în acest caz sub forma pulsiunii agresive sau de
distrugere". (apud. A. F. Zoila, 1996)

Intrucat Freud numeşte „traumatice excitaţiile exterioare suficient de puternice pentru a

sparge bariera reprezentată prin modalitatea de protecţie", totul depinde deci de
modalitatea de protecţie împotriva excitaţiilor, principiul plăcerii fiind primul de scos din
luptă. Astfel, „organismului nu îi mai rămîne decît o singură ieşire: să facă efortul de a
stăpîni aceste excitaţii, de a obţine mai întîi imobilizarea lor psihică, apoi descărcarea lor
progresivă". (apud. ibid.) Insa dupa cum vom vedea, psihicul lui Pink va produce o
descarcare violenta in final. Acesta devine melancolic, se izoleaza, isi pierde interesul
pentru sine. Aversiunea lui pentru propriul sau eu trece in prim-plan, crescand pana ce va
atinge un climax crucial in urma caruia isi va distruge zidul. Cu toate acestea, va mai exista o
tentativa de descarcare inaintea acestei faze finale cand se va manifesta printr-un
comportament isteric. In aceasta scena, Pink va invita o tanara promiscua, deci neglijabila
pentru acesta, ca martor al conversiei acestuia. Trebuie clarificat intai faptul ca termenul de
conversie indică un „mecanism de formare a simptomelor active în isterie şi în special
în « isteria de conversie ». El constă în transpunerea unui conflict psihic în simptome
somatice, motorii sau senzitive si în încercarea de a-1 rezolva pe această cale.
Termenul conversie este pentru Freud corelativ unei concepţii economice: libidoul
detaşat de reprezentarea refulată este transformat în energie de inervaţie. Specifică
pentru simptomele de conversie este însă semnificaţia lor simbolica: ele exprimă prin
intermediul corpului reprezentări refulate" (J. Laplanche, J. B. Pontalis, 1994). Asadar,
protagonistul se va manifesta intr-un mod foarte violent, atat distructiv cat si
autodistructiv, care este pus pe seama pulsiunilor sale de distrugere, acestea desemnand
pulsiunile de moarte dintr-o perspectivă apropiată de experienţa biologică şi
psihologică- pulsiune de moarte în măsura în care ea este orientată spre lumea
exterioară. (ibid.)

9
De retinut in cadrul acestei scene este si faptul ca Pink urmarea la televizor filmari
de arhiva din timpul razboiului. Identificam astfel un fel de proces de denegare, prin care se
incearca transgresarea refularilor, in sensul ca subiectul formulează dorinţe, gînduri,
sentimente, pînă atunci refulate, dar continuă să se apere de ele. De asemenea,
comportamentul denota o compulsie la repetiţie: la nivelul psihopatologiei concrete,
proces incoercibil şi de origine inconştientă, prin care subiectul se plasează activ în situaţii
neplăcute, re-petînd astfel experienţe vechi, fără a-şi aminti de prototipul lor; dimpotrivă,
subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate".
(ibid.) La nivelul elaborării teoretice pe care i-o dă Freud compulsia la repetiţie este
considerată un factor autonom, ireductibil în ultimă analiză la o dinamică conflictuală axată
doar pe jocul principiului plăcerii si al principiului realităţii. Ea este pusă esenţial în legătură
cu caracterul cel mai general al pul-siunilor, si anume caracterul lor conservator". (apud.
ibid.)

In „Vocabularul Pihanalizei” nevroza obsesională este definita prin faptul ca „se exprimă prin
simptome numite compulsive: idei obsedante, compulsie la comiterea de acte indezirabile, lupta
contra acestor gînduri şi tendinţe, ritualuri de exorcizare etc. si printr-un mod de gîndire definit
mai ales prin ruminaţie mentală, îndoială, scrupule şi ducînd la inhibiţii, fixaţie la stadiul anal,
relaţie sado-masochistă interiorizată sub forma tensiunii dintre eu şi supraeu”. (ibid.)

Sa revenim putin si asupra mecanismului de reduplicare mentionat anterior. Relatia intra-

personala se dubleaza in masura in care dedublarile au fost posibile, pe de o parte între
propria persoană si figurile parentale, pe de alta intre propria persoană si ,,eu insumi-
celalalt". Aceste dedublari se fac şi se desfac în chiar interiorul propriei persoane; şi atunci
cand investirea libidinală catre sine este puternica şi iubirea de sine solida, nu survine nici o
angoasa. Asa incat aparitia angoaselor este indiciul unui nivel de investire spre sine prea slab.
(A. F. Zoila, 1996)

Prin inhibiţie intelegem o limitare a funcţiilor obişnuite. Freud o semnalează pentru funcţiile
sexuale, alimentare, motrice. El scrie: „Eul renunţă la acele funcţii ce depind de el, pentru a nu
trebui să întreprindă o nouă refulare, deci pentru a evita un conflict cu sinele. Şi Freud adaugă:
„Eul renunţă aici la aceste activităţi pentru a nu intra în conflict cu supraeul”. Inhibiţiile sunt
limitări ale funcţiilor eului, acceptate din precauţie sau suportate în urma unei sărăciri a energiei
psihice. (apud. ibid.) Rezistenţele care emană de la eu pot constitui baraje. Eul se foloseşte de
două procedee: conservarea simptomului si procedeul opus, combaterea lui, în însăşi
prelungirea refulării. In nevrozele obsesionale vom găsi fie simptome de înlocuire sub
deghizarea lor simbolică, fie interdicţii, măsuri de ordin negativ: pedepse, precauţii, aşa încît
să fie diminuată anxietatea latentă. (apud.)

Deplasarea simptomelor, datorita careia acestea se indeparteaza adesea de forma lor primitiva,
constituie una din principalele earacteristici ale bolii; in plus, frapeaza faptul ca polaritatile
care caracterizeaza viata psihica sint deosebit de pronuntate in acest caz. Alaturi de
constringerea sau obsesia cu continut negativ sau pozitiv, in domeniul intelectual capata o
importanta deosebita indoiala, care se leaga in general chiar si de lucrurile cele mai sigure.
Totul se termina cu o stare de totmai accentuata de nehotarire, lipsa de energie si de limitare a

10
libertatii proprii. Nu ne vom stradui pentru moment decat sa izbutim sa intelegem si sa
interpretam unele din aceste simptome. (S. Freud, 1980)

Orice refulare produce o crestere a apararilor in fata unui Supraeu din ce în ce mai sever.
Supraeul, derivand el însusi din sine, nu se poate sustrage de la dezintricarile pulsiunilor
libidinale. Acestea, prin simptome, invadeaza viata cotidiană sub forma repetitiilor. Riturile
obsesionale sau sirurile nesfarsite de simptome sunt singura satisfactie a eului. (A. F. Zoila,
1996)

Tendintele sado-masochiste trebuie distinse de distructivitate, desi de cele mai multe

ori sunt legate unele de altele. Distructivitatea este diferita, de vreme ce nu urmareste
simbioza activa sau pasiva, si eliminarea obiectului ei. Dar si ea isi are radacinile in
caracterul insuportabil al neputintei si izolarii individului. Pot scapa de sentimentul
propriei mele neputinte in comparatie cu lumea din afara mea, distrugand-o. Fara
indoiala, daca reusesc suprimarea ei raman singur si izolat, dar izolarea mea este una
splendida in care nu pot fi strivit de coplesitoarea putere a obiectelor exterioare mie.
Distrugerea lumii este ultima incercare, aproape disperata, de a ma salva, de a nu fi
strivit de ea. Sadismul urmareste incorporarea obiectului; distructivitatea urmareste
suprimarea lui. Sadismul tinde sa intareasca individul atomizat prin dominarea altora,
distructivitatea, prin absenta oricarei amenintari din exterior. (E. Fromm, 1998)

Totusi, trebuie sa distingem intre doua tipuri de tendinte distructive. Exista tendinte
distructive care rezulta dintr-o situatie specifica: ca reactie la atacurile asupra
integritatii si vietii propriei persoane sau a altora sau asupra ideilor cu care se
identifica individul. Acest tip de distructivitate este un simptom natural si necesar al
afirmarii propriei vieti. (ibid.)

Distructivitatea pe care o discutam aici, nu este insa aceasta ostilitate naturala (sau
reactiva), ci o tendinta care exista permanent la o persoana, tendinta care asteapta doar
un prilej ca sa se manifeste. Daca nu exista nici un motiv „obiectiv” pentru
manifestarea distructivitatii, vom spune ca persoana este bolnava din punct de vedere
mental sau emotional. Dar obiectele distructivitatii irationale si motivele speciale
pentru care au fost alese au doar o importanta secundara; impulsurile distructive sunt o
pasiune a unei persoane si reusesc intotdeauna sa gaseasca un obiect. Daca pentru un
motiv oarecare alte persoane nu pot deveni obiectul distructivitatii unui individ,
propriul sau eu devine cu usurinta acel obiect. (ibid.)

Am admis ca distructivitatea este o fuga de sentimentul insuportabil al neputintei,

dearece acesta are drept scop indepartarea tuturor obiectelor cu care individul trebuie
sa se compare. Dar avand in vedere rolul imens pe care-l joaca tendintele distructive in
comportamentul uman, aceasta interpretare nu pare a fi o explicatie suficienta; chiar
conditiile de izolare si neputinta sunt responsabile pentru alte doua surse ale
distructivitatii: angoasa si impiedicarea vietii. Cu privire la rolul angoasei nu este
nevoie sa spunem prea multe. Orice amenintare a intereselor vitale (materiale si
emotionale) creeaza angoasa, iar tendintele distructive sunt cea mai obisnuita reactie

11
la o asemenea angoasa. De asemenea, mai poate exista o angoasa permanenta- desi nu
neaparat constienta- ivita dintr-un sentiment la fel de permanent al individului ca este
amenintat de lumea din afara. Acest tip de angoasa permanenta rezulta sin situatia
individului izolat si neputincios si este o alta sursa a rezervorului de distructivitate
care se dezvolta in el. O alta consecinta importanta a aceleiasi conditii fundamentale
este ceea ce tocmai am numit „impiedicarea vietii”. Individul izolat si neputincios este
impiedicat in realizarea potentialitatilor sale senzoriale, emotionale si intelectuale.
(ibid.)

Pentru Freud copilul este tatal adultului; el afirma si reafirma ca la varsta de sapte ani,
chiar cinci ani, evolutia personalitatii poate fi cristalizata. Importanta Oedipului îi pune
in evidenta momentul critic, ca si dezvoltarea relatiilor de obiect, adica primele relatii
cu mama, tatal, mediul afectiv. Demn de retinut este si faptul ca maternitatea se
reveleaza simturilor, pe cînd paternitatea este o conjunctură bazata pe deductii si ipoteze.
(apud. A. F. Zoila, 1996)

Dorinta refulata de a identifica o figura paternala duce la dezvoltarea comportamentului sau

excesiv de autoritar. Pink este perturbat de angoasa de castrare. Pentru a trece prin travaliul
oedipianizarii el trebuie sa isi ‚invinga’ tatal, insa cum acesta fusese deja ucis in al 2-lea
razboi mondial luptand impotriva germanilor, singura lui posibilitate de a anihila figura
paterna este de a se supune unei metamorfoze care antreneaza un mecanism de aparare
impotriva expunerii, drept urmare va deveni un tiran asemeni lui Hitler, antrenand
mentalitatea care i-a ucis tatal. Agresivitatea este un numitor fundamental: „tendinţă sau
ansamblu de tendinţe care se actualizează în conduite reale sau fantasmatice ce ţintesc să facă
rău altuia, să-1 distrugă, să-1 constrîngă, să-1 umilească". (apud. ibid.)

In sens psihologic, setea de putere nu isi are radacinile in forta, ci in slabiciune. Este
expresia incapacitatii eului individual de a sta singur si de a trai. Este incercarea
disperata de a castiga forta secundara acolo unde forta autentica lipseste. Esenta
caracterului autoritar a fost descrisa ca fiind prezenta simultana a pulsiunilor sadice si
masochiste. Sadismul a fost inteles ca urmarind puterea nelimitata asupra unei
persoane, mai mult sau mai putin amestecat cu distructivitatea; masochismul, ca
urmarind dizolvarea propriei persoane intr-o putere coplesitor de mare si participarea
la forta si gloria ei. Atat tendintele masochiste, cat si cele sadice, sunt cauzate de
incapacitatea individului izolat de a fi singur si de nevoia lui de o relatie simbiotica
care sa-i infranga aceasta singuratate. (E. Fromm, 1998)

Instanta de interdictie a supraeului concorda destul de bine cu elogiul patriarhatului.

Scena interpretarii de la balcon a lui Pink este reminiscenta portretizarii teatrale ale zeilor si
altor entitati supranaturale care sunt adesea infatisate la un balcon ce se ridica deasupra
actiunii unei piese, veghind, atat atent cat si detasat de lume.

Wilhelm Reich declara ca societati intregi sufera de o psihoza produsa prin infometarea
impulsurilor noastre organice biologice. Acesta mai spune ca reprimarea sexuala intareste
autoritatea bisericii, care a trasat radacini foarte adanci in randurile maselor exploatate prin

12
intermediul nelinistii si sentimentului de vinovatie legat de sexualitate. Acest lucru genereaza
timiditate in fata autoritatii si ii face dependenti pe copii de parintii lor avand ca rezultat
transformarea adultilor in unelte servile autoritatii statale si supusi exploatarii. Paralizeaza
abilitatile intelectuale critice ale maselor oprimate deoarece consuma cea mai mare parte a
energei biologice. In cele din urma, paralizeaza dezvoltarea hotarata a fortelor creatoare si
face imposibila realizarea tuturor aspiratiilor de eliberare umana. In acest fel, sistemul
economic dominant in care indivizii pot cu usurinta guverna mase intregi, este inradacinat in
structurile psihicului celor exploatati. (W. Reich, 1946)

Libidoul inhibat, in familie, in grupuri, favorizeaza sugestiile primite, de teama angoasei

sociale sau de frica opiniei. Freud subliniaza rolul identificarii cu seful sau cu un concept
idealizat. O serie de ideologii, religii, influenţe politice tind, impunînd acest „ideal al
eului", sa reprime pulsiunile individuale, sa le canalizeze, să le sufoce. (A. F. Zoila,
1996)

Sa analizam acum ceea ce constituie o mulţime din punct de vedere psihologic. O mare
aglomerare de indivizi nu este suficientă spre a forma o mulţime. Caracteristicile speciale ale
mulţimilor psihologice. Orientarea fixă a ideilor şi sentimentelor la indivizii care le compun
şi pierderea personalităţii lor. Dispariţia vieţii cerebrale şi predominarea vieţii medulare.
Decăderea inteligenţei şi transformarea completă a sentimentelor. Personalitatea conştientă
dispare, sentimentele şi ideile tuturor sunt orientate în una şi aceeaşi direcţie. Aptitudinile
intelectuale ale oamenilor şi, în consecinţă, individualitatea lor, se eclipsează în sufletul
colectiv. Eterogenul se îneacă în omogen, dominînd calităţile inconştiente. Această punere în
comun a calităţilor obişnuite ne explică de ce mulţimile nu ar putea să săvîrşească acte care
cer o inteligenţă ridicată. Deciziile de interes general luate de o reuniune de oameni distinşi,
dar de specialităţi diferite, nu sunt sensibil superioare deciziilor pe care le-au luat o reuniune
de imbecili. Ei, de fapt, pot doar să asocieze calităţile mediocre pe care le posedă toată lumea.
înălţimile acumulează nu inteligenţa, ci mediocritatea. Intr-o mulţime, orice sentiment, orice
act este contagios, contagios în aşa măsură încît individul îşi sacrifică foarte uşor interesul
personal, în favoarea celui colectiv. Avem aici de-a face cu o aptitudine contrară naturii sale,
de care omul nu devine cîtuşi de puţin capabil decît atunci cînd face parte dintr-o mulţime.
Aşadar, dispariţia personalităţii conştiente, orientarea pe calea sugestiei şi contagiunea
sentimentelor şi ideilor în acelaşi sens, tendinţa de a transforma imediat în acte ideile
sugerate, acestea sunt principalele caracteristici ale individului în starea de mulţime. El nu mai
este el însuşi, ci un automat pe care voinţa sa este incapabilă să-l mai dirijeze. Mulţimile
necunoscînd decît sentimentele simple şi extreme, ele resping sau acceptă în bloc opiniile,
ideile şi credinţele care le sunt sugerate, considerîndu-le fie adevăruri absolute, fie erori nu
mai puţin absolute. Este inutil să adăugăm că in capacitatea mulţimilor de a raţiona just le
privează de orice spirit critic, adică de aptitudinea de a discerne adevărul de eroare, de
a formula o judecată precisă. Judecăţile pe care ea le acceptă nu sunt decît judecăţi impuse şi
niciodată judecăţi discutate. Sunt numeroşi, din acest punct de vedere, indivizii care nu se
ridică deasupra mulţimilor. Facilitatea cu care anumite opinii devin generale ţine îndeosebi de
imposibilitatea din partea majorităţii oamenilor de a-şi fomia o opinie personală bazată pe
propriile lor raţionamente. (G. LeBon, 1991)

13
De îndată ce s-au reunit un număr de fiinţe vii, fie că este vorba de o turmă de animale sau de
o mulţime de oameni, gloata se plasează din instinct sub autoritatea unui şef, adică a unui
conducător. In mulţimile umane, conducătorul joacă un rol considerabil. Voinţa sa este
nucleul în jurul căruia se formează şi se identifică opiniile. Mulţimea este o turmă care nu s-ar
putea lipsi de un stăpîn. Conducătorii de mulţimi se recrutează mai ales dintre nevrotici, dintre
anxioşi, dintre semialienaţii ce se află în pragul nebuniei. Oricît de absurdă ar fi ideea pe care
ei o apără sau scopul pe care îl urmăresc, raţionamentul lor slăbeşte în faţa convingerii care îi
animă. Chiar si instinctul de conservare se anulează la ei. Intensitatea credinţei conferă
vorbelor lor o mare putere de sugestie. Mulţimea ascultă totdeauna de omul înzestrat cu o
voinţă puternică. Indivizii reuniţi în mulţime, pierzîndu-şi orice voinţă, ei se îndreaptă din
instinct spre acela care are una. (ibid.)

Nu nevoia de libertate, ci aceea de servitute domină întotdeauna sufletul mulţimilor. Setea lor
de supunere le face să asculte din instinct de acela care se declară stăpînitorul lor. (ibid.)

Oricine are atat posibilitatea de a se elibera cat si de a se baricada si inchide in propria celula.
Dar odata ce cineva ia o decizie si actioneaza in vederea respectarii acesteia, efectele, fie
pozitive fie daunatoare, sunt resimtite aparent instantaneu. Anterior, Pink regreseaza in
caracterul sau tiranic si efectele actiunilor sale sunt simtite imediat, chiar daca sunt
inregistrate in intreriorul mintii sale deziluzionate. In mod similar, Pink decide iarasi sa
actioneze, la finalul scenei din toaleta, strigandu-si sfidarea fata de Ego-ul sau despotic printr-
un puternic „stop!”. Surmenat in urma trairii in spatele mastilor, doreste sa se debaraseze de
incarcatura psihica si emotionala acumulata de-a lungul vietii. Insa cea mai importanta e
determinarea sa de a ramane in celula sa mentala suficient cat sa se autoanalizeze. Incepe sa
relizeze rolul major care l-a avut in crearea zidului sau, sesizand faptul ca intotdeauna a
participat activ in izolarea sa, si nu a fost o victima neajutorata condamnata sa suporte
suferintele cauzate de lume. Asadar, Pink decide sa se supuna unei judecati care va determina
daca va fi eliberat din propria cusca. Pentru el, expunerea ostentativa a egocentrismului sau
din cadrul judecatii reprezinta singura metoda de a-si reevalua viata. In acest context, judecata
semnifica introspectia.

Normalitatea este o condiţie precară. "Nevroza şi psihoza sunt ambele o expresie a revoltei
sinelui împotriva lumii exterioare, a "durerii" sale, a lipsei sale de dorinţă în a se adapta
necesităţii - penuriei, sau, dacă preferaţi, a incapacităţii sale de a o face". Această revoltă, deşi
îşi are originea în natura "instinctuală" a omului, este o boală ce trebuie vindecată - nu numai
pentru că ea înseamnă lupta împotriva unei puteri descurajant de mari, ci şi pentru că ea
înseamnă lupta împotriva "necesităţii". Reprimarea şi nefericirea trebuie să existe dacă
civilizaţia trebuie să domine. "Scopul" principiului plăcerii - şi anume, de a fi fericit - "nu este
realizabil", deşi efortul de a-1 atinge nu va fi şi nu poate fi abandonat. în perspectivă,
problema este doar cît de multă resemnare poate suporta individul fără a se prăbuşi. în acest
sens, terapia este o cursă a resemnării: se va cîştiga foarte mult dacă reuşim să "transformăm
suferinţa ta isterică în nefericire cotidiană", care este soarta obişnuită a omenirii. Acest scop

14
nu presupune (sau nu ar presupune), desigur, că pacientul devine capabil de a se adapta
complet la un mediu represiv pentru aspiraţiile şi abilităţile sale mature. (H. Marcuse, 1996)

Ceea ce putem observa la baza oricarei nevroze, ca si a dezvoltarii normale, este lupta
pentru libertate si independenta. Pentru multe persoane normale, aceasta lupta s-a
sfarsit printr-o totala renuntare la eurile lor individuale, asa incat ele sunt astfel bine
adaptate si considerate normale. Nevroticul este cel care nu a renuntat la lupta
impotriva supunerii totale, dar care, in acelasi timp, a ramas legat de imaginea unui
salvator magic, indiferent de forma sau chipul pe care l-a luat „el”. Nevroza sa trebuie
intotdeauna inteleasa ca o incercare, in esenta una fara succes, de a solutiona conflictul
dintre aceasta dependenta fundamentala si dorinta de libertate. (E. Fromm, 1998)

Intrucat civilizaţia însăşi a fost cea care "îi făcea omului modern această rană", doar un nou
mod de civilizaţie o poate vindeca. Rana este provocată de relaţia antagonică dintre cele două
dimensiuni polare ale existenţei umane. Schiller descrie acest antagonism într-o serie de
concepte perechi: sensibilitate şi raţiune, particular şi universal. Fiecare dintre cele două
dimensiuni este guvernată de un impuls fundamental: "impulsul sensibil" şi "impulsul
formal". Primul este esenţialmente pasiv, receptiv, al doilea esîe activ, stăpanitor, dominator.
Cultura este construită din combinaţia şi interacţiunea acestor două impulsuri. Dar, in
civilizaţia stabilită, relaţia lor fusese una antagonică: in loc de a reconcilia ambele impulsuri,
facand sensibilitatea raţională şi raţiunea sensibilă, civilizaţia a subjugat sensibilitatea raţiunii
intr-o asemenea manieră, incat sensibilitatea, dacă se reafirmă, o face în forme distructive şi
"sălbatice", in timp ce tirania raţiunii o împovărează şi o barbarizează. Conflictul trebuie să
fie rezolvat pentru ca posibilităţile umane să se realizeze liber, întrucat doar impusurile au
forţa durabilă care afectează in mod fundamental existenţa umană, o astfel de reconciliere
intre cele două impulsuri trebuie să fie opera unui al treilea. Schiller defineşte acest al treilea
impuls mediator ca impulsul jocului, obiectivul său, ca frumuseţe şi scopul său, ca libertate.
Este vorba despre soluţia unei probleme "politice": eliberarea omului din condiţiile
existenţiale inumane. Schiller afirmă că, pentru a rezolva problema politică, "trebuie să luăm
calea esteticii, pentru că prin frumuseţe se ajunge la libertate." Impulsul jocului este vehiculul
acestei eliberări. Acest impuls nu are ca scop să se joace "cu" ceva; mai curand, este jocul
vieţii însăşi, dincolo de nevoie şi constrangere exterioară - manifestarea unei existenţe fără
teamă şi angoasă şi astfel manifestarea libertăţii însăşi. Omul este liber numai acolo unde el
este liber faţă de constrangere, exterioară şi interioară, fizică şi morală - atunci cind nu este
constrans nici de lege, nici de nevoie. Dar tocmai o astfel de constrangere este realitatea.
Astfel, libertatea este, in sens strict, libertate faţă de realitatea existentă: omul este liber cand
"realul pierde din importanţa lui" şi cind necesitatea "devine uşoară". (H. Marcuse, 1996)

"Extrema stupiditate şi extrema inteligenţă au între ele o afinitate, anume că amîndouă caută
numai realul"; totuşi, nevoia de realitate şi ataşamentul faţă de real nu stat decat "simple
urmări ale lipsei". In contrast, "indiferenţa faţă de realitate" şi interesul pentru "aparenţă" sunt

15
simbolurile libertăţii faţă de lipsă şi o "adevărată extensiune a umanităţii". Intr-o civilizaţie cu
adevărat umană, existenţa va fi mai curand joc decît efort, iar omul va trăi mai curtad în
aparenţă decat în nevoie. (ibid.)

Bibliografie:

16
1. Roland Chemama, „Dictionar de psihanaliza”, 2009, Univers enciclopedic
gold, Bucuresti
2. Sigmund Freud, „Introducere in psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza.
Psihopatologia vietii cotidiene”, 1980, Editura didactica si pedagogica,
Bucuresti
3. Erich Fromm, „Frica de libertate”, 1998, Universitas (Teora), Bucuresti
4. Jean Laplanche si J.-B. Pontalis, „Vocabularul psihanalizei”, 1994, Humanitas,
Bucuresti
5. Gustave Le Bon, „Psihologia maselor”, 1991, Editura stiintifica si
enciclopedica, Bucuresti
6. Herbert Marcuse, „Eros si civilizatie”, 1996, Editura Trei, Bucuresti
7. Wilhelm Reich, „The Mass Psychology of Fascism”, 1946, Orgone Institute
Press, New York
8. Dr. Adolfo Fernandez Zoila, „Freud si psihanalizele”, 1996, Humanitas,
Bucuresti

17