Liviu Rebreanu Ion

Romanul realist obiectiv (interbelic)

Publicat in 1920, romanul Ion reprezinta un moment semnificativ in eolutia

prozei romanesti, impunand realismul obiectiv si marcand modernizarea speciei
romanului. In opinia lui Nicolae Manolescu, acesta se incadreaza in seria romanelor
dorice, in care iluzia vietii este mai presus de iluzia artei, prin trasaturi ca:
infatisarea unei lumi omogene, coerente, cu eroi energici si ambitiosi; personajele
construite tipologic, evoluand sub auspiciile unei trasaturi de caracter dominante;
epicul bazat pe evolutia logica si cronologica a faptelor; naratorul de tip
heterodiegetic, omniscient si omniprezent; naratiunea realizata in mod obiectiv, la
persoana a III-a, prin perspectiva par derriere (focalizare zero); structura unitara,
simetric inchegata, etc.
Opera literara Ion este un roman, prin amploarea actiunii, desfasurata pe
mai multe planuri, cu un conflict complex, personaje numeroase si realizarea unei
imagini ample asupra vietii.
Prin insasi problematica pe care o dezvolta, romanul lui Liviu Rebreanu se
inscrie definitiv pe traiectoria romanelor realiste (dezvoltand aspecte traditionaliste,
precum elementele moralizatoare, structura simetrica, statutul tipologic al
personajelor), acesta reprezentand o densa monografie a satului romanesc
ardelenesc. Sensul literar al operei surprinde tocmai lupta taranului roman pentru
pamant, intr-o societate in care singura masura a valorii omului o reprezinta banul
sau intinderile de pamant. Dincolo, insa, de aspectul arhetipal al personajului care
intruchipeaza idealuri si mentalitati stravechi din spatiul satului romanesc, romanul
comunica si un mesaj etic referitor la inevitabila degradare morala a fiintei umane
in raport cu ideea de posesiune.
Un alt argument are sustine obiectivitatea romanului, ca trasatura
fundamentala, il constituie elementele genezice, fie daca ne referim la substratul
antropologic, fie la elementele de hipotextualitate. Astfel, geneza romanului
integreaza trei experiente de iata petrecute la distanta in timp ce se valideaza ca
substrat antropologic Adrian Marino. Prima, e o scena al carui martor discret
fusese Rebreanu in tinerete: un taran s-a aplecat si a sarutat pamantul cu patima. Al
doilea moment genezic se petrece la o saptamana dupa aceasta scena, cand un
taran si-a batut fata pentru ca pacatuise cu un flacau lenes care nu iubea pamantul,
intamplare care a devenit subiectul nuvelei Rusinea. In acelasi timp, scriitorul sta
de vorba cu un flacau vecin, Ion Pop Glanetasu, acesta plangandu-i-se de necazurile
lui ce aveau drept cauza, dupa parerea lui, lipsa pamantului.
Insasi constructia romanului este menita sa ilustreze stabilitatea universului
din Pripas. Astfel, structura umana, simetric inchegata, constituie un argument

peremptoriu pentru incadrarea romanului in tipologia romanelor obiective. In

sprijinul acestei idei, invocam faptul ca romanul este structurat pe baza a doua
forme de actiune in proza, urmarind in primul plan al diegezei destinul personajului
eponim, iar in al doilea plan, relatiile interumane, realizand o fresca a vietii satului.
Sa remarcam ca trecerea de la un plan la altul se realizeaza prin alternanta, iar
succesiunea secentelor narative este redata prin inlantuire, autorul respectand
cronoloria faptelor.
Romanul este alcatuit din doua parti complementare, ce reprezinta
coordonatele evolutiei interioare a protagonistului. Cele doua parti au titluri
conotative, constituindu-se in motive anticipative Glasul pamantului si Glasul
iubirii. Interpretate ca elemente de paratextualitate (G. Genette), titlurile si
subtitlurile valideaza si tehnica mise en albime (a punerii in adancime), oglindind
conflictul dominant al capitolului.
Romanul este in expresia criticului Constantin Ciopargea un corp sfenoid
adica o constructie ciclica, care se termina precum a inceput, discursul narativ
avand un Inceput si un Sfarsit. La aceasta se adauga si determinarea toposului
literar atat in secventa initiala, cat si in cea finala. Astfel, atat incipitul ca si finalul
dezvolta, simetric motivul drumului spre Pripas. Personificat cu ajutorul verbelor
(se desprinde, alearga, urca, inainteaza vesel), drumul are semnificatia
simbolica a destinului uman. Investit cu functie metatextuala, dupa cum observa
Nicolae Manolescu, drumul reprezinta calea de acces catre lumea fictiunii lui
Rebreanu: intram si iesim, ca printr-o poarta din roman. Se observa insertia unor
elemente ce asigura simetrie: in incipit, pe o cruce stramba se vede un Hristos
cu fata spalacita de ploi, ce isi tremura jalnic trupul (o emblema a tragicului, a
spatiului desacralizat); iar in final, pe crucea din lemn, Hristosul de tinichea cu fata
poleita de o raza intarziata. Satul se afirma astfel ca un topos purificat din care raul
este eradicat.
De asemenea, conflictul central este circumscris problematicii sociale a
romanului, surprinzand lupta pentru pamant in satul traditional, unde posesiunea
averii conditioneaza dreptul indivizilor de a fi respectati in comunitate. Drama lui Ion
este determinata de incercarea lui de a-si depasi coditia de taran sarac, fiind nevoit,
in acest sens sa aleaga intre Florica si Ana. Conflictul social al romanului este
dublat, insa, de un conflict interior al protagonistului, ce oscileaza intre glasul
pamantului si glasul iubirii. Se poate vorbi si de existenta unor conflicte
secundare, intre Ion si Simion Lungu, pentru o brazda de pamant, sau intre Ion si
George Bulbuc, mai intai pentru Ana, apoi pentru Florica. Pe de alta parte, in celalalt
plan al naratiunii se manifesta conflictul national, deoarece satul romanesc este
infatisat in conditiile stapanirii austro-ungare. Dincolo de aceste aspecte, se poate
vorbi si de conflictul tragic intre om si o forta mai presus de calitatile individului,
pamantul stihie. Dorinta obsesia a personajului de a avea pamant, iubirea lui
patimasa il fac monumental, dar se incheie omeneste, prin intoarcerea in aceasta
matrice universala.

Actiunea romanului incepe intr-o zi de duminica, in care locuitorii satului

Pripas se afla la hora, in curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea. In expozitiune,
sunt prezentate principalele personaje, timpul si spatiul, ceea ce confera veridicitate
romanului realist. Jocul, descatusare a unor energii clocotitoare, este aidoma unei
dezlantuiri dionisiace. La hora, se dezvaluie ierarhia sociala a satului, avand ca
scara valorica averea si pamantul. Fruntasii satului, primarul si chiaburii, discuta
separat de taranii mijlocasi, asezati pe prispa. Intelectualii satului, preotul Belciug si
familia invatatorului Herdelea, vin sa priveasca petrecerea poporului, fara a se
amesteca in joc.
Hotararea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogata la joc, desi o place pe Floria
cea saraca, marcheaza inceputul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatal Anei, de
la carciuma la hora, si infruntarea verbala cu Ion, pe care il numeste hot, talhar si
sarantoc, constituie intriga romanului. Rusinea pe care Vasile Baciu i-o aduce in fata
satului, va starni dorinta de razbunare a flacaului.
La sfarsitul petrecerii, cand flacaii merg la carciuma, bataia lui Ion cu George
pentru dreptul de la o lua de sotie pe Ana, se incheie cu victoria lui Ion. Scena
alimenteaza dorinta de razbunare a lui George si este construita simetric cu cea de
la sfarsitul romanului, cand George il ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa.
Dorind sa obtina repede mult pamant, Ion ii face curte Anei, o seduce si il
forteaza pe Vasile Baciu sa accepte casatoria. Deoarece la nunta Ion nu cere acte
pentru pamant, simtindu-se inselat, incep bataile si drumurile Anei de la Ion la tatal
ei. Preotul Belciug mediaza conflictul dintre cei doi. Sinuciderea Anei nu-i trezeste lui
Ion regrete sau constiinta vinovatiei, pentru ca in Ana, iar apoi in Petrisor, fiul lor, nu
vede decat garantia proprietatii asupra pamanturilor. Nici moartea copilului nu-l
opreste din drumurile lui la Florica, maritata intre timp cu George. Astfel ca
deznodamantul este previzibil, iar George care-l loveste nu este decat un
instrument al destinului. George este arestat, Florica ramane singura, iar averea lui
Ion revine bisericii.
In celalalt plan, rivalitatea dintre preot si invatator pentru autoritate in sat
este defavorabila celui din urma. El are familie: sotie, un baiat, poet visator, Titu si
doua fete de maritat, dar fara zestre, Laura si Ghighi. In plus, casa si-o zidise pe
lotul bisericii, cu invoirea preotului. Cum relatiile dintre ei se degradeaza, pornind de
la atitudinea lor fata de faptele lui Ion, invatatorul se simte amenintat. Marturisirea
lui Ion ca invatatorul i-a scris jalba determina conflictul celui din urma cu autoritatile
austro-ungare si problemele sale de constiinta nationala. Accepta inutil
compromisul, votandu-l pe candidatul maghiar la alegeri.
Raportandu-ne la arta construirii personajelor, observam ca Rebreanu nu se
margineste la motivarea sociologica, psihologica a actiunilor lui Ion care, obsedat de
pamant, este constrans sa fie imoral, ambitios, calculat, viclean, ci, depasind acest
nivel mediocru, terestru, are o viziune etica, superioara a vietii. Prin destinul sau

tragic, Ion depaseste caracterul reprezentativ si se individualizeaza, devenind o

victima a destinului.
Inevitabil, ne intrebam daca Ion este victima unei societati mercantile sau a
unui destin implacabil, menit sa-l scoata din circuitul unei societati pervertite. Intr-o
oarecare masura, ar putea fi invocat determinismul social drept cauza a
dezumanizarii protagonistului, caci statutul sau social, de taran sarac il impinge sa
gaseasca o motivatie pentru casatoria sa: Florica era saraca[...]. Ana avea locuri si
case multe. Dorinta lui de a avea pamant este o reactie fireasca, pe care o are
orice taran roman din orice timp si colt al tarii. Inteligent si capabil de studii, dupa
cum sustine invatatorul Herderea, Ion nu este ictima instinctelor, nefiind macinat de
niciun factor ereditar, ci al marii lui ambitii. Ca si lipsei de moralitate.
Nu hotararea lui de a se casatori cu Ana ne intriga, ci modul in care acesta
reuseste sa intre in posesia averii, nestatornicia lui chiar si dupa ce si-a atins telul,
Ion este, cu siguranta, si o victima a hybrisului, a imensului sau orgoliu de a-si
schimba conditia cu orice mijloace, cu orice pret. In ciuda actelor sale reprobabile,
Ion pare sa ne trezeasca mai degraba un sentiment de mila decat de dispret
absolut, caci prozatorul l-a construit in asa fel, incat trairile sale interioare sa-i
motiveze comportamentul. Evitam, asadar, sa stabilim un verdict exclusiv,
absolvirea sau condamnarea totala, tocmai fiindca aceasta sfarsiere interioara a
protagonistului sta sub semnul unui destin tragic, iar personajul tragic este, dupa
cum se stie, vinovat si nevinovat deopotriva, dupa cum spunea Gabriel Liiceanu
daca-ti depasesti limitele, esti pedepsit; daca nu ti le depasesti, nu esti om.
Consider ca, cel putin la nivel de intentionalitate artistica, Ion urmeaza un
model traditional al romanului realist de tip obiectiv, iar utilizarea naratorului
omniscient, a tipologiei personajelor, a fragmentelor cu rol monografic sustine prin
excelenta crezul artistic rebrenian exprimat in volumele sale autobiografice. In
concluzie, valoarea sa se datoreaza mai ales deschiderilor inspre formulele prozei
moderniste: stil indirect liber, conflict interior, constructia romaneasca in forma de
spirala, tragismul si deziluzia vietii, noratia naturalista, elementele de natura
psihologica.