UN APARTEU MEDIEVAL:

AU FOST CAVALERII TEMPLIERI O

SOCIETATE SECRETA?
Ordinul Templierilor nu era unul care sa iubeasca
in mod deosebit secretele, in orice caz nu mai mult decat
alte ordine religioase ale epocii sale si in mod sigur
nu mai mult decat celelalte ordine principale, cele
ale Ospitalierilor si Teutonilor
Helen Nicholson, The Knights Templar, A New History
Nici un studiu care cerceteaza mituri si legende despre societati secrete nu
poate ignora Ordinul Templierilor, care se bucura de o popularitate de
necrezut.Tema centrala a nenumarate subiecte de roman, templierii nu ar trebui
sa apara intr-o carte destinata istoriei contemporane decat ca o nota marginala.
Cu toate acestea, exista actualmente-numai in Spania o suta patruzeci de titluri
referitoare la Ordinul Templierilor. In majoritatea cazurilor este vorba de carti mai
apropiate de Fata ascunsa a Templierilor ori Secretul mortal al templierilor, decat
de studii riguroase despre ordin1.Acest ordin medieval al calugarilor razboinici are
legaturi cu musulmanii, cu masonii si chiar cu ereticii, asa ca trebuie sa aruncam
o privire asupra legendelor care circula despre ei.
In 2004, studiourile Disney au lansat filmul National Treasure, care trateaza
despre comoara templierilor, despre legatura lor cu francmasonii si despre felul in
care acestia din urma au creat Statele Unite ale Americii. Walt Disney a facut
parte in tinerete dintr-un ordin masonic, Fii lui Molay. Fara nici o indoiala, era o
intamplare, dar nu si pentru cei care cred intr-adevar, sau mai bine spus stiu, ca
templierii sunt masoni, ori ca masonii sunt templieri.
In orice caz, legenda legaturii intre masoni si templieri este prea raspandita
pentru a fi ignorata. Toti iubitorii istoriei secrete stiu ca templierii sunt stramosii
masoneriei, ca practicau ritualuri de tip magic sau ermetic, erau incredibil de
bogati, se aflau in contact cu secta ismaelitilor(sau cel putin cu musulmanii), cu
catarii si albigenzii, ca practicau ritualuri secrete, magie si erezii. Adorau un idol
numit Baphomet sau un cap taiat, protejau Sfantul Graal. Practicau sodomia si
camataria, iar din acest motiv, precum si din acela al incredibilei si legendarei lor
bogatii au fost persecutati de regele Frantei si de papa de la Roma, angajati, in
functie de versiunea pe care o alegem, in recuperarea Sfantului Graal, in
lichidarea unei forme diferite de a intelege crestinismul ori in confiscarea
tezaurului ordinului. Persecutati de Biserica si de putere, templierii s-au
mimetizat, dupa dizolvarea ordinului lor, printre maestrii constructori, cu care
erau in permanent contact, dat fiind ca templierii, care au detinut cateva din
fortaretele cele mai impresionante din Palestina, erau, fara indoiala, maestrii
zidari-in sensul originar al acelui termen-, iar mai tarziu au reaparut ca iluministi
sau ca francmasoni, razbunandu-se pe dinastia si pe Biserica vinovate de
persecutarea lor. Poate ca mi-a scapat ceva, pentru ca rar se intampla ca intr-o
luna sa nu apara un titlu dedicat studierii si dezvaluirii unor noi secrete care
poate nu au existat niciodata.
De ce templierii? Multa lume crede ca templierii sunt stramosii masonilor pentru
ca unii dintre acestia afirma acest lucru.Aceasta este singura dovada de care unii
din iubitorii conspiratiilor au nevoie. Chiar masonii au afirmat la timpul lor ca
descind din constructorii templului lui Solomon, desi nimeni nu pare sa ia in
serios o astfel de afirmatie. Faptul ca o istorie este perceputa ca o legenda, in ce
1

alta este acceptata ca fiind adevar istoric, in ciuda lipsei de probe, este ceva ce
niciodata nu va inceta sa ma surprinda 2.
Primul lucru pe care se bazeaza cei care spun ca templierii sunt inaintasii
masoneriei este ca exista putine informatii sigure despre ordin, despre existenta
sa si procesul sau de dizolvare, ceea ce este fals: procesul care l-a dus pe rug pe
ultimul sau mare maestru si a hotarat dizolvarea ordinului a fost inregistrat cum
se cuvine. Biserica de la Roma are unul dintre cele mai vechi sisteme
administrative si birocratice din lume. De asemenea, este fals ca arhivele
ordinului s-ar fi pierdut dupa dizolvarea sa. Dimpotriva, acele arhive au trecut de
la Ierusalim la Acra, iar de la Acra in Cipru, unde, dupa dizolvarea ordinului de
catre Clement al V-lea, in 1312, au trecut sub administrarea ordinului militar al
Cavalerilor Ospitalieri. Chiar daca arhiva a fost dispersata dupa caderea Ciprului
in mainile turcilor, exista o abundenta documentatie originala despre istoria
ordinului.
Istoria Templului este usor de urmarit si inca mai usor de rezumat. Se spune ca
din nobilimea la putere din tinutul Champagne din Franta s-a ales un grup de
noua cavaleri-ceea ce e indoielnic si foarte putin probabil, care s-au adunat la
Ierusalim in jurul anului 1118 si au intemeiat ordinul, azi faimos, al Cavalerilor
Templieri. Scrierile nu contin dovezi care sa ateste toate aceste elemente-si,
oricum, se tot repeta, astfel ca ele devin adevarate. Dupa toate probabilitatile,
gruparea s-a format in Franta cu ani in urma, desi eu am noi dovezi potrivit carora
ea fusese intemeiata cu mult timp in urma decat imi inchipuisem eu vreodata.
Legenda spune ca acesti cavaleri-fii mai mici ai unor familii cu multa credinta dar
putine mijloace materiale, care nu aveau unde sa se intoarca dupa triumful
Cruciadei, au hotarat sa formeze un ordin militar si au jurat sa-si duca viata si sasi infaptuiasca opera urmand un cod strict de reguli si ca pur si simplu au fost
predestinati sa protejeze pelerinii care mergeau sa viziteze Tara Sfanta. Cavalerii
s-au dus cu aceasta doleanta la regele Balwin al Ierusalimului, insa monarhul i-a
refuzat. Dupa ce acesta si-a gasit sfarsitul in imprejurari misterioase si i-a luat
locul Baldwin al II-lea, care aproape imediat le-a acordat acestora privilegiul dorit.
Era vorba despre acelasi Baldwin care avusese de-a face direct cu secta
asasinilor.
Numele adoptat de noul ordin a fost Pauperes Commilitiones Christi Templi
Salomonici, desi ei vor intra in amintirea noastra sub denumirea de cavalerii
templieri. In urmatorii noua ani-revine acelasi numar-, cavalerii au sapat sub
templul lui Solomon(care n-a existat niciodata) in taina, iar Marele Maestru s-a
intors in Europa, aducand cu el mistere, chipurile ascunse de secole intregi.
Regulile pe care templierii si le-au impus erau aceleasi pe care le-a scris Bernard
de Clairvaux pentru Ordinul Cistericienilor, iar de-a lungul scurtei lor existente
templierii s-au aratat buni soldati, administratori si comercianti, ajungand sa fie
primii armatori si bancheri crestini din Europa.
In ciuda saraciei personale a membrilor sai, ordinul a fost bogat, mai ales dupa
ce templierii au primit o dispensa de la papa, care le ingaduia sa ceara dobanda
cu imprumut, de aici scurtul lor drum spre inavutire.Curand a sosit in Europa
epoca construirii marilor catedrale, odata cu secretele stiintei arhitecturii,
recent descoperite de cruciati. E foarte posibil ca aceasta noua cunoastere sa isi
aiba originea in unele dintre descoperirile templierilor, mai ales daca ne gandim
ca inaltarea edificiilor a fost o misiune lasata pe seama Sfantului Bernard. El este
autorul regulamentului ordinului cavalerilor templieri si avea legaturi de sange cu
mai multi membri ai grupului. Este mentionat, de asemenea, in propaganda pe
care o fac atat ciclul arthurian cat si literatura Graalului.
2

Averea si puterea templierilor au sporit.De-a lungul existentei sale ordinul a

primit mari donatii in bani, pamanturi si fortarete, fiind pe punctul de a deveni
stapan pe regatul Aragonului, care le-a fost lasat mostenire prin testament de
Alfonso I cel Luptator. Datorita sistemelor de arendare a pamantului si de
imprumuturi banesti, templierii au devenit unul dintre cele mai puternice si
temute grupari din Europa.Puterea lor intrenationala era de neegalat. George F.
Tull sustine in Traces of the Templars(Urmele templierilor) ca erau priceputi la
negotul cu relicve, bucurandu-se de respectul nobilimii si avand numeroase
proprietati plasate strategic in Tara Sfanta.
In Anglia, langa Loughton-on-Sea se afla mai multe situri templiere. Templul de
aici, continua Tull, era bogat in carti de cult si argintarie, in obiecte de argint
aurit, fildes si cristal, vesminte de ceremonial si antimisuri. Printre vestigiile de
acolo se numaru doua cruci ce contineau fragmente din Sfanta Cruce si o
ramasita din Sfantul Sange, orice va fi fiind acesta din urma- dar nu era o
inrudire de sange. Autorul ne mai spune cum au intrat unele din vestigii in Anglia:
Uneori vapoarele se intorceau cu incarcatura deosebita, asa cum s-a intamplat in
anul 1247, cand Br. Wiliam de Sonnac, Maestru al Templului Ierusalimului, a trimis
un distins cavaler templier sa aduca in Anglia si sa se prezinte in fata regelui
Henric al III-lea cu o farama din Sangele Domnului, varsat pe Cruce pentru
mantuirea omenirii, iar acum inchisa intr-un frumos vas de cristal. Pecetea
patriarhului Ierusalimului a certificat autenticitatea relicvei, impreuna cu episcopi,
abati si nobili din Tara Sfanta.

In Surrey cavalerii detineau o proprietate numita Templul Elfold, constand in o

suta nouazeci si doi de acri de pamant arabil.Exista o referire la un potir si o cupa
care s-ar fi aflat acolo, mentiune ce dateaza din 1308. E evident ca averea
ordinului cuprindea asa ceva datorita instrumentelor cu care isi facuse reclama in
epoca medievala, in care facusera negot cu relicve, ceea ce vadeste iscusinta lor
in ale negustoriei. Au avut un rol important si in raspandirea cultului Sfantului
Gheorghe, mai ales daca ne gandim ca au stiut de existenta altarului din Lydda.
Insa in zorii veacului al XIV-lea, momentul lor de maxima glorie trecuse. Tara
Sfanta fusese pierduta, ordinul era nefolositor, iar admiratia pe trezise in primii
ani a fost inlocuita de invidie.
In acest context a avut loc infruntarea intre Filip al IV-lea al Frantei si papa
Bonifaciu al VIII-lea. Filip al IV-lea era in permanenta criza de fonduri-defect al
multor monarhi europeni- si a incercat sa perceapa impozitele clerului. Bonifaciu
al VIII-lea a reactionat in 1302 cu bula papala Unam Sanctam, in care afirma
prioritatea papala asupra puterii laice si a interzis plata acestor impozite. Filip al
IV-lea si consilierul sau Guillaume de Nogaret au adus atunci un lung sir de
acuzatii contra papei, cum ca ar fi fost eretic, ca ar fi practicat simionia-vanzarea
de demnitati si functii ecleziastice-, ca fi fost ales in mod necinstit, ca ar primi
sfaturi de la diavol, ca ar practica sodomia si ca ar crede ca francezii sunt lipsiti
de suflet.
Desi nu toate aceste acuzatii erau adevarate, unele dintre ele chiar erau, fiind
suficiente pentru a le da credibilitate si celorlalte. La moartea lui Bonifaciu al VIIIlea, Filip a reusit sa faca sa fie ales ca succesor un partizan al sau cu numele de
Clement al V-lea, care, de altfel, isi va muta sediul in Franta. Avand papalitatea
sub controlul sau, Filip s-a hotarat sa puna mana pe tezaurul Ordinului Templului
si a declansat un proces prin care a reusit sa faca sa fie condamnati si executati
mai multi dintre liderii mai importanti ai acestui ordin, printre care si marele
maestru, Jacques de Molay, si sa puna stapanire pe proprietatile si castelele lui
din Franta. Regele Angliei a facut acelasi lucru in tara sa, dar cavalerii din multe
alte regate nu au avut de suferit si s-au putut reorganiza sub alte nume.

Acuzatiile impotriva ordinului au fost facute de Esquin de Floryan, staret al

manastirii Montafucon, urmandu-le pe cele facute la vremea lor contra lui
Bonifaciu al VIII-lea, incluzand adoratia diavolului.Dat fiind ca acuzatiile care li se
aduceau nu erau precedate de o reputatie proasta si erau tipicele acuzatii lansate
in acea epoca impotriva oricarui fel de inamici politici, cum a fost posibil ca
lumea sa le creada?Raspunsul e ca nimeni nu le-a crezut in afara granitelor
Frantei. In cea mai mare parte a tarilor europene ordinul nu a fost acuzat, iar in
Cipru, unde a avut loc un alt proces, fara presiunea regelui francez sau folosirea
torturii, ordinul a fost absolvit de toate invinuirile, intr-un proces normal. Este
inexact sa se spuna ca ordinul ar fi fost condamnat de Biserica. In 1312, papa
Clement al V-lea a declarat nevinovatia Ordinului Templului, dar, cu toate
acestea, l-a dizolvat, pentru ca faima i-a fost compromisa in asemenea masura
incat era imposibil sa continue sa-si indeplineasca functiile initiale.
Istoria ordinului se sfarseste odata cu condamnarea si moartea lui Jacques de
Molay, care face loc aparitiei unei legende din care nu lipsesc mituri fara
fundament, incepand cu cel al razbunarii templierilor. Rapida succesiune la tron
a ultimilor regi capetieni-intre 1314 si 1328 au domnit si au murit pe tron cei trei
fii ai lui Filip al IV-lea-a contribuit la crearea postuma a legendei blestemului
templierilor.Trebuie spus ca a muri de tanar si de moarte violenta, ucis de o ruda,
era o situatie relativ obisnuita in familiile regale medievale.
La judecata cavalerii n-au fost acuzati numai de inchinarea la capatana sacra, ci
si de adorare a sarpelui. Andrew Sinclair subliniaza in The Secret
Scroll(Pergamentul secret) ca o alta emblema a ordinului era toiagul infrunzit al
lui Moise, toiag care s-a prefacut in sarpe si care reprezenta el insusi cultul
religios dedicat sarpelui si virtutilor lui tamaduitoare.
Rosslyn Missal, scriere a calugarilor irlandezi din secolul al XII-lea, cuprinde cruci
templiere impodobite cu dragoni mari si discuri solare. Pe Pergamentul Secret e
infatisat simbolul celor douasprezece triburi ale lui Israel-platosa lui Aaron(al
carui toiag, chipurile, s-ar afla in Chivot) prin intermediul a douasprezece patrate,
in varful carora e reprezentat un sarpe. Acesta conduce triburile: (...)Ca simbol,
sarpele a dobandit un rol important in toate religiile si initierile stravechi. La
egipteni era simbolul Intelepciunii Divine.(Andrew Sinclair, Pergamentul Secret,
care, potrivit savantilor, ar data din secolul al XV-lea sau chiar al XVIII-lea). Multi
sunt de parere ca doar putini templieri, ducand cu ei cateva dintre tainele lor au
reusit sa fuga in Scotia cu cativa ani inainte sa se iveasca zorii noii epoci a
francmasoneriei, care, se crede, ar proveni direct din templieri.
In anul 1314, regele Eduard al Angliei a invadat Scotia, sperand ca va pune capat
luptelor de la granita. Dand piept cu oastea scotiana la Bannockburn, a fost
surprins de forta ostasilor bine pregatiti care-i aparau pe scotieni. Soarta bataliei
s-a intors, iar Scotia si-a castigat independenta, dar numai pentru trei ani. Potrivit
istoriei oficiale, soldatii darzi care i-au invins pe englezi nu erau decat tarani si
servitori. Insa multi cred ca erau, de fapt, famiosii cavaleri templieri, care
prinsesera radacini in Scotia, ascuzandu-se de tirania catolicilor. E ciuda ca,
imediat ce s-a incheiat lupta de la Bannockburn, Robert de Bruce, noul monarh al
Scotiei, a rasplatit familia Sinclair, daruindu-i pamanturi langa Edinburgh si
Pentland, tinut in care se afla azi sute de morminte, situri, simboluri si insemne
templiere, cum ar fi (templul) Balantrodoch.
In ceea ce priveste popularitatea ordinului, este relevanta rascoala taraneasca
din anul 1381, condusa de Wyliam Tyler, cand gloata s-a ridicat impotriva
birurilor asupritoare. Bizar e ca nu le-au facut nici un rau vechilor cladiri ale
templierilor, ci si-au indreptat furia impotriva Bisericii Catolice. De exemplu, au
azvarlit unele obiecte din Biserica templierilor de la Londra si le-au dat foc in
strada, preferand sa nu distruga cladirea. Poate ca a fost doar o revolta spontana

sau poate ca fost starnita de faptele savarsite de o societate ascunsa, devenita

acum secreta, cea a templierilor- ascunsa din cauza urii de data recenta a
catolicilor. Daca e adevarat ca templierii au instigat la revolta, atunci, desi n-au
avut sorti de izbanda, aveau sa mai faca o incercare un veac mai tarziu si sa
inceapa Reforma. Se intampla in vremea- secolul al XV-lea, din care dateaza
primele marturii ale intalnirilor dintre masonii scotieni si cei de York.
Nu exista comentarii in literatura epocii, mai libera in critica personala facuta
clerului decat ne-ar permite-o sa credem rigiditatea doctrinal a acelor timpuri,
care sa sustina faima de pacatosi a templierilor.Asadar, nu exista povesti despre
templieri afemeiati, cum exista in schimb despre franciscani, si nici vre-o poveste
despre ei echivalenta cu acele fabilaux anticlericale, ca Fabula cuviosului Denis
Cordelierul sau Tarcovnicul si femeia cavalerului, ale scriitorului medieval
Rutebeuf, care a scris adesea impotriva ordinelor calugarilor cersetori, desi era
sarac; nici acuzatii de viol aduse templierilor, cum au fost in abundenta impotriva
cavalerilor teutoni in Tarile Baltice; singurele referinte la homosexualitate care
apar in literatura despre ordin se gasesc in propriile dispozitii, in care aceasta era
considerata un motiv de expluzare. Desi e adevarat ca regulamentele si interdictii
arata foarte adesea tentatiile ori activitatile grupului reglementat, nu exista
dovezi scrise care sa confirme cazuri de homosexualitate intre templieri, intr-o
epoca in care acestea abundau in alte ordine manastiresti. Chiar si supusi torturii,
foarte putini templieri au marturisit astfel de activitati si trebuie spus ca fost
vorba de marturisi indoielnice.
Nici toleranta aratata de templieri musulmanilor nu este clara si se stie ca,
macar intr-o ocazie, Saladin, considerat de istorie ca un exemplu de invingator
marinimos, i-a cumparat pe prizonierii templieri si ospitalieri capturati intr-o
batalie pentru a da ordin sa fie decapitati, gest care rareori arata complicitate.
In ciuda tuturor afirmatilor oferite de autori de carti New Age cat si de mistici ori
ezoterici moderni, de asemenea nu exista nici o dovada documentara despre
relatiile dintre templieri, catari, albigenzi ori alte erezii ale vremii. Daca ar fi
existat, s-ar fi vorbit despre ele la proces.
In privinta legaturii loc cu magia si cu Sfantul Graal, trebuie sa avem in vedere
cultura epocii. Pana in secolul al XI-lea, Biserica nu a luat in serios magia si nici
nu a reprimat-o in mod sistematic, pentru ca o vedea ca pe niste practici
dispersate, iar intensitatea reprimarii depindea mai ales de firea fiecarui episcop.
Aparitia unor texte arabe si grecesti in Occident, dupa ce Aflonso al IV-lea de
Castilia a pus stapanire pe Toledo si pe biblioteca din acest oras in anul 1085, a
schimat atitudinea institutionala a Bisericii. Mare parte din textele despre magie
care au ajuns atunci in Occident, invaluite in prestigiul culturii grecesti, se
refereau la studiul plantelor si stelelor, la pietre, plante si animale, ori la
astrologie. Practicarea astrologiei s-a raspandit in toata Europa, dar mai ales in
randul clerului de parohie, a claselor culte si al curtenilor. Practicile considerate
magice si urmarite ca atare in Evul Mediu era cele culte, bazate pe cunoasterea
limbilor latina si greaca, in timp ce acelea legate de formele medicinii populare
erau tolerate in mod firesc. La fel ca majoritatea membilor altor ordine militare,
cavalerii templieri erau de obicei analfabeti; multi dintre ei, cei care ocupau
pozitii subalterne, nu proveneau din nobilime, dar chiar si cei care conduceau
ordinul si erau nobili proveneau din nivelurile cele mai de jos ale aristocratiei de
provincie.Nu erau multi cavaleri templieri care stiau sa citeasca, iar majoritatea
dintre acestia nu stiau mai multa latina decat cea folosita in slujbele bisericesti.
In privinta Sfantului Graal, desi caracterul sau a fost transformat si deformat de
ezoteristi si mistici adepti ai doctrinelor New Age, nu trebuie uitat ca, desi a fost o
creatie a culturii crestine- ca de altfel si restul culturii medievale- si a inspirat
atata devotiune, nu a aparut in scrierile sale canonice, nici nu si-a vazut existenta
sprijinita sau aprobata de vreun text doctrinal sau teologic venit de la Biserica. La

origine, Sfantul Graal este o reprezentare crestina- desi doar a crestinismului

occidental- creata in afara autoritatii ecleziastice, intr-un moment in acesta avea
putine limite si nici un competitor in Occident. Este opera unuia dintre primii
romancieri europeni, Chretien de Troyes, modificata si completata de
continuatorii sai imediati, ca si rezultatul intalnirii a doua culturi, cea germanica si
cea celtica, produsa in Tara Galilor, Scotia si Irlanda, dupa cucerirea Angliei de
catre normanzi. Intr-un cuvant, un produs cultural care, in momentul crearii sale a
fost acceptat asa cum era: un roman. Templierii nu citeau romane, desi multi
dintre cei care pretind ca ii studiaza par sa nu faca altceva decat a le scrie.
Legatura dintre maestri pietrari si constructorii templieri, care ar putea fi cea mai
logica dintre toate imputatiile,isi are radacinile in mitul care face din templieri
constructorii propriilor lor edificii, iar din acestea, adevarate texte scrise cu cheie,
cand in realitate cea mai mare parte a capelelor si fortaretelor lor erau construite
in stiluri locale si fusesera mostenite de la proprietarii anteriori. Daca era o cheie
ascunsa in interiorul acestor edificii- si nu ar fi ciudat ca fie asa daca ne gandim
la traditia epocii-, ea era anterioara templierilor sau straina de ei.De altfel, chiar
cand aceste edificii erau construite din temelie, absenta unui stil propriu indica
faptul ca templierii nu aveau cu ei arhitecti sau constructori proprii, ci ii angajau
chiar acolo unde doreau sa construiasca. Planurile castelelor si fortaretelor
europene ale templierilor, putinele pe care le-au construit, nu indica nici un fel de
ciudata geometrie sacra, si, la fel ca restul celor construite in acea epoca in care
zidurile si turnurile nu erau decorative, ci elemente de aparare, urmeaza nevoile
pe care le impuneau peisajul si apararea.
Sa trecem la o analiza atipica a istoriei si a simbolisticii templierilor.
Exista legaturi bizare intre iconografia sumeriana si simbolistica templiera, iar
ele trebuie cercetate. Cea mai evidenta reprezentare din imaginistica templierilor
infatiseaza doi cavaleri saraci calare pe un singur cal, ceea ce arata o foarte mare
asemanare cu ideea si viziunea din Sumerul antic, prezentand doi calareti
calarind un singur cal. Era pur si simplu un mecanism tactic, intrebuintat la vreme
de razboi, dar s-ar putea sa existe motive pentru care sa credem ca el isi are
originea in ipoteza despre echilibru si gemeni. Crucea templierilor este
vizibila, de asemenea, in numeroase reprezentari din Sumer, de obicei insotita de
o semiluna intoarsa. Crinul este, si el, o imagine frecventa, ca si cea a albinelor,
emblema existenta si in dinastia merovingiana. Iar pentagrama se regaseste in
imaginistica ambelor culturi, ea simbolizand esenta merovingienilor in ipostaza
de Stralucitori.
Un alt simbol, avand dinverse forme, din Sumer in Franta, este Abrasax-ul
personaj cu serpi in loc de picioare- intruchipand zei ca Oamenne, emblema care,
deloc suprinzator, avea sa devina un simbol al Marelui Maestru din Ordinul
Templierilor. Ce semnficiatie sa fi avut? Oare capetenia ordinului sa se fi
considerat capetenia serpilor? Si ce nume mai purta acel sarpe? Pendragon!
Asadar, in esenta, Maestrul templierilor nu a folosit doar mijloace literare pentru
a face din templieri cavaleri ce apara Graalul, ci a facut si din el insusi un rege
Arthur si viceversa.
Alaturi de simbolul sarpelui, folosit si el, de templieri si intruchipand eternitatea
si nemurirea, exista un secret al sarpelui pe care il cunoasteau aparatorii crestini
cu cel mai inalt rang.
Crucea din Lorena nu era numai simbol al otravii, ci si bllazonul lui Rene dAnjou,
dupa cum sustine Boyd Rice in articolul The Cross of Lorraine: Emblem of the
Royal Secret(Crucea din Lorena- emblema a tainei regale). In opinia lui Charles
Peguy, reprezenta atat bratele si sangele lui Hristos, cat si pe cele ale Satanei.
Despre crucea din Lorena se mai spune ca ar contine simbolul phi sau Proportia
de Aur din geometria sacra, element de importanta majora pentru masoni. Rene
dAnjou era extrem de interesat de ocultism si a condus el insusi o cercetare care

sa scoata la lumina valoarea unor texte ermetice vechi.El a preluat crucea din
Lorena, dupa care ea a ajuns la Marie de Guise(sotia lui James Stuart al V-lea,
casatorie din care s-a nascut Maria, regina Scotiei) gratie simbolisticii oculte pe
care o cuprindea. Crucea era un simbol al otravii si avea sa fie folosita de chimisti
pe flacoanele cu substante otravitoare. Ideea e ascunsa in dualitate. De ce-ar
folosi monarhii si templierii un semn pentru otrava, daca n-ar fi existat un
antidot!
Mai tarziu, la inceputul secolului trecut, Aleister Crowley, magician al masoneriei
si alchimist autoproclamat, ii va atribui aceluiasi simbol sensul de Pecete a lui
Baphomet- insusi simbolul veneratiei in imaginistica templierilor. Despre crucea
din Lorena se crede ca ar fi si un semn al tainei, o emblema a Rasei Angelice,
care ar fi coborat pe pamant si ar fi daruit Descendentei Regale intelepciunea si
tainele nemuririi. Potrivit lui Boyd Rice, e vorba despre o pecete a acelui Secret
Regal, doctrina despre Cei Uitati. De aceea a fost ciudat ca in anii 40 Charles de
Gaulle a facut din ea simbolul oficial al Rezistentei.Bineinteles ca acum stim ca
aceste fiinte angelice erau Elohim/Stralucitorii sau Pazitorii si ca, de asemenea,
curentul subteran al cunoasterii izvorate din ei, pana in epoca medievala si,
probabil, si dupa aceea, isi are originea in Sumer.
Baphomet
Trecerea in revista a legendei templierilor nu ar fi completa daca nu s-ar pomeni
de Baphomet, un termen care ajunge pana in zilele noastre si care nu apare in
traditia Illuminati originara, dar apare in schimb in mitologica cu care se
inconjoara azi unii dintre presupusii sai continuatori. Ce este Baphomet?
Se spune ca acest obiect misterios venerat de despre care s-a scris mult in
ultimii treizeci de ani ar fi un craniu.
Este posibil ca termenul sa-si aiba originea in deserturile din Yemen. Localnicii de
acolo se numesc Al-Mahara si au conceput mai multe mijloace de combatere a
veninului de sarpe. Exista o categorie speciala de preoti, carora li se spune
Raabaot si se prespune ca ei cunosteau secretul, care se transmitea din tata in
fiu. Legendele lor spun ca sunt imuni la muscatura de sarpe.
Daca un sarpe nusca pe cineva, e chemat un Raaboot care, impreuna cu alti
cativa, sta langa ranit si intoneaza Bahamoot, Bahamoot fara variatii de ton.
Astfel ranitul vomita otrava sau o elimina din corp pe cealalta cale. Apoi Raaboot
pleaca. Dupa cum am mai mentionat, se spune ca sarpele poarta pe cap o
podoaba ce sugereaza iluminarea.
Oare e cu putinta ca Bahamoot, descantec pentru vindecarea muscaturii de
sarpe, sa fi strabatut mai multe culturi si astfel sa fi descoperit ca e un cuvant
care numeste sarpele cap, acelasi pe care il venerau templierii?
In lipsa altor elemente, etimologia celor doua obiecte strans legate este atat de
asemanatoare, incat arata ca limbajul cultului sarpelui se raspandise
pretutindeni.
Vineri, 13 octombrie 1307, a fost o zi cumplita pentru cavalerii templieri, caci
oamenii regelui Filip al IV-lea s-au naspustit asupra tuturor asezarilor ordinului din
Franta, confiscand proprietatile si arestandu-i pe toti membrii lui. De ce?Pur si
simplu pentru ca regele le datora sume uriase de bani, pe care nu avea cum sa le
plateasca. Mai mult, nadajduia in taina ca va pune mana pe celebra comoara a
templierilor.
Cu ajutorul marionetei sale, papa Clement al V-lea, monarhul francez a folosit
tortura pentru a smulge secretele cavalerilor. In cele din urma, pentru a-si
justifica faptele, cavalerii au fost acuzati de erezie, practici homosexuale,
necromantie si rituri bizare, cum ar fi profanarea crucii- special pentru a arata
lipsa lor de credinta in aceasta imagine crestina.

Cea mai neobisnuita si uimitoare dovada pe care au gasit-o a fost venerarea

unui idol pe nume Baphomet. In general, se credea ca bizarul obiect- desi
adesea numit pisica sau capra- era un cap retezat. In The Magic of
Obelisks(Magia obeliscurilor), Peter Tompkins face urmatoare afirmatie:
Oamenii au fost indiganti[...] de simbolul templier al riturilor gnostice, intemeiate
pe adorarea falusului si a fortei vointei calauzite. Figura androgina cu barba de
capra si copite despicate e asociata cu zeul cu coarne din vechime, tapul lui
Mendes.

In lista de acuzatii aduse de Inchizitie in 1308 citim:

Au idoli, mai ales capete, in fiecare provincie.
Se inchina la acesti idoli sau la acest idol, mai ales la marile ceremonii si adunari.
Se inchina la idoli,
Se inchina la idoli ca la Dumnezeu
Se inchina la idoli ca la Mantuitorul.
Spun ca acest cap ii poate mantui.
Si le poate aduce bogatii.
Si ca poate face copacii sa infloreasca.
Si ca poate face pamantul sa rodeasca.
Inconjoara si ating capul fiecarui idol cu nuieluse, cu care se incing langa camasa
sau chiar pe piele.

In ciuda a tot ce s-a scris despre acest subiect,Baphomet pare sa fie doar o racla
venerata in Templul din Paris.Spre deosebire de legenda, istoria abia pomeneste
de existenta lui. Din 231 de cavaleri interogati la Paris de delegatii papei, doar
doisprezece au admis ca stiau ceva despre el. Nu poate fi decat ciudat sa constati
ca acest cult pentru Baphomet nu apare nici pe lista de acuzatii formulate la 14
septembrie 1307, nici in cele 127 de articole ale acuzarii din 12 august 1308 si
nici in vreuna din bulele papale ale lui Clement al V-lea.Acuzarea vorbeste de
idolatrie, adorarea pisicilor-pisica domestica provenita din Orient, desi era rara in
Europa, era o prezenta obisnuita in castele templierilor-si de un cap cu doua sau
trei fete,a carui descriere a diferit de-a lungul procesului de la declaratie la
declaratie si de la tortura la tortura.
In acea epoca raclele de argint erau des intalnite, motiv pentru care nu este
deloc ciudat ca un ordin religios avea asa ceva. De fapt, templierii aveau diferite
racle de acest fel si venerau- dar nu adorau-in diferitele capele personale
capetele a doi martiri: Sfanta Eufemia, in Orient, si una din cele unsprezece mii
de fecioare care au insotit-o pe Sfant Ursula la Paris. Erau doua racle
binecunoscute, astfel incat in procesul intentat ordinului in Cipru reprezentantii
acestuia nu au avut nici un fel de problema in a recunoaste ca, asa cum nu
auzisera vorbindu-se de nici un idol in ordin, tot asa stiau ca acesta detinea capul
Sfintei Eufemia. In ceea ce-l priveste, Guillaume dArbley, unul dintre templierii
judecati si condamnati la Paris, a depus marturie ca vazuse adesea in altarul
casei centrale a Templului din Paris un cap de argint si ca sefii sai nu numai il
venerau, ci i-au spus ca avea in interior capul taiat al uneia dintre insotitoarele
Sfintei Ursula, martirizata la Koln. Realitatea dezvaluita de actele judecatoresti
este departe sa aiba vreo asemanare cu cultele secrete din romane.
Despre Baphomet, unii au spus ca era un cap de barbat, altii au afirmat ca era
un cap de femeie. Unii zic ca avea barba, altii ca nu avea. Unii povestesc ca era
din sticla si avea doua fete. Acest amestec de idei arata posibila origine a
reprezentarii capului. Era un cap de barbat sau de femeie, ceea ce sugereaza
natura duala.Inclin sa cred ca, asemenea cultului stravechi ale celtilor, dedicat

capetelor, si acesta s-a format sub influenta presupusului cult stravechi al

capatanii.
Se spune ca, aidoma hindusilor, celtii credeau ca sufletul salasuieste in cap. Isi
decapitau dusmanii, pastrandu-le craniile pe post de talismane. Probabil ca cea
mai cunoscuta capatana din legendele celtilor este cea a lui Bran cel
Binecuvantat, inmormantat undeva in afara Londrei-unii spun ca la Tower Hill-, cu
capul spre Franta. A fost dus acolo pentru a alunga ciuma si boala si pentru ca
pamantul sau prinda rod-aceleasi puteri ii erau atribuite Omului Verde.
Cu barba si fara barba sunt sintagme care indica natura duala, ca si ideea
de a avea doua fete, asemenea zeului Ianus. Aparent, se numea Caput 58(
Caput insemnand cap), ceea ca arata posibilitatea sa fi existat sute de astfel de
obiecte. Si de aceasta data exista legaturi puternice cu Islamul, pe care probabil
templierii n-ar fi trebuie sa le faca, dat fiind universul lor asa-zis crestin.
Se mai zice sa numele Baphomet deriva de la Mahomet, o forma distorsionata
din franceza veche a numelui profetului Mahomed. Altii sustin ca vine din
cuvantul arab abufihamet, care inseamna Tatal Intelegerii.
Insa, dupa toate probabilitatile, Baphomet provine din baphem care inseamna
(s)cufundare, si din mete intelepciune.Baphomet reprezinta o modalitate care
denumeste o traditie sau o credinta gnostica, aceea de a te cufunda in
intelepciune, asociata cu conceptul se Sofia, sau zeita intelepciunii.

Simbolul crucii
Iata ca am ajuns la cruce, a carei istorie si mitologie sunt de o mare profiunzime,
care poate dezvalui mai multe secrete ale francmansonilor si ale templierilor.
Oamenii de azi sunt inebuniti dupa tot ce are legatura cu templierii. Mai populari
ca acum n-au fost nicicand. Oriunde te intorci, dai peste o carte noua, de un
poster, de un tricou sau chiar de o cana pe care apare celebra cruce rosie, pe
fundal alb.Dar ea nu era numai simbolul lor si am constatat ca, in spatele acestei
imagini enigmatice, era un adevar mai important, care, credeti sau nu, nu avea
nici o legatura cu Dan Brown.
Mi-am inceput cautarea de la un simbol cunoscut multora: ankh. Astazi milioane
de oameni poarta la gat lanturi ce contina acest simbol cu semnificatie
importanta, simbol prezent in structura de adancime a societatilor secrete din
toata lumea, inclusiv in cea a francmasonilor, a rozacrucienilor si a multor altora.
Chiar si crestinii se impodobesc cu aceasta imagine, crezand ca e o cruce
obisnuita. Dar semnificatia simbolisticii din micul obiect, aparent nederajant, este
foart profunda.
Simbol misterios din Egipt, el reprezinta viata vesnica, fiind adesea prezent in
alcatuirea numelor purtate de faraoni, precum cel al faimosului Tut-ankh-amon.
Deseori e infatisat tinut de un zeu sau de un faraon, caruia ii da viata, sau ca
obiect pe care faraonul i-l daruieste poporului sau, astfel oferindu-i viata- obiectul
ii deosebea pe nemuritori de muritori, caci oricine purta un ankh fie dobandise fie
spera sa dobandeasca nemurirea. Ankh reprezenta un semn purtat de marii
magicieni, cei care puteau schimba realitatea. Prin intermediul respectivului
obiect simbolizand accesul la Lumea Cealalta aveau puterea lumii Celeilalte.
Asadar, care sunt elementele care-i confera o putere deosebita acestui ankh?
Teoretic, el este cunoscut in ipostaza de Crux Ansata. E o cruce simpla, in forma
de T avand in partea de sus un oval, caruia i se spune Ru si care e considerat
adesea portalul sau poarta spre o alta dimensiune, cum ar fi cea care duce in
ceruri-in esenta, Lumea Cealalta. Ankh, devine asadar, simbol al trecerii dintr-un
plan in altul. I-a supravietuit Egiptului, crestinii folosindu-l la scara larga ca pe
prima lor cruce, numai ca acest simbol contine un indiciu despre secretul
sarpelui.

Unul dintre personajele legate indestructibil de ankh si, mai ales de crucea Tau
este Thot sau Taautus, personaj identic cu Hermes al alchimistilor si al grecilor
sau cu biblicul Enoh. Si Hermes, si Enoh au fost purtati in alte lumi prin
intermediul unor stari asemantoare cu starile de constienta alternative din epoca
moderna si societatile secrete ii mentioneaza deseori pe amandoi. In viziunea lui
Eusebius, Thot constituie originea cultului sarpelui in Fenicia, idee care se va
dovedi valabila.Sanchioniathon il numea zeu, spunand ca lui i se datoreaza prima
imagine a lui Coelus3 si hieroglifele. Acest element il asociaza cu Hermes, pe care
l-am mentionat anterior. Thot este, de asemenea, cel care a consacrat specia
dragonilor si pe cea a serpilor, care se inrudesc, superstitie pe care au preluat-o
fenicienii si egiptenii.
E posibil ca Thot sa fie o amintire a primului grup in care isi are originea cultul
sarpelui, de dupa Potop sau dupa incheierea ultimei ere glaciare, eveniment
petrecut acum aproximativ 12 000 de ani. Dupa ce a murit-nimeni nu stie cand,
in caz ca a existat vreodata-, Thot a fost deificat si a primit titlul de zeu al
sanatatii sau al vindecarii. A fost prototipul lui Esculap, tamaduitorul asociat
cu sarpele, fiind identificat cu Mercur, care purta caduceul cu serpi impletiti; toti
vindecatorii, inteleptii, invatatorii si izbavitorii sunt asociati cu sarpele, datorita
puterilor pe care le au. Thot era simbolizat printr-un sarpe ca zeu vindecator- de
regula, este reprezentat cu cap de ibis si maimuta.
Litera sau simbolul Tau este prima litera din Taautus, Tammuz si Thot si se
crede ca ar fi semnul lui Cain, caruia i se spunea fiul serpilor. Ideea e legata,
in numeroase aspecte ale ei, si de stravechea svastica, care astazi e
binecunoscuta din pricina imaginisticii naziste. Vom descoperi in curand ca
nazistii insisi au pornit la drum ca societate secreta.

Svastica
In ipostaza de simbol stravechi, svastica este pur si simplu o spirala stilizata,
dupa cum putem observa in numeroase reprezentari din lumea svasticilor din
spirale si serpi. Apare, de asemenea, in structura spiralata a labirinturilor.
Cuvantul labirint isi are originea in civilizatia minoica din Creta, care se inchina
Zeitei Sarpe si in care svastica se folosea ca simbol al labirintului, fiind asociata
din punct etimologic cu toporul cu doua capete, care nu este altceva decat
crucea Tau. Svastici asemanatoare, cu structura labirintica, s-au descoperit in
cetatea antica Harappa si dateaza din jurul anului 2000 a.Chr. De vreme ce
labirintul e considerat pantecele Zeitei mame si simbol al sarpelui, nu e de mirare
ca cele doua simboluri au fuzionat. Insa tot ca labirinturi erau perecpute si
locurile de initiere in cultul stravechi al sarpelui. In Egiptul antic, labirintul era
sinonim cu Amenti- drumul in forma de sarpe pe care plecau mortii, in calatoria
de la moarte la inviere. Isis, regina sarpe a cerurilor, calauzea sufletele prin
cotiturile din Amenti. Calea spre centru duce la comoara.
Sarpele care o impodobea pe Atena in Grecia antica e infatisat purtand o fustasvastica. Acelasi lucru e vizibil in cazul lui Astrate, Asera si Artemis. Ceramica de
Samarra, din Mesopotamia, datand din perioada 5000-4000 a.Chr, infatiseaza o
femeie si o svastica pe care pletele femeii se amesteca cu serpii ca niste meduze.
Svastica e reprezentata si ca doi serpi impletiti.

3 Zeul cerurilor in mitologia romana, caruia ii corespunde Uranus din mitologia greaca.

Ciocanul lui Thor4, Mjollnir, din mitologia nordica, are o stransa legatura cu
svastica, reprezentand un motiv dominant in arta scandinava din Epoca Bronzului
pana in Epoca Fierului. Este prezent, de asemenea, pe sabii si urne anglo-saxone
in care se strangeau ramasitele raposatilor incinerati, precum si pe numeroase
obiecte ale vikingilor. Era considerat un obiect care tine departe hotii,
reminescenta a ideii ca serpii sunt pazitorii comorii. Ciocanul lui Thor era
echivalat si cu o cruce Tau, ceea ce are legatura, fara indoiala, cu secretele
sarpelui. Thor il folosea ca sa reteze capul boului sacru, pe care-l folosea ca
momeala pentru a prinde Sarpele Midgard, care inconjura universul, in cadrul
simbolului Ouroboros, sarpele care-si inghite coada. Thor ii oferea sarpelui acest
craniu, ca ofranda, in incercarea de a dobandi nemurirea din nectar, bautura
zeilor. Recurgea la sarpe pentru a prinde sarpele. Thor urmarea sa puna capat
goanei neincetate dupa Sarpele Midgard si astfel sa invinga timpul insusi.
Telul lui Thor era sa faca rost de caldare suficient de mare cat sa incapa in ea
nectarul pentru nemuritori si trebuia sa-si arate iscusinta si sa prinda sarpele.
Avea puterea asupra acestuia, ca ucigasul cu svastica si crucea Tau. Exista dovezi
care atesta ca asemenea legende despre scandinavi si hindusi seamana
indeaproape cu lupta dintre Indra si Vritra, ceea ce arata o orgine comuna.
Vritra este marele sarpele, izvorul a doua rauri-pozitivul si negativul, masculinul
si femininul, la fel cum Sarpele Midgard salasuieste sub mare-cea din minte. Indra
spinteca pantecele sarpelui pentru a elibera apele si pentru ca fertilitatea sa se
intoarca astfel pe pamant.Ambii zei-Indra si Thor-, sunt asociati cu vremea,
amandoi sunt zei razboinci care au fulgerul ca arma si amandoi ucid dragonul.
Svastica sarpelui este un motiv prezent atat in cultura scandinava, cat si in cea
hindusa. Mai tarziu, crestinii vor fura ambele mituri pagane, in care-i vor inlocui
cu Sfantul Mihail si Sfantul Gheorghe, ambii aparand cu o cruce infatisand sarpele
rosu pentru a inlocui svastica.
Crucea se regaseste si in legendele despre Thoth si Taautus,care, se spune, ar fi
intruchipat cele patru elemente intr-o cruce simpla, avandu-si originea in cel mai
vechi alfabet fenician, anume in figura sarpelui care se incolaceste. Intr-adevar,
Filon adauga ca literele feniciene sunt formate cu ajutorul serpilor(....) pe care iau impodobit ca pe niste zei supremi, stapani ai universului. Daca Thot, Hermes
si chiar Enoh sunt inventatorii artei scrisului, atunci, ne e de mirare ca sunt strans
asociati cu sarpele.
Iata cum mediat Victoria de Bunsen in veacul al XIX-lea: formele si miscarile
serpilor au fost intrebuintate la inventarea celor mai vechi litere, reprezentand
zei. Simbolul celor patru elemente a suferit o misca schimbare si a devenit Taut
la egipteni, identic cu Taut-ul grec, originea crucii Tau, adica un T simplu.
Din crucea Tau sau crucea in forma de T provine si numele taurului din semnul
astrologic al Taurului- a se observa ca cele doua elemente, Tau si Ru, care
fuzioneaza in acest caz. In semn de veneratie fata de copac si sarpe, druizii(sau
adder dupa sarpe) scrijeleau crucea Tau pe coaja de copac.
In Evul Mediu crucea Tau era folosit la amulete care sa-i apere de boala pe cei
care le poarta.
Pentru francmasonii din epoca moderna, crucea Tau are multe semnificatii. Dupa
unii, ea ar intruchipa Templul Hierosolyma sau Templul Ierusalimului. Altii afirma
ca ar reprezenta comoara ascunsa sau inseamna Clavis ad Thesaurum, cheia de
la comoara, sau Theca ubi res pretiosa, locul in care e ascunsa comoara.
Semnul are o importanta deosebit mai ales in Masoneria de rit Royal Arch, in
care a devenit Podoaba Insotitorilor: un sarpe ca un cerc deasupra unei cruci, in
4 Labirint inseamna topor cu doua capete, asemenea Ciocanului lui Thor, iar numele acestui zeu
este asociat cu numele zeului Thot.

locul semnului Ru, formand un ankh cu termenul ebraic care denumeste sarpele,
care e garavat drept, dar continand si un Tau triplu, simbol al comorii ascunse.
Tau era si emblema Sfantului Anton, care avea sa devina simbolul Cavalerilor
Templieri ai Sf. Anthony de Leith in Scotia. Acesta a trait in secolul al IV-lea si se
zice a dus o viata monastica in Egipt.Legenda spune ca a vandut tot ce avea
dupa ce a azuit cuvantul Domnului si s-a dus in salbaticie sa se faca pustnic. In
calatoriile lui a invatat multe de la diversi intelepti din Egipt si i s-au alaturat
numerosi adepti. A cunoscut si ispita chinuitoare a Diavolului, care i se arata
inruchipat in lucruri taratoare si serpi. Se spune ca odata s-a luat dupa niste
urme de aur si a ajuns la un templu plin de serpi, dupa care a ramas in el,
hranindu-se aproape numai cu paine si apa. A trait, zice-se, o suta cinci ani, iar
lonegvitatea i-ar fi conferit puteri apartoare. Povestea este o metafora a
iluminarii, asociata cu energia coplesitoare a sarpelui.
Ordinul Ospitalierilor Sf. Anton, care avea sa puna mana pe mare parte din
bogatia templierilor, a adus in Franta multe dintre ramasitele pamantesti ale
acestui sfant in secolul al XI-lea. Se spune ca,imediat dupa moarte ascetului, ele
au fost ascunse undeva in Egipt, dupa care au luat drumul Alexandriei. Toate
acestea constituie o prezentare simbolica a adevarului. De fapt, adevarul e ca
tainele din asemenea legende au luat drumul Alexandriei, un creuzet de elemnte
oculte, ezoterice, gnostice si mistice, din care s-au raspandit in Europa prin
intermediul unor miscari cum au fost cele ale templierilor, ale rozacrucienilor si,
mai tarziu, ale francmasonilor-de aici, simbolistica din Podoaba Insotitorilor.
Taut sau Tau simbolizeaza cele patru elemente creatoare ale universului.
Elementul constituie centrul intregii creatii, scanteia din ciclu, centrul tuturor
lucrurilor. Apoi s-a adaugat simbolul sarpelui solar, un cerc simplu sau un oval,
ru.Bucla de deasupra crucii in forma de T a format figura Ankh, simbol al
eternitatii. Sarpele din cerc, care-si devoreaza propria coada, reprezinta Soarele
si nemurirea.
Dupa aceea s-a adaugat simbolul Lunii, transformand semnul in simbol al lui
Hermes sau Mercur si aratand sarpele/Caduceul ca origine. Nu e de mirare ca
cele mai simple obiecte simbolice si cele desavarsite au devenit astfel simbol al
primilor crestini. De asemenea, nu e de mirare ca, desi nu se practica rastiginirea
pe cruce, Hristos a fost rastignit in mod simbolic, pe un simbol al vietii vesnice,
un simbol al sarpelui.
Acesta a devenit emblema sau semnul care ii va deosebi pe credinciosii meniti
izbavirii de ceilalti. In cartea biblica Iezichel, se vorbeste despre un semn pe
frunte pe care Dumnezeu il va recunoaste. Potriv lui Deane, versetul 4 din
capitolul 9 din Iezichel ar trebui interpretat ca spunand Dumnezeu le-a facut un
Tau pe frunte sau le-a insemnat litera Tau pe frunte. La botez, primii crestini
foloseau expresia crucis thaumate notare 5.Botezau cu simbolul sarpelui.
Sa fie acesta simbolul originar al lui Cain, pe care l-am descoperit pretutindeni,
din tribul sarpelui?
Odata raspandit, conceptul de insemn sau semn e prezent peste tot. In Cartea
lui Iov, 31:35 citim: Iata aici iscalitura mea!Cel Atotputernic sa-mi raspunda!,
verset care ar trebui interpretat ca afirmand Priveste, iata crucea mea Tau!Cea
Atotputernic sa-mi raspunda. Apoi Iov spune: Voi purta-o pe umarul meu, voi
innoda-o in jurul capului meu, ca pe o cununa. 6
5 John Bathurst Deane, Worship of the Serpent Traced Trough the World and Its Traditions Referred
to the Events in Paradise, 1830.
6 Cartea lui Iov, 31:36(n.a.)

Remarcabila idee de a purta o cruce Tau pe umar ca insemn avea sa faca parte
din specificul templierilor. Si merovingienii(despre care unii afirma ca se trag din
Iisus si dintr-un sarpe de mare sau zeu-peste- Quinotaur sau Quino-tau-r) ar fi
venit pe lumea insemnati cu o cruce rosie intre omoplati. Ciudat este ca aceasta
cruce Tau e intrebuintata si de cei care practica geometria sacra, care o considera
ca un semn al comorii ingropate, fie ea obiect material sau spiritual.
Comoara ingropata este intr-adevar centrul, acel loc din mintile si inimile noastre
in care se afla sinele autentic. Se credea ca centrul originar(inima inseamna
centru) e conectat la Mintea Universala si numai accesand acest centru din noi
insine am putea accesa Mintea Universala sau pe Dumnezeu. Astfel timpul se
opreste in loc, noi devenim una cu toate lucrurile si ne credem nemuritori. Tau
insemneaza locul, fie pe frunte, fie pe piept(intre umeri), dezvaluindu-le altora pe
cei ce pot accesa acel punct din timp in care salasuieste Dumnezeu. Cuvantul
templu, din care deriva templier, are inca un inteles: tempos inseamna
timp.Templul adevarat este acel loc care are putere asupra energiei in miscare
a sarpelui. Templul autentic, asemenea celui pe care-l avem in frunte, este in noi
insine.
Pentru a incheia, unii scriitori moderni, mai ales din secolul al XIX-lea, fara a avea
o baza documentara care sa dateze din Evul Mediu, se refera la folosirea
pentagramei, steaua cu cinci colturi, pe sigiliul templierilor, dar fara sa poata da
exemple exacte, poate pentru ca ele nu exista, ori daca exista, nu se potrivesc cu
istoria oficiala a ordinului. Alphonse Louis Constant, care prefera sa-si semneze
cartile cu straniul nume de Eliphas Levi, a fost primul care a mentionat o astfel de
posibilitate, dar fara sa reuseasca sa o dovedeasca. De fapt, sigiliul oficial al
Ordinului Templului avea doua fete: pe una din ele era Biserica Sfantului
Mormant, iar pe cealalta stema ordinullui si doi cavaleri impartind acelasi cal,
amintire a saraciei initiale a ordinului. Pe de alta parte, sigiliile personale ale
diferitilor maestri si demnitari ai ordinului aratau cruci, castele, miei, lei si toate
celelalte motive recurente ale imaginisticii catolice medievale.
Cand Eliphas Levi a hotarat sa-i includa pe templieri in scrierile sale, acestia erau
deja protagonisti ai multor altor carti.Prima aparitie in public a mitului a fost
atunci cand chevalier Andrew Michael Ramsay, unul dintre fondatorii Ritului
Scotian in Franta, l-a mentionat intr-o prelegere in fata Marii Loji a Frantei din 21
martie 1737.
Andrew Michael Ramsay a fost unul din personajele cele mai interesante ale
exilului catolic in Franta si al primei masonerii franceze. Fiul unui brutar si, cu
toate acestea, absolvent al Universitatii din Edingurgh, a fost cu armata engleze
in Olanda, unde s-a imprietenit cu teologul catolic pietist Pierre Poiret,a parasit
armata si s-a convertit la catolicism sub conducerea arhiepiscopului Francois
Fenelon, principalul orator religios din epoca sa. Nimeni inaintea sa nu vorbise
despre legatura dintre masonerie si templieri, dar pentru un grup relativ nou, asa
cum era masoneria-primele loji scotiene nu au aparut sub forma lor actuala decat
in 1717-, ideea de a obtine titluri de vechime si de a stabili legaturi de rudenie cu
un ordin militar medieval trebuie sa fi fost tentanta, mai ales cand lojile au
inceput sa se umple de burghezi proaspat imbogatiti. De fapt, Barruel, Robinson
si ceilalti inamici ori simpatizanti ai masoneriei nu au facut decat sa accepte
literalmente ceea ce aceiasi masoni lasasera in scris.
Chiar si in ziua de azi, la raspandirea legendei templierilor isi aduc contributia
cele patru sute de asociatii raspandite in lumea intreaga, care spun ca sunt
descendenti ai Ordinului Templului si afirma ca au documente care dovedesc
acest lucru, desi in mod normal este vorba de documente oculte, secrete,
pierdute sau care nu pot fi dezvaluite profanilor. La Vatican s-au primit chiar
cincizeci de petitii de restaurare a Ordinului Templului provenind de la colectivele

amintite, care, cu toate acestea, nu sunt cele mai rele sau mai periculoase. Acum
cativa ani, un grup autodenumit neotemplieri, Ordinul Templului Solar, a comis o
sinucidere colectiva. Paisprezece membrii ai sai s-au sinucis in interiorul templului
lor-in realitate o ferma darapanata-, la Cheiry, in Elvetia franceza, nu inainte de al ucide pe Antihrist, sau cel putin un copil de doar cateva luni.
Intr-o forma mai inofensiva , exista astazi in Statele Unite o fratie masonica
purtand numele lui De Molay si grupand tineri cu varste de la nouasprezece ani in
sus.Stim ca printre membrii ei s-au numarat Walt Disney, ceea ce-i va indemna
fara indoiala pe mai multi iubitori de teze conspirationiste sa revada filmele casei
producatoare care ii poarta numele, in cautare de chei oculte. Daca nu, de ce sa
produca filmul National Treasure, in care personajele pozitive sunt masonii?