La sfiritul secolului al XIII-lea, n Frana i Anglia se instituie dou puteri

monarhice naionale n care, alturi de practicile feudale, ncepe s se impun

revendicarea drepturilor regelui. Cu toate acestea, triumful statului naional n
Europa occidental nu permite asigurarea stabilitii pe continent.
n Frana, monarhia feudal, fondat sub Filip August i Ludovic al IX-lea, a
evoluat ctre centralizare sub influena hotrtoare a juritilor. n timpul lui Filip
cel Frumos, acetia au afirmat supremaia regal i au reuit s-i supun pe marii
va-, sli. n Anglia, dup marile crize din secolul al XIII-lea, ntre Eduard I i
Parlamentul care reprezint clasele dominante ale societii, se stabilete o
relaie nou care, departe de a micora puterea regal, tinde s o ntreasc.
Dar aceste dou state, cele mai puternice din Europa de la nceputul secolului al
XV-lea, au interese opuse. Frana i Anglia nu vor cunoate linitea nainte de
secolul al XV-lea: rivalitatea lor, provocat de concepiile feudale ale regilor Fran-
ei, degenereaz ntr-o serie de conflicte armate. Acestea dureaz mai mult de un
secol, i n zorii timpurilor moderne las cele dou monarhii slbite i epuizate.
Razboiul de O Suta de Ani, incadrat de istorici intre 1337 si 1453, nu a fost o
lupta continua intre Franta si Anglia. Este denumirea aleasa de istorici pentru o
perioada indelungata de tulburari, le temps des malheurs, care erau folosite de
englezi ca ocazii de a face incursiuni, raiduri si expeditii militare. Termenul folosit
uneori este Al Doilea Razboi de O Suta de Ani- care a urmat primului conflict
anglo-francez din 1152-1259.
A spune ca razboiul dura un secol ar insemna necunoasterea caracterului
luptelor medievale: armistitiile erau lungi,dar fara incetare violate prin masurile
incaierarii la frontiere si facute mai insuportabile de vagabodajele companiilor de
mercenari fara lucru si in cautare de prazi;uneori primavera debarca o trupa
engleza,cutreiera Franta si ocupa cateva locuri. O batalie in toate regula,pe un
front de mai putin de un kilometru putea determina soarta beligerantilor.
Combatantii fiind putini numerosi,dar, daca masa populatiei nu facea razboiul,
era era cea care suferea:recoltele rascolite de trecere trupelor,gospodariile
incendiate insemna foametea, care pregatea terenul bolii,epidemiei ciumelor.
Razboiul de O Suta de Ani a fost o niruire dezlnat de lupte, ntrerupte de
perioade de linite i de tratate de pace. Dac operaiunile militare nu snt
permanente, atmosfera de rzboi domin mai mult de un secol viaa intern a
celor dou state i relaiile dintre acestea. Acest lung conflict pune alturi
concepiile feudale n care i au originea i mijloacele celor dou state, cele mai
moderne din Europa.
A fost, mai presus de toate, un exces al celor mai urate aspecte ale Evului Mediu,
care aveau sa fie judecate aspru de generatiile urmatoare- necontenite maceluri,
superstitii absurde, cavaleri lipsiti de loialitate si nenumarate interese personale,
urmarite fara nici o consideratie pentru binele public. Scena e presarata cu figuri
pitoresti. Erau mari cavaleri, ca bretonul Bertrand du Guesclin(circa 1320-1380),
conetabil al Frantei, sau adversarul sau, Eduard de Woodstock( 1130-1376), Print
de Wales si Aquitania, supranumit Printul Negru. Erau baroni tradatori precum
Carol cel Rau al Navarrei, aveturieri grosolani ca Sir John Fastolf, si o multime de
prelati fara scrupule, ca Pierre Cauchon, episcop de Beauvais, cel care avea sa
formuleze o justificare teologica pentru omor sau sa porunceasca un proces
ecleziastic de fatada. Putini erau oameni de incredere. Insa, asa cum era cazul,
cel mai influent personaj al razboiului a fost principala victima a episcopului
Cauchon, Ioana dArc, o tarancuta nevinovata care auzise voci din cer, dupa care
a condus armata in armura si care a fost arsa pe rug in urma acuzatiilor
nejustificate de erezie si vrajitorie care i se adusesera. Pe atunci, in 1430, se
uitase cu desavarsire din ce motive izbucnise razboiul. Charles dOrleans(1394-
1465),poet nobil si treizeci si cinci de ani prizonier la englezi isi deplange patria in
versuri amare:
 Pais este tresor quon ne peut trop loer
Je he guerre, point ne la doy prisier;
Destourbe ma long temps, soit tort ou droit
De voir France que mon coeur aimer doit.1

Cauzele generale sunt legate de meninerea unor teritorii ale Franei actuale in
posesia regilor Angliei, care prestau omagiu de vasalitate regilor francezi, dar
nesocoteau uneori obligaiile contractului vasalic. n Frana, domnia activ a lui
Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) nu fusese marcat numai de constituirea
unui stat centralizat sau de lupta victorioas contra papei, ci i de tradiionala
politic de ostilitate fa de regii Angliei. O ostilitate care se cristalizeaz n
problema regiunii Guyenne i a Flandrei.
Ducatul de Guyenne i teritoriile sale anexe, Saintonge, Perigord, Quercy i
Limousin (ntregul sud-vestul actual al Franei), fuseser recunoscute drept
posesiuni ale regelui Angliei (tratatul de la Paris semnat de Ludovic al IX-lea n
1259) n schimbul omagiului feudal prezentat regelui Franei. Acesta din urm
continu s intervin adesea pe acest teritoriu pe care englezii aplic legea.
Aceast situaie este deosebit de propice nmulirii conflictelor. ncepnd cu 1293,
Eduard I, chemat s apar n faa Parlamentului din Paris, refuz s fac acest
lucru i i vede feudele confiscate. Rzboiul care ncepe atunci dureaz zece ani.
Armistiiul este de scurt durat: noul rege Eduard al Il-lea ntrzie s-i prezinte
omagiul i ostilitile rencep n 1316.
n Flandra- zon foarte prosper din punct de vedere economic, situaia este
destul de diferit, chiar dac, ca i n Guyenne, scopul politicii franceze este s
anexeze regatului un teritoriu ce fusese cedat contelui de Flandra, Guy de
Dampierre. Pentru a reui, regii Franei se sprijin ca de obicei pe nobili i pe
clerul superior, care consider avantajos s devin vasalii lor. Dar, n Flandra
problema politic este dublat de cea economic. Centru al unei nfloritoare
industrii productoare de postav, Flandra primete din Anglia materia prim
necesar, lna. Anexarea Flandrei de ctre Frana, ntr-o continu lupt cu Anglia,
ar nsemna distragerea unei industrii lipsit de materia prim. De aceea, cnd
confisc comitatul (n 1301), Filip cel Frumos se izbete de ostilitatea fi a
meseriailor i negustorilor care l susin pe contele de Dampierre, garantul
autonomiei flamande i fidel alianei cu englezii. La Bruges, o rscoal - Matines
Brugeoises"2, versiune flamanda a verceniilor siciliene" - condus de meseriaul
Pierre de Coninck, se termin la 17 mai 1302 prin masacrul garnizoanei franceze.
n acelai an, o expediie organizat de Filip cel Frumos, format din floarea
cavaleriei franceze strns n jurul lui Robert de Artois, sufer o nfrngere
dezastruoas n faa infanteritilor comunelor flamande. Filip cel Frumos trebuie
s atepte anul 1305 i pacea de la Athis-sur-Orge pentru a putea anexa ntreaga
Flandr valon.
Un posibil factor favorizant este criza secolului al XIV-lea, care diminuand
veniturile obinute de seniori pe seama ranilor, ii indeamn pe acetia s vad
din nou in rzboi o surs onorabil de citiguri.
Dup moartea lui Filip cel Frumos, feudalii ncep s ridice capul. Cei trei fii ai si,
care se urc pe rnd pe tronul Franei, nu au nici curajul nici autoritatea tatlui lor.
1 Pacea-i o comoara ce nu poate fi laudata indeajuns./Urasc razboiul: nimeni n-ar trebui sa-l pretuiasca/Mult
timp m-a chinut,
pe drept sau pe nedret./Sa vad asa Franta, patria mea iubita.

2Matines Brugeoises" - Utreniile din Bruges", denumire dat rscoalei (n. a.).
Sub Ludovic al X-lea, juritii care au constituit o autoritate n regat snt urmrii,
torturai, executai. In plus, pentru prima oar n istoria Capeienilor se pune
problema succesiunii la tron. De la 987 la 1314, niciodata unui rege al Frantei nu-i
lipsise un fiu caruia sa-i lase mostenire coroana. Cei trei fii ai lui Filip cel Frumos
aveau impreuna sase fete, dar nici un mostenitor de sex barbatesc. Cand Ludovic
X le Hutin(Artagosul) a murit subit in 1316 a lasat in urma lui o singura fiica,
Jeanne, mostenitoare incontestabila a Navarrei si a comitatului de Champagne,
care fusesera transmise Capetienilor printr-o femeie. Regina era insarcinata, dar
micul rege postum, Jean I, nu trai decat cinci zile. Coroana Frantei trecu atunci
celui mai apropiat mostenitor masculin, al doilea fiu al lui Filip cel Frumos, Filip V
cel Lung. In 1322 a fost chemat la domnie cel de-al treilea fiu:Carol IV cel Frumos.
Sase ani mai tarziu murea ultimul Capetian direct, si el fara fiu.
In 1316 si 1322 se admisese ca fratele sa se impuna in detrimentul fiicelor. In
1328 nu mai exista nici un frate. O criza era inevitabila. Hegemonia franceza nu
mai era decat o amintire in momentul in care independenta regatului avea sa fie
amenintata.
In 1328, Eduard III, rege al Angliei si fiul unei fiice a lui Filip IV cel Frumos avea si
el drepturi la coroana Frantei. Se invoca Evanghelia: Crinii nu torc, dubla aluzie
la florile de crin franceze si filiatia feminina-femeile sunt cele care torc-a
pretendentului englez.Se afirma pretinsa masculinitate legala a succesiunii la
coroana, careia generatia urmatoare trebuie sa onoreze legea, totusi uitata, a
francilor salieni ai lui Clovis, legea salica, cu toate ca aceasta lege privea
transmiterea pamanturilor libere si nu cele ale coroanei.Asta pentru ca era strain.
De fapt, Eduard III putea fi chiar francez prin rasa si cultura, mare vasal al
regatului si nepot al ultimilor Capetieni, dar ii este preferat varul lui, Filip de
Valois, pentru ca era nativ al regatului. Se voia ca rege un print francez. Chiar
de pe acum francezul se ridica impotriva englezului.
Pentru moment monarhia englez nu reacioneaz. Trebuie s spunem c, pe
lng Frana, Anglia, care se limiteaz la partea meridional a insulei, este mult
mai puin important: Irlanda a devenit practic independent, iar ara Galilor,
ncredinat ca apanaj fiului mai mare al regelui se bucur de o autonomie foarte
mare. Ct despre Scoia, aceasta a scpat de sub autoritatea englez i i-a ales
drept rege pe Robert Bruce (1306). Domnind peste un regat cu trei milioane de
locuitori (de patru ori mai puini dect n Frana), care se ocup numai cu
agricultura, regele Angliei este incapabil s nfrunte puternica i bogata Fran a
lui Filip al VI-lea de Valois. Pe de alt parte, Anglia cunoate, sub domnia lui
Eduard al II-lea (1307-1327) o lung perioad de anarhie marcat de dominaia
favoriilor regali i de revoltele propriei sale familii. Ajutat de amantul ei, nsi
soia lui Eduard al II-lea l destituie pe acesta i apoi l asasineaz.
Regele Angliei nu invoca drepturile sale la coroana Frantei decat zece ani mai
tarziu, cand trebuie sa deschida ostilitatile impotriva lui Filip VI de Valois care,
nemultumit sa-i sustina doar pe scotieni impotriva englezilor, a mers pana la a
confisca regelui Angliei fieful sau continental, ducatul de Guyenne, singurul
ramas statului Plantagenetilor. Conflictul parea mai puin favorabil englezilor,
inferiori din punct de vedere numeric i silii s lupte departe de ara lor,
infruntand astfel dificulti de aprovizionare i recrutare. Acestea sunt ins doar
relative, cci regele Angliei are numeroase posesiuni pe continent, care pot servi
ca baz de operaiuni, i surs de provizii i chiar de oameni. Pe de alt parte,
exist elemente de superioritate foarte importante in cazul Angliei. Obiceiul
englez de a se rscumpra cu bani serviciul militar datorat in cadrul relaiilor
feudo-vasalice, precum i impozitele aprobate de Parlament ii ofereau regelui
posibilitatea s intrein o armat profesionist. Arcaii englezi, recrutai dintre
ranii liberi i pricepui in manuirea celor mai ucigtoare arme la distan
existente pe vremea aceea, s-au dovedit superiori in faa cavaleriei greu
inarmate franceze.
Pentru a obine o rezolvare avantajoas a acestei probleme suprtoare, Eduard
al III-lea se hotrte s conteste alegerea baronilor francezi fcut n favoarea
lui Filip de Valois dup moartea lui Carol al IV-lea. Invocnd lipsa de regularitate a
legii salice", care a fost folosit pentru a-l da de-o parte, acesta se proclam
rege al Franei. Aceast proclamare, fcut la momentul potrivit, va constitui n
secolul al XV-lea baza politicii britanice. Intre timp ncepe un interminabil conflict,
suit de cavalcade intermitente, de btlii ntre cavaleri i de asedii de orae i
fortree. Scopul nu este att cucerirea de teritorii, ct nfrngerea adversarului.
Necazurile Frantei se datorau problemelor dinastice ale casei de Valois,
nesupunerii marilor feude-mai ales Flandra, Bretonia, Aquitania si Burgundia-si
nestatorniciei Parisului. Interesul Angliei era ca Plantagenetii sa-si satisfaca
eternele pretentii la tronul Frantei; sa-si obtina posesiunile-in principal cele din
Aquitania; sa domine relatiile comerciale cu Flandra; si mai ales, sa implineasca
visul a patru sau cinci generatii de englezi convinsi ca dincolo de Canalul Manecii
ii asteptau faima si averea. Franta era, ca putere, cel mai temut adversar; dar
dominatia engleza pe mare proteja insula de atacurile aliatilor scotieni ai Frantei;
dar superioritatea tehnica a trupelor engleze a amanat in repetate randuri o
decizie categorica. Prin urmare, toate luptele au avut loc pe pamant francez, iar
englezii erau liberi sa-si incercer norocul si barbatia. Chiar si in anii 1450, dupa un
secol de cautat aventura, era indoielnic ca englezii ar fi stat deoparte, daca n-ar fi
fost prinsi in valtoarea unui mare razboi civil in tara lor.

Rzboiul de O Sut de Ani cunoate trei etape succesive. Prima este marcat de
o serie de nfrngeri dezastruoase ale francezilor. Inchistata in conceptia de
batalie cavalereasca, impiedicata in grele armuri si calare pe cai putin
manevrabili, nobilimea franceza incerca usturatoare infrangeri administrate de
trupele engleze mai mobile, sustinute de tirul arcasilor cu o arma mai rapida
decat arbaleta frantuzeasca.Cpitanii lui Eduardal III-lea duc un rzboi realist fa
de o cavalerie francez dornic mai ales de fapte rsuntoare. De altfel, in faa
unei noi tehnici de lupt, care permitea uciderea de la distan, cavalerii erau
aproape neputincioi, ei fiind obinuii cu lupta de aproape, in care scopul nu era
uciderea adversarului ci capturarea lui in scopul obinerii unei rscumprri.

Zdrobit la Crecy n 1336 armata lui Filip al III-lea pierde n anul urmtor portul
Calais. Raidurile Printului Negru-fiul mai mare al lui Eduard III, numit astfel din
cauza culorii armurii sale- isi aflara finalizarea in victoria de la Poitiers(1356), in
cursul careia a fost capturat regele Ioan cel Bun. Trebuie totusi sa scoatem in
evidenta faptul ca cele sase mari expeditii regale din Anglia, care incep cu
debarcarea lui Eduard III la Anvers din iulie 1338 si se sfarsesc cu moartea lui
Henric V la Vincennes in august 1422 sunt totusi mai putin tipice decat
campaniile din provincii, mai mici, dar mai frecvente, sau jafurile comise de
trupele independente implicate in razboi. Victoriile rasunatoare ale englezilor,
desi spectaculoase, au fost mai putin reprezentative pentru acest razboi decat
interminabilele incaierari si atacuri asupra castelelor. Si ar trebui puse in contrast
cu scandalosul macel al locuitorilor din Limoges, savarsit in 1370 de catre Printul
Negru sau cu impetuoasa chevauchee din 1373, de la Calais la Bordeaux, a
fratelui sau John de Gaunt, duce de Lancaster. Au fost cu siguranta mai putin
decisivce ca batalia navala de langa LEcluse(Sluys), in care au pierit 20 000 de
francezi in 1340. Armatele regale, mobilizate mai rar, probabil ca au facut mai
putine distrugeri decat grupurile razlete de razboinci, acele Grandes Compagnies
ale nobililor,sau cele de banditi si ucigasi, formate din routiers sau ecorcheurs.

Dar Carol V, rege din 1364 pana la 1380, avea sa profite pentru a reface fortele
inainte de reluarea luptei. In primul rand el a luat o serie de msuri pe plan
intern, dintre care cea mai important este transformarea contribuiilor
extraordinare pltite de supuii si pentru rzboi in impozite permanente. Astfel,
i regalitatea francez avea la dispoziie o surs de venituri mai puin supus
hazardului. Pe de alt parte, regele a numit in fruntea armatei comandani
pricepui, cum a fost conetabilul Du Guesclin, i a inceput s recurg la o tactic
asemntoare celei engleze, prin folosirea in msur mai mare a infanteriei. Au
fost evitate noi confruntri decisive, rzboiul fiind transformat intr-unul de uzur,
al crui scop era, pentru francezi, s distrug bazele de aprovizionare pe care
englezii le aveau pe continent. Treptat-treptat englezii au fost obligai s se
retrag din Frana, unde spre 1380 mai stpaneau doar cateva orae (Calais,
Bordeaux, Bayonne). Spre sfarsitul domniei sale si in primii ani ai domniei lui
Carol VI, a fost o perioada de relativa liniste. Iesirea din razboi ar fi putut fi
onorabila pentru cele doua regate.
Dupa eficienta restaurare a puterii sub Carol V cel Intelept,-un despot luminat a
urmat din nefericire domnia lamentabila a lui Carol VI. Cand acesta urmeaza la
tron(1380), la vrsta de doisprezce ani, Frana este pe cale de a atinge fundul pr-
pastiei. Pn la majorat guvernarea este ncredinat unchilor si, ducii de Anjou,
de Berry, de Bourbon i mai ales lui Filip cel ndrzne, duce de Bourgogne.
Devenit major, regele este apucat de o criz de nebunie (1392), care va lsa
regatul la cheremul ambiiilor familiei regale. Lupta ndrjit dintre fraii regelui,
Ludovic de Orleans i vrul su, ducele de Burgundia, Ioan fr Fric (fiul lui Filip
cel ndrzne), dintre care ultimii doi vor fi asasinai, provoac un rzboi civil.
Membrii partidei Armagnac" (partizani ai lui Ludovic de Orleans) i cei ai partidei
Burgunzilor" (ai crei efi succesivi snt ducii de Burgundia, Ioan fr Fric i fiul
acestuia, Filip cel Bun) se sfie ntre ei trecnd regatul prin foc i sabie.Fiecare
partid incerca sa faca sa prevaleze politica sa si sa traga maximum de profit din
slabiciunea regala.
Pe strazi, ca si in consilii, se infruntau factiunile si se insiruira asasinatele. Fiecare
se stradui prin toate mijloacele sa-i indeparteze pe ceilalti de la putere. La 23
noiembrie 1497, ducele Burgundiei, fostul cruciat Ioan fara Frica, puse la cale
asasinarea lui Ludovic de Orleans pe cand iesea de la regina Isabeau de Bavaria.
Razboiul civil se declansa. Alungat de parizieni si de curte in 1413, nelinistit de
violentele populatiei favorabile Burguignonilor, Ioan fara Frica se intoarse spre
regele Angliei.
A doua etap ncepe n 1415. n ultimii ani de domnie a lui Eduard al III-lea,
paralizat de dificultile interne, Anglia sfrete i ea n anarhie: abia ncoronat,
Richard al II-lea(1377-1399) a fost silit sa abdice si apoi a fost asasinat la
Pontefract. Henric IV de Lancaster(1413-1422), fiul uzurpator al lui Ioan de Gaunt,
a pus mana pe tron cu ajutorul unei genealogii fabricate. Ajuns rege al Angliei
(1413) fiul acestuia, tanarul Henric al V-lea, profit de tulburrile din Frana
pentru a debarca cu treizeci de mii de oameni n Normandia (1415). Intenia sa
este de a restabili ordinea ntr-un regat corupt, n care gloata dicteaz prinilor ce
au de fcut, n care regii asupresc clerul i n care, alturi de regina Isabeau de
Bavaria, domnete desfrul. La Azincourt, regele Angliei zdrobi armata franceza.
Numerosi mari seniori au fost luati prizonieri, printre care si tanarul duce
dOrleans, Charles, care avea sa insele timpul unei indelungate captivitati scriind
delicate poeme care i-au imortalizat numele.
Socrul sau organiza rezistenta: e vorba de Bernard, conte de Armagnac, al carui
nume deveni iute simbolul independentei nationale. Dar Armagnacii delfinului
Carol- viitorul Carol VII- faceau impresie proasta si se temeau de alianta dintre
Henric V si ducele Burgundiei, Ioan fara Frica. Instalat la Paris, cu un guvern si o
armata, acesta incepu sa negocieze: in acel moment, la 10 septembrie 1419, in
cursul unei intrevederi pe podul Montereau,a fost asasinat in chip las. Pentru cele
doua partide insemna catastrofa.Henric al V-lea adopt o nou formul de rzboi:
ocuparea permanent a regiunilor cucerite. Datorit abilitii sale politice el
obine prin tratatul de la Troyes (1420) ca regele Carol al Vl-lea s-i renege i s-
i dezmoteneasc fiul - pe care Isabeau de Bavaria l consider bastard - i i-o d
de soie pe fiica sa, Caterina de Frana. Aceast cstorie i deschide succesiunea
la tronul Franei:se preconiza astfel crearea unui mare regat situat pe ambele
maluri ale canalului Manecii, i in care Frana ar fi jucat probabil rolul de anex
continental a Angliei. Preteniile regilor englezi la acest tron se bazeaz de acum
pe un tratat.
Balabanita intre regele nebun si bicisinicul delfin Carol, regalitatea franceza parea
pe moment pierduta.Numai membrii clanului Armagnac continu o lupt fr
speran n sudul regatului, n jurul delfinului. La 31 august 1422, moartea subita
a lui Henric V la Vincennes,apoi cea a lui Carol al Vl-lea, schimb situaia: n timp
ce Henric al VI-lea al Angliei, un copil de zece luni, este proclamat rege al Franei
i al Angliei, delfinul Carol i ia numele de Carol al Vll-lea. Curnd regatul este
mprit n trei. Guvernarea englez, exercitat n numele lui Henric al VI-lea de
ctre regentul Ioan, Duce de Bedford, este recunoscut n partea de nord i sud-
vest a Franei. Parisul a ramas in mainile englezilor si burgunzilor din 1418 pana
in 1436, cu o garnizoana engleza in La Bastille. Filip cel Bun, duce de Burgundia i
stpn al Flandrei, pune bazele unui stat cuprins ntre Marea Nordului i Franche-
Comte.
n sfirit, Carol al VII-lea, la rndul su, poate conta pe fidelitatea provinciilor din
centrul i sudul regiunii Languedoc, dar teritoriul pe care l stpnete este att de
restrns nct adversarii si l numesc n btaie de joc regele din Bourges".
Delfinul, care nu ajunge sa se incoroneze, are el insusi indoieli asupra legitimitatii
drepturilor sale la coroana. Nu i s-a tot spus ca este un bastard? In 1428, cand
Bedford a asediat orasul Orleans, ultima fortareata din nord a casei regale si de
Armagnac, sansele Dinastiei Valois erau minime.Englezii mai aveau doar sa
traverseze fluviul si l-ar fi inlaturat pe regele din Bourges.
Se pierduse ins din vedere puterea sentimentelor populare antiengleze,
cristalizate in timpul deceniilor de rzboi, i patriotismul care se inchega in jurul
ideii de Frana. Ameninat s devin englez, Frana este salvat de intervenia
Ioanei d'Arc- o ranc de nouasprezece ani, care se prezinta atunci la Chinon. E
cunoscuta istoria intalnirii. Tanara venita din Lorena reinsufleteste increderea
sovaielnicului delfin in propria sa regalitate, obtie o trupa si marsaluieste asupra
Orleansului. Obligndu-i pe englezi s ridice asediul oraului Orleans (1429), la
Pucelle, fecioara-cavaler, salveaz regiunea Berry, centrul regatului regelui din
Bourges" i l convinge pe Carol al VII-lea c ajutorul divin va asigura triumful
armatelor franceze. Impunnd apoi plecarea la Reims- locul tradiional de
incoronare, unde Carol al VII-lea este uns la 17 iulie 1429, ea confirm
legitimitatea regelui, anulnd n felul acesta tratatul de la Troyes. Aceasta ii era lui
Carol al VII-lea cu atat mai necesar cu cat in 1431, micul Henric al VI-lea, fiul
regelui englez i al prinesei franceze, avea sa fie incoronat rege la Paris. Mai
mult nc, la acest sfrit de Ev Mediu, cnd credina cretin este nc nteit de
calamitile epocii, Ioana ofer statului naional confirmarea alegerii
divine.Oricare i-ar fi fost caracterul, oricare i-ar fi fost neajunsurile, el este de
acum inainte adevaratul rege al Frantei.
De acum nainte nu are importan c mediocrul Carol al VII-lea nu tie s profite
de impulsul dat de Ioana. Nu are importan c o las s lupte singur, fr
mijloace materiale i c nu face nimic pentru a o rscumpra i a o salva de la
moarte atunci cnd, luat prizonier de cei din Burgundia, este predat englezilor
i condamnat pentru erezie de judectorii tribunalului ecleziastic. Supliciul ei -
este ars de vie in piata centrala din Rouen la 30 mai 1431 - i este chiar de folos
monarhiei naionale, cci i ofer un martir. Reacia de raliere in jurul regelui
legitim pe care Ioana o declanase a continuat, i Frana preia definitiv iniiativa
in conflictul ce dura deja de prea mult vreme.ntrit n felul acesta, sentimentul
naional permite unui rege fricos s termine victorios Rzboiul de o Sut de Ani.
Norocul ii parasise pe fii Albionului.
Dupa aceea, ritmul in care se desfasura conflictul a slabit, in timp ce Carol VII isi
vedea deja steaua in ascensiune.Din 1419, asasinarea lui Ioan fara Frica-cat de
tradator va fi fost, caci ducele venise sa negocieze-privasera pe englezi de un
partizan foarte activ si, in plus, popular.In acelasi timp, straturile modeste ale
populatiei erau probabil cele mai sensibile la noul spirit national, intrucat cele mai
indepartate legaturi feudale si familiale se intindeau pe deasupra frontierelor.
Poporul marunt fusese cel care sustinuse cu cea mai mare ardoare, pe Ioana
dArc in recucerirea tarii dintre Loara si Marna.
Reconcilierea dintre francezi i burgunzi constituie prima etap a redresrii.
Consacrarea regelui si, peste putin timp, instalarea sa la Paris reusira sa-l
convinga pe noul duce al Burgundiei, Filip cel Bun, ca ar avea totul de castigat
reimpacandu-se cu regele sau.La Arras, in 1435, Carol VII si Filip cel Bun facura
pace: ducele primea numeroase seniorii; regele, care trebuia sa amendeze
onorabil si sa-i dezavueze pe asasinii lui Ioan fara Frica, avea de acum mainile
libere impotriva englezilor.
In 1450 incepea ultimul act: Richemont si Dunois ocupau pentru regele Frantei
Normandia, a carei recucerire fusese pecetluita de debandada engleze de la
Formigny. La 17 iulie 1453,cand Contele de Shewsbury a fost infrant de focul
artileriei la Castillon,lua sfarsit definitiv indelungata istorie a Guyannei engleze.
La 19 octombrie, portile orasului Bordeaux s-au deschis sa-i primeasca pe
francezii invingatori.Doar Calais mai ramasese posesiune engleza. In 1475, intr-
un fel de prelungire, armata engleza a debarcat in Franta, asteptandu-se la sprijin
de la burgunzi; dar au trebuit sa-l cumpere cu o suma de 50 000 de coroane pe
an, un acont de 75 000 si promisiunea ca Delfinul sa se castoreasca cu fiica lui
Eduard IV.
Invingator al englezilor, regele intelege sa fie de acum stapanul politicii sale.
Inabusirea revoltei Praguerie a insemnat sfarsitul Casei de Armagnac si al
rezistentei nobililor. Carol VII a inzestrat monarhia cu puternice mijloace de
guvernare. In 1445, el renunta sa depinda pentru apararea regatului, de acei
antrepenori militari(F.Lot) care erau capitanii companiilor angajate pentru
cutare sau cutare campanie; regele retine in serviciul sau cateva companii
formate din cavalerie si arcasi, platite regulat, in timp de razboi ca si in timp de
pace, pentru a asigura mentinerea ordinii publice. Era vorba de companiile de
ordonanta, prima armata permanenta a monarhiei franceze. Cinci ani mai tarziu,
Carol VII impune un impozit fara a solicita Statelor Generale un consintamant
pe care acestea de multa vreme incetasera sa-l refuze. Singur, regele poate
ridica impozitul de la supusii sai si de la toti supusii. Impozitul permanent se
naste impreuna cu armata permanenta. Pentru apararea sa, ca si pentru finantele
sale, regele Frantei nu mai depinde de nimeni.
 Lupte dinastice, lupte nationale. Mai mult, pur dinastice, opunand ambitii
individuale, politici familiale, dusmanii ereditare.
Rzboiul de o Sut de Ani se termin fr ca unul din beligerani s-i poat
impune hegemonia asupra celuilalt. n mod sigur, acesta nlesnete consolidarea
monarhiei franceze, fundamentarea statului naional, dar toate acestea cu preul
sectuirii, cci urmrile rzboiului condamn Frana i Anglia la o jumtate de
secol de slbiciune. Absorbite de lupte interne, ele cedeaz locul tinerei puteri
spaniole, care devine n zorii timpurilor moderne, cea care domin Occidentul.
Indelungatul conflict a fost a fost una dintre cele mai importante manifestri ale
crizei secolului al XIV-lea, agravand o situaie i aa complicat din cauza
regresului economic i demografic. In afara pierderilor umane i materiale, el a
pus in cateva randuri in discuie harta politic a Occidentului, pe care se contura
un regat anglo-francez.
Razboiul a avut i consecine mai puin negative, cum ar fi cristalizarea
sentimentelor patriotice atat la francezi, cat i la englezi, pentru care incepe s
nu mai fie important doar apartenena lor la respublica christiana, ci i calitatea
de supui ai unui regat sau ai altuia. Pentru Franta, Razboiul de O Suta de Ani a
fost o experienta trista. Tara era ruinata, devastata, depopulata. Dar isi asigurase
independenta si, in mod lent, impotriva prezentei engleze resimtita de toti ca o
ocupatie straina, se faurise sentimentul national.Regenerarea natiunii s-a produs
cand aceasta ajunsese la cel mai scazut nivel cu putinta.Dar sfaritul rzboiului a
creat i premisele desviririi centralizrii statale, prin integrarea in domeniul
regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci i a altora. Sub Ludovic
XI(1461-1483), paianjenul universal si maestru al diplomatiei, a continuat rapid,
mai ales dupa ce regele a inlaturat amenintarea burgunda. De asemenea in
timpul lui Ludovic al XI-lea este ocupat ducatul Burgundiei, care fusese
transformat de regele Ioan cel Bun intr-un apanaj pentru fiul su, Filip cel
Indrzne, i care se transformase in timpul ducilor urmtori intr-un stat cvasi
independent. Urmaul su la tron, Carol al VIII-lea, se cstorete cu
motenitoarea ducatului Bretaniei, care este astfel la randul su alipit domeniului
regal.

Pentru Anglia, perioada Razboiului de O Suta de Ani a fost cruciala in formarea

unei comunitati nationale. La inceput, Anglia Plantagenetilor a fost o tara
dominata de o dinastie care, din punct de vedere cultural si politic, era putin mai
mult decat un avanpost al civilizatiei franceze. Catre sfarsit, vaduvita de
posesiunile sale de pe continent, Anglia dinastiei Lancaster era un regat
insular,din acest motiv ferita de primejdii, increzatoare in recent formatul sau
spirit englez. Franceza, limba oficial a regatului englez din vremea cuceririi
normande, inceteaz s mai joace acest rol, i engleza ii recapt intreaga
demnitate. Tara anglo-normanda fusese complet anglicizata. Odata cu Geoffrey
Chaucer(circa 1340-1400), literatura engleza si-a inceput drumul cel lung prin
timp. In aceasta perioada luptele din Franta au oferit o supapa pentru energiile
inca nepuizate in conflicte violente dintre monarhi si baroni. Richard II, Henric V a
fost impiedicat sa cucereasca Franta. Henric VI, un alt rege-copil, a fost in cele din
urma alungat de pe tron. Insa, in spatele scenei politice pe care se varsa atat de
mult sange, se forma un puternic sentiment de mandrie nationala. Fara indoiala
ca a fost anacronic din partea lui Shakespeare, care a scris dupa doua sute de
ani, sa puna cel mai frumos elogiu adus vreodata patriotismului in gura lui Ioan
de Gaunt, care a cheltuit atata timp si energie sa se lupte pentru prada de razboi
din Franta.Dar personajului exprima un sentiment care se adapase din conflictele
uneij epoci anterioare:

Acest tron al regilor, asta insula regala

 Acest taram maret, salas al lui Marte
Acest alt Eden, rai pe jumatate,
Aceasta cetate facuta de natura sa-i fie adapost
Impotriva molimei si razboiului,
Acest neam fericit de oameni, asta mica lume,
Nestemata pusa in marea de argint,
...Acest taram binecuvantat, pamant sfant, Anglia. 3

In Franta au facut englezii acele fapte de vitejie care le-au consolidat

patriotismul. De n-ar fi fost Harfleur, inaintea bataliei de la Azincourt, oare ar fi
putut Shakespeare sa scrie acest monolog care de atunci incolo a fost considerat
cea mai nobila expresie a patriotismului englez 4?