Luceafarul

Mihai Eminescu, nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani si

decedat la 15 iunie 1889 in Bucuresti, a fost un prozator,
jurnalist si poet roman, socotit de critica literara postuma drept
cea mai important voce poetica a literaturii romane. Creatia sa
apartine romantismului intarziat, prezentand elementele
caracteristice acestui curent. Poetul avea o buna educatie
filosofica, opera sa fiind influentata de marile sisteme filosofice
ale epocii sale si de gandirea antica, de la Heraclit pana la
Platon
Opera literara Luceafarul a aparut in anul 1883 in revista
Convorbiri literare intr-o varianta nemodificata, in timp ce Titu
Maiorescu publica o varinata in care modifica anumite
elemente. Poezia are ca inspiratie basmul Fata din gradina de
aur, cules de catre scriitorul german Kunisch intr-o calatorie a
sa pe meleagurile romanesti.Mihai Eminescu preciza, intr-o nota
pe manuscris, sensul poemului sau, ideea principala ilustrand
situatia omului de geniu fara moarte, care aici pe pamant nu
e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. In cele
98 de strofe, poetul creioneaza conflictul dintrea lumea terestra
a oamenilor simpli si lumea cosmogonica a geniului.Opera este
structurata pe 2 planuri, cel terestru si cel cosmogonic, si pe 4
tablouri, in care predomina natura mecanicista.
Poezia incepe cu formula introductiva A fost odata ca-n
povesti/A fost ca niciodata, formula specifica basmului,
realizandu-se plasarea intr-un timp mitic, nedeterminat. Primul
tablou prezinta unicitatea si puritatea fetei din punct de vedere
spiritual. Aceasta cade in visare si se indragosteste de un ideal,
Luceafarul. Puritatea sentimentului de iubire este intarita de
cele trei elemente: cer, apa si oglinda, ca portaluri intre cele 2
lumi, poetul sugerand dematerializarea acestei iubiri.
Sentimentele aparute intre cei doi reprezinta legatura dintre
cele 2 lumi, dar astrul intelege incapacitatea fetei de inaltare.
Cuvintele cobori in jos, luceafar bland il fac pe acesta sa ia o
forma familiara ei,insa imaginea geniului cazut din conditia
promordiala pare a fi moarta. Fata refuza chemarile astrului de
a-l urma in lumea sa plina de elemente inaltatoare, nemurirea
reprezentand pentru ea un elem negativ:Eu sunt vie, tu esti
mort. Primul tablou se sfarseste cu dorinta fetei ca astrul sa
renunte la conditia sa:Fii muritor ca mine.
Al doilea tablou prezinta lumea efemera a oamenilor, a
celor ce traiesc sub zodia destinului, idee cu influente
buddhiste. Se remarca prezenta unui personaj nou, un tanar
viclean pe nume Catalin care doreste sa ii fure inima fetei de
imparat, devenita la lumina soarelui Catalina. Asemanarea de
nume creioneaza apropierea dintre cele 2 fiinte prin starea lor
normala. Desi diferentele dintre astru si Catalin sunt evidente,
acesta din urma reprezinta pentru fata imaginea fericirii
lumesti, a vietii ce dureaza doar o clipa.Gandurile fetei se
indreapta la inceput spre Luceafar, dar acesta pare a deveni din
ce in ce mai inaccesibil prin a sa perpetua inaltare. Catalina isi
prezinta sentimentul de iubire, ca o forta neconditionata de
timp, dar stinsa de distanta metaforica dintre cele 2 lumi.
Luceafarul porneste in calatoria sa, spre Demiurg, prin
negura timpului, poetul Mihai Eminescu ilustrand primele idei
despre compresia spatiu-timp.Astrul doreste schimbarea originii
sale cu o nastere din pacat. Demiurgul ii prezinta lui Hyperion,
denumirea originara a astrului, diferentele reale dintre lumea
oamenilor, aflata sub aura destinului, si cea a titanilor pentru
care timpul si spatiul, dar mai ales moartea, nu inseamna nimic.
Cei doi reprezentanti cosmogonici, ai inaltului sunt redusi la
simple voci. Aceasta calatorie metaforizeaza setea de
cunoastere si de descifrare a fortei iubirii tainice de catre geniul
absolut.Demiurgul ,prin a sa voce titanica, ii prezinta lui
Hyperion menirea omului de rand, aceea de a se naste pentru
a muri si de a muri pentru a se naste. Argumentul suprem
reprezinta trecerea spre ultimul tablou si este imaginea
adevarata de pe Pamant, locul pentru care Luceafarul dorea sa
renunte la vesnicie, pentru doar o ora de iubire.
Aceasta imagine este reprezentata de un cadru tipic
eminescian, a celor doi oameni, Catalin si Catalina, aflati intr-o
clipa de iubire. Fata realizeaza efemeritatea acestei clipe de
iubire si isi aduce aminte de al sau Luceafar, caruia ii cere acum
sa-i devina steaua norocului, idee specifica acestei lumi.
Hyperion, geniul ranit, realizeaza diferenta dintre el si acest
chip de lut, dintre lumea sa presarata cu praf de stele si
cercul stram, presarat de noroc al oamenilor.
 Ultimul vers reprezinta explicatiile notelor autorului, geniul
ajungand sa fie lipsit de moarte, de noroc, dar si de orice urma
calda a iubirii:Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece.
Poetul utilizeaza in opera Luceafarul atitudini si motive
romantice, dar si elemente mitice: mitul Zburatorului, in
calatoria Luceafarului, si mitul lui Hyperion, cu ajutorul carora
ilustreaza conditia omului de geniu.