constantin Stolnicul CANTACUZINO - biografie - (opera si scrierile)

n.c. 1640, Targo-viste - m. 7 iun. 1716, Istanbul (Turcia).

Istoric si umanist.

Fiul lui Constantin Cantacuzino, postelnic, si al Elinei, fiica domnitorului Radu Serban.

Provine dintr-o familie boiereasca ce a jucat un important rol politic in Tara Romaneasca in
secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, care a dat trei domnitori si, de-a lungul timpului, mai
multi carturari. A studiat in tara, la Istanbul (1665-1667) si la Padova (1667-1669), formandu-
si o vasta si serioasa cultura umanista, intemeiata pe buna cunoastere a limbilor elina, greaca
si latina. In timpul domniei lui Serban Cantacuzino, dar mai ales sub Constantin Brancoveanu
si Stefan Cantacuzino, a jucat un rol politic important, dirijand orientarea externa a
principatului muntean in directia unei treptate si prudente indepartari de Imperiul Otoman si a
apropierii de Austria si Rusia. Datorita acestei atitudini, a fost ucis de turci, impreuna cu fiul
sau, domnitorul Stefan Cantacuzino.

A intretinut corespondenta diplomatica si pe teme culturale cu importante personalitati ale

timpului (Hrisant Notara, Ioan Cariofil, regele Ian Sobieski, imparatii Iosif I si Petru cel Mare,
generalul Marsigli, Nicolae Milescu, David Corbea s.a.) si a colaborat cu trad. efective sau in
calitate de consultant la elaborarea unor talmaciri de lucrari religioase ale fratilor Serban si
Radu Greceanu (intre ele si Biblia tiparita la Bucuresti, in 1688), contribuind astfel la procesul
de imbogatire si mladiere a lb. romane scrise. A tiparit la Padova, in 1700, o harta a Tarii
Romanesti, destinata carmuitorilor politici si negustorilor straini. Opera sa fundamentala este
insa Istoria Tarii Rumanesti intru care sa cuprinde numele ei cel dintai si cine au fost lacuitorii
ei atunci si apoi cine o au mai descalecat si ce au stapanit pana si in vremile de acuta cum s-au
tras si sta, inceputa in timpul domniei lui Serban Cantacuzino (1678-1688), ramasa
neterminata. In ea, Stolnicul CANTACUZINO analizeaza in spirit critic problema izvoarelor
istoriografiei nationale, precum si problemele principale ale originii poporului roman:
romanitatea, comunitatea de origine si continuitatea populatiei romanesti in Dacia, situand
istoria nationala intr-o perspectiva filosofica mai generala.
Istoria Stolnicului C, ca si Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor al lui D. Cantemir,
ambele ramase neterminate, reprezinta trecerea la o noua etapa in evolutia istoriografiei
romanesti: depasirea povestirii cronic aresti in directia unei istorii problematizate si intemeiate
pe o severa critica a izvoarelor. in Istoria Stolnicului, naratiunea este inlocuita prin
demonstratie, portretul si dialogul lipsesc (cu o singura exceptie, inspirata insa de o sursa
straina), accentul cade pe cantitatea si calitatea documentarii. Scrierea are o predoslovie,
proportional mult mai extinsa decat prefetele cronicarilor moldoveni, in care autorul expune
nu numai scopurile operei, ci si metoda de cercetare folosita si concluziile la care a ajuns in
urma studierii izvoarelor. Sursele documentare ale istoriografiei romanesti sunt supuse unui
examen aspru si nepartinitor, care scoate in evidenta marile dificultati ale intreprinderii:
istoricii straini scriu putin despre romani si nu sunt totdeauna obiectivi; letopisetele interne
sunt insuficiente si rau scrise; traditiile orale si cantecele populare sunt lipsite de credibilitate,
din cauza lipsei de concordanta si a partinirii vadite care le-a insuflat; in sfarsit, hrisoavele
aflate pe la boieri si manastiri contin date incomplete si nesistematice. In astfel de conditii,
elaborarea unei scrieri istorice este nu numai o performanta intelectuala, ci si o necesitate
patriotica, iar Stolnicul este perfect constient de aceasta. Studiul trecutului are si pentru el, ca
pentru toti ceilalti cronicari, un obiectiv contemporan si general-valabil: totodata, folosul adus
"vietii de obste", cum singur spune, prin invatamintele politice si morale pe care le furnizeaza
si prin ridicarea nivelului de cunostinte. Pe langa lectia morala, din cercetarea faptelor
trecutului Stolnicul extrage insa si niste concluzii de adevarata filosofie a istoriei si chiar a
existentei. Este si el un adept al teoriei evolutiei istorice ciclice, in faze ce le amintesc pe cele
ale organismelor vegetale sau animale. Aceasta evolutie este explicata printr-un fel de
dialectica a vechiului si noului, elementara, desigur, fara sesizarea continuitatii si a
interdependentei, dar pretioasa totusi, intrucat oglindeste straduinta autorului de a aseza
lucrurile lumii acesteia sub semnul unei legi generale. in acest context, istoria romanilor fiind
o ilustrare a mersului comun al tuturor societatilor omenesti. Stolnicul planuieste o
desfasurare completa a ei, care sa fie in masura sa puna in lumina aceste linii generale. El nu
izbuteste totusi sa duca pana la forma definitiva decat partea referitoare la istoria
inceputurilor, la originea poporului roman. Continuarea, istoria timpurilor "moderne" pana in
zilele sale, despre elaborarea careia stau marturie scrisorile catre generalul Marsigli, nu ne
este cunoscuta, fie ca manuscrisul s-a pierdut, fie ca autorul ei n-a depasit stadiul adunarii de
date documentare. Atat cat s-a pastrat, lucrarea ramane totusi prima dezbatere stiintifica
documentata a problemei originilor poporului roman, depasind cu mult, atat prin informatia
pusa la contributie, cat si prin profunzimea discutiei, incercarea anterioara a lui M. Costin.

Originea latina a poporului roman este si pentru istoricul muntean prilej de mandrie, dar nu
numai datorita vitejiei acestui popor si sistemului politic atotputernic pe care-1 statornicise, ci,
in aceeasi masura, pentru ca originea noastra romana inseamna participarea la traditia unei
civilizatii superioare. El nu-i desconsidera, de altfel, nici pe daci, caracterizandu-i la inceputul
scrierii sale ca pe un popor viteaz si independent, care si-a aparat ani de-a randul cu
statornicie neatarnarea. Cucerirea Daciei de catre romani este prezentata ca o victorie dificila,
ceea ce explica si colonizarea ce i-a urmat. Stolnicul nu crede ca dacii invinsi au fost goniti
sau exterminati, deci colonizarea nu a avut rostul de a repopula o regiune devenita pustie, ci
pe acela de a-i inlocui pe bastinasi din poziti-ile-cheie de care depindea apararea teritoriului.
Cercetand trecutul, cronicarul descopera in insesi originile poporului nostru radacinile
traditionalei vitejii si priceperi ostasesti, izvorul fortei de a indura si a birui vicisitudinile, pe
care le va scoate in evidenta si istoria secolelor urmatoare: "Insa nu putina mirare iaste la toti
cati scriu aciasta, nici la cati bine vor socoti de acesti romani, cum s-au tinut si au statut pana
astazi, pazindu-si si limba - si cum au putut si pot si pamanturile acestea lacuiesc? Care
aciasta la putine limbi si neamuri sa vede." Stolnicul combate cu vehementa si totodata cu
argumente stiintifice "basna" lui Simion Dascalul cu privire la originile neamului nostru,
respingand-o ca fiind neintemeiata atat logic si documentar, cat si injurioasa. Tragandu-se din
doua popoare la fel de valoroase pe planul virtutii militare, din care unul a ramas exemplu si
din punctul de vedere al organizarii politice, romanii vor avea in tot cursul existentei lor o
soarta iesita din comun. Istoria insista insa, inainte de toate, asupra unitatii poporului nostru
din toate provinciile si a comunitatii sale de origine cu romanii din sudul Dunarii. Importanta
acordata limbii, ca dovada a unitatii si specificitatii etnice, este si ea graitoare si deschide
calea studiilor elaborate mai tarziu de invatatii Scolii Ardelene care, de altfel, au cunoscut
bine opera Stolnicului. El incearca la un moment dat chiar sa defineasca specificul limbii
romane; in ciuda confuziei sintactice a pasajului, ideea de baza se apropie destul de mult de
adevar. Stolnicul recunoaste existenta unei contributii a substratului dacic la formarea limbii
romane, e constient de aporturile ulterioare alogene, dupa cum afirma si preponderenta
elementului lingvistic latin. Deficienta principala a modului cum intelege formarea limbii
romane este acceptarea ipotezei de amestec, ceea ce, din punct de vedere calitativ, situeaza pe
acelasi plan toate contributiile, accentuand doar cantitatea mai mare de elemente latinesti ce
intra in alcatuirea ei. A doua chestiune importanta care-1 preocupa este aceea a continuitatii
populatiei romanice pe teritoriul colonizat de Traian. Rezolvarea data de el problemei, reluata
de istoricii Scolii Ardelene, ramane, in liniile generale ale demonstratiei, valabila pana astazi.
Retragerea lui Aurelian a fost doar o retragere a armatei si administratiei, fiind putin verosimil
ca imparatul sa fi putut ridica si stramuta "atata suma de noroade de oameni cu case, cu copii,
asezati pre aceste locuri fiind mai mult de 200 de ani". Dimpotriva, asa cum s-a intamplat si in
alte provincii, conducatorii si inlocuitorii din Dacia trebuie sa fi fost mai curand tentati sa
ramana pe loc, stapani independenti o data cu retragerea oficialitatilor imperiului. De altfel,
remarca cu deplina indreptatire C, nicaieri nu exista urme materiale sau scrise ale unei
stramutari masive de populatie din Dacia in secolul al III-lea. Populatia romanica provenita
din colonistii lui Traian a ramas in noua patrie si a facut fata, cu o energie si o forta de
rezistenta cu adevarat remarcabile, tuturor invaziilor ce vor urma in evul mediu. Stolnicul
vorbeste si despre cateva din acestea, staruind mai ales asupra migratiei hunilor, cu care se si
incheie manuscrisul. Vorbind despre vicisitudinile epocii navalirilor, Stolnicul
CANTACUZINO este primul nostru istoric care sesizeaza si exprima ceea ce mai tarziu va
primi numele de "miracolul romanesc", uimitoarea rezistenta si persistenta a acestui grup
etnic romanic intr-o zona ce va pierde treptat toate legaturile cu matca si va fi inconjurata de
popoare de alta origine. Pasajul respectiv, implicand o componenta teologica si religioasa,
este admirabil prin patriotismul si mandria ce le exprima, devenite in curand unele din
elementele grele de traditie ale constiintei noastre nationale. Deosebit de interesanta si de
pretioasa prin problematica abordata si prin spiritul in care o trateaza, Istoria Stolnicului
CANTACUZINO ofera, in schimb, mult mai putin material comentariului literar. Stolnicul e,
inainte de toate, si aproape in exclusivitate, un erudit. El este deci interesat numai de
soliditatea demonstratiei, de numarul si ponderea argumentelor utilizate, de claritatea si
puterea de cuprindere a frazei si mult mai putin sau chiar deloc de expresivitatea ei. Aportul
sau la evolutia sau, mai bine zis, la conturarea modului artistic de a privi si infatisa lumea
reala si lumea ideilor e deci neglijabil; merita, in schimb, sa fie luata in considerare
contributia sa la imbogatirea limbii literare si la sporirea complexitatii ei sintactice. In aceasta
din urma directie, eforturile lui. sprijinite pe exemplul limbii latine, dar si pe acela al elinei,
sunt totusi mai curand meritorii decat fructuoase. Se simte straduinta autorului de a scrie in
romaneste o fraza ampla, bogata in determinari, pe masura complexitatii ideilor pe care
doreste sa le exprime, dar rezultatul obtinut e un stil greoi, uneori de-abia inteligibil, si
aproape intotdeauna fortat. Fraza sa nu are nici simetria clar latineasca a frazei lui M. Costin,
nici eflorescenta baroca, dificila si ea, dar cel putin sesizanta, a frazei lui D. Cantemir.
Stolnicului CANTACUZINO ii lipseste orice capacitate de concretizare si materializare a
imaginilor, el lucreaza in exclusivitate cu idei si notiuni, cu nume uneori, niciodata cu
personaje sau viziuni ale realitatii concrete. Singura exceptie, portretul lui Attila de la sfarsitul
Istoriei, este de fapt o imitatie dupa scriitorul polonez de origine italiana Filip Callimachus.
Opera Stolnicului CANTACUZINO ocupa totusi un loc important in evolutia culturii si
literaturii romane, atat prin sugestiile oferite carturarilor din epoca premoderna, cat si pentru
ca pune in lumina un proces cu consecinte notabile asupra dezvoltarii stilului nostru scris:
inceputul separarii domeniilor, aparitia istoriei "stiintifice", care, treptat, in cursul a mai bine
de un veac, se va desparti tot mai hotarat de literatura, devenind o disciplina aparte si facand
loc beletristicii propriu-zise.

OPERA

Fragment dintr-o cronica pre scurt a romanilor, in voi. Istoria Moldo-Romaniei, I, editor G.
Ioanid, Bucuresti, 1858; in voi. M. Kogalniceanu, Cronicile Romaniei sau Letopisetele
Moldovei si Valahiei, I, Bucuresti, 1872; Operele lui ~, ed. de N. Iorga, Bucuresti, 1901;
Istoria Tarii Rumanesti, ed. si pref. de N. Cartojan si D. Simonescu, Craiova, 1944; Cronicari
munteni, I, Bucuresti, 1961; Istoria Tarii Rumanesti, in voi. Cronicari munteni, I, pref. si tabel
cronologic de D. H. Mazilu, ed, ingrijita de M. Gregorian, Bucuresti, 1984; Istoria Tarii
Rumanesti, Chisinau, 1997.

REFERINTE CRITICE

N. lorga, Istoria, XVIII, I-II; R. Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Romania, 1916; G.
Pascu, Istoria literaturii romane din secolul al XVlI-lea, 1922; N. Iorga, Ist. Ut. rom., I-II; S.
Puscariu, Istoria literaturii romane, 1930: N. Cartojan si R. Ortiz, Lo stolnic Cantacuzino. Un
grande erudito romeno a Padova, 1943; N. Cartojan, Isoria, III; I. D. Laudat, Istoria literaturii
romane vechi, II, 1963; CANTACUZINO Dima-Dra-gan, Biblioteca unui umanist roman:
Constantin Cantacuzino Stolnicul, 1967; /. L. R., I; CANTACUZINO Dima-Dragan, Livia
Bacaru, Constantin Cantacuzino Stolnicul, 1970; V. Candea, Stolnicul intre contemporani,
1971; M. Rez-lescu, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Bibliografie, 1972; M. Ruffini,
Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, 1973; Al. Dutu, Umanistii romani si cultura
europeana, 1974; D. H. Mazilu, Cronicarii munteni, 1978; V. Candea, Ratiunea dominanta,
1979; R. S. Ciobanu, Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino, 1982; I. Rotam, Valori,
II; D. Oprescu, Etic - estetic in gandirea romaneasca, 1984; Al. Hanta, Idei si forme literare
pana la Titu Maiorescu, 1985.