CANONIZAREA

Canonizarea este declaraia oficial de sfinenie a unei persoane decedate de catre o

confesiune Catolic sau Ortodox. Prin emiterea acestei declaraii, este proclamat c acea persoan
este cu certitudine n rai si i se permite cinstirea ca Sfant n biserica universal, n timp ce cu
procesul de beatificare (fericire) se permite cinstirea n biserici locale (de exemplu, nainte de a fi
canonizat, papa Ioan Paul II a putut fi venerat n Eparhia de la Roma, din moment ce a fost episcop
al locului, precum i in eparhiile poloneze, deoarece s-a nscut n Polonia).
Canonizarea este un obicei n uz la Biserica Catolica (inclusiv bisericile de rit oriental) i
Biserica Ortodoxa. Biserica Anglicana nu utilizeaz canonizarea; singura excepie de-a lungul
istoriei sale este canonizarea lui Charles I al Angliei. Celelalte biserici protestante, cu toate acestea,
resping conceptul de o canonizare declarat de ctre orice autoritate ecleziala, fie ea personala sau
colegiala: soarta final a persoanelor fizice este cunoscuta doar de Dumnezeu, i cuvntul Sfant este
folosit nu cu referire la o persoan care este deja n ceruri, ci de credincios care "numai prin harul"
a primit darul credintei si mantuirii.
n Biserica Catolic, canonizarea are loc la sfritul unei proceduri speciale, care dureaz de
obicei timp de muli ani, numit proces de canonizare (sau canonic). Printre altele, n ultimele
decenii, este ceruta recunoaterea de minuni atribuita mijlocirii persoanei care este obiectul
studiului. Decizia final asupra canonizarii n orice caz este rezervat papei, care consacr formal
inchiderea cu succes a procesului canonic printr-un act papal.

Evoluia istoric

Dac cinstirea decedatilor n istoria cretinismului a aprut foarte devreme, dup cum reiese
din inscripii i surse de diferite tipuri, doar n al doilea mileniu al vieii Bisericii se nate un proces
real de canonizare. Cu toate acestea, avnd n vedere diferenele istorice enorme care disting istoria
veche a Bisericii, se obinuiete s se fac distincia in ase perioade principale n ceea ce privete
evoluia procesului de canonizare, cinci istorice si una actuala.

Sec I-V

n primele cinci secole de viata ale comunitilor cretine, nu se vorbeste de sfini, ci mai
mult de Mucenici: nchinarea la mori este axata n principal pe acele persoane care,desi nu neaga
pe Domnul si mesajul lui revelat, au preferat s-i sacrifice viaa lor ca mrturie a credinei. Desigur
ca nu existau probleme oficiale de rezolvat pentru a cinsti un mucenic: mucenicia a fost o problema
de termen public, confirmat de ctre autoritile romane competente care apoi efectuau pedeapsa cu
moartea. n aceast perioad iau nastere martiroloagele, adica cataloage si colectii unde erau
inserate prenumele credinciosilor, ziua morii i locul de nmormntare, probabil pentru a le cinsti la
mormnt ziua decesului lor.
O schimbare radical intervine n perioada de sfrit a persecutiilor, n primul rnd cu pacea
lui Constantin (313) apoi cuEdictul de la Tesalonic. Aceast situaie socio-politice duce pentru a
aduga la cultul mucenicilor, cel al marturisitorilor, sau credincioii care au suferit grava violen n
perioada de persecuie, dar au reuit s scape de moarte, sau persoane care au acceptat pe Hristos in
viata pamanteasca, facand uz de pocin iesita din comun, viata ascetica sau alte feluri de viata
asemanatoare. Ar trebui remarcat c mrturisitori n via trebuiau s indure suferine de mucenicie
neconsumata, astfel nct s fie venerat ca mucenic.
Atat la mucenicii cat si la marturisitori intalnim o cinstire spontana colectiva, fr iniiative
sau aprobri de natura eclesiastica. Nu exist nici o urm de procese formalizate, datorita att
Bisericii primare cu o organizare putin dezvoltata, cat si lipsei efective de probe, vazand apoi ca
semnele muceniciei sau a altor mrturii de credin asa de importante sunt evidente si de domeniu
public.

Sec VI-XI

O schimbare major incepe cu colapsul progresiv al Imperiul Roman de apus i contactele

acestuia tot mai frecvente cu diferite triburi barbare, mai accentuat la nceputul evului mediu: vede
lumina o form embrionar a procesului de canonizare,pus in practica de episcopi care autorizau
cinstirea dup o anchet sumar i elaborarea vietii sfantului, adica un fel de biografie care contine
minunile sfantului. n aceast perioad se vorbeste de "canonizare Episcopala." pn in al 10-lea
secol legalitatea cultului a fost determinat de aprobarea episcopului: canonizarea episcopului
raspunde impulsului de vox populi. Apoi n 993, pentru prima dat, prestigiul evenimentului este
asociat cu sinodul roman i in 31 ianuarie, Papa Ioan XV canonizeaza solemn pe Sfantul Ulrich
din Augsburg.
Imaginea sfantului ncepe s apar ntr-un mod mai independent si sa se deosebeasca de cea
de muncenic si cea de marturisitor din primele secole, vzuta de credina popular mai mult ca un
mijlocitor de haruri divine decat un model de imitat. De asemenea devine din ce in ce mai stransa
legtura ntre figura de Sfnt i miracol, pe de o parte esenial pentru canonizarea lui, iar pe de alta
parte un mod pentru oameni de a obine favoruri divine pentru a depi dificultile materiale
enorme ale perioadei. Pentru a canoniza un decedat necesit un sinod sau un sinod local al
episcopilor, dar uneori inasasi papa participa, n special pentru figure de sfinti de mare importanta si
prestigiu.
O forma timpurie a procesului de canonizare se poate intalni n perioada carolinga. Cerinele
de baz erau miracolul sau martiriu, viata considerata in intregimea ei, prezentarea la autoritatea
competent ecleziastica i adoptarea ulterioar.

Sec XII-XVI

Dac Urban al II-lea a nceput un proces de concentrare a materiei, adugnd alte cerine
pentru canonizare cum ar fi proba martorului, a fost Papa Alexandru al III-lea, in al 12-lea secol,
care a pretins c el insusi are puterea s recunoasc o persoan ca Sfnt pentru a menine
omogenitatea de cult n ntreaga cretintate, punand definitiv procesele de canonizare n causae
maiores Ecclesiae. Aceast regul a fost ulterior confirmat de Papa Grigore al IX n 1234, i
introdusa mai trziu n Corpus Iuris Canonici.
Exist un acord general ntre savani, c primul proces de canonizare de la care s-au pastrat
actele, este cel legat Galgano di Chiusdino, cavaler si apoi pustnic pocit, mort pe 30 August 1181;
procesul, deschis probabil la cererea episcopului din Volterra, autoritatea teritoriala competenta, a
avut loc n 1185 (doar patru ani de la moartea lui Galgano), dar nu se tie dac, la finalul anchetei, a
existat o hotrre a Papei, sau mai degrab Comisia pontifical nu a decretat canonizarea persoanei
sus numite ca Sfnt prin aa-numitele jurisdictio delegate cu care autoritatea mai mare, n acest caz
Papa depozitar de cea mai mare putere de jurisdicie, transfera astfel de autoritate de la o figura
ierarhic subordonata.
n secolul al XIV-lea, Papa a nceput s autorizeze Cinstirea unor sfini numai la nivel local,
nainte de a fi finalizat procesul de canonizare. Aceast practic este la originea procesul de
beatificare, n cazul n care o persoan se numete fericit i este posibil cinstirea lui n zone cu
restricii (individuale eparhii sau congregaiile religioase).

Sec XVII-XIX

Numeroase modificari au apartut odata cu intervenile lui Papa Sixtus al V-lea care a creat
Congregatia rituaulurilor i a lui Urban al VIII-lea n a sa Coelestis Hierusalem Cives, care a
mbogit i articulat procedura. Se naste distincia clar ntre beatificare i canonizare, iar retinerea
papala este n continuare consolidat pentru a garanta cu un standard de nchidere, ducnd la
interzicerea nchinarii la morii care nu au fost recunoscuti ca sfini.
 Pentru canonizarea formala se cer dou minuni atribuite credinciosului dup moarte i un
decret de continuitate de catre Congregatie, nsoit de un aviz consultativ al Consistoriului.
Canonizarea a fost ulterior modificat i mai precis definita de ctre Alexandru al VII-lea i
Benedict al XIV-lea.
n timpul pontificatului lui Papa Pius al IX-lea i Papa Leon al XIII-lea, a existat o cretere
semnificativ a numrului de procese; canonizarile au fost 72, tot atatea cate s-au celebrat de catre
instituia de Sfanta Congregatie a riturilor.

Sec. XX

ntreaga legislaie, rodul elaborrii Milenare, a rmas n vigoare pn n codificarea din

1917, n care a fost introdusa i refcuta. Procedur inclus n cod este prezentata n detaliu i
meticulos, cu o abordare de "pozitiva legala" care va fi fara egal.
Paul VI a reformat canonizarea, separand o seciune din Congregaiea de rituri i
semplificand procesul in doua faze, o anchet la nivel local i un proces pentru mediul Roman, cu o
pozitiva reevaluare a rolului decizional al episcopului i Sinodului. Reforma n continuata de Ioan
Paul al II nclina procesul de canonizare n favoarea teologiei positive.

PROCEDURA

Biserica Catolic

Recunoaterea de un nou Sfnt este, pentru Biserica Catolic, o surs de mare bucurie
intrucat este considerata manifestare speciala a operatului lui Dumnezeu: un nou Sfnt este n
catolicism, un cadou pe care Dumnezeu d comunitatii. Procesul care conduce biserica s declare
un om Sfnt sau femeie sfanta necesit mare grij i responsabilitate, deoarece decizia rezultata
influeneaz multe persoane: Sfnta sau Sfntul va fi propus cinstirii pentru totii credincioi din
ntreaga lume i indicat ca un exemplu de urmat.
Procesul de canonizare are o durat variabil de mai muli ani, dar se poate ajunge chiar si la
secole. Urmeaz dou proceduri, n funcie de felul cum decedatul a murit din cauze naturale sau ca
un martir. Pentru martir procedura este oarecum simplificat deoarece acesta va tinde s asigure n
special dac a fost adevrat martiriul, adica de moarte cauzata in mod explicit de ura impotriva
credintei si impotriva Bisericii, i de martiriu liber i panic si suportatat prin marturia credintei si
dragostei fata de credinta si Biserica.
 n schimb, n cazul n care persoana pentru care se solicita procesul de canonizare a murit de
moarte natural:
1. procesul de canonizare incepe de la persoanele care au trit cu posibilul sfant sau
sfanta, care sunt familiarizai cu munca si stilul de viata: Comunitatea parohial,
congregaia religioasa, comunitatea n care el a lucrat, etc.
2. Acesteia, numiti actori, insarcineaza o persoana considerata corespunztoare s
depun cerere la episcopul de referin, pentru c acesta sa deschida o anchet
eparhiala pentru un posibil caz de beatificare. Cine prezinta cererea se va numii
postulator al cauzei. n cazul n care Sfntul Scaun o consider demn de ncredere,
postulatorul cauzei devine persoana de referin pentru Congregaia pentru cauzele
Sfinilor, organul Sfntului Scaun care se ocup cu procesele de beatificare. Ancheta
nu poate ncepe pn nu au trecut de la moartea persoanei cel puin 5 ani, cu exceptia
vointei papei care poate sa acorde o dispens. Aceast politic de precauie tinde
pentru a evita entuziasmul temporar i intenioneaz s ajute la evaluarea cu
nelepciune si fapte;
3. Congregaia pentru cauzele Sfinilor evalueaz cererea episcopului i rspunde cu o
autorizaie (nu se opune), autorizandul pentru a continua. Din acest moment posibilul
Sfant sau Sfanta este numit "Robul (sau roaba) lui Dumnezeu";
4. Se continua prin intervievarea a ct mai muli oameni posibili, evaluand documente
i mrturii pentru a nelege dac, printre cei care l-au cunoscut, este un aa-numita
reputaia de sfinenie. Dac, n timpul vieii persoanei care a avut loc episoade
inexplicabile care pot fi considerate "miracole", acestea vor fi verificate i raportate,
dei nu sunt considerate fundamentale. Rezultatul este o colectie de documente, care
este trimisa la Roma.
5. Congregaia pentru cauzele Sfinilor verific ca colectarea de material sa fi avut loc
corect, apoi desemneaz un relator al Cauzei, care va conduce la organizarea
materialului n Positio super virtutibus a slujitorului lui Dumnezeu. In Positio este
un dosar n care se exprima cu criteriu presumtele virtuti eroiche, utilizand mrturii
i documente colectate n cadrul investigaiei Eparhiale; n 1587 a fost instituit o
figura, opusa celei de relator, procuror care, n acest stadiu, caut dovezi mpotriva
sfineniei ale candidatului: erori n doctrina credinei, neascultarea fata de Biserica
sau comportamente vicioase. Aceast figura a fost abolit apoi n 1983 de Pope John
Paul II pentru asurarea procesului de canonizare.
6. Se organizeaza o comisie de noua teologi, denumita Congresul teologilor, pentru
examinarea Positio postulatorului. n cazul n care acestea dau aviz pozitiv are loc o
adunare a cardinalilor i episcopilor din Congregaia pentru sfinti, dup care Papa
autorizeaz citirea decretului oficial ce priveste eroicitatea virtutilor robului lui
Dumnezeu. Acestea de acum este numit "Venerabilul". Acest lucru nchide primul
pas n procesul de canonizare.
7. Urmtoarea etap este Declaraia de beatificare, pentru obtinerea careia este necesara
recunoasterea unui miracol atribuit mijlocirii venerabilului. Cineva trebuie s fi rugat
persoana si acest lucru trebuie s aiba un rspuns prin care vine in ajutor cu un
eveniment inexplicabil i minunat: aceasta este considerat de biseric un semn fr
echivoc c persoana este n cer i c poate de acolo si vrea sa ajute vii. Atenie la
aceast etap este mai mare. Deoarece un miracol pentru a fi luat in considerare de
Adunarea Sfinilor are nevoie o anchet eparhiala, analizat cu acelasi proces descris
mai sus, care va fi livrat Adunarii pentru cauzele sfinilor.
8. Catolic atribute mai frecvent caracterul miraculos sunt: neputrezirea corupului dup
moarte, precum Sf. Ecaterina din Bologna, al crei trup este nc intact dup aproape
550 de ani de la moartea sa; lichefierea sagelui n timpul unor ocazii speciale, cum
ar fi san Gennaro; "miros de sfinenie": organismul va emana parfum de flori, n loc
de miros de moarte, ca si in cazul Sf. Tereza de Avila. Cu toate acestea miracolul cel
mai des este aproape ntotdeauna o recuperare din boli grave. Acest lucru trebuie s
fie instantaneu, fr nici o explicaie medical plauzibil, definitiv si total.
9. Positio miracolului este apoi revizuit de 5 medici: dac acestia declara ca nu stiu sa
dea un raspuns rational si stiintific, prinde contur posibilitatea unui miracol valid.
Intamplarea este valuta de 7 teologi, adica de episcopi si cardinali.
10. Terminate aceste intalniri Papa (sau delegat lui, de obicei, un cardinal) proclam
venerabilul fericit sau fericita ntr-o liturhie solemna, stabileste data in calendarul
liturgic local si data de comemorare in familia religioasa careia ii apartinea
candidatul.
11. n cazul n care este recunoscut un alt miracol, dup o evaluare care are acelai
proces i severitate ca primul, fericitul este declarat sfnt i cultul su este permis
oriunde este o comunitate de credincioi.
12. Este n continuare posibil ca Papa s fac o canonizare echivalenta: Papa extinde in
Biserica niversal, cu un decret simplu, un cult atestat si recunoscut de mult timp,
care priveste un crestin a carui virtuti sau a carui mucenicie sunt recunoscute de toti
 si o faima de minuni neantrerupta, fara alte anchete si fara a astepta verificarea de
alte minuni specifice.Aceast procedur a fost urmat recent de Benedict al XVI-lea
si de Francisc.
13. n ceea ce privete valoarea actului papal, marea majoranta a teologilor catolici
acord canonizarii caracterul de infailibilitate, n timp ce exclude categoric procesul
de beatificare.

Biserica Ortodox

canonizarea sau mai degrab, perspectiva ortodox, "Glorificarea" Sfinilor difer de

tradiia catolic, att n ceea ce privete punctul de vedere teologic cat si practic. Glorificarea unui
sfnt este considerat un act al lui Dumnezeu, mai degrab dect a membrilor bisericii, careia ii este
delegat numai recunoaterea oficial a ceea ce sa ntmplat deja n esen.
n conformitate cu acest punct de vedere, atunci cnd moare un om care a petrecut viaa n
strict conformitate cu invatatura din Biserica, Dumnezeu poate alege s il glorifice pe el prin
manifestarea de minuni sau nu. In caz pozitiv, devotiunea fa de Sfnt incepe sa creasca incepand
de la nivelul cel mai mic, numit "radacinile ierbii". Devotamentul se raspandeste de la un astfel de
puct, n care nu este nc o recunoastere formala, dar n care devotati pot decide pentru a celebra o
slujba de pomenire (greac: Parastas, Rus: Panichida) rugandu-se ca pentru un normal credincios
adormit care nu a fost glorificat. Biserica permite realizarea de icone in aminterea lui, care pot fi
pstrate n cas, dar niciodat la lcauri de cult.
n cazul n care dovada de sfinenie a decedatului continu s se manifeste, incepe procedura
propriu-zisa de canonizare. Glorificarea pote fi pusa in practica de orice episcop n eparhia sa, dei,
de obicei, acest lucru este declarat de un Sinod de episcopi. nainte de a ajunge la declaraia reala de
sfintenie, de obicei, se efectueaz anchete detaliate asupra credinei decedatului, asupra
comportamentului si faptelor sale, intre altele verificand si veridicitatea minunilor atribuite
mijlocirii sfantului. Glorificarea finala nu il face pe individ sfant, ci constat ceea ce in perspectiv
Ortodox a fost deja manifest de Dumnezeu.
Uneori, unul dintre factorii determinani pentru ulterioara sfinire este starea moastelor: unii
sfini ar pstra trupul neputrezit dup moartea lor pentru o perioada lunga de timp dupa moartea lor,
fara ca acesta sa fi fost supus in precedenta la un tratament cu specifice substante. Uneori, atunci
cnd exist semne de degradare normale, pot exista alte dovezi care sugereaz sfintenia decedatului,
cum ar fi culoarea milei de albine a oaselor sau aroma de smirn care se raspandeste din resturile
corpului. Lipsa de aceste manifestari, oricum ar fi, nu sunt dovezi suficiente pentru declararea
sfinteniei unui individ...
 n unele tradiii, o persoan deja considerat Sfnt de ctre adepii locului, dar care nu a
nceput nc constatarea oficial de glorificare, este numit "fericit". Acest termen este ns des
folosit, de asemenea, pentru cei care a fost deja stabilita sfinenia, cum ar fi nebunii pentru Hristos
(de exemplu, "Binecuvntat Xenia") sau pentru cei pentru care acest nume a intrat n uz comun
(cum ar fi, "Fericitul augustin", "Fericitul Ieronim", i alti). n aceste cazuri titlul "binecuvntat" nu
implic recunoaterea sfineniei lor de ctre Biseric.
Detaliile cu privire la serviciul de glorificare difer de la Eparhia la Eparhia, dar n mod
normal implic intrarea oficial final n calendarul Sfinilor (atribuind decedatului o anumit zi
particulara n cadrul anului cand va fi srbtorit memoria lui), compunerea de imnuri liturgice n
cinstea Sfntului (n mod normal, imnuri particolare alcatuite anterior, care se cnt pentru prima
dat n timpul ceremoniei de glorificare) i prezentarea icoanei sale. nainte de glorificarea
propriuzisa, se face o ultima Panihida, un solemn Requiem n care Biserica nu se roaga pentru
odihna sufletului celui decedat (ca nainte) ci face o rugaciune (un paraclis sau Moleben) pentru
mijlocirea sa in fata lui Dumnezeu.
Mucenici nu au nevoie de o glorificare formala, deoarece n cazul n care un martiriu a fost o
consecin a credinei lor i nu exist nici o dovad de un comportament non-cretine n perioada
anterioar decresului lor, este suficienta doar mrturia sacrificiul lor. Pentru c n funcie de
concepia Ortodox cei mai muli sfinii nu sunt descoperiti de Dumnezeu, ei raman ascunsi ochilor
celor vii: totui memoria acestora este srbtorita n Duminica Tuturor sfinilor. n unele eparhii,
urmtoarea duminic dupa cea de mai sus, este dedicata comemorarii tuturor sfintilor (cunoscute i
necunoscute) Bisericii locale. Astfel nct exist srbtori cum ar fi toti sfintii muntelui sfant,
toti sfintii rusi, totii sfintii americani etc.

Rdic1980

https://it.wikipedia.org/wiki/Canonizzazione