Trecerea de la istoria-povestire la istoria-problema:

1. Istoricul renunta la nedeterminarea timpului. Nu mai are pretentia de a povesti ce s-a

intamplat, nici macar ce s-a intamplat important in istoria omenirii sau a unei parti din omenire.
Mai pe scurt, isi construieste obiectul de studiu delimitand nu doar perioada, ansamblul
evenimentelor, dar si problemele ridicate de acestea si pe care va trebui sa le rezolve.

Asadar, istoricul va face cat de mult posibil evitarea unui minim de elaborare conceptuala
explicita.

2. Renuntand la povestire, istoricul renunta si la materialul traditional: evenimentul unic.

Deoarece acesta incearca sa rezolve o problema, are nevoie de fapte istorice mai putin imprecise
decat cele traditionale ramase in memoria oamenilor. Trebuie sa integreze obiectele cercetarii
sale intr-o retea de semnificatii si sa le faca daca nu identice, cel putin comparabile pe o perioada
de timp data.

3. Definindu-si obiectul de studiu, istoricul trebuie totodata sa-si "inventeze" sursele care, de
obicei, nu sunt adecvate in forma lor initiala tipului sau de curiozitate. Un pachet de arhive, pe
langa faptul ca este foarte util istoricului, ii poate aduce si tot felul de idei sau o conceptualizare
noua. Acesta este farmecul acestei meserii. Istoricul care se ocupa de problematica istoricii,
trebuie sa-si organizeze documentele, sa le faca permutabile si sa incerce sa le faca comparabile
astfel incat sa poata interpreteze si sa descrie fenomenul studiat.

4. A patra mutatie in meseria de istoric o reprezinta obtinerea concluziilor care sunt tot mai putin
separabile de procedurile de verificare pe care se bazeaza.