Unde dragoste nu e, nimic nu e

- Ma iubesti, mami? - m-a intrebat fiica mea cu gand ascuns.

- Sigur ca da, i-am raspuns.
- Dar nu mi-am facut inca ordine in camera! Deci n-ai sa ma certi, nu-i asa?
- Ba sigur ca am sa te cert, stii prea bine! - am murmurat.
- Dar tot ma mai iubesti, chiar daca ma certi? - a vrut sa stie micuta, iar in vocea ei am sesizat
o nuanta de frica.
- Nu-mi place sa fii dezordonata, i-am explicat, dar te iubesc din toata inima! Fiica mea a sarit
vesela in picioare.
Noi, oamenii, ne nastem cu dorul de a fi iubiti. Avem nevoie de dragoste, asa cum avem
nevoie de aer ca sa respiram. Fara dragoste murim, ne asfixiem.
Cand Ii cerem lui Dumnezeu sa ne dea putin din dragostea Lui, se petrec minuni in noi insine
si in altii, caci Dumnezeu nu face economie cand este vorba de dragostea Lui. Ea intra in
inima noastra, ne schimba mintea si ne facem dispusi sa dam. Acest "totusi", acest "cu toate
acestea" este ceea ce face ca aceasta dragoste sa fie divina. Desi noi, oamenii, ne-am razvratit
impotriva Creatorului nostru, am vrut sa fim noi insine Dumnezeu si prin aceasta am intre El
si noi un zid etern de despartire, Dumnezeu, in Fiul Sau, a fost gata sa mearga pe calea
inimaginabila de grea a umilintei, calea crucii.
Aceasta dragoste, cea cu care El ne-a iubit intai, este ceea ce m-a convins de existenta
Dumnezeului viu. Dragostea Lui sta la dispozitie - si putem sa facem risipa de ea. Este destula
pentru noi insine si pentru toti cei pe care-i intalnim.