Stimaţi colegi judecători şi colegi avocaţi: încercaţi să acceptaţi

că un copil are nevoie de doi părinţi toată viaţa sa.

Alienarea parentală este o boală care distruge copilul şi familia. Sexul

copilului sau al părintelui nu pot fi folosite ca argumente sau motive
pentru a da un copil unuia sau altuia, căci taticii şi mămicile au
drepturi egale în privinţa copiilor, aşa cum s-a decis recent (oare
trebuia?!) la nivel european.

Soţii divorţează doar între ei, nu ca părinţi de copil. La divorţ, copilul

nu se încredinţează unui părinte, ci se stabilesc drepturile şi obligaţiile
ambilor faţă de copil.

După divorţ, copilul rămâne al amândurora.

Mergeţi la mediere şi folosiţi planul parental pentru a stabili conţinutul

autorităţii parentale, evitând tranşarea de către judecător a
conflictului care este unul preponderent emoţional şi psihologic, nu
juridic.

La alegerea părintelui unde va locui mai mult copilul, folosiţi principiul

californian.

Daţi prioritate întreţinerii copilului în natură, în acest sens este legea

din anul 2011!

Permiteţi copilului să îşi vadă cât mai des ambii părinţi şi să ia

legătura pe orice cale cu ei, indiferent la cine a decis instanţa să stea
copilul.

Deciziile cu privire la bonă, şcoală, operaţii, ore de sport ale copilului

trebuie luate împreună de cei doi părinţi, indiferent de starea lor
maritală.

Şi mai citiţi din când în când Legea nr. 272/2004, s-ar putea să
descoperiţi multe lucruri noi…
Bataia e rupta din rai, dar ne arunca afara din Europa
Filed under: 0. NOUTATI — Cristi Danilet @ 7:45 AM

Tags: CEDO, copii, violenta in familie

https://cristidanilet.wordpress.com/tag/copii/

Începând cu data de 3.10.2017, violența domestică este interzisă în mod absolut în România.

În tradiția familiei românești, bătaia e ingredientul nelipsit: soțul își bate soția, părintele își

bate copilul, fratele mai mare își bate fratele mai mic. Spun „tradiție” pentru că bătaia

datează din cele mai vechi timpuri și o întâlnim în mod regulat în jurul nostru. De aceea s-a

și încetățenit în zicale precum „Bătaia e ruptă din rai”, „Eu te-am făcut, eu te omor”, „Unde

dă tata crește”. CtEDO a stabilit săptămâna trecută că nici tradiția, nici disciplina nu pot fi

justificări pentru pedepsirea corporală a copiilor.

Situația internațională: Violența în familie se întâlnește peste tot în lume. Pentru combaterea ei au

apărut instrumente internaționale, la care și România este parte: Convenția ONU cu privire la drepturile

copilului din 1989, ratificată de România în 1990; Comentariul General nr. 8/2006 privind drepturile

copilului la protecție împotriva pedepselor corporale emis de Comitetul Națiunilor Unite cu privire la

drepturile copilului; Comentariul General nr. 3/2011privind dreptul copilului de a fi ferit de orice formă

de violență; Recomandarea Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei (2009)10 privind

strategiile integrate naționale pentru protejarea copiilor de violență; Convenția de la Istambul din

2011, ratificată de noi anul trecut; Declarația de la Panama pentru încheierea violenței împotriva

copiilor din 2017.

Legislația națională: În Evul Mediu bătaia în familie era atât de firească încât ea a fost prevăzută în

lege: bărbatul avea voie să îți bată femeia, numai să nu fie cu vrăjmășie, adică ca el să nu dea cu

toiagul astfel încât să curgă sânge sau să nu dea cu toiagul în fața ei (art. 23 alin. 1 Pravila lui Vasile

Lupu din 1646 și art. 185 alin 1 Pravila lui Matei Basarab din 1652). În perioada modernă, violența la

nivelul familiilor din România ajunge la cote atât de alarmante încât din anul 2000 se permite poliției să

se sesizeze pe orice cale de asemenea acte, nu doar la plângerea victimei; în anul 2003 a apărut Legea

217 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie; iar din 2012 s-au introdus în această lege

prevederi cu privire la ordinul de protecție. Mai mult, din 2004 a apărut Legea 272 privind protecția și

promovarea drepturilor copilului care interzice în mod expres orice pedeapsă corporală (art. 33, 89, 94,

95). Iar noul Cod penal din 2014 prevede sancțiuni mai aspre cu o pătrime în

cazul infracțiunilor săvârșite asupra unui membru de familie (prin membru de familie se înțelege rudele

de sânge până la gradul patru, copilul adoptat, soțul, concubinul).

Statistici naționale: Cu toate acestea, violența sălbatică (că nu poate fi vorba de „domestică”) nu s-a

diminuat. Statisticile recente ne arată că: 4 din 10 români au cunoștință despre un caz de violență de

acest gen; în fiecare săptămână este înregistrat un caz în care o femeie este violată în familie; la

fiecare 4 zile este înregistrat un caz în care o minoră este violată în familie; la fiecare 2 zile este

înregistrat un caz în care o minoră este violată, agresată sexual sau supusă unui act sexual cu un adult
din familie; 6 din 10 copii sunt bătuți în familie.

Condamnarea României: Pe data de 3 octombrie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

condamnat România în cauza D.M.D. Starea de fapt este următoarea: un copil în vârstă de 3 ani este

bătut de tatăl său în anul 2004, părinte care ulterior și divorțează de mama copilului. E anunțată

Protecția Copilului și de câteva ori Poliția. De abia la a patra sesizare se pun în mișcare autoritățile:

procurorul finalizează cercetarea după trei ani, un an mai târziu tatăl e achitat de prima instanță,

dosarul se plimbă între instanțe și de abia în anul 2012 autorul e condamnat definitiv, fără a se acorda

nicio despăgubire victimei și fără ca acest lucru să îl motiveze.

Curtea de la Strasbourg este șocată de mentalitatea judecătorilor români cu privire la violența în familie

care o reflectă, de fapt, pe cea a românilor. Iată ce se spune în paragraful 49: Curtea notează, de

asemenea, că judecătoria, în prima rundă a procedurii, l-a achitat pe D.D., după ce nu a găsit nici o

infracțiune în „comportamentul său ocazional necorespunzător față de reclamant”. De-a lungul acestui

context, tribunalul județean pare mai târziu să considere că acte de violență „izolate și

aleatorii” ar putea fi tolerate în sfera familiei. Curtea nu înțelege modul în care această

declarație se încadrează în dispozițiile relevante ale legislației interne care interzic în termeni

absoluți pedeapsa corporală. Asigurarea unei demnități de bază copilului înseamnă că nu poate exista

compromis în condamnarea violenței împotriva copiilor, fie că ea ar fi acceptată ca „tradiție”, fie că ea

ar fi deghizată ca „disciplină”. Unicitatea copiilor – potențialul și vulnerabilitatea lor, dependența lor de

adulți – face imperativ ca ei să beneficieze nu de mai puțină protecție, ci de mai multă, în fața violenței,

și inclusiv să fie protejați de pedeapsa corporală, aceasta din urmă fiind invariabil degradantă.

Post scriptum: Nu doar familia este mediul propice pentru bătaie. La școală, generația mea a prins

vremuri în care elevii erau bătuți cu arătătorul peste palme sau la fund, trași de perciuni, pălmuiți sau

dați cu capul de tablă de către profesori. O generația înaintea mea a prins vremuri când elevii erau

pedepsiți să stea cu genunchii pe coji de nucă. Azi, ascundem violența din școală sub denumirea la

modă „bullying” care implică în special elevi ce folosesc bătaia pentru a se impune și a umili pe cei mai

slabi. Dar nu e de mirare, cât timp filmele și jocurile de azi promovează violența, iar, mai nou, bătăile

între adulți au loc în văzul lumii, în studiourile de televiziune.