ETICA ŞI DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

1
 CUPRINS
Argument ................................................................................................................................... 3
1. Funcţia publică ....................................................................................................................... 5
2. Funcţionarul public ................................................................................................................ 5
2.1. Conceptul de “funcţionar public” ................................................................................... 5
2.2. Categorii de funcţionari publici ...................................................................................... 6
2.3. Cariera funcţionarilor publici.......................................................................................... 7
2.3.1 Recrutarea funcţionarilor publici ......................................................................... 7
2.3.2 Numirea funcţionarilor publici ............................................................................ 8
2.3.3 Promovarea funcţionarilor publici ....................................................................... 8
2.4. Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici ................................................................ 9
2.5 . Răspunderea funcţionarilor publici ......................................................................... 10
3. Etica funcţionarilor publici .................................................................................................. 12
3.1. Consideraţii generale .................................................................................................... 12
3.2. Rolul eticii în funcţia publică ........................................................................................ 15
3.3. Scopul principiilor etice ................................................................................................ 17
3.4. Principii etice ................................................................................................................ 17
3.5. Etica în administraţia publică........................................................................................ 17
4. Deontologia funcţionarilor publici ....................................................................................... 18
4.1.Definirea termenului de ‘deontologie’ ........................................................................... 18
4.2. Deontologia magistraţilor ............................................................................................. 19
4.2.1. Principiile deontologice specifice magistraţilor..................................................... 19
4.2.2. Deontologia Magistraţilor în România, potrivit reglementărilor actuale............... 20
4.3. Se poate vorbi de o deontologie a funcţionarilor publici? ............................................ 21
4.3.1. Principiile deontologiei administrative .................................................................. 22
4.3.2. Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică ............................ 23
4.3.3. Concluzii privind deontologia administrativă ........................................................ 24
Concluzii .................................................................................................................................. 26
Bibliografie selectivă ............................................................................................................... 30

2
 Argument

Una dintre cărămizile societăţii moderne, dacă o putem numi aşa, este funcţia publică.
Această parte importantă a dezvoltării umane a apărut din cele mai vechi timpuri, odată cu cei
care strângeau taxele de la oameni. Aceştia au fost primii funcţionari publici. În zilele noastre
funcţia publică are mai multe ramuri, pe cât de neînsemnate, pe atât de importante în societate
În prezenta lucrare am tratat problemele referitoare la etica si deontologia funcţionarilor
publici din mai multe puncte de vedere, după cum urmează:
În primul capitol am considerat necesară abordarea problemei din prisma funcţiei
publice. Astfel ne-am axat atenţia asupra generalităţilor ce ţin de funcţia publică.
În cel de-al doilea capitol am dezvoltat noţiunea de funcţionar public. Am expus de
asemenea aspectele ce ţin de cariera acestuie, din momentul numirii în funcţie până la
promovarea în funcţia publică. Am enumerat de asemenea drepturile şi obligaţiile
funcţionarilor publici.
Cel de-al treilea capitol a fost dedicat eticii, în aceeaşi măsură tratării unor aspecte
privind etica funcţionarilor publici, cât şi a unor aspecte de etică în genere şi principii ale
acesteia.
În cel de-al patrulea capitol ne-am îndreptat atenţia asupra unor aspecte generale ale
deontologiei, evidenţiind-o în domeniul funcţionarilor publici, evidenţiindu-se şi unele aspecte
din terţe domenii, cum ar fi magistratură şi medicină. Am tras de asemenea şi o serie de
concluzii privind dreptul deontologic al funcţionarilor publici şi deontologia administrativă.
Concluziile regăsite în partea finală a lucrării reflectă atât opiniile specialiştilor în
domeniu, cât şi opinia personală.
Viaţa socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ.
Nevoia a dus la apariţia funcţiei publice şi a funcţiilor care să o îndeplinească. Comunitatea
umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu şi-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a
dat viabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcţii statornicite de-a lungul timpului.
Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publica necesită o
extrem de variată gamă de prestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu
pregătire profesională diversă. Satisfacearea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor
omului care trăieşte într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare
a administraţiei publice, atât de diversificată, mai ales in prestaţiunile sale către populaţie.

3
Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decât o suma
de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din acest
punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administraţie capătă o importanţă
considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricât de bune legi şi
decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi,
activi şi devotaţi pentru realizarea scopului stabilit.
Funcţia în cadrul administraţiei publice poate fi definită ca un ansablu de atribuţii
stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe baza şi în executarea legii, atribuţii pe care
le indeplineşte o persoană fizică angajată într-un organ al administraţiei publice şi care are
abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuţii ale administraţiei publice.
Administraţia publică presupune, indiferent de natura sistemului administrativ,
responsabilitatea exercitării actului în sine şi direcţionarea lui prioritară spre cetăţean, cu
întreaga lui arie de preocupări, interese şi trebuinţe.
Pentru a pune bazele unei administraţii publice eficiente şi moderne pentru a imbunătăţi
serviciile oferite de aceasta cetăţeanului trebuie elaborate standarde de performanţă în baza
cărora să fie creată o matrice a interacţiunii dintre cetăţeni şi funcţionari.
Nu se poate face nici un fel de abstracţie în promovarea principiilor administrative
publice de calitatea deciziilor, de calitatea personalului angajat în susţinerea, în urmărirea lor,
de calitatea serviciilor oferite şi garantate membrilor comunităţii, de calitatea actelor de
comunicare şi informare.
Pentru a putea ocupa o funcţie publică, indiferent de tipul sistemului administrativ, este
necesară îndeplinirea unor cerinţe de tip educaţional. Dacă mai demult pregătirea avea loc, de
cele mai multe ori, la locul de muncă, acum pregătirea iniţiala are un rol determinat. O mare
importanţă se acordă şi perfecţionării continue a funcţionarilor publici.
Dar una din problemele celel mai importante cu care se confruntă administraţiile este
migraţia funcţionarilor publici, dinspre şi înspre mediul politic respectiv sectorul public şi cel
privat.

4
1. Funcţia publică

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o gamă

extrem de largă de prestaţii realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu pregătire
profesională diversă. Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care
trăieşte într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare a
administraţiei publice, atât de diversificată, mai ales în prestaţiile sale către populaţie.
Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decât
o sumă de colectivităţii umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din
acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administraţie capătă importanţă
considerabilă.
Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricât de bune legi şi decizii
ar fi, rămâne, doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi, activi şi
devotaţi pentru realizarea scopului stabilit.
De aceea, se poate spune că eficacitatea administraţiei publice depinde de calitatea umană
şi capacitatea tehnică a celor care alcătuiesc organele administraţiei publice, a funcţionarilor care
lucrează în administraţie publică, îndeplinind o funcţie de stat, o funcţie publică.
Exercitarea unor atribuţii pe baza unor însărcinări în cadrul organelor administraţiei
publice constituie funcţii în cadrul acestor organe, iar cei care le realizează au calitatea de
funcţionari ai organelor administraţiei publice.
Funcţia, în cadrul administraţiei publice, poate fi definită „ca un ansamblu de atribuţii şi
responsabilităţi stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică
de către administraţia publică centrală şi locală”1.

2. Funcţionarul public

2.1. Conceptul de “funcţionar public”

Funcţionarul public este persoana fizică investită cu o funcţie publică cu caracter de
permanenţă în serviciile autorităţii centrale sau locale, ori în instituţiile publice care aparţin de
acestea. Ocuparea funcţiei de către funcţionar, în mod legal, se face prin simpla investire sau prin

1
Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin
Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici
5
investirea urmată de încheierea unui contract de muncă sau prin simpla încheiere a unui contract
de muncă.
Facem precizarea că învestirea este un act unilateral de putere, iar contractul de muncă
este un acord de voinţă.
Funcţionarii din administraţia publică locală pot fi grupaţi în mai multe categorii, în
raport de criteriile folosite :
a) în raport de gradul de independenţă în exercitarea funcţiei nominalizăm :
-înalţi funcţionari publici, categorie nouă de funcţionari publici reglementată prin
Legea nr. 161/2003 ;
-funcţionarii cu munci de răspundere, deci funcţionarii de decizie şi control; aceştia au
ca principale atribuţii conducerea şi coordonarea activităţii celorlalţi angajaţi,
putând adopta şi acte decizionale;
-funcţionarii de execuţie, aceştia desfăşoară mai mult o activitate faptică, fie de
pregătire a actelor decizionale, fie de punere a lor în executare, activitatea lor fiind
strict îndrumată.
Este necesar un echilibru între numărul funcţionarilor de decizie şi control şi acela al
funcţionarilor de execuţie, echilibru care este strict uniform (funcţiile de conducere fiind de
maxim 12% din numărul total al funcţiilor publice).

2.2. Categorii de funcţionari publici

În capitolul I, secţiunea 1 al Legii, se arată că funcţionarii publici pot fi debutanţi şi
definitivi. Pentru orice fel de funcţie trebuie să existe o perioadă de probă. Cum legea prevede
stabilitatea funcţionarului public, cunoaşterea profilului său profesional şi personal cât mai
completă, sub toate aspectele, impune un anumit timp de verificare.
Funcţionarul public debutant este deci persoana care ocupă, în urma unui concurs sau
a unui examen o funcţie publică. Ocuparea acestei funcţii are un caracter provizoriu, până la
definitivarea pe funcţie. Definitivarea se face după trecerea unui termen de cel puţin şase luni,
dar nu mai mare de doi ani. S-a considerat că un asemenea termen este suficient, dar şi necesar
pentru cunoaşterea sub toate aspectele a viitorului funcţionar public definitiv.
Nivelul studiilor funcţionarului este determinat în stabilirea categoriei sale, şi anume:
 Categoria A – solicitanţii să aibă studii superioare de lungă durată, absolvite cu
diplomă de licenţă sau cu o diplomă echivalentă cu aceasta;

6
  Categoria B – solicitanţii supuşi definitivării trebuie să fi urmat studii
superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;
 Categoria C – absolvenţii cu studii medii, liceale sau postliceale, cu diplomă.
Nivelul studiilor funcţinarului public determină şi activităţile pe care le poate desfăşura
acesta, astfel:
o Funcţionari publici din categoria A pot să desfăşoare activităţi de aplicare şi executare
a legilor, de control, consiliere, coordonare, conducere, elaborare de reglemantări,
luare a deciziilor sau alte activităţi care necesită cunoştinţe superioare de specialitate.
o Funcţionarii publici din categoria B efectuează activităţi de aplicare şi executare a
legilor, studii, îndrumare, elaborare a unor proiecte de reglmentări, lucrări
pregătitoare pentru luarea deciziilor, unele activităţi de conducere, precum şi alte
activităţi care necesită pregătire superioare de scurtă durată.
o Funcţionarii publici din categoria C efectuează activităţi de aplicare şi executare a
legilor şi a altor reglementări, activităţi de birou sau de control care necesită o cultură
generală medie şi cunoştinţe tehnice sau profesionale de nivel mediu.
Această ierarhizare a categoriilor funcţionarilor publici conform studiilor determină
deci şi domeniul activităţilor pe care le pot desfăşura. Se stabileşte, astfel, un sistem piramidal,
în cadrul căruia fiecare funcţionar public ocupă un loc şi are competenţe corespunzătoare
nivelului său de pregătire.
Se pune astfel punct unui sistem potrivit căruia studiile nu erau determinante în
ocuparea unor posturi. Potrivit legii există astfel garanţia că fiecare funcţionar public se va situa
în postul potrivit competenţei sale. Se poate spera în acest fel că într-un viitor previzibil,
cetăţeanul care se va adresa funcţionarului public va veni în contact cu o persoană competentă,
care ocupă un loc potrivit cu pregătirea sa profesională.

2.3. Cariera funcţionarilor publici

2.3.1 Recrutarea funcţionarilor publici

Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
a)are cetăţenie română şi domiciliul în România ;
b)cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c)are vârsta de minim 18 ani împliniţi;
d)are capacitate deplină de exerciţiu ;

7
 e)are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată
pe bază de examen medical de specialitate ;
f)îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică ;
g)îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice ;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unor infracţiuni (contra umanităţii,
contra statului, de serviciu, a unor fapte de corupţie);
h)nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
i)j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită de lege.
Ocuparea funcţiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire
şi concurs.

2.3.2 Numirea funcţionarilor publici

Numirea în funcţiile publice se face prin actul administrativ emis de către conducătorii
autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia publică sau centrală.
Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al
numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să
exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.
Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o
copie a acesteia se înmânează funcţionarului public.
La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de
credinţă în termen de 3 zile de la numirea în funcţia publică definitivă, în următoarea formulă:
„Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod
corect şi fără părtinire legile ţării, să păstrez secretul profesional şi să respect normele de
conduită profesională şi civică. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!2"
Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea actului administrativ de numire în
funcţia publică.

2.3.3 Promovarea funcţionarilor publici

In carieră, funcţionarul public beneficiază de dreptul de a promova în funcţia publică şi de
a avansa în gradele de salarizare.

2
Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, art.55, alin. (2)

8
 Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice
superioare vacante. Promovarea într-o funcţie publică superioară vacantă se face prin concurs
sau examen.
Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie din
gradul profesional superior, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
minime :
 să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul
profesional principal sau 4 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional
asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite ;
 să fi obţinut la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani,
cel puţin calificativul „foarte bine" ;
 să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului. Pentru ocuparea
funcţiilor publice de conducere pot participa persoanele care îndeplinesc
următoarele condiţii:
 sunt absolvente ale programelor de formare specializată şi perfecţionare în
administraţia publică ;
 au fost numite într-o funcţie publică din clasa I;
 îndeplinesc cerinţele specifice prevăzute în fişa postului, precum şi condiţiile de
vechime.
Astfel sunt necesari: minimum doi ani, pentru funcţiile de şef de birou, şef serviciu şi
secretar al comunei şi minimum cinci ani pentru celelalte funcţii publice.

2.4. Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici

a) Drepturile funcţionarilor publici sunt de două categorii, în funcţie de normele

juridice care le prevăd: administrative sau drepturi de funcţiune, necesare funcţiei cu care sunt
investiţii; personale sau drepturi ale muncii, în calitatea lor de salariaţi, reflectate de Codul
muncii.
Drepturile de funcţiune sau administrative sunt prevăzute de normele juridice de
organizare şi funcţionare a organului din care face parte funcţionarul, constituind atribuţiile
funcţiei respective.

9
 Exercitarea drepturilor de funcţiune este, deci, obligatorie pentru funcţionarul
public şi din această cauză el este apărat în mod special faţă de acei care ar căuta să aducă o
atingere exerciţiului atribuţiilor sale.
Drepturile personale sunt drepturi oricum comune pentru toţi funcţionarii publici, printre
care se numără : dreptul de a i se asigura un loc de muncă, dreptul la salariu (salariu de bază, de
merit, indemnizaţie de conducere, sporuri), dreptul la stabilitate în muncă, dreptul la opinie (este
interzisă orice discriminare pe criteriul opiniilor politice, sindicale, filozofice sau religioase),
dreptul la promovare în categorii de încadrare sau funcţii superioare; dreptul la asociere
sindicală, dreptul la grevă; dreptul la concediu şi la repaus săptămânal; dreptul la folosirea bazei
materiale; dreptul la perfecţionare profesională; dreptul la asigurări sociale.
b)Obligaţiile funcţionarilor publici sunt, de asemenea, de două categorii, distincţia
bazându-se pe aceleaşi criterii ca şi în cazul drepturilor. Prima categorie o formează obligaţia
de funcţiune prevăzută de normele juridice de reglementare a organizării şi funcţionării, iar
refuzul îndeplinirii lor constituie infracţiune. A doua categorie o formează obligaţiile
personale care decurg din calitatea de salariat, iar încălcarea lor constituie abatere disciplinară.
Deci, funcţionarii au ca obligaţii : respectarea programului de lucru şi folosirea
integrală şi cu eficienţă a timpului de muncă, ridicarea necontenită a nivelului de calificare
profesională, îndeplinirea sarcinilor de subordonare ierarhică, prin care se asigură o unitate de
acţiune în diferitele domenii de activitate ale administraţiei publice şi totodată se realizează
autoritatea ierarhică.
O altă obligaţie importantă este aceea de a păstra secretul şi discreţia în legătură cu
problemele de serviciu, atât în interiorul instituţiei unde lucrează, cât şi în afara acesteia.

2.5 . Răspunderea funcţionarilor publici

Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare
funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute
de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.
Constituie abateri disciplinare următoarele fapte :
-întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor ;
-neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor ;
-absenţe nemotivate de la serviciu ;
-nerespectarea în mod repetat a programului de lucru ;
-intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;

10
 -nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter
;
-manifestări care aduc atingerea prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea ;
-desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;
-refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu ;
-încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de
interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;
-stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în vederea
soluţionării cererilor acestora.
-Sancţiunile disciplinare sunt:
-mustrarea scrisă;
-diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
-suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau după caz, de
promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1-3 ani;
-trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o perioadă de până la l an, cu
diminuarea corespunzătoare a salariului,
-destituirea din funcţia publică.
În Statutul funcţionarilor publici este reglementată instituţia „cazierului administrativ",
definit ca fiind actul care cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public şi care
nu au fost radiate în condiţiile legii.
Acest document este necesar în următoarele situaţii:
-desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia de concurs pentru
recrutarea funcţionarilor publici;
-desemnarea unor funcţionari publici în calitate de preşedinte şi membru în comisia
de disciplină;
-desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia paritară ;
-ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici
sau categoriei funcţionarilor publici de conducere.

11
3. Etica funcţionarilor publici

3.1. Consideraţii generale

Ca valoare de bază în noua cultură organizaţională care se conturează acum în România,
am ales pentru a finaliza subiectul acestei lucrări de atestat, etica.
În ţara noastră, etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state
cu administraţii democratice consolidate. Procesul de aşezare legislativă a administraţiei
publice româneşti a fost el însuşi greu. Statutul Funcţionarului Public, Legea managerului
public şi Codul de Conduită au intrat în vigoare de puţin timp, iar cerinţele lor devin practici
instituţionale curente într-un timp destul de lung. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a
administraţiei publice, sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii este tot una cu a ignora
faptul că administratorii publici sunt persoane, nu simpli executanţi, că ei au propriile valori,
provin din medii diferite, iar dorinţa lor de afirmare ca profesionişti ai administraţiei nu se
reduce la conformism, datorie pe sarcină, salariu, sancţiune, premiere, ci că identitatea
profesională devine o componentă a identităţii personale.
Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine.
Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea
încrederii publice în funcţionarea instituţiilor, încredere fără de care democraţia este doar
spectacol politic.
Într-o abordare susţinută de comparaţia realizată cu sistemul privat, administraţia
publică are câteva deficienţe majore, care, sperăm să dispară uşor, având în vedere „infuzia”
de tineri care „intră” în administraţie:
- lipsa de cultură politică şi managerială a funcţionarilor publici;
- conservatorismul manifestat de „vechea gardă”, concretizat prin păstrarea unor consilieri
pensionaţi şi care nu mai gândesc în termenii contextului actual al schimbărilor;
- dificultatea cu care se completează cunoaşterea şi cu care se asimilează experienţele de succes
din alte ţări;
- slaba cunoaştere a limbilor străine;
- lipsa cunoaşterii nemijlocite a situaţiilor din teren şi adoptarea multor decizii “din birouri”;
- lipsa de informaţie şi mai ales de comunicare privind fapte şi acţiuni concrete desfăşurate cu
succes în alte instituţii similare;
- paralelismul raportării funcţionarilor publici văzut ca flux de informaţii direcţionate de jos în
sus pe o singură direcţie fără colateralităţi (organigramele nu includ şi legăturile de comunicare
dintre compartimente).

12
 Deveniţi de curând “manageri publici”, unii dintre conducătorii instituţiilor publice se
află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între
aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale.
Interesul public face necesar un cadru moral în care managerii să poată opta. Acest
cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală, libertate, respect pentru
ordine şi lege. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel
mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie, pe lângă
cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă:
acţiunea unui administrator public este moral corectă dacă produce cea mai mare utilitate
pentru cel mai mare număr de oameni.
Nu toţi managerii sunt funcţionari publici şi nu toţi funcţionarii publici sunt manageri.
Poate părea un joc de cuvinte dar nu este deloc aşa.
Potrivit lui Harold F. Gortner (1986), manager într-o instituţie publică este: Oricine
produce politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. Cei care
utilizează resurse publice care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate.
Oricine joacă un rol de lider într-o birocraţie.
Este important să facem distincţia între lideri şi manageri, deşi etica în administraţia
publică vizează ambele categorii.
Funcţionarii de nivel mediu şi cei situaţi pe prima linie joacă un rol foarte important în
administraţie, inclusiv din perspectivă etică şi politică. Raţiunile pentru care considerăm că ar
trebui să aibă acest rol sunt, în principal, următoarele:
- controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii
(controlul asupra informaţiei este o formă esenţială a puterii);
- fac lobby pentru diferite grupuri de interese;
- orice program de guvernare, indiferent de nivelul căruia i se adresează, trebuie implementat
şi aceasta depinde de administraţia publică ;
- conformismul, în sensul supunerii la norme, primează asupra convingerilor personale şi este
criteriu de menţinere şi promovare în administraţie;
Un manager într-o organizaţie publică trebuie să ţină cont, în ultimă instanţă, de
următoarele aspecte cu valenţe etice:
1. Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa
oamenilor; sunt formulate în numele interesului public; aplicarea lor antrenează resurse
publice.

13
 2. Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici
publice.
3. O înţelegere a actorilor implicaţi.
4. Dinamica organizaţiilor în care lucrează .
5. Personalitatea celor cu care interacţionează .
Primele imperative cu care se confruntă managerii publici sunt următoarele:
- să satisfacă standardele de performanţă profesională, comportamentală şi etică ;
- să adere la ceea ce le impun guvernul, politicile publice, publicul însuşi;
- să împace cerinţele legii cu situaţiile reale din viaţa zilnică, pentru fiecare angajat;
- să împace morala privată cu cerinţele codului profesional.
Managerii publici au două priorităţi care uneori pot să fie contradictorii: publicul şi
propria instituţie. Ei lucrează sub presiune iar presiunea cea mai frecventă o reprezintă cea dată
de politicile fiscale, de recompensare, etc. În acelaşi timp ei au şi calitatea de angajaţi ai
publicului şi de cetăţeni. În calitate de angajaţi ai publicului ei nu au dreptul să facă politici
partizane ; atfel ar determina neglijarea obligaţiei legale de a servi publicul. În calitate de
cetăţeni ei participă la procesul politic. Dacă se izolează de politică îşi neglijează îndatoririle
de cetăţeni.
Caracteristicile personale ale funcţionarilor publici contează în mod semnificativ,
tocmai din cauza particularităţii muncii lor.
Ei se află într-o aşa numită "zonă gri" în care nu pot să fie nici total altruişti (orientaţi
exclusiv pe interesul public), nici egoişti, orientaţi doar spre interese proprii. Funcţionarii
publici lucrează în comunităţi în care au rude, prieteni, şefi, persoane de care sunt legaţi prin
interese proprii. Lor li se cere să se orienteze neutru şi detaşat spre "public". Prin urmare, ei nu
pot să fie decât resurse umane competente pentru funcţiile pe care le ocupă.
Funcţionarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare, prin urmare, etica lor este
una situaţională. În consecinţă, ataşamentul rigid faţă de un anumit set de valori este
disfuncţional. Dacă vor urma strict procedurile, vor sluji ordinii, stabilităţii, egalităţii de
tratament şi eficienţei. Uneori însă "aplicarea multiplelor proceduri" poate să creeaze efecte
nedrepte unor cetăţeni, în raport cu alţii. Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de
dezvoltare a integrităţii profesionale.

14
3.2. Rolul eticii în funcţia publică
Ce îi este necesar funcţionarului public pentru a efectua o activitate etică? În primul
rând activitate etică este acea activitate care nu contravine cu scopul iniţial pentru care a fost
delegat, iar in ceea ce priveşte etica, ca şi conduita, este acel mod de organizare al ativităţii
administrative care are ca scop deservirea cetăţeanului, a contribuabilului conform regulilor
stabilite de către stat, în conformitate cu nevoile sectorului pe care administraţia îl deserveşte.
O activitate etică este o activitate eficientă, având în vedere definiţiile pe care le-am dat mai
sus. Astfel, ce îi este necesar funcţionarului public pentru a efectua o activitate etică? După
parerea celor mai mulţi dintre noi răspunsul este destul de simplu şi radical. Funcţionarul nu ar
avea nevoie de nimic, pentru că oricum nu se va schimba absout nimic. Dezamăgirea
cetăţeanului român faţă de sistemul actual este mult prea mare pentru a mai crede în schimbare,
cu toate că aceasta este eminentă şi inevitablilă.
Cel puţin în plan teoretic există elemente care aduc schimbarea, elemente care sunt
reglementate de Codul de conduită. În primul rând funcţionarul public are oblgaţia de a asigura
un serviciu de calitate, în beneficiul cetăţenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor şi
la transpunrea lor în practică. De asemenea funcţionarii publici au obligatia de a avea un
comportament profesionist, precum şi de a asigura transparenţă administrativă pentru a câştiga
şi menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi
instituţiilor publice. în conformitate cu atribuţiile care le revin şi cu respectarea eticii
profesionale, funcţionarii publici au obligaţia de a respecta şi a fi loiali Constituţiei României,
loiali faţă de autorităţile statului şi instituţiile publice.
Lăsând la o parte ceea ce este scris pe hârtie rămâne credinţa oamenilor care sunt în
definitiv funcţionari publici, şi anume regulile în care aceştia cred, cultura care le-a fost
administrată până la această oră, propria nemulţumire faţă de “sistem”, stresul la care sunt
supuşi în căminul propriu, condiţiile de la serviciu, presiunile la care sunt supuşi la locul de
muncă şi aşa mai departe! În aceeaşi măsură un rol decisiv îl joacă gradul de cultură, luat la
propriu. Adevărul este că cea mai mare parte a funcţionarilor publici nu au acea pregătire
specială pe care ar trebui să o aibă. Vârsta joacă de asemenea un rol important în
comportamentul funcţionarilor cărora le este destul de greu să se dezobişnuiască de sistemul
trecut şi să îmbraţişeze noul sistem. Aceştia nu conştientizează locul lor în societatea
românească, menirea pe care o au, şi anume de a deservi cetăţeanul. Chiar dacă acestea sunt
prevederi ale unei legi, funcţionarii par să nu fie deranjaţi de faptul că cetăţenii sunt de cele
mai multe ori dezamăgiţi de serviciile publice. Calitatea lor este dată de felul în care sunt primiţi

15
de funcţionari la ghişeuri, de starea de spirit pe care aceştia o generează, de felul în care primesc
contribuabilii, funcţionari care sunt de cele mai multe ori plictisiţi şi gata sa plece lăsându-ne
cu problemele noastre.
Nimeni nu spune că funcţionarii publici nu trebuie să aibă probleme sau nu ar trebui să
simtă stres, supărare, nemulţumire, dar înţelegând rolul pe care aceştia îl joaca în viaţa civilă,
rol care este extrem de important. Aceştia ar trebui să calmeze, să fie sprijin pentru cei care le
plătesc onorariul, nu să fie izvor şi cauză de stres.
Altă părere ar fi că tocmai pentru că îşi înţeleg rolul şi puterea pe care o au, funcţionarii
publici abuzează de aceasta în nenumarate feluri. Cel mai des utilizat fel este modalitatea lentă
de a rezolva problemele cetăţenilor, sau modul deficitar şi lacunar de rezolvare.
Funcţionarul ideal ar trebui să fie prietenos, deschis conversaţiilor cu publicul în
probleme care ţin de competenţa sa, ar trebui să răspundă prompt cererilor cetăţenilor în
vederea eficientizării serviciilor publice şi a creşterii încrederii în acest serviciu. Funcţionarilor
publici le este interzis să se implice în viaţa politică de orice natură. Aceştia ar tebui să se
comporte respectuos faţă de cetăţeni atât ca oameni, cu atât mai mult ca funcţionari care
deservesc interese publice şi care sunt strict în serviciul contribuabilului, care de altfel, cum
am amintit, este plătit de către cel pe care ar trebui să îl deservească impecabil.
Remuneraţia funcţionarului public ar trebui să fie un factor important în modelarea
comportamentului acestuia. Acesta ar trebui să fie pe măsura muncii şi efortului depus în
soluţionarea problemelor de serviciu. Salariile în sectorul public nu sunt nici pe departe
stimulante, şi de aceea în sectorul privat, unde salariile sunt cu mult mai mari, vom găsi o
servire incomparabilă cu cea din sectorul public.
Etica în activitatea serviciului public dă eficienţă acestui sector. Codul deontologic
conţine prevederi mai mult decât de ajuns pentru a crea o activitate etică. Tot ceea ce este
necesar este voinţă şi deschiderea funcţionarilor de a permite schimbarea. Toate aceste aspecte
sunt deja implementate noilor generaţii de funcţionari publici, pe care noi le reprezentăm, care
învaţă înca de pe băncile şcolii că bunăstarea cetăţeanului este bunăstarea şi mulţumirea unei
naţiuni. Şi dacă acest lucru stă în mâna a câtorva sute de oameni, şi daca acesti oameni suntem
noi, de ce să nu realizăm acest lucru? De ce să nu fim veriga în acest lanţ? De ce să nu lăsăm
la o parte interesele personale egoiste în favoarea intereselor generale ale societăţii care oricum
ne va recompensa într-un fel sau altul?

16
3.3. Scopul principiilor etice
Scopul principiilor etice este de a crea un cadru favorabil menţinerii unei încrederi depline în
administraţia publică şi în funcţionarii publici, stabilind următoarele principii generale:
 Funcţionarii publici trebuie să-şi desfăşoare activităţile în mod conştiincios şi corect,
astfel încât încrederea în ei şi în administraţiile publice să fie menţinută. Organismele
de conducere şi angajaţii acestora trebuie să acţioneze astfel încât să se supună acestui
principiu.
 Un comportament corect în activitate este sprijinit de existenţa documentaţiei adecvate,
precum şi de menţinerea jurnalelor şi a evidenţelor deciziilor luate.

3.4. Principii etice

Toate activităţile administaţiei publice trebuie efectuate în baza unui scop corect şi
general acceptat. Sunt interzise tranzacţiile fictive, înţelegerile exprese sau tacite care au ca
efect denaturarea instituţiei sau persoanei pe care o reprezintă funcţionarii publici.
Funcţionarilor publici le este interzis să formuleze explicaţii sau opinii false sau care pot
induce în eroare, asupra modului de funcţionare propriu sau informare. Funcţionarilor publici
le este interzisă dezvăluirea de secrete de serviciu, de informaţii care ar putea prejudicia
instituţia reprezentată sau pe orice altă persoană implicată sau nu.

3.5. Etica în administraţia publică

Waldo a considerat administraţia publică ca pe un proces politic înnăscut încă de când a
scris “Statul Administrativ”. În concepţia lui Dwight Waldo etica în administraţia publică este
o problemă complexă şi complicată. Acest subiect este greu de explicat şi înţeles având în
vedere că în secolul nostru codurile etice s-au schimbat, iar sentimentul că moralitatea este
“relativă” a crescut. Dată fiind creşterea în diversitate a organizaţiilor, se face simţită nevoia
de noi repere etice. Cu toate acestea nu se depune nici un efort în direcţia creării unui nou cod
etic adaptat noilor nevoi.
În teoria lui D. Waldo, funcţionarii publici trebuie să ţină cont de 12 obligaţii:

 obligaţii faţă de Constituţie;

 obligaţii faţă de legi;
 obligaţii faţă de naţiune şi ţară;
 obligaţii faţă de democraţie;

17
  obligaţii faţă de normele de organizare birocratică;
 obligaţii faţă de profesie şi profesionalism;
 obligaţii faţă de familie şi prieteni;
 obligaţii faţă de sine;
 obligaţii faţă de colectivităţile cu care vin în contact;
 obligaţii faţă de interesul public sau bunăstarea generală;
 obligaţii faţă de umanitate sau lume;
 obligaţii faţă de Dumnezeu sau religie.
Waldo afirmă despre aceste obligaţii că nu pot fi ierarhizate în funcţie de importanţă,
iar numărul lor poate creşte indefinit, el făcând doar o trecere în revistă a celor mai importante
reguli etice în viziunea lui. El tratează aceste obligaţii la nivelul datoriei individuale, datoria
fiecăruia faţă de moralitatea personală şi nu datoria faţă de organizaţie. Waldo face referinţă la
nevoia de a înţelege etica în contextul teoriei politice.

Waldo este un teoretician al eticii în administraţie care vrea sa explice acest fenomen
complex fără a construi însa nişte reguli clare de urmat în acest domeniu. El conştientizează
faptul că cele mai multe dileme etice din administraţie sunt de cele mai multe ori conflicte între
diferitele coduri etice.
În concluzie drepturile omului, interesul public, cerinţele profesionale sunt norme de
care lucrătorii publici trebuie să ţină cont în desfăşurarea activităţii lor şi nu trebuie să se lase
influenţaţi de nici o formă de manipulare sau presiune exercitată asupra lor spre a fi apţi de a
lua decizii corecte din punct de vedere etic.

Astfel, în realiatea administraţiei publice nu tot ceea ce e legal este şi etic. Fie că ne
place sau nu, funcţionarii publici lucrează cu anumite norme legale care nu sunt neapărat etice
în criteriu general.

4. Deontologia funcţionarilor publici

4.1.Definirea termenului de ‘deontologie’

 Parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile specifice unei activităţi profesionale.
 Deontologie medicală = totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile
dintre medici sau dintre aceştia şi bolnavii lor; etică medicală. 2. Teorie despre datorie,
despre originea, caracterul şi normele obligaţiei morale în general. [Gen. -iei. / < fr.
déontologie, cf. gr. deon – ceea ce trebuie făcut, logos – studiu].

18
  Ansamblu al normelor de conduită şi obligaţiuni pe care trebuie să le respecte un
funcţionar.
 Doctrină privitoare la normele de conduită şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni.
 Etică profesională

4.2. Deontologia magistraţilor

4.2.1. Principiile deontologice specifice magistraţilor

Întrucât cariera funcţionarilor publici este dependentă de activitatea magistraţilor în
ceea ce priveşte încălcările legii (în special de natură penală), privitor la îndeplinirea sau
neîndeplinirea responsabilităţilor în legătură cu procesul muncii s-a considerat oportun să se
aducă în discuţie şi câteva aspecte fundamentale legate de etica activităţii magistraţilor.
Magistraţii apar în sec. XVIII, când se impune teoria separaţiei puterilor în stat. Atunci
se cristalizează concepţia modernă, potrivit căreia activitatea jurisdicţională constituie o funcţie
fundamentală a statului, independentă de celelalte, având rolul de a impune supremaţia legii
prin soluţionarea litigiilor deduse judecăţii.
Funcţia socială a justiţiei determină valorile supreme ale profesiunii de magistrat, şi
anume: independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. Este evident că, pentru a-şi îndeplini în
mod credibil misiunea, judecătorii trebuie să se remarce prin competenţa profesională şi ţinuta
morală ireproşabile. Aşa
se face că profesionalizarea, în sensul instituirii unui învaţământ de specialitate, s-a produs încă
din perioada justiţiei regale, şi odată cu cristalizarea concepţiei moderne privind magistratura
au apărut corpurile de Magistraţi şi regulile de conduită specifice.
La ora actuală magistratura este organizată în mod detaliat, atât prin tratate
internaţionale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
etc.), cât şi prin legi naţionale. De asemenea există coduri deontologice amănunţite, adoptate
atât de organizaţiile internaţionale ale Magistraţilor, cât şi de cele naţionale. Corpul
Magistraţilor posedă un drept deontologic consistent şi
organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a sancţiona încălcarea normelor
deontologice.

19
 Valorile universale ale activităţii judiciare au generat principiile specifice ale
deontologiei judiciare. Potrivit lui N. Cochinescu3, acestea sunt:
1. Magistratul trebuie să apere suprematia legii;
2. Magistratul trebuie să apere independenţa puterii judecătoreşti;
3. Magistratul trebuie să apere prestigiul puterii judecătoreşti;
4. Magistratul trebuie să promoveze imparţialitatea justiţiei;
5. Magistratul trebuie să apere egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
6. Magistratul trebuie să respecte şi să apere demnitatea justiţiabililor;
7. Magistratul trebuie să asigure exercitarea dreptului de apărare al justiţiabililor;
8. Magistratul trebuie să apere respectarea prezumţiei de nevinovăţie;
9. Magistratul trebuie să promoveze proporţionalitatea măsurilor coercitive, privative sau
restrictive de drepturi, pe care le ia în virtutea legii;
10. Magistratul trebuie să promoveze celeritatea procedurilor pentru restabilirea cât mai
grabnică a ordinii de drept încălcate.
Din cele prezentate rezultă că, în cazul Magistraţilor, suntem în prezenţa unei
deontologii, în sensul strict al termenului, deoarece: profesiunea este organizată prin lege;
organelor profesiunii le este recunoscută capacitatea de a stabili reguli deontologice şi de a
sancţiona încălcarea lor; există un drept deontologic.
Caracteristic pentru deontologia Magistraţilor este reglementarea strictă a obligaţiilor
profesionale şi exigenţa deosebită faţă de conduita membrilor acestei profesiuni.

4.2.2. Deontologia Magistraţilor în România, potrivit reglementărilor actuale

Putem afirma fără nici o reţinere că în România, ca de altfel şi în alte ţări, magistratura
este profesiunea cu cea mai strictă reglementare şi care impune exigente deosebite membrilor
săi. Acest fapt este lesne de înţeles, dacă avem în vedere importanţa socială a misiunii
judecătorului într-un stat de drept.
Reglementările fundamentale privind judecătorii se găsesc în Constituţie.
Acestea sunt:
- „judecătorii sunt independenti si se supun numai legii”4;
- „judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii”5;

3
N. COCHINESCU, Introducere în deontologia judiciara, DREPTUL Nr.4/1995, p.6.
4
art.124 alin.3
5
art. 125 alin.1

20
- „propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt
de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice”6;
- „funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu exceptia
funcţiilor didactice din învăţământul superior”7;
-„ judecătorii nu pot face parte din partide politice”8.

4.3. Se poate vorbi de o deontologie a funcţionarilor publici?

După cum am arătat, se poate afirma, ca idee de principiu, că deontologia este etica
aplicată în cazul unei profesiuni, în sensul de grup social format din profesionişti, adică din
oameni ce exercită o anumită activitate specializată, care necesită cunoştinţe teoretice şi
deprinderi practice specifice.
Rezultă că o primă problemă care se pune în legătură cu deontologia funcţionarilor
publici este dacă aceştia constituie o profesiune.
Potrivit definiţiei de maximă generalitate pe care am dat-o funcţionarilor publici, aceştia
constituie un grup heterogen format dintr-o multime de subgrupuri diverse. Din enumerarea
orientativă a categoriilor de funcţionari publici, apare evident că exista grupuri de funcţionari
care prin natura lor exclud însăşi ideea de profesiune. Avem în vedere, cu precădere,
parlamentarii şi membrii guvernului. Ei sunt aleşi sau numiţi pe criterii politice, motiv pentru
care îi vom numi “funcţionari politici”. În cazul lor nu poate fi vorba de deontologie. Aceasta
nu înseamnă însă că ei nu sunt supuşi unor reguli etice, însă răspunderea lor este de natură
politică, nu disciplinară.
Pe de altă parte există multe categorii de funcţionari care constituie grupuri profesionale.
Asa sunt, spre exemplu: Magistraţii, funcţionarii din administraţia publică şi cadrele didactice.
În concluzie, nu se poate vorbi de o deontologie a funcţionarilor publici, în general, dar
s-ar putea vorbi de deontologii ale diverselor categorii de funcţionari publici care constituie
grupuri profesionale, grupuri care pot fi invocate sub denumirea de “corpuri de funcţionari”.
Acestea au o deontologie, în sensul strict al termenului, dacă sunt întrunite elementele
constitutive ale deontologiei, şi anume: organizarea corpului este prevăzuta de lege; organele
corpului au competenţa de a stabili norme deontologice şi de a sancţiona încălcarea acestora;
corpul posedă un drept deontologic.

6
art.125 alin.2
7
art.125 alin.3
8
art.art.40 alin.3

21
 Vom studia, în continuare, situaţia juridică a funcţionarilor din administraţia publică,
pentru a vedea dacă suntem în prezenţa unor profesiuni, dacă acestea posedă o deontologie, şi,
dacă da, care sunt particularităţile acestei deontologii .

4.3.1. Principiile deontologiei administrative

După cum am arătat, misiunea administraţiei publice, raţiunea ei de a fi, este realizarea,
la nivelul executiv, a interesului general stabilit de puterea politică, fie prin acte juridice
unilaterale, fie prin asigurarea serviciilor publice. Din acest motiv, administraţia are ca valoare
fundamentală comună servirea interesului general, căruia i se subordonează. Aceasta determină
principiile deontologice comune tuturor
funcţionarilor din administraţia publică. Partea comună a deontologiei administrative cuprinde:
- Principiul legalităţii, care cere ca administraţia să respecte şi să asigure respectarea legii, în
sensul cel mai larg, de la apărarea ordinii şi linistii publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, până la conformitatea cu legea a tuturor actelor sau acţiunilor administrative. Acest
principiu este cât se poate de firesc, atâta timp cât admitem că expresia interesului general este
legea;
- Principiul subordonării ierarhice, care consacră dreptul de comandă al superiorului ierarhic,
concomitent cu obligaţia de supunere a subordonatului;
- Principiul imparţialităţii sau al egalităţii de tratament, care semnifică obligaţia administraţiei
publice de a nu opera nici o discriminare, interzisă de lege, atât în ceea ce priveşte accesul la
funcţia publică, cât şi în
exerciţiul funcţiei publice. Acest principiu urmăreşte excluderea partizanatului de orice fel şi a
favoritismului din activitatea administraţiei publice;
- Principiul transparenţei care impune administraţiei să-şi motiveze actele şi să informeze
publicul cu privire la activitatea proprie. Este, de fapt, o formă de control din partea corpului
social, pentru a se garanta conformitatea activităţii administrative cu interesul general;
- Principiul asigurării continuităţii activităţii care reflectă necesitatea, determinată de derularea
natural-continuă a vieţii sociale, ca serviciile publice prestate de administraţie să aibă un
caracter continuu, neîntrerupt;
- Principiul competenţei profesionale care cere, pe de o parte, ca recrutarea şi avansarea
funcţionarilor publici să se faca pe bază de concurs organizat pe criteriul capacităţii
profesionale, iar pe de alta, să existe în cadrul administraţiei un sistem specializat de
perfecţionare profesională continuă.

22
 Trebuie să precizăm că fiecare corp de funcţionari publici serveşte o anumită
colectivitate, într-un anumit domeniu de activitate. Acestea sunt determinantele formelor de
exprimare a principiilor deontologice comune, precum şi a principiilor deontologice specifice
corpului respectiv.
În fine menţionăm că, după cel de-al doilea război mondial, s-a generalizat instituirea
comisiilor paritare, care funcţionează la nivelul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei
publice. Acestea sunt compuse din reprezentanţi ai funcţionarilor şi din reprezentanţi ai
conducerii administraţiei respective, şi au ca scop ameliorarea activităţii administraţiei,
inclusiv sub aspect deontologic, precum şi îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă.

4.3.2. Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică

Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică este de fapt dreptul
disciplinar prevăzut în statutul general şi în statutele speciale ale acestora. Dreptul disciplinar
are, în această situaţie, şi vocaţie de drept deontologic, deoarece protejează într-o manieră
detaliată şi autoritară şi principiile deontologice ale funcţiei publice, raportate la activitatea
concretă desfăşurată în cadrul administraţiei publice.
Componentele esenţiale ale dreptului deontologic, care se regăsesc într-o formă sau alta
la toate categoriile de funcţionari din administraţia publică, sunt, după cum este şi firesc,
următoarele: definirea abaterilor disciplinare de natură deontologică, stabilirea sancţiunilor
disciplinare, procedura de aplicare a sancţiunilor şi jurisdictia disciplinară.
Sunt calificate ca abateri disciplinare, cu circumstanţieri specifice diferitelor categorii
de funcţionari publici, în principal următoarele fapte :
a) absenţa nemotivată ori întârzierea repetată de la serviciu;
b) întârzierea sau neglijenţa în efectuarea lucrarilor;
c) refuzul nejustificat de a îndeplini atribuţiile de serviciu sau dispoziţiile superiorilor ierarhic;
d) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, în afara cadrului legal;
e) comportarea necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate, care aduce atingere
onoarei, probităţii profesionale a funcţionarului sau prestigiului administraţiei din care face
parte ;
f) operarea unor discriminări interzise de lege;
g) manifestarea, sub orice formă, a partizanatului politic, în exercitiul funcţiunii;
h) nerespectarea confidenţialităţii sau a discreţiei profesionale ;
i) lipsa de solicitudine în relaţiile cu publicul.

23
 Dintre acestea, încalcă în mod evident deontologia faptele descrise la literele d, e si i.
În ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, ele sunt expres şi limitativ prevăzute de statute, şi
sunt de gravităţi diferite, potrivit principiului general al proporţionalităţii pedepselor.
Sancţiunea disciplinară cea mai uşoara este ”avertismentul”. Urmează sancţiunile ce vizează
diminuarea salariului, apoi cele ce
afectează cariera, fie prin retrogradarea în funcţie, fie prin suspendarea dreptului de avansare.
În fine, sancţiunea cea mai gravă este destituirea din funcţie. Procedura de aplicare a
sancţiunilor disciplinare are la bază întotdeauna o anchetă administrativă menită să conducă la
stabilirea exactă a faptelor, a
circumstanţelor în care acestea s-au produs şi a vinovăţiei. Respectarea prezumţiei de
nevinovăţie şi a dreptului la apărare a funcţionarului în cauză este imperativă. De regulă,
ancheta administrativă este condusă de o comisie formată din funcţionari publici din aceeaşi
institutie, independentă de conducerea acesteia, în faţa căreia se aplică principiul
contradictorialităţii. Lucrările comisiei se încheie printr-o propunere adresată conducerii
instituţiei, care aplică sancţiunea. Sancţiunea astfel aplicată poate fi contestată, de regulă, la
instanţa de contencios administrativ, ceea ce constituie o altă specificitate a regimului juridic
aplicabil funcţionarilor din administraţia publică.

4.3.3. Concluzii privind deontologia administrativă

Pentru a stabili dacă în cazul funcţionarilor din administraţia publică există o
deontologie, în sensul strict al termenului, trebuie să răspundem la următoarele întrebări :
1. Funcţia publică este o profesiune?
2. Corpul funcţionarilor publici este organizat prin lege?
3. Organele corpului funcţionarilor publici au competenţa de a stabili norme deontologice şi de
a sancţiona încălcarea acestora?
4. Există principii deontologice specifice funcţionarilor publici?
5. Corpul funcţionarilor publici posedă un drept deontologic?
Potrivit celor prezentate anterior, funcţia publică este o profesiune, dacă prin această
sintagmă înţelegem grupul social format din funcţionarii de carieră din administraţia publică.
Acest grup social este alcătuit însă din mai multe subgrupuri de profesionişti constituite pe
criteriul specializării sau, cu alte cuvinte, potrivit calificării şi abilităţilor profesionale specifice.
Rezultă ca funcţia publică este o profesiune heterogenă, spre deosebire de medicină sau
avocatură. Trebuie însă precizat că, în pofida diversităţii de specializări, accesul în funcţia
publică de carieră şi avansarea se fac după reguli generale comune.

24
 Organizarea corpurilor de funcţionari publici este realizată actualmente prin legi, care
poartă denumirea de statute. Reţinem însă că, spre deosebire de profesiunile libere care s-au
organizat singure, organizarea lor fiind recunoscută ulterior de stat prin acte normative,
organizarea funcţiei publice este opera ab initio a statului. Abia mai târziu apar şi se dezvoltă
diverse asociaţii ale funcţionarilor publici, de natură profesională sau sindicală, care îşi aduc
contribuţia la organizarea profesiunii. Este şi firesc să fie aşa, întrucât funcţia publică este un
corolar al edificării statului de drept public.
Referitor la competenţa organelor profesiunii din cadrul funcţiei publice, aceasta se
deosebeşte substanţial de competenţa organelor profesiunilor libere. Dacă în cazul
profesiunilor libere, organelor profesionale le este recunoscută o largă competenţă decizională
şi jurisdicţională, în cazul funcţiei publice legea le stabileşte un rol limitat. Ele sunt consultate
pentru rezolvarea problemelor funcţionarilor publici,
inclusiv în ceea ce priveşte elaborarea normelor deontologice şi asigurarea respectării lor. De
asemenea ele participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare. Însă în ambele situaţii decizia
aparţine conducerii administraţiei din care fac parte funcţionarii publici respectivi.
Misiunea socială a corpului funcţionarilor publici – realizarea interesului general şi
asigurarea serviciilor publice, la nivelul executiv – determină o serie de principii deontologice
comune tuturor funcţionarilor publici. Aceste principii pot avea forme de exprimare diferite, la
diferitele corpuri de funcţionari publici. Diferenţele sunt determinate de interesele colectivităţii
pe care o serveşte corpul respectiv, precum şi de domeniul de activitate. De asemenea, la
principiile deontologice comune se pot adăuga reguli specifice, potrivit particularităţilor
corpurilor de funcţionari. În ceea ce priveşte dreptul deontologic, acesta se exprimă sub forma
dreptului disciplinar prevăzut în statutele funcţionarilor, iar în unele cazuri şi/sau în acte
normative distincte. Astfel, statutele prevăd abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare,
procedura de aplicare a sancţiunilor şi reglementează jurisdicţia disciplinară.
Pe baza celor învederate, putem afirma că funcţia publică posedă o deontologie
proprie, în sensul strict al termenului, pe care o vom denumi, după autorii francezi, Deontolgie
administrativă. Ea prezintă următoarele caracteristici:
I. Deontologia administrativă aparţine unei profesiuni heterogene, în sensul că include o
multitudine de subgrupuri cu roluri şi specializări profesionale diferite.
II. În pofida diversităţii corpurilor de funcţionari publici şi a specializărilor profesionale,
accesul în funcţia publică, cariera şi conduita funcţionarilor publici respectă anumite condiţii
şi principii deontologice comune. La acestea se adaugă condiţii şi reguli deontologice specifice
diferitelor corpuri de funcţionari.
25
III. Organele profesiunii au o competenţă limitată. Ele sunt consultate cu privire la regulile
deontologice şi participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare, dar decizia aparţine
administraţiei din care fac parte. De
aceea putem afirma că deontologia administrativă este autoritară, spre deosebire de deontologia
profesiunilor libere care este democratică. În final, trebuie să precizăm că elementele prezentate
formează latura obiectivă a deontolgiei administrative. Ca şi în cazul celorlalte profesiuni,
pentru a ne
afla în prezenţa unei deontologii reale, trebuie să existe şi latura subiectivă. Aceasta nu se poate
realiza decât printr-un învăţământ adecvat şi prin promovarea unei culturi corespunzătoare în
cadrul administraţiei publice.

Concluzii

Existenţa statului, înţeles sintetic ca putere organizată asupra unei populaţii, pe un

anumit teritoriu, a presupus, încă din momentele sale de început, o continuă adaptare la
dinamica vieţii economice, sociale şi politice. Răspunsurile pe care statul le-a oferit cerinţelor
venite în număr tot mai mare din partea societăţii s-au concretizat în creşterea volumului şi a
complexităţii funcţiilor sale, în multiplicarea atribuţiilor autorităţilor şi organelor sale. Pe bună
dreptate, Mircea Djuvara considera că „realitatea cea mai puternică şi cea mai interesantă în
drept, cea mai pasionantă de studiat este statul“ 9. Potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat,
funcţiile pe care statul le dobândeşte în asigurarea suveranităţii sale, funcţia legislativă, funcţia
executivă şi funcţia judecătorească nu pot fi realizate decât prin exercitarea lor de către puteri
independente, reprezentate la nivel politico-juridic de organe corespunzătoare. Pentru
realizarea acestor funcţii ale statului se înfiinţează servicii publice, care, la rândul lor, sunt
înzestrate cu funcţii publice – atribuţii, competenţe şi răspunderi specifice sarcinilor pe care
acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii.
La nivel european au existat puternice preocupări pentru reglementarea funcţiei
publice, fără a se confunda tradiţiile privitoare la funcţia publică cu apariţia unui statut general.
Funcţia publică exista cu siguranţă cu mult înainte de a fi adoptat, în premieră europeană, un

9
Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, Bucureşti, vol. II, 1930, p. 16

26
statut general al funcţiei publice, în Spania anului 1852. În România, reglementarea funcţiei
publice, în sensul modern al accepţiunii, a fost realizată prima dată de Regulamentele Organice.
Urmează cronologic, prevederi ale Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi ale Legii
electorale din timpul lui Cuza, precum şi cele ale Constituţiei din 1866, pentru ca abia prin
Constituţia din 1923 să se considere oportun momentul adoptării unui statut al funcţionarilor
publici, concretizat prin Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940. Evoluţia ulterioară
a reglementărilor în materie a fost determinată de cursul evenimentelor care au îndepărtat
societatea românească de pe calea unei democraţii autentice. Un moment relevant în scurta
prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice este adoptarea Constituţiei României din
1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, nejustificat de târziu, a Statutului funcţionarului public,
prin Legea nr. 188/1999.
Doctrina juridică nu a avut şi nu are un punct de vedere unitar asupra problematicii
funcţiei publice, cu atât mai mult cu cât reglementările în materie diferă în funcţie de perioada
istorică şi de realitatea statală la care ne raportăm uneori, aceste reglementări nefiind altceva
decât un instrument de impunere a unor concepţii politice. Asupra naturii juridice a funcţiei
publice s-au exprimat diferite puncte de vedere, cele mai semnificative fiind cele constituite în
teoria situaţiei contractuale şi în teoria statului legal. Prima teorie a încercat definirea funcţiei
publice fie prin intermediul unor instituţii de drept civil (contractul de mandat), fie prin
intermediul unor instituţii de drept administrativ (contractul administrativ). Mai recent, s-a
făcut apel la instituţii ale dreptului muncii (contractul individual de muncă) pentru a explica
natura juridică a funcţiei publice. Cea de-a doua teorie importantă infirmă caracterul
contractual al funcţiei publice şi o înţelege ca pe un statut legal, instituit printr-un act de
autoritate, concepţie care, aşa cum vom arăta, este preluată şi de legiuitorul nostru constituant.
Dintr-o asemenea perspectivă, definirea funcţiei publice nu pare a fi o sarcină prea uşoară. În
doctrina interbelică, funcţia publică a fost înţeleasă ca fiind „complexul de puteri şi competenţe,
organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip
temporar, de un titular (sau mai mulţi), persoană fizică care, executând puterile în limitele
competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea“10. Într-o
definiţie mai recentă, funcţia publică este considerată „situaţia juridică a persoanei fizice –
învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice – ce constă în
ansamblul drepturilor şi obligaţilor care formează conţinutul juridic complex dintre persoana

10
Negulescu, P., Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, Institutul de Arte Grafice Bucureşti,
1934, p. 522.

27
fizică respectivă şi organul care l-a investit“11. Prezentarea a două dintre definiţiile de referinţă
în materie nu a avut pretenţia de epuizare a posibilelor perspective de analiză a noţiunii de
funcţie publică, cu atât mai mult cu cât potrivit definiţiei legale, întâlnită în Legea nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarului public, art. 3 şi în actele normative care îşi au temeiul în această
Lege, funcţia publică este ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea şi
instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. 3. După o scurtă
prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice şi a principalelor probleme care au fost
ridicate de către doctrina juridică în ceea ce priveşte natura juridică şi definirea noţiunii de
funcţie publică, vom încerca în cele ce urmează să oferim un punct de vedere asupra
semnificaţiei unor prevederi ale Constituţiei României în legătură cu funcţia publică.
Cele mai importante prevederi ale Constituţiei privind funcţia publică se întâlnesc în
art. 16 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) lit. j). În art. 16 din Constituţia României din 1991, modificată
în 2003, se consacră principiul potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare
pot fi ocupate, în condiţiile legii, de către persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în
ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi. Prin legea de revizuire a Constituţiei a fost eliminată condiţia de avea
numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice, fiind aşadar
posibilă ocuparea de funcţii publice şi de către persoanele care au dublă cetăţenie, fapt mai
apropiat de spiritul reglementărilor europene. Art. 73 alin. (3) din Constituţie, care statuează
categoriile de legi pe care le adoptă Parlamentul, în enumerarea tuturor domeniilor care sunt
reglementate prin lege organică, menţionează statutul funcţionarilor publici la litera j) şi,
separat, la lit. p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi
protecţia socială. Semnificaţia acestei prevederi este diferenţierea între regimul statutar al
funcţionarilor publici şi regimul contractual al celorlalte categorii de salariaţi, pentru că, în
concepţia legiuitorului constituant român, funcţionarul public aparţine ramurii dreptului public,
deosebindu-se fundamental de salariat. Totodată prin faptul că domeniul de reglementare a
statutului funcţionarului public este cel al legii organice, este subliniată şi importanţa deosebită
pe care funcţia publică şi funcţionarul public le au în sistemul constituţional şi legal. O discuţie
interesantă este legată de determinarea funcţiilor publice şi implicit a categoriilor de funcţionari
publici. Interpretarea art. 40 alin (3) şi art. 54 alin. (2) din Constituţie, în coroborare cu
prevederile altor articole din Constituţie care fac referire la alte categorii de funcţii publice, ne

11
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, Editura All Beck, 2001, p. 554.

28
îndreptăţesc să considerăm că au calitatea de funcţionari publici nu doar persoanele care ocupă
o funcţie publică în autorităţile sau organele administraţiei publice, ci şi judecătorii Curţii
Constituţionale, magistraţii, cadrele active ale armatei, poliţiştii, personalul didactic (din
învăţământul de stat), personalul vamal, personalul silvic. Categoriilor de funcţionari amintite
li se aplică prevederile unor legi speciale, alături, desigur, de dispoziţiile generale din materie
ale Constituţiei şi ale Statutului funcţionarului public. Mai amintim faptul că funcţia de
demnitate publică, menţionată de Constituţie în art. 16 alin. (3) nu presupune a fi exercitată de
către un funcţionar public, existând diferenţe semnificative între funcţionarul public şi
demnitarul public (preşedintele României, deputaţii şi senatorii, miniştrii, preşedintele
consiliului judeţean, consilierii consiliului judeţean, prefectul, primarul, consilierii locali).
Legea 188/1999 în art. 5 face precizarea că persoanele numite sau alese în funcţie de demnitatea
publică nu intră sub incidenţa dispoziţiilor ei, iar un alt act normativ, Legea 154/1998,
defineşte, în art. 3, funcţia de demnitate publică ca fiind acea funcţie publică care se ocupă prin
mandat direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii. Stadiul actual al
evoluţiei legislaţiei româneşti nu oferă o unitate de concepţie asupra problematicii funcţiei
publice, impunându-se cu necesitate anumite modificări pentru corelarea prevederilor
diferitelor categorii de acte normative şi pentru aşezarea acestora la temelia unor raporturi
juridice viabile. Ne exprimăm speranţa că evoluţia procesului integrării europene, pus uneori
sub semnul incertitudinii, va însemna şi o reaşezare a realităţilor juridice, a reconsiderării
funcţiei publice.

29
 Bibliografie selectivă

1. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, S. Tănăsescu, Constituţia României

revizuită, comentarii şi explicaţii, Bucureşti, Editura All Beck, 2004.
2. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, vol. II, 1930, p. 16.
3. ROMULUS IONESCU – Drept administrativ, Bucuresti, 1970
4. A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, Editura All Beck, 2001,
p. 554.
5. P. Negulescu., Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, Institutul de
Arte Grafice Bucureşti, 1934, p. 522.
6. ALEX NEGOITA – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei – Bucuresti, 1993
7. Prisăcaru, V., Funcţionarii publici, Bucureşti Editura All Beck, 2004.
8. Dr. Valentin, Prisăcaru – Tratat de drept administrativ Editura Lumina Lex Bucuresti
1993
9. GHEORGHE T. ZAHARIA – Drept administrativ român vol. I, Editura ANKAROM,
Iasi, 1996

Legislaţie

1. Constituţia României
2. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
3. Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici
4. Legea nr.554 din 2 decembrie 2004 privind Contenciosul administrative,
reactualizată în 02.08.2007
5. Codul penal
6. Codul de procedură penală
7. Codul de conduită al magistraţilor

30