MEDICINA ÎN GRECIA ANTICĂ

PERIOADA PRECLASICĂ

Teritoriul Greciei a fost locuit încă de la sfârşitul paleoliticului superior. La formarea

poporului gresc au cobtribuit popoarele miratoare venind din Anatolia, Munţii Urali şi Carpaţi-
popoare indo-europene care s-au suprapus peste populaţia băştinaţă.Aceste popoare au fost ionienii,
aheii, eolii şi dorienii,popare războinice care au întemeiat oraşe-state numite polisuri, atât pe teritoriul
actual al Greciei cât şi în Asia Mică (Efes, Pergam, Milet, Cnidos, Atalicarnas), dar şi pe insulele
Mării Egee, nordul Africii şi peninsula Italică.
Religia arhaică greacă şi cea clasică aveau la bază mituri din care decurgeau ritualuri
deopotrivă locale sau generale, definite ca indo-europene dar şi cu influenţe din Antalia şi Orientul
Apropiat. La greci apare formularea schemei tridimensionale a filizofiei şi religiei care cuprinde
teologia, cosmologia şi antropologia. Antopologia elenă vorbeşte depre om atât din punct de vedere
fiziologic, ca produs al naturii, dar şi pragmatic recunoscându-l ca individ.
Panteonul grec cuprinde 12 zei organizaţi într-o familie, după modelul societăţii umane. În
linii marii este o religie optimistă, prin care omul caută să obţină protecţie în timpul vieţii, mai mult
decât după moarte. Miturile şi legendele vechilor greci despre zei şi eroi, demonstrează dorinţa şi
preocupările acestui popor pentru aprofundarea fascinantei arte de a vindeca deopotrivă trupul şi
sufletul.
Hesiod (sec. VIII. î. Ch.), care ne-a lăsat o Theogonie (geneologia zeilor), vorbeşte despre
Apollo ca despre patronul medicinei. Acesta era imaginat cu o construcţie atletică, chipeş, zeu care
dăruia lumina albă ţi căldura soarelui.
Din cele mai vechi timpuri elenii cunoşteau puterea tămăduitoare a plantelor, care fără lumina
soarelui nu ar putea exista.
Bolile reprezentau pedepsele lui Apollo şi sora sa Artemis le aplicau pământenilor care intrau
în conflict cu ei. Armemis era însoţită de o căprioară şi nimfe, ocrotea pământul, animalele şi plantele
medicinale şi vindeca miraculos unele boli.
Legenda spune că ea a deprins centaurul Kiron virtuţile plantelor medicinale şi la rândul lui a
format foarte mulţi medici, printre care şi vestitul Askplios.
Hera, soţia lui Zeus, era protectoarea căsătoriei şi a femeilor gravide, iar fiica ei Eileathye
deţinea puterea de auşura durerile facerii şi era recunoscută ca moaşă divină azeilor.
Zeuţa Hekate era patroan vrăjilir, magiei, otrăvurilor şi pentru că avea ca animal de companie
un câine, a rămas credinţa că urletul la lună al acestuia, prevesteşte mopartea.
Grecii i-au plasat pe zei în norii Olimpului deoarece ei plasau şi sufeltul la înălţimea capului;
Athena-„mintoasa cea născută din capul lui Zeus” însoţită de bufniţă-era zeiţa înţelepciunii,
protectoarea ştinnţelor, deci şi a medicinii.
Vechii greci credeau în nimfe, divinităţi ale forţelor vitale, genii bune, dătătoare de sănătate,
care sălăşluiau în arbori, dumbrăvi, lacuri.
Asklepios, cunoscut ca medic, a fost zeificat şi a devenit simbolul biruinţei medicinii asupara
bolilor bătrâneţii şi morţii. Era reprezentat ca un bărbat puternic sprijint într-un toiag care era încolăcit
un şarpe. În cinstea lui Asklepios a fost construit un templu în oraşul Epidaur din Peloponez. Se pare
că aici se practica magia albă de vindecare a bolilor şi de profilaxia infecţiilor, descântece, se foloseau
elixire, buruieni de leac, alifii şi chiar se practicau intervenţii chirurgicale.
Bolnavii ereau obligaţisă păstreze o igienă riguroasă şi un regim de viaţă chibzuit, trebuiau să
facă mişcare, să participe la jocuri, deci aveau un caracter de instituţii de îngrijire a persoanelor în
suferinţă, dar şi caracter laic.
Homer, bătrânul sărac şi orb care rătăcea dintr-un loc în altul ne-a lăsat referinţe amăninţite
despre medicina din vremea aceea.
 PERIOADA CLASICĂ
Perioada culturii clasice elenistice este caracterizată prin dezvoltarea filozofiei. Filozofia era
considerată „ştiinţa ştiinţelor” care sintetiza toate cunoştinţele, iar ideile ştiinţifice erau determinate de
o concepţie filozofică.
Şcola filozofică din Milet constituie un punct importantde plecare a construcţiei gândirii spre
adevăr.
Şcoala din Cotona condusă de Pitagora considera numerele pure şi eterne ca fiind baza tuturor
lucrurilor din univers. Geneza este susţinută de existenţa „unui germene care conţine douăsubstanţe:
una din care se dezvoltă partea materială a corpului şi cealaltă din care se dezvoltă sufletul”. Tot el
susţinea că „omul, animalele şi plantele se înrudesc între ele printr-un element comun-VIAŢA”.
Pentru Heraclit din Efes principiul fizic focul este cauza şi esenţa vieţii. El neagă existenţa
zeilor şi în afară de mişcarea ondulatorie, a lumi şi a vieţii, totul este trecător; considera de asemenea
că sufletul face parte din focul etern.
Empedocle, medic filozof întemeietor al şcolii de la Agrigente- Sicilia, susţine că lumea este
formată din 4 elemente primordiale; apă, aer, foc, pământ, puse în mişcare de o forţă pozitivă şi de o
forţă negativă distruge. El formuleazî şi o teorie biogenetică care susţine că organismele se nasc
spontan în mâlul fecundat de focul sacru.
Un deosebit aport în dezvoltarea ştiinţelor îşi aduce Democrit din Abdera-Tracia. El susţine
că materia este divizată în atomi, iar prin teoria atomistăexplică şi apariţia bolilor ca fiind produse de
organisme minuscule, invizubile, care pătrund în corpul animalelor şi oamenilor şi se hrănesc cu
sângele lor. Prin aceeaşi teorie explica şi mecanismele de acţiune a remediilor terapeutice.
În sec. V î. Ch. existau mai multe şcolide medicină în sudul Italiei, în nordul Africii, în insula
Rodos, dar cele mai vestite au fost în sudul Anatoliei şi în Insula Cos, aproape de Asia Mică.
Ceea ce era comun acestor şcoli era bun alor organizare şi un remarcabil spirit de solidaritate
şi responsabilitate profesională, socială şi umană.
Medicii erau organizaţi în corporaţii care stabileau pentru membrii lor anumite norme riguros
respectate. Ei călătoreau din oraş în oraş unde poposeau 2-3 ani, fiind însoţiţi de ajutoare care se şi
pregăteau ca viitori medici şi practicau în locuri amenajate consultaţii
Marile şcoli medicale – cea din Cnidos şi cea din Cos- aveau profiluri diferite.
Şcoala din Cnidos se caracteriza printr-o tendinţă empirică bazată pe observaţii numeroase şi
precise ca pildă deosebirea dintre gută şi artrită, au recunoscut şi descris chisturile hidatice
pulmonare, au practicat trepanaţiile (tehnică chirurgicală constând în practicarea unui orificiu într-
un os, în special craniu- craniotomia), inciziile renale, puncţiile pleurale; au practicat pentru prima
dată auscultaţia pentru depistarea pleureziei. Medicii din Cnidos au lăsat descrieri farte atente şi
detaliate ale bolilor şi anumersoase preparate medicamentoase folosite.
Şcoal din Cos se remarca printr-o adevărată gândire medicală determinată de tendinţa de
raţionalizare. Cel mai mare medic al antichităţii, Hipocrate, „părintele medicinei” este aproape cu
certitudine autorul unor scrieri cunoscute sub denumirea „Corpus hipocratic” unde defineşte clar
această şcoală: Vechea medicină; Aer, apă, locuri; Boala sacră- epilepsia; Prognosticul; REgimul
în maladiile acute şi scrieri cu caracter chirurgical; Rănile corpului; Articulaţile; Fracturile şi
Jurământul medicului, cunoscut până astăzi.
Caracteristic şcolii din Cos şi concepţiei medicale a lui Hipocrate este ordonarea , corelarea şi
interpretarea unui complex volum de cunoştinţe observate direct.
Principiile generale ale doctrinei hipocrtice se bazează pe două teze patogenice:
I. Teza dezechibrelor celor 4 umori: sângele produs de inimă, pflegma (limfa ) este secreţie
produsă de creier, bila neagră (melancolia) fabricată de splină şi bila galbenă secretată de
ficat.
 producerea bolii se datorează dezechilibrului produs între aceste umori
 explicarea acestui echilibru se pare că a fost influenţată de Empedocle din Agrigente
cu teoria sa a perechilor contrare din univers: cald/ rece, umezeală/uscăciune.
 Hipocrate afirma că : bila galbenă, caldă şi uscată este contrară pflegmei rece şi
umedă. Sângele cald şi umed este opus bilei negre, rece şi uscată. Una din aceste
umori ar putea deveni dominantă asupra celorlalte în funcţie de anotimp: sângele este
dominant primăvara, bila galbenă este dominantă vara; pflegma este dominantă
toamna, iar bila neagră este dominantă iarna
 II. A doua teză este a temperamentelor, care afirma că oamenii, aflaţi sub inflenţa factorilor
cosmici şi geografici au următoarele tipuri de temperamente: sanguinic (vioi), flegmatic
(rece), coleric (impetios, nestăpânit), melancolic (timid, trist)

În lucrarea „Aer, apă, şi locuri” Hipocrate susţinea că „orice boală are o cauză naturală şi nimic
nu se întâmplă fără intervenţia naturii. Nu există boli divine datorate intervenţiei zeilor...Natura este
primul medic al bolnavului şi numai favorizând eforturile sale putem obţine oarecare succes”.
Se pare că Hipocrate a murit în anul 377 î. Ch. în cetatea Larissa- ţinutul Thesaliei, pe malul Mării
Egee, şi legenda spune că pe mormântul lui creşte un arbust cu flori bogate din care albinele extrag
miere cu însuşiri terapeutice excepţionale.
În secolele următoare ştiinţa medicală este dezvoltată de alte nume celebre. Dacă şcoala empirică
consideră medicina exclusiv „arta de a vindeca” fără preocuparea de a obţine cunoştinţe solide de
anatomie şi fiziologie, şcoala metodică, influenţată de filozofia atomistă, susţine că igiena, gimnastica,
hidroterapia, pot întări organismul şi vindeca bolile.
„Şcoala pneumatică” susţine că sufletul vital (pneuma) activează toate părţile corpului şi asigură
echilibrul fiziologic.
La sfârşitul sec. I. d. Ch. „şcoala eclenică ”reuneşte metode şi conecpţii din celelalte curente
medicale şi pune bazele studierii corpului omenesc.
Figuri importante ale acestor şscoli sunt Herophilos, Erasistratos şi Galenos.
Heraphilos:
 a fost considerat creatorul anatomiei ca ştiinţă
 a scris: Tratatte de Anatomioe, Despre ochi, Despre puls
 identifică şi studiază siszemul nervos circulator, ochii, aparatul uro-genital, intestinul
(denumirea îi aparţine)
 a făcut pentru prima dată o distincţie calşră între vene şi artere
 recunoaşte importanţa celui de-al patrulea ventriicul cerebral
 descoperă regiunea posterioară abulbului rahidian
 descrie meningele
 Studiază ritmul şi alterările pulsului măsurând timpul cu o clepsidră
 elaborează o teorie a respiraţiei
 tot de la el au rămas studii în ginecologie, obstertrică şi embriologie
Erasistratos:
 este considerat creatorul anatomiei poatologice, dar şi al anatomiei comparate om-animal
 a studiat circumvoluţiunile cerebrale şi adescoperit clar nervii senzitivi de cei motori
 a lăsat descrieri despre inimă şi sistemul circulator, dar şi în domeniul fiziologiei circulaţiei
 a descris structura şi funcţiile fibrelor mucoasei gastrice

După Hipocrate, chirurgia se separă de medicina internă. Au fost scrise tratate de chirurgie
despre operaţii complicate (trepanaţii, traheotomii, laparotomii, amputaţii) şi descrieri de
instrumentar chirurgical destul de perfecţionat pentru epoca respectivă.