ISTORIA POPORULUI ROMÂN

Prof.univ.dr. ŞTEFAN LACHE

Obiective
Cunoaşterea Istoriei românilor se află în concordanţă cu
misiunea didactică şi ştiinţifică a Facultăţii de Drept, avându-se în
atenţie: conţinutul fenomenelor istorice, determinările, evoluţiile şi
consecinţele lor; înţelegerea analitică a trecutului istoric al poporului
român până în perioada contemporană, cu predilecţie a istoriei
politice; evidenţierea locului şi rolului românilor în istoria europeană
şi universală; identificarea surselor cunoaşterii istoriei poporului
român; relaţia istorie-istoriografie.

VESTIGII PREISTORICE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

Teritoriul României, închegat pe spaţiul carpato-dunăreano-pon-
tic, a oferit încă din timpurile preistorice condiţii prielnice existenţei şi
activităţii umane; după unii specialişti, acest spaţiu a aparţinut de
marea arie a antropogenezei. În bazinele inferioare ale Oltului şi
Argeşului şi în depresiunea Sibiului s-au descoperit silexuri cioplite
aparţinând uneia din primele culturi arheologice ale paleoliticului:
„cultura de prund” sau cultura galetelor prelucrate, datând de circa un
milion de ani. Arheologii au identificat câteva sute de aşezări ale
omului culegător şi vânător, îndeosebi în fazele superioare ale
paleoliticului: structuri de locuinţe în peşteri şi în aer liber, vetre de
foc, diferite unelte şi arme de piatră cioplită (cuţite, dălţi, pumnale,
vârfuri de săgeţi, de lance). În mezolitic/epipaleolitic (cca. 10.000 –
6.500 î. Chr.), în zona Porţile de Fier – Cazanele Dunării, a existat o
cultură materială având tendinţele de neolitizare cu aşezări întărite
prin şanţ de apărare şi case meşteşugite cu paviment de mortar de
calcar colorat. Arta paleoliticului avea o funcţie preponderent magică:
se remarcă pictura rupestră de la Cuciulat (jud. Sălaj), amuletele
pandantiv de Mitoc şi Cotu Miculinţi (jud. Botoşani), figurinele umane
323
din piatră de la Lapoş (jud. Prahova) şi Cosăuţi (Basarabia). Datele
antropologice indică prezenţa lui Homo sapiens neandertalensis în
musterian la Ohaba Ponor (jud. Hunedoara), a lui Homo sapiens fossilis
în paleoliticul superior, la Cioclovina (jud. Hunedoara) şi a omului de
tip Cro-Magnon oriental, în mezolitic (defileul Dunării).
Din mileniul VI până la începutul mileniului III î.Chr., spaţiul
românesc a cunoscut civilizaţia neolitică reprezentată de ansamblurile
culturale şi teritoriale: Criş-Starčeva, Turdaş-Vinča, Dudeşti, Tisa,
Vădastra, Hamangia, Boian-Gumelniţa, Ariuşd-Cucuteni ş.a. Progre-
sele realizate întrunesc atributele „revoluţiei neolitice”: apariţia
economiei de producţie; cultivarea plantelor şi creşterea animalelor;
şlefuirea şi perforarea uneltelor de piatră şi perfecţionarea celor de
silex şi de os; noutăţi majore în meşteşugurile casnice – olăritul,
torsul, ţesutul; extragerea sării şi începuturile metalurgiei cuprului şi
aurului; manifestări religioase şi artistice evoluate, care reflectă
aspecte ale naşterii, morţii şi regenerării naturii. Sculptura şi ceramica
se disting prin opere cum sunt: Zeiţa de Vidra – cultura Gumelniţa
(vas de cult modelat în forma corpului uman), statuetele de argilă
(figurine antropomorfe) de la Truseşti şi Vădastra cu ornamentaţie
geometrică, „Gânditorul” şi perechea lui de la Cernavodă (cultura
Hamangia), „Zeiţa cu vas pe cap” de la Olteniţa, suporturile de vase
numite simbolic hore – „Hora de la Frumuşica”, „Hora de la Bereşti”
ş.a. Ceramica de Cucuteni cu ornamentaţie bi sau tricromă care îmbină
atributele practice, uzuale, cu virtuţile artistice se înscrie în rândurile
celor mai însemnate realizări ale artei europene preistorice.
La Tărtăria (jud. Alba) s-au descoperit în 1961 trei tăbliţe de lut
ars care conţin semne figurale incizate considerate drept o scriere
arhaică asemănătoare celei sumeriene, dar anterioară acesteia.
Sfârşitul neoliticului coincide cu declanşarea marilor restructu-
rări etno-culturale, numite convenţional indoeuropenizare, care au
avut drept rezultat individualizarea populaţiilor sud-estului european:
grecii, ilirii, tracii. Triburile tracilor au creat în mileniul al II-lea î.Chr.
civilizaţia epocii bronzului pe teritoriul românesc, având influenţe
externe predominant meridionale. Principalele culturi ale epocii sunt
Monteoru (în regiunile subcarpatice de sud şi de est, ca şi în Moldova
centrală), Priam Pecica (cursul inferior al Mureşului), Otomani şi
Wietenberg (Transilvania), Sabatinovca-Noua-Coslogeni (Basarabia,
Muntenia, Dobrogea). Depozite uriaşe, databile în secolul al XII-lea
î.Chr., cuprinzând sute sau mii de obiecte de bronz – unelte, arme,
324
podoabe, piese de harnaşament – dovedesc un însemnat progres
economic. Depozitul de la Uioara de Sus, cu aproape 6.000 de piese
cântărind 1.100 kg, este al doilea ca mărime din Europa. Numărul
mare de arme din depozite sugerează caracterul războinic al unor
triburi. Apar arme de paradă cu funcţie de distincţie socială, topoare
bogat ornamentate de bronz, topoare de aur de la Tufalău (jud.
Covasna), topoare de argint, spada de aur şi 12 pumnale de aur de la
Perşinari (jud. Dâmboviţa). Acestea, ca şi sceptrele din piatră ori
metal, sunt însemnele puterii unor şefi militari din fruntea triburilor.
Apariţia ritului incineraţiei în faza timpurie a epocii, generalizat apoi,
reflectă modificări în viaţa spirituală. Vechile concepte chtoniene,
ilustrate în neolitic de cultul fertilităţii, fac loc acum conceptelor
uraniene. Cultul Soarelui pare să devină predominant, după cum se
poate constata din abundenţa motivelor decorative solare pe ceramică
sau metal – cercuri cu raze, roţi, cruci încârligate, spirale. Tracii sunt
menţionaţi în epopeea homerică a războiului troian, desfăşurat pro-
babil în secolul al XIII-lea î.Chr. Iliada relatează despre participarea
regelui trac Rhesos la acest război ca aliat al troienilor.

ISTORIA ŞI CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR

Tracii nordici din spaţiul carpato-danubiano-pontic „intră în

istorie” în secolul VI î.Chr., când atinseseră perioada hallstattiană a
epocii fierului. Se afirmaseră de acum ca entitate etno-culturală bine
definită prin suficiente delimitări de lumea sud-tracică şi de alte
populaţii. În izvoarele literare antice, greceşti şi latineşti, îi întâlnim
sub numele de geţi sau daci. Din secolul I d.Chr., în izvoarele latine,
apare şi denumirea de Dacia, desemnând teritoriul lor de locuire.
Istoriografia modernă foloseşte în mod convenţional denumirea de
geto-daci. Prima menţiune cu semnificaţie istorică despre ei provine
de la Herodot. Referindu-se la conflictul lor cu regele persan Darius I,
din anul 514 î.Chr., „părintele istoriei” ne spune că geţii „sunt cei mai
viteji şi mai drepţi dintre traci”. Erau organizaţi, la început, în triburi
(apulii, burii, ratacensii, tirageţii, crobizii, tirizii, costobocii, carpii),
fiecare dintre acestea fiind condus de un şef militar cu reşedinţa într-o
aşezare fortificată – dava (Argedava, Buridava, Piroboridava, Petro-
dava, Tamasidava, Pelendava, Zargidava, Ziridava). În anumite
împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite şi învecinate s-au
constituit în mari uniuni tribale, precum aceea care în 335 î.Chr. a
325
opus rezistenţă lui Alexandru Macedon, sau aceea din Câmpia mun-
teană condusă de Dromichaites, care între anii 300-292 î.Chr. obţine
victorii asupra regelui macedonean Lisimach. Alţi conducători geţi de
la nordul Dunării de jos, Zalmodegikos şi Rehmaxos, exercitau un fel
de protectorat militar şi politic asupra oraşului grecesc Histria, iar
Oroles, regele dacilor din estul Transilvaniei şi nordul Moldovei i-a
înfrânt pe bastarnii de neam germanic care, în secolul II î.Chr., se
aşezaseră la est de Carpaţi, împiedicându-i să pătrundă în teritoriul
controlat de ei. În secolul I î.Chr., Burebista, cel mai de seamă dintre
toţi regii traci, a reunit formaţiunile politico-militare geto-dacice într-o
mare stăpânire (megali arhé, la Strabon) care se apropie ca structură
de statele eleniste; hotarele ei se întindeau din Carpaţii Păduroşi până
în Munţii Balcani şi de la Marea Neagră până la Dunărea Mijlocie şi
Munţii Slovaciei. Dispunând de o armată estimată la 200.000 ostaşi, îi
înfrânge pe celţii din nord-vestul Daciei, supune cetăţile greceşti de pe
litoralul vestic şi nordic al Pontului Euxin (Apollonia, Mesembria,
Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) şi le include în
statul său; intervine în războiul civil pentru supremaţia la Roma dintre
Cezar şi Pompei (48 î.Chr.), făgăduindu-i acestuia din urmă ajutor
militar.
„Marea stăpânire” burebistană s-a dezagregat o dată cu moartea
întemeietorului ei (44 î.Chr.). Nucleul intracarpatic al statului geto-dac a
supravieţuit, marele preot Deceneu, sfetnicul şi cel mai apropiat colabo-
rator al lui Burebista, asumându-şi şi funcţia de rege. Dintre succesorii
săi, izvoarele atestă pe Comosicus, Coryllus şi Duras-Diurpaneus. Au
existat în acea vreme şi alte regate, mai mici, precum cele conduse de
Cotiso (în Oltenia şi Banat), Dicomes (probabil în Câmpia română),
acesta din urmă intervenind şi el în statul roman, sprijinindu-l pe
Marcus Antonius împotriva lui Octavianus.
La sfârşitul primului secol al erei creştine, s-a format puternicul
stat condus de Decebal (87-106). În acest timp, se perfecţionează marele
complex defensiv alcătuit din cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, având
drept centru politic, militar şi religios Sarmizegetusa Regia – capitala
Daciei.
Geto-dacii au creat de-a lungul secolelor o civilizaţie de sinteză
cu puternice elemente de originalitate. Tainele ei sunt încă nedesluşite
în întregime. Ocupaţiile lor principale erau agricultura (cultivau grâu,
mei, secară, orz, plante textile) şi creşterea vitelor, la care se adăugau
albinăritul, viticultura, pomicultura şi nu în ultimul rând meşteşugurile
326
– prelucrarea lemnului, olăritul, exploatarea zăcămintelor de fier, aur,
argint, aramă, plumb, sare. Prin cantitatea fierului brut şi a celui
prelucrat la Sarmizegetusa, capitala regatului dac este, la sfârşitul
secolului I, unul din cele mai importante centre metalurgice din afara
Imperiului Roman. Geto-dacii au întreţinut relaţii comerciale vaste,
până în spaţiul Mediteranei răsăritene, în lumea greacă şi cea romană,
au emis monedă proprie de argint după modelul tetradrahmei regelui
macedonean Filip al II lea, iar din secolul I î.Chr., moneda de schimb
devine denarul roman.
Societatea geto-dacă s-a structurat treptat, cuprinzând diferite
grupuri şi categorii sociale şi profesionale. Cei mai numeroşi erau
oamenii liberi sub aspect juridic, care trăiau în comunităţi rurale şi
erau agricultori, păstori, meşteşugari, mici negustori. Erau numiţi
comati/capillati. Nobilii purtau numele de tarabostes/pileati; din rân-
dul lor se alegeau regii şi preoţii. Între geto-daci exista şi o pătură de
sclavi; aceştia erau puţini şi erau mai ales sclavi casnici. În anumite
împrejurări, unii geto-daci deveneau sclavi ai grecilor şi romanilor; pe
de altă parte, prizonierii de război ai geto-dacilor erau vânduţi chiar de
către aceştia, ca sclavi în străinătate. Locuinţele au evoluat de la cele
parţial situate în pământ la cele de suprafaţă, construite din lemn,
piatră, uneori acoperite cu ţigle de tip elenistic. Unele ajung la planuri
complexe, cu încăperi poligonale, cu etaj, altele devin palate ale
şefilor de dave. Capitala Sarmizegetusa avea aspectul unui oraş cu
două cartiere civile, cetatea, zona sacră; dispunea de drumuri pietruite,
instalaţii de captare şi aducere a apei de canalizare. Remarcabilă era
arhitectura militară: se cunosc aşezările fortificate-aglomerări de
construcţii civile şi militare, cetăţi cu pregnant caracter militar.
Geto-dacii erau politeişti, chiar dacă au avut, în anumite perioade
ale istoriei lor, un zeu principal. Cel mai cunoscut şi venerat a fost,
Zalmoxis/Zamolxis, zeu al pământului, al semănăturilor şi al fertilităţii,
despre care geto-dacii credeau că îşi are sălaşul undeva sub pământ.
Opusul său era Gebeleizis, zeu al cerului, al furtunii şi al fulgerului. Mai
exista o zeiţă numită Bendis, a lunii şi pădurilor, precum erau Artemis
la greci şi Diana la romani; apoi un zeu al războiului, asemănător lui
Ares sau Marte. Existau şi alte zeităţi. Tuturor le erau destinate sanc-
tuare sau temple. De prin secolele III-II î.Chr. geto-dacii trecuseră la
incineraţie – rit purificator de esenţă spiritualistă. Sub aspectul
practicilor de cult, religia geto-dacilor era iniţiatică şi misterică,
apropiindu-se de religiile din lumea mediteraneană şi asiatică. Anumite
327
schimbări în credinţele religioase tradiţionale ale geto-dacilor s-au
petrecut în epoca lui Burebista; sursele antice vorbesc de o reformă
morală impusă la sugestia lui Deceneu, care îşi îndemna supuşii la
„cumpătare şi ascultare faţă de porunci”. Elita (preoţii, funcţionarii
cancelariei regale, constructorii) folosea scrierea cu litere greceşti şi
latine şi avea anumite cunoştinţe de filosofie şi teologie, medicină şi
botanică farmaceutică, matematică şi astronomie. Geto-dacii aveau şi
aplecare spre frumos, cum se constată din ceea ce s-a păstrat: diferite
ornamente sau figuri sculptate în piatră, turnate în bronz, bătute cu
ciocanul în fier şi argint. Sunt remarcabile fibulele, aplicele de argint,
inelele, brăţările etc. Ceramica pictată şi smălţuită cu mare măiestrie,
ornamentată cu figuri geometrice şi zoomorfe, este profund originală şi
pare născută din gustul şi nevoia de frumos.

CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI

Roma şi-a propus, încă din vremea lui Iulius Caesar, acapararea
Daciei şi transformarea ei în provincie romană şi a urmărit în mod
consecvent acest obiectiv strategic. În ultimele decenii ale secolului
I î.Chr., proconsulul Macedoniei (provincie romană din 148 î.Chr.)
Marcus Licinius Crassus a întreprins o serie de expediţii la Dunărea de
Jos şi Pontul Euxin. Astfel, anii 29-28 î.Chr., romanii şi-au impus
controlul militar asupra Daciei Pontice/Sciţia Minor/Dobrogea. Un
timp, spaţiul geto-dacic dintre Dunăre şi Pontul Euxin a fost
administrat prin intermediul regilor odrisilor traci. După desfiinţarea
Regatului Odris şi extinderea stăpânirii romane asupra întregii Penin-
sule Balcanice, Dobrogea devine o parte a provinciei imperiale
Moesia. Oraşele greceşti vest-pontice s-au supus mai dinainte roma-
nilor. Callatis a încheiat un tratat de alianţă cu Roma (foedus); au
urmat Tomis şi Histria, care căutau şi ele un scut protector eficient de
securitate şi relaţii comerciale profitabile. Poetul Ovidius, exilat de
împăratul Augustus la Tomis, afirmă că litoralul de vest al Mării
Negre se afla de curând sub jurisdicţie romană, iar Dunărea era
„hotarul de apărare a lumii controlate de romani”. În anul 86, când au
luat fiinţă provinciile Moesia Superior şi Moesia Inferior, Dobrogea
va fi integrată în cea din urmă.
La nordul Dunării, principalul obstacol în calea expansiunii
romane l-a reprezentat Regatul condus de Decebal. Comandant militar
talentat şi diplomat iscusit, Decebal a întărit potenţialul militar al
328
Daciei şi a urmărit încheierea unor alianţe cu vecinii; în anul 87,
zdrobeşte legiunile romane trimise împotriva sa, în luptă căzând însuşi
comandantul acestora, prefectul pretorului, Cornelius Fuscus. Învins
mai târziu în defileul de la Tapae, Decebal izbuteşte să încheie, în 89,
o pace de compromis cu împăratul Domiţian; se recunoaşte rege
clientelar al Romei, primind în schimb subsidii, ingineri şi experţi
militari. În următorii 12 ani, continuă să-şi consolideze puterea şi
statul; armata sa este instruită şi echipată, începe realizarea unui vast
program de construcţii civile şi militare, îndeosebi în regiunea
Munţilor Orăştie. Conflictul reizbucneşte la câţiva ani de la urcarea pe
tron a împăratului Traian. În primăvara anului 101, 13-14 legiuni şi
numeroase unităţi auxiliare, însumând 150.000 de ostaşi, traversează
Dunărea pe poduri de vase şi pătrund în Dacia prin Banat. Geto-dacii
încearcă să oprească înaintarea romană, dar sunt biruiţi la Tapae.
Traian nu poate fructifica victoria, fiind nevoit să se deplaseze în
Moesia, unde geto-dacii, aliaţi cu sarmaţii şi bastarnii, deschiseseră un
nou teatru de război. Bătălia decisivă se desfăşoară în primăvara
anului 102, pe platoul dobrogean de la Adamclisi şi se încheie cu
victoria romanilor. Legiunile romane reiau ofensiva în Dacia, cucerind
o serie de fortăreţe şi ameninţând capitala regatului. Decebal cere
pace, în schimbul căreia cedează romanilor Banatul, Ţara Haţegului,
Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei şi Moldova până la gura
Nistrului. Revenind la Roma, Traian adoptă numele de Dacicus.
Pacea din 102 dintre Roma şi Dacia era înţeleasă însă de ambele
tabere doar ca un armistiţiu. Din ordinul lui Traian, în anii 103-105,
celebrul inginer Apolodor din Damasc înalţă podul de piatră de peste
Dunăre de la Pontes la Drobeta pe care vor trece în curând legiunile
romane. Al doilea război dacic este declarat de Senatul roman la 4
iunie 105. Împăratul Traian porneşte din nou spre Dacia, pe care o
atacă prin Banat, Valea Oltului şi Moldova. De această dată, mulţi
daci trec de partea romanilor, iar apelurile lui Decebal adresate foştilor
săi aliaţi rămân fără răspuns. După cucerirea puternicelor fortificaţii
de la Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Tilişca, legiu-
nile romane au putut trece la asedierea Sarmizegetusei. În ciuda unei
rezistenţe eroice, în vara anului 106, capitala Daciei este cucerită şi
distrusă din temelii. Romanii au dărâmat sanctuarele de la Sarmize-
getusa şi din alte aşezări: practicarea sacrificiilor umane (trimiterea
periodică a solului la Zalmoxis), precum şi specificitatea religiei celor
care „ştiau să se facă nemuritori” – ceea ce le insufla curajul în luptă –
329
ar explica aversiunea romanilor – cu foarte puţine analogii – faţă de
locurile de cult, în general faţă de religia geto-dacilor. Decebal
reuşeşte să se retragă spre Carpaţii Orientali, dar fiind urmărit de un
detaşament de cavalerie romană şi pentru a nu cădea în mâinile
învingătorilor îşi curmă şirul zilelor cu propria sabie, lăsând astfel
moştenire credinţa că viaţa nu merită să fie trăită decât în libertate.
Capul lui este expus la Roma, în văzul mulţimilor, pentru ca acestea să
se convingă că marele duşman al imperiului pierise.
Cucerirea Daciei a adus o însemnată sursă de venituri care a
contribuit la redresarea economică şi financiară a Romei.
Regatul geto-dac este desfiinţat. În locul lui a luat fiinţă
provincia romană Dacia, ultima mare cucerire a Romei; cu ea se
încheie crearea spaţiului imperial roman. În anul 113, este inaugurat,
în noul forum de la Roma, celebrul monument numit Columna lui
Traian – capodoperă a basoreliefului roman care evocă scene din
războaiele daco-romane. În secolele următoare, istoria Daciei şi a
geto-dacilor se va înscrie în Istoria Imperiului Roman. Mai târziu, în
epoca modernă, românii îl vor aşeza pe Decebal alături de Traian, într-o
singură efigie. Prin aceasta se urmărea, desigur, acreditarea ideii că
începuturile istoriei poporului român sunt legate de unul dintre cei mai
mari împăraţi pe care i-a avut imperiul roman optimus princeps, dar şi
de cutezătorul, mândrul şi capabilul rege al geto-dacilor.

CIVILIZAŢIA ROMANĂ ÎN DACIA

Provincia imperială Dacia a cuprins iniţial Transilvania propriu-zisă,
Oltenia şi vestul Munteniei. Cea mai mare parte a Munteniei şi sudul
Moldovei au fost incluse, alături de Dobrogea, în Moesia Inferior.
Crişana, Maramureşul, nordul Moldovei au fost lăsate dacilor liberi
(carpi, costoboci ş.a.), dar erau controlaţi şi influenţaţi şi ei de Imperiul
roman.
Roma a folosit din plin experienţa ei anterioară pentru a orga-
niza şi stăpâni cele două provincii din Carpaţi şi de la Dunărea de Jos.
Guvernarea Daciei a fost încredinţată unui demnitar de rang superior
(trebuia să fi fost anterior consul la Roma), care purta titlul de legatus
Augusti pro praetore şi cumula atribuţii politice, militare şi juridice pe
care le exercita în numele împăratului. Capitala provinciei – Colonia
Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa –, oraş întemeiat de romani,
beneficia de dreptul italic. Acest drept a mai fost conferit oraşelor
Apulum, Napoca şi Potaisa.
330
 Romanii au adus în Dacia unităţi militare, funcţionari civili,
preoţi, stăpâni de pământuri şi de sclavi şi, mai ales, colonişti, au adus
zeii lor, administraţia şi modelul lor de aşezări urbane, economia şi
justiţia lor şi, mai presus de toate, limba latină. De câteva ori, mai ales
în 117, după moartea lui Traian, geto-dacii s-au revoltat împotriva
stăpânirii romane, dar au fost repede pacificaţi şi, volens-nolens, şi-au
continuat viaţa pe făgaşul ce conducea spre adaptare, integrare şi
romanizare. Dispunând ei înşişi de o civilizaţie avansată, geto-dacii au
avut disponibilitatea de a prelua ceea ce era superior şi ispititor prin
facilităţile pe care le oferea. Romanizarea, petrecută în grade diferite,
aproape peste tot în Imperiul roman, a fost, în cazul Daciei şi Moesiei
Inferior, profundă şi durabilă. Lumea geto-dacilor şi ţara lor s-au
transformat definitiv, adoptând limba, cultura, credinţele şi obiceiurile
romanilor. Cei mai mulţi geto-daci au învăţat uşor latineşte de la
coloniştii aduşi din toată lumea romană, conlucrând şi convieţuind cu
ei, inclusiv în cadrul trupelor auxiliare romane.
Armata romană – prezenţă masivă şi permanentă în Dacia şi
Moesia Inferior – a adus o contribuţie substanţială la impunerea şi
consolidarea vieţii romane; ostaşii romani au construit nu numai
drumuri, poduri şi fortificaţii, ci şi edificii publice – temple,
amfiteatre, terme – pe care le foloseau în comun cu populaţia civilă.
Reformele militare ale împăratului Septimiu Severius (193-211) au
adus importante schimbări privind sistemul de recrutare, în legiuni şi
corpurile auxiliare, făcându-se loc mai mare ostaşilor care proveneau
din rândurile „barbarilor”. Veteranii au fost scutiţi de unele obligaţii
fiscale şi sprijiniţi să ocupe funcţii în conducerea oraşelor provinciale.
Soldaţilor de rând li s-a acordat dreptul de a se căsători legal şi de a
locui, în timpul liber, în afara taberei militare, în canabae, împreună
cu familiile lor. A luat naştere astfel o categorie de soldaţi-ţărani, care,
prin legăturile lor cu populaţia civilă locală, a contribuit la stabilitatea
socială şi la creşterea demografică, la intensificarea romanizării.
Diferenţierea socială era asemănătoare celei din alte provincii
romane. Cetăţenii romani şi peregrinii bogaţi, sclavii imperiali şi
liberţii imperiali cu venituri substanţiale alcătuiau clasa honestiores,
iar oamenii liberi de condiţie materială modestă, precum şi sclavii şi
liberţii acestora formau treapta inferioară a societăţii – humiliores. Un
edict dat de împăratul Caracalla în anul 212 – Constitutio Antoniniana
– extinde dreptul de cetăţenie asupra tuturor cetăţenilor liberi din
331
Imperiu. Ca urmare, mulţi provinciali ai Daciei şi Moesiei Inferior
devin sub aspect juridic adevăraţi romani.
Creaţia culturală era, în general, subordonată intereselor Romei:
arhitectura menită să sublinieze ideea de imperiu, statuile onorifice şi
busturile-portret ale liderilor politici şi militari, basoreliefurile care
evocau evenimente din viaţa statului roman. Literatura, de asemenea,
exalta sentimentul naţional şi civic; ceea ce poeţii şi istoricii urmăreau
când ţineau să elogieze politica împăraţilor, dar şi când satirizau şi
atacau ceea ce considerau că ameninţă sănătatea morală a societăţii.
Religia oficială însăşi va fi organizată şi dirijată, astfel încât să devină
instrument eficient de guvernare.
Geto-dacii au opus o slabă rezistenţă noilor credinţe religioase.
Reticenţi o vreme, ei s-au închinat tot lui Zalmoxis şi panteonului
propriu, dar au început să se adapteze, să fie de faţă la ceremonii
oficiale. Mai ales cei care doreau să fie bine văzuţi de noii lor stăpâni,
au început să se închine zeilor romani sau altora. Divinităţile erau de
origini foarte diferite, religia greco-romană întâlnindu-se cu alte
sisteme religioase, în primul rând cu cultele orientale. Mai răspândite
erau: Jupiter, Minerva, Mitras, Aesculapius şi Higia, Liber şi Libera,
Silvanus, Hercules, Apollo, Fortuna, Cavalerii Danubieni, Cavalerul
Trac ş.a. Unele culte au un pronunţat caracter politic, prezenţa lor în
Dacia şi Dobrogea fiind urmarea loialismului faţă de Roma şi suve-
ranii săi, loialism îmbrăcat în haine religioase. Împăratul în funcţiune
şi împăraţii din trecut, începând cu Augustus, erau zeificaţi, iar
adorarea era datorie publică. Unele simboluri romane, ca lupoaica şi
gemenii, au fost mai uşor adoptate, fiindcă lupul avea un rol important
în tradiţia geto-dacilor. De asemenea, este cert că unele culte autoh-
tone (Zalmoxis/Zamolxis, Bendis) se regăseau sub nume de zeităţi
romane (interpretatio romanae). Convieţuirea diverselor culte şi
credinţe religioase era posibilă pentru că, în general, un spirit de
toleranţă guverna ansamblul vieţii spirituale, ca şi în relaţiile inter-
umane. O anumită toleranţă s-a manifestat mai mult decât în alte
teritorii integrate Imperiului roman, în ceea ce priveşte creştinismul. În
Dacia şi în zona dobrogeană a Moesiei Inferior, existau creştini încă
din secolul al II-lea.
Foarte preţuite erau ştiinţa de carte, scrisul şi cititul: copiii şi
tinerii, chiar şi soldaţii învăţau în şcoli în mod organizat latineşte şi, o
dată cu alfabetul şi limba, îşi însuşeau valorile civilizaţiei romane.
332
 ROMANITATEA ROMÂNILOR
Poporul român face parte, prin geneza sa, din rândurile popoarelor
europene vorbitoare de limbi neolatine: francezii, italienii, portughezii,
spaniolii.
Într-o primă etapă, care se încheie în linii generale în secolul al
VI-lea, se formează o etnie nouă, numită de specialişti, protoromâni.
După 271-275, când armata şi administraţia imperială au fost retrase la
sudul Dunării, majoritatea covârşitoare a locuitorilor au rămas la nordul
fluviului. Nu au dorit să plece unde nu aveau nimic al lor şi unde
pământurile erau ocupate de alţii. Cercetările arheologice şi istorice
demonstrează continuitatea vieţii romane în vechea Dacie: se foloseşte
mai departe limba latină, circulă monede romane, multe aşezări,
inclusiv urbane, nu îşi întrerup activitatea, religia creştină câştigă tot
mai mult teren. Cele mai numeroase vestigii care atestă existenţa, după
anul 300, a unor comunităţi creştine vorbitoare de limbă latină au fost
descoperite în Transilvania.
În Dobrogea, în sudul Munteniei, Olteniei şi Banatului, romanii
au rămas în continuare stăpâni. Limesul de la Dunăre dobândeşte chiar
o mare importanţă, după proclamarea Constantinopolului, în 330, de
către Constantin cel Mare,, drept nouă capitală a Imperiului Roman. În
timpul împăratului Diocleţian (284-305), de o atenţie specială s-a
bucurat Dobrogea; ea este separată de Moesia Inferior şi transformată
în provincie de sine stătătoare sub numele de Scythia Minor, având
reşedinţa la Tomis. Totodată, sporeşte numărul aşezărilor fortificate,
păstrate de împăratul Aurelian (270-275) în stânga Dunării; cele mai
importante erau la Barboşi, pe Siret, la Constantiniana, Daphne în faţa
Turtucaiei, la Celei (Sucidava), azi Corabia, la Drobeta şi la Orşova
(Dierna). Valul de pământ întărit care traversează Oltenia şi Muntenia
de la Drobeta Turnu Severin până la Pietroasele, în Munţii Buzăului,
ca şi cel din sudul Moldovei, între Siret şi Nistru, vin în sprijinul
ipotezei menţinerii în cadrul imperiului a unor importante teritorii
nord-dunărene sub împăraţii Constantin cel Mare (306-337) şi Iusti-
nian (527-565). În 328 se inaugurează un nou pod de piatră peste
Dunăre între Oescus şi Sucidava. Cu prilejul unei expediţii victorioase
a împăratului Galerius la nord de Dunăre, în 295-297 se vorbea chiar
de „Dacia restituta”. Contactele de natură militară, economică,
culturală, religioasă au consolidat romanitatea nord-dunăreană, contri-
buind substanţial la supravieţuirea ei. De la anul 500, până spre 600,
333
peste spaţiul carpato-dunărean au trecut goţii, hunii, gepizii şi avarii –
populaţii migratoare care veneau dinspre est şi nord-est şi aveau drept
ţintă vechea Romă sau noua Romă – Constantinopolul, fiind atrase de
mirajul lor. Până să ajungă acolo trăiau pe picior de pradă, de jaf. Nu
s-au aşezat decât în mică măsură printre daco-romani şi protoromâni,
iar cei care au făcut-o au fost asimilaţi. Au urmat noi valuri de
migratori, slavii în primul rând; la începutul secolului al VII-lea, aliaţi
cu avarii, slavii atacă limesul dunărean şi pătrund în nordul Peninsulei
Balcanice. Populaţia protoromânească din acest spaţiu a fost profund
tulburată în evoluţia sa; slavii au copleşit-o prin număr, i-au răpit cele
mai bune pământuri şi au obligat-o să se refugieze spre nord, sud şi
sud-vest, mai ales în zone de deal şi de munte, pe văile râurilor, în
depresiuni. O parte a acestei populaţii, îndeosebi cea moeso-romană
sedentară, va fi slavizată. Grupuri romanice însemnate dislocate şi
împinse spre sud se regrupează în Munţii Balcani şi în alte zone şi
reuşesc să-şi păstreze identitatea etno-lingvistică, fiind consemnate
ulterior, în izvoare scrise bizantine, ca vlahi. Slavii au rupt blocul
romanităţii orientale din spaţiul carpato-balcanic, segmentul nordic
fiind separat nu numai de cel sudic, ci şi de romanitatea occidentală.
Elementele slave rămase în ţinuturile nord-dunărene, nu prea
numeroase, dispar treptat, fiind asimilate în masa romanică. Influenţa
lor în configurarea personalităţii romanilor este secundară, reflec-
tându-se mai cu seamă în îmbogăţirea vocabularului limbii române şi
în terminologia slavă a unor instituţii medievale timpurii. Este o
influenţă târzie, produsă în faza finală a etnogenezei româneşti, care n-a
mai putut schimba caracterul romanic al autohtonilor. Slavii au jucat
pentru români un rol similar celui pe care l-au avut neamurile
germanice în procesul formării popoarelor şi al limbilor romanice din
vestul şi sud-vestul Europei.
Limba română este dovada cea mai însemnată a romanităţii
românilor. La baza ei se află conversaţia curentă utilizată până în
secolul al VII-lea în regiunile nord-dunărene şi intracarpatice, cât şi în
zona moesică sud-dunăreană, adică în cadrul întregii romanităţi orien-
tale. Contactul cu lumea romanică apuseană se menţinuse până la acea
dată prin legături cărturăreşti şi religioase. Era o limbă omogenă,
apropiată de limba oglindită în inscripţiile din epoca imperială romană.
Limba română a rămas până astăzi, prin lexic, morfologie, sin-
taxă, o limbă neolatină, romanică. Românii gândesc latineşte şi se
ajută cu împrumuturi străine: abia a zecea parte din cuvintele vorbite
334
şi scrise, socotind frecvenţa lor, sunt neolatine, adică întocmai aceeaşi
proporţie ca în franceză, spaniolă sau italiană. Conjugările, declinările
şi celelalte forme ale vorbirii se trag din latineşte.
Poporul român s-a format, ca orice popor romanic, din două
elemente etnice fundamentale – băştinaşii traco-geto-daci şi romanii. Al
treilea element etnic, cel migrator (în esenţă slavii), nu a putut modifica
romanitatea românilor. Este imposibil să se determine proporţia fiecărei
etnii în procesul sintezei româneşti. Sigură este romanitatea, în plan
lingvistic şi spiritual, a poporului român. În ceea ce priveşte romanitatea
orientală sud-dunăreană, destinul ei a fost determinat de marea migraţie
şi colonizare slavă. Grupurile de protoromâni, câte au supravieţuit –
aromânii/macedonenii, istro-românii, megleno-românii – vorbesc diferite
dialecte ale limbii române.
În adâncul fiinţei lor, românii au păstrat, cu amprenta creştină pe
care i-a lăsat-o declinul Antichităţii, amintirea Romei şi a măreţiei
romane, reflectată în limbajul pe care l-a adoptat, şi i-au rămas întot-
deauna fideli, în numele prin care s-au autodefinit ca popor romanic.
Limba şi numele sunt principalele semne ale identităţii poporului
român. Ele au îndeplinit în întreaga existenţă a românilor o funcţie
istorică activă, integratoare, reprezentând un scut de apărare a
continuităţii spirituale şi politice în Evul Mediu şi un punct de reper în
afirmarea conştiinţei unităţii naţionale, în epoca modernă.

GENEZA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

Poporul român evolua, în ultimele secole ale mileniului I şi
primele secole ale mileniului II, spre forme de organizare statală proprii
epocii de început a Evului Mediu. Agregarea mai multor comunităţi
rurale (obşti săteşti) a dat naştere cnezatelor, ducatelor/voievodatelor
care se vor unifica treptat, culminând cu întemeierea, în secolele XIII-
XIV, a statelor centralizate româneşti. Edificarea statală a românilor a
întârziat, mai ales datorită ultimelor valuri de populaţii migratoare –
unguri, pecenegi, uzi, cumani, tătari.
În jurul anului 1200, s-a constituit voievodatul Transilvaniei.
Izvoarele istorice menţionează existenţa în secolul al IX-lea a trei
ducate/voievodate în Banat, Crişana şi Podişul transilvan, conduse de
Glad, Menumorut şi Gelu. Aceste formaţiuni politice au fost atacate
de pecenegi dinspre est şi de unguri dinspre vest.
Crearea Regatului Ungariei, la începutul secolului XI, a marcat
începutul cuceririi sistematice a Transilvaniei. Coroana ungară a luat
335
sub control mai întâi partea vestică a regiunii, înlăturând sau încheind
acorduri de închinare sau suzeranitate cu conducătorii formaţiunilor
politice româneşti. Succesorul lui Glad, Ahtum, care stăpânea teritoriul
dintre Orşova şi Mureş şi întreţinea relaţii cu Bizanţul, este ucis în luptă.
Ungurii pătrund apoi în teritoriul intracarpatic şi înaintează
treptat în „Ţara de dincolo de pădure”, fixându-şi puncte întărite
vechile castre şi oraşe romane, unde şi populaţia locală avusese pro-
priile cetăţi. În primele decenii ale secolului al XIII-lea, prezenţa
ungurilor este atestată şi în estul transilvan, în Ţara românilor (Terra
blachorum). Luarea în stăpânire efectivă a Transilvaniei s-a asociat cu
anularea dreptului de proprietate al comunităţilor româneşti asupra
pământului şi constituirea de mari domenii oferite de coroana Ungariei
nobililor din regat şi bisericii catolice. Totodată, a fost impusă, peste
realităţile româneşti, instituţia comitatului, preluată după modelul
feudalismului occidental.
Regalitatea maghiară n-a putut înlătura voievodatul – formă de
organizare politico-administrativă apreciată de autohtonii majoritari.
Primul voievod al Transilvaniei, Eustachius, este menţionat în 1176.
Era vasal regelui Ungariei şi avea atribuţii precumpănitor militare.
Voievodatul Transilvaniei îşi va păstra în cadrul regatului Ungariei o
autonomie pronunţată, cu o adunare proprie a nobilimii, a celei
maghiare, dar şi a celei române maghiarizate, cu zone întinse de popu-
laţie compact românească, ortodoxă – la est, în sud, în Munţii Apuseni,
în depresiunile de margine – ce s-au administrat multă vreme cu
instituţii şi reguli de drept proprii (jus valachicum). În aceste zone, pentru
a putea anihila reacţia ostilă a românilor, dar şi pentru rosturi militare şi
economice, regii Ungariei i-au colonizat pe secui şi saşi. Primii au
reprezentat avangarda armată a ungurilor. La începutul secolului al
XII-lea se aflau în centrul Transilvaniei; de aici au avansat spre est şi
sud-est, ajungând, după o sută de ani, în depresiunile din Curbura
Carpaţilor, unde se află şi azi. Organizaţi în scaune conduse de juzi,
secuii aveau în frunte un comite, reprezentant al regelui Ungariei.
Coloniştii germani, saşii, sunt aşezaţi între Orăştie şi Baraolt,
precum şi în Ţara Bârsei şi regiunea Bistriţei, unde au întemeiat sate,
cetăţi şi biserici. Şi-au câştigat renumele de principali autori ai civili-
zaţiei urbane în toată Ungaria. Privilegiile saşilor, în primul rând o
largă autonomie şi dependenţă exclusivă de coroana maghiară, le-au
fost recunoscute oficial în Bula de aur acordată de regele Andrei al
II-lea, în 1224.
336
 În urma prăbuşirii Regatului maghiar – consecinţă a victoriei
otomane de la Mohaci din 1526, Transilvania a devenit principat
autonom, sub suzeranitatea Porţii Otomane.
În cursul secolului al XIV-lea, au luat fiinţă cele două state
medievale independente – Ţara Românească şi Moldova. Se finaliza
astfel un proces istoric ale cărui coordonate sunt: concentrarea structurilor
politice autohtone (ţări, cnezate, voievodate) în cadrul unor teritorii
unitare, constituirea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice ale puterii,
emanciparea de sub dominaţia străină. Ţara Românească (Ungro-Vlahia)
de la Severin şi până la Marea Neagră şi Moldova carpato-nistreană s-au
format ca state în împrejurări internaţionale favorabile ale luptei pentru
hegemonie la Dunărea de Jos, Carpaţi şi Marea Neagră, între Regatul
maghiar şi hanatul tătărăsc al Hoardei de Aur.
Diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi
(1247) confirmă existenţa la sud de Carpaţi a unor state incipiente
româneşti supuse coroanei maghiare. La est de Olt era voievodatul
condus de Litovoi, care cuprindea Valea Jiului, trecând dincolo de
munţi, Ţara Haţegului, două cnezate, al lui Farcaş – în judeţul Vâlcea
– al lui Ioan, spre Dunăre (judeţele Dolj şi Olt). Diploma consem-
nează, în zonele amintite, o clasă stăpânitoare românească, mai marii
pământului (majores terrae), cu propriile lor forţe militare, chemate să
sprijine Cavalerii Ioaniţi, împotriva cumanilor. La răsărit de Olt, pe
Valea Argeşului şi a Dâmboviţei, atât la munte, cât şi la şes, exista
Ţara lui Seneslau, voievodul românilor.
Litovoi încearcă să înlăture suzeranitatea maghiară, pe cale mili-
tară, în 1279, dar cade pe câmpul de luptă, iar fratele său Bărbat este
luat prizonier, răscumpărându-şi libertatea cu o mare sumă de bani.
La începutul secolului al XIV-lea, Basarab I a unificat forma-
ţiunile statale dintre Carpaţi şi Dunăre fie prin bună înţelegere, fie prin
constrângere. Încercarea regelui Carol Robert de Anjou de a-l elimina
pe Basarab I a sfârşit prin dezastrul armatei invadatoare la Posada
(noiembrie 1330) şi a confirmat independenţa Ţării Româneşti.
În 1359, succesorul lui Basarab, Nicolae Alexandru, şi-a asumat
titlul de domn autocrat, de sine stătător, şi în urma unei înţelegeri cu
Patriarhia de la Constantinopol a instituit Mitropolia de la Argeş,
legitimându-se astfel opţiunea pentru ortodoxie. Ulterior, în 1389, la
începutul domniei lui Mircea cel Bătrân, statul românesc al lui
Dobrotici /Dobrotiţă a fost integrat în Ţara Românească.
337
 Constituirea Moldovei, ca stat de sine stătător, a urmat modelul
Ţării Româneşti, realizându-se unirea organizaţiilor politice româ-
neşti, existente între Carpaţii Răsăriteni, Nistru şi Marea Neagră. Un
rol important de liant l-au jucat românii maramureşeni. Pentru a
proteja frontiera de est a regatului ungar de atacurile tătare, regalitatea
maghiară a organizat o „marcă” de apărare condusă de voievodul
Dragoş din Maramureş (1347). La est de Carpaţi erau şi alte
formaţiuni statale. Ele au fost unificate mai târziu de alt voievod din
Maramureş, anume Bogdan. În conflict cu regele maghiar, el i-a
înlăturat pe urmaşii lui Dragoş (1359) şi a câştigat la 1364-1365 o
victorie similară celei obţinute de Basarab în 1330. A luat astfel
naştere statul românesc de sine stătător Moldova – a doua libertate
românească, după expresia lui Nicolae Iorga. Locuitorii acestui stat,
ca şi în cazul celui dintâi, aveau conştiinţa că ei constituie o ţară
românească, o Valahie; noul stat s-a numit, pentru a se deosebi de
primul stat rămas independent, Moldova, după numele de râu, ce evoca
nucleul de unde a pornit naşterea statului. În izvoare se foloseşte
termenul de Ţara Românească a Moldovei (Moldovlahia) sau termenul
care semnifica un raport de putere, Valahia minor.
Moldova şi-a extins şi ea teritoriul până la graniţele ei fireşti;
Roman I se intitula domn „din munte până la mare”, ultimele vestigii
ale stăpânirii tătărăşti fiind îndepărtate, încorporând şi partea de sud a
teritoriului spre frontiera cu Ţara Românească. Încă din vremea lui
Petru Muşat, ţara îşi încheie organizarea statală şi se afirmă pe plan
internaţional. Opţiunea pentru un scaun metropolitan la Suceava,
dependent sub aspect dogmatic de Patriarhia din Constantinopol,
apropie cele două Ţări Române.

INSTITUŢII MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei a marcat crearea

principalelor instituţii statale. Instituţia centrală era domnia, similară
regalităţii din lumea occidentală. Domnul era conducătorul suprem al
ţării; el se intitula „mare voievod”, adică şeful oştirii, şi „domn” (din
latinescul dominus), adică stăpânul ţării şi al supuşilor. El deţinea
aceste titluri, conform ideologiei medievale, „din graţia lui Dum-
nezeu”, adică din voinţa divină, prin ungere, şi nici un om nu avea
dreptul să i le ia. Faptul exprima independenţa statului, originea divină
a puterii domneşti şi puterea nelimitată a şefului statului, ca oriunde în
338
lumea feudală. Voievodul Transilvaniei nu putea să fie numit „domn”,
pentru că puterea supremă de stat o deţinea acolo regele Ungariei.
Succesiunea la tronul Moldovei şi Ţării Româneşti era ereditar-
electivă. Teoretic, putea domni orice bărbat care făcea parte din
dinastia Basarabilor în Ţara Românească şi a Muşatinilor în Moldova.
Puteau domni şi fiii, şi fraţii domnului în viaţă – dacă erau proclamaţi
de Adunarea Ţării. De multe ori însă, domnii mai puternici îşi
impuneau ca urmaşi pe fiii lor. Suveranii români comandau oştile,
erau judecători supremi, erau şefii instituţiei bisericeşti, luau decizii cu
putere de lege, emiteau acte de proprietate, erau socotiţi stăpânii între-
gului teritoriu al statului menţionat în titlurile lor. Cu alte cuvinte, ei
concentrau întreaga autoritate şi putere.
În faţa domnului, orice boier şi orice ţăran erau egali, ca în faţa
lui Dumnezeu. Stările erau reprezentate de: boieri, oamenii bisericii,
curteni, slujitori, oşteni.
Ca stăpânitor al întregului pământ, domnitorul acorda danii boie-
rilor, care îi datorau sfat şi credinţă. Sfatul Domnesc era format din
marii boieri, care ulterior au primit dregătorii denumite după serviciile
din jurul persoanei domnului: logofăt – şeful cancelariei, vistiernic,
spătar – purtătorul spadei, postelnic, paharnic, comis. Ei erau princi-
palele instrumente ale administrării ţării. Figura principală în Sfat era
Mitropolitul, urmat de marele Ban al Olteniei, în Muntenia, şi de
Portarul Sucevei, în Moldova. Acest sfat/consiliu este strămoşul guver-
nului de mai târziu, iar dregătorii jucau rolul miniştrilor. În cazul ivirii
unor probleme foarte importante de soluţionat, domnul şi sfatul dom-
nesc convocau Adunarea Ţării, formată din reprezentanţii clerului, ai
boierilor şi ai oştirii. În aceste adunări, se alegeau domni, se aprobau
măsuri fiscale şi sociale, se discutau tratatele de pace şi de vasalitate, se
decidea starea de război, se stabileau orientări de politică externă.
Administraţia era structurată în ţinuturi în Moldova, judeţe în
Ţara Românească, în fruntea cărora se aflau dregători domneşti cu
atribuţii judecătoreşti şi militare.
În plan juridic, pentru o lungă perioadă de timp jus valachicum a
fost principalul izvor de drept pentru românii organizaţi în obşti libere.
Instanţele de judecată erau numeroase, de la cea mai veche a satului,
formată din „oameni buni şi bătrâni”, trecând prin cea a boierului, a
unităţii teritoriale, până la cea a şefului statului. În calitate de
judecător suprem, domnul era singurul care putea pronunţa pedepse
capitale. Moartea domnitorului permitea redeschiderea procesului.
339
 Din secolele XIV-XV a început uniformizarea legislativă,
influenţată de dreptul bizantin, iar în Transilvania de unele coduri de
legi maghiare.
Organizarea militară se sprijinea pe oastea cea mare, care
răspundea la chemarea domnului în caz de primejdie. Un important rol
operativ îl avea oastea cea mică, formată din cetele boierilor şi garda
domnească.
Biserica se bucura de ocrotirea domnitorului; în secolul al XIV-lea
se constituie mitropolii ortodoxe cu centrele la Argeş şi Suceava, mai
târziu la Târgovişte şi Bucureşti, pentru Moldova şi Iaşi. Domnitorii au
ctitorit numeroase biserici şi mânăstiri, precum Cozia, Humor, Voroneţ,
Putna ş.a.

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XVI. LUPTA PENTRU

NEATÂRNARE ŞI APĂRAREA ENTITĂŢII STATALE
Economia românească medievală era preponderent agrară.
Puterea boierimii provenea din stăpânirea moşiilor şi a satelor. Princi-
palul izvor de bogăţie era munca ţăranului, valoarea unei moşii
socotindu-se după numărul de sate. Fenomenul lent de destrămare a
obştilor săteşti a adus aservirea ţărănimii. Ţăranii dependenţi au purtat
denumirea de rumâni în Muntenia, vecini în Moldova, şerbi în Transil-
vania. Cei rămaşi liberi şi proprietari se numeau moşneni în Muntenia
şi răzeşi în Moldova.
Formele principale ale obligaţiilor ţărănimii faţă de boier erau:
renta în muncă (robota), în produse (dijma), în bani (censul).
În spaţiul românesc s-au dezvoltat târguri şi oraşe legate în
principal de comerţul de tranzit; întemeierea lor era un privilegiu al
domniei.
Răscoale ţărăneşti mai importante s-au desfăşurat în Transil-
vania. În urma răscoalei de la Bobâlna – 1437, pactul Unio Trium
Nationum i-a înlăturat pe români de la viaţa politică; în 1514 –
războiul ţărănesc condus de Gh. Doja a fost urmat de legarea de glie –
pierderea libertăţii juridice individuale a ţăranului consfinţită de
Tripartitul lui Werböczi (1517).
Legarea de glie a ţăranilor a fost adoptată la sfârşitul secolului
XVI în Muntenia şi în secolul XVII în Moldova.
Pe plan extern, Ţările Române au fost confruntate cu interesele
expansioniste ale puterilor vecine Ungaria şi Polonia, iar de la sfâr-
şitul secolului al XIV-lea au fost ameninţate de Imperiul Otoman.
340
Această primejdie a marcat decisiv istoria noastră şi marii domnitori
s-au ilustrat în lupta pentru apărarea fiinţei naţionale.
În Ţara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) l-a înfruntat
pe Baiazid I, învingându-l la Rovine în 1395, dar a cunoscut înfrângerea
alături de cavalerii burgunzi la Nicopole în 1396 şi, după ce s-a
amestecat o vreme în luptele pentru tron din Imperiul otoman, a sfârşit
prin a plăti tribut pentru răscumpărarea păcii (1417). În Moldova, Ale-
xandru cel Bun (1400-1431) a asigurat stabilitatea, confruntându-se şi el
cu otomanii la 1420. Urmaşii săi au plătit şi ei tribut de pe la 1450.
În Transilvania, voievodul Iancu de Hunedoara (1441-1456) a
repurtat iniţial succese remarcabile. A fost învins însă la Varna – 1444
şi Kossovopolje – 1448. În 1456 a reuşit să-i învingă din nou pe turci
la Belgrad.
Un moment deosebit l-a constituit domnia lui Vlad Ţepeş (1456-
1462), care a transformat Muntenia într-un bastion antiotoman. A sfârşit
prin a fi înlăturat de la tron în vremea lui Mahomed al II-lea, în 1462.
Vărul său, Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), a întrupat
idealul luptei pentru neatârnare, reprezentând victorii rămase celebre
precum cea de la Baia – 1467 împotriva ungurilor, Vaslui – 1475
împotriva otomanilor, Codrii Cosminului – 1497 asupra polonilor. Din
1487 a trebuit şi el să plătească tribut Porţii Otomane.
Rezistenţa românilor împotriva otomanilor a avut un rol esenţial
în reglementarea raporturilor cu Poarta. Ţara Românească şi Moldova
şi-au păstrat autonomia internă; turcii se obligau ca pe teritoriul lor să
nu se construiască lăcaşe de cult musulmane şi să nu dobândească
vreo proprietate funciară, ceea ce împiedica implantările de populaţie
musulmană.
Prin remarcabilul lor efort militar, românii au contribuit la apă-
rarea Europei, expusă înaintării otomane pe valea Dunării.

DOMNIA LUI MIHAI VITEAZUL

ŞI UNIREA ŢĂRILOR ROMÂNE

Mihai Viteazul ajunge la tronul Ţării Româneşti, într-un moment

de accentuare a dominaţiei otomane, mai ales prin creşterea tributului
şi a altor obligaţii. Suzeranitatea otomană era tot mai apăsătoare.
Iscusit general şi om de stat, Mihai Viteazul manevrează cu abilitate
între puterile care îşi disputau dominaţia asupra Ţărilor Române. El
aderă la Liga Sfântă, în acord cu principele Transilvaniei, Sigismund
341
Báthory, şi cu domnul Moldovei, Aron Vodă, încadrându-se astfel
planului de cruciadă pentru apărarea creştinătăţii, iniţiat de papa
Clement VIII în 1592, agreat de Imperiul habsburgic, Spania, Veneţia
şi unele ducate italiene. Mihai Viteazul se bizuia şi pe tendinţele din
sânul bisericii ortodoxe ostile compromisului cu otomanii şi, mai ales,
beneficia de un larg sprijin popular. În noiembrie 1594, declanşează
revolta la Bucureşti, soldată cu uciderea creditorilor turco-levantini şi
masacrarea garnizoanei otomane. Cu o armată proprie şi cu sprijin de
la aliaţi, domnul Ţării Româneşti obţine victorii împotriva turcilor şi
tătarilor, deopotrivă la nord şi la sud de Dunăre, trezind speranţele de
emancipare a popoarelor creştine din Balcani. Cea mai cunoscută este
bătălia de la Călugăreni, din 23 august 1595 – „briliantul cel mai
strălucitor al cununei gloriei române” (Nicolae Bălcescu). Cu ţara
afectată de război şi cu o boierime convinsă de importanţa acţiunilor
sale, Mihai a adoptat o măsură nepopulară – legarea ţăranilor de glie –
în scopul asigurării resurselor militare fiscale ale ţării.
În anii 1597-1598, în cadrul unor importante acţiuni politice,
Mihai Viteazul încheie pacea cu turcii, care i-au confirmat domnia; în
anul următor s-a încheiat cu Rudolf al II-lea, împăratul Austriei,
tratatul de la Mânăstirea Dealu. Domnul şi voievodul muntean se
impunea drept principalul factor al coaliţiei creştine în sud-estul
Europei. Dar, prin intervenţia Poloniei şi a Porţii, în Moldova şi
Transilvania vin la tron principi înfeudaţi acesteia din urmă. Mihai
rămâne complet izolat de forţele externe care îl susţinuseră până
atunci în lupta sa împotriva dominaţiei otomane. Urmând să recon-
stituie frontul antiotoman, profitând de rivalitatea polono-habsburgică
pentru Transilvania, în octombrie 1599, trece Carpaţii (teoretic, în
numele împăratului habsburgic) şi obţine o strălucită victorie asupra
principelui Andrei Batory, exponentul intereselor poloneze, la
Şelimbăr, lângă Sibiu. Domnul Ţării Româneşti este proclamat şi
principe al Transilvaniei. În 1600, o campanie de câteva săptămâni în
Moldova îl alungă de pe tron pe Ieremia Movilă şi include în acelaşi
organism politic şi statul românesc carpato-nistrean. Pentru prima
dată, cele trei state medievale din spaţiul românesc se aflau unite sub
acelaşi sceptru.
Politica de centralizare statală românească a fost înfăptuită de
Mihai Viteazul în spirit renascentist. Marele voievod şi domn a reuşit
să reunească Ţările Române sub conducerea sa, devenind, cum se
intitula el însuşi, „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al
342
Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei”. Unitatea
politică a vechii Dacii – cum scriau umaniştii – s-a realizat pe cale
militară, dar pe fondul etnic românesc şi în consens cu tradiţiile de
solidaritate ale românilor izvorâte din identitatea de origine, de limbă
şi de religie. Creaţia politică a lui Mihai Viteazul realiza suprapunerea
graniţelor statului celor etnice, un întreg politic românesc ale cărui
părţi componente aveau să-şi continue în timp formele tradiţionale de
organizare, dar subordonate acum unei singure autorităţi supreme.
Domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601) este un răstimp în care se
concentrează toate ideile naţiunii române medievale şi se pregătesc de
germinare toate idealurile active ale naţiunii române moderne.
Actul de la 1600 a deschis în istoria românilor trecerea de la
solidaritatea instinctivă la solidaritatea efectivă şi de la naţiunea
medievală la naţiunea modernă.
Unitatea politică românească de la sfârşitul secolului al XVI-lea
nu a putut dura; s-a prăbuşit ca efect al puternicilor competitori:
Imperiul Otoman, care năzuia la restaurarea suzeranităţii sale, Polonia
şi Imperiul Habsburgic, care urmăreau, la rândul lor, să-şi impună
propria dominaţie asupra Ţărilor Române. Nicolae Iorga considera că
Mihai Viteazul a fost victima alianţei dintre Curtea de la Viena şi
nobilimea maghiară.
Domnul unificator este asasinat pe Câmpia Turzii, la 9 august
1601, din ordinul reprezentantului împăratului, generalul George
Basta. Capul este adus de comisul Radu Florescu în Ţara Românească
la Mânăstirea Dealu, iar corpul înmormântat într-un loc neştiut de
nimeni până azi.
Posteritatea l-a aşezat pe Mihai Viteazul între precursorii
României moderne, între creatorii de tradiţie politică în linie naţională.
Realizată prin geniul militar şi diplomatic al lui Mihai Viteazul, prima
unire politică a românilor avea să slujească drept moment de refe-
rinţă, model stimulator în strădaniile pentru construcţia statului
modern român, unitar şi independent.

PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

ŞI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA
Secolul al XVII-lea a fost martorul maximei extinderi otomane
(asediul Vienei din 1683), apoi al decăderii Porţii în deceniile
următoare. În acest context, Ţările Române şi-au păstrat autonomia
internă şi privilegiile, cunoscând o înflorire culturală remarcabilă.
343
Reprezentative sunt domniile lui Matei Basarab (1632-1654) şi Vasile
Lupu (1633-1653), care au cunoscut momente de confruntare armată,
dar şi de împăcare.
Un alt moment deosebit l-au constituit, în Ţara Românească,
domniile lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brânco-
veanu, ctitori de biserici care au respectat supunerea faţă de Poartă,
dar au încercat o alianţă secretă cu Imperiul Habsburgic. Aceasta l-a
dus pe Brâncoveanu la eşafod în Constantinopol.
Secolul al XVII-lea a fost secolul literaturii istorice, al marilor
cronicari Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, care au funda-
mentat ştiinţific conştiinţa unităţii de neam a românilor, originea lor
latină. Cel mai de seamă cărturar al începutului de veac XVIII a fost
Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1711), membru al Academiei
din Berlin, autor a numeroase opere ştiinţifice ca Descriptio Moldavie,
Creşterea şi descreşterea curţii otomane ş.a. Alianţa sa cu Imperiul
Rus al lui Petru cel Mare demonstrează schimbarea raportului de forţe
în Europa Centrală şi de Est prin intrarea în scena politică a unei noi
mari puteri: Rusia.

ROMÂNII ÎN SECOLUL LUMINILOR

Economia Principatelor Române a rămas, în acest secol, tot
agrară, dar a fost marcată de introducerea unei noi culturi cerealiere:
porumbul, a unor plante noi: tutunul, roşiile ş.a. Meşteşugurile au
cunoscut o diversificare mai pronunţată, la fel schimburile economice.
În Moldova şi Muntenia, exploatarea fanariotă a accentuat
procesul de deposedare de pământ a ţărănimii, iar societatea urbană a
adoptat costumul oriental şi stilul de viaţă oriental. Limba greacă
devine limba de salon.
Pentru a preveni trădările domnitorilor români, otomanii
instituie din 1711 în Moldova şi din 1716 în Muntenia domniile
fanariote. Fanarioţii erau locuitori greci ortodocşi din cartierul
Fanarului din Constantinopol. Unii dintre ei, culţi şi bogaţi, formau
personalul ministerului de externe otoman, musulmanilor fiindu-le
interzisă cunoaşterea limbilor străine. S-a hotărât ca funcţia superioară
celei de mare dragoman (ministru de externe) să fie aceea de principe
într-una din Ţările Române, care pierd astfel dreptul de a-şi mai alege
singure domnul.
Fanarioţii cumpărau domnia, nu rămâneau pe tron mai mult de
doi-trei ani, încercând ca printr-o exploatare prădalnică să-şi recupereze
344
banii şi apoi erau mutaţi în cealaltă ţară românească, cel mai cunoscut
exemplu fiind al lui Constantin Mavrocordat cu 11 domnii în cele
două principate. Unii au introdus măsuri reformatoare, modernizatoare
tocmai pentru a optimiza această exploatare (desfiinţarea rumâniei
după 1743).
Secolul fanariot a fost marcat de o schimbare esenţială în rapor-
tul de forţe din Europa Centrală şi de Est. La 1699, prin pacea de la
Karlowitz, Transilvania este încorporată Imperiului habsburgic, care
îşi fixează frontiera pe Carpaţi. Dinspre nord-est avansează imperiul
rus, care în urma unor războaie succesive îşi va fixa frontiera pe Prut –
1812. Vecinătatea celor trei imperii: otoman, în declin, habsburgic şi
ţarist în expansiune influenţează decisiv istoria românilor.
În 1718 (pacea de la Pasarowitz), Imperiul habsburgic încorpo-
rează Banatul şi Oltenia. Această din urmă regiune a fost restituită
imperiului otoman la 1739 prin pacea de al Belgrad.
Declinul evident al imperiului otoman ca urmare a incapacităţii
sale de modernizare, anchilozat de tradiţii religioase, a pus problema
stăpânirii teritoriilor sale din Balcani. Două imperii s-au angajat în
competiţie – cel habsburgic şi cel ţarist, deschizând aşa-numita
problemă orientală. Imperiul rus s-a angajat plenar în această direcţie,
urmărind cu tenacitate obiectivul final – transformarea Mării Negre
într-un lac rusesc şi cucerirea Constantinopolului pentru a controla
Strâmtorile Bosfor şi Dardanele.
A urmat un şir de războaie ruso-turce, toate având ca teatru de
desfăşurare Ţările Române, cu consecinţe dezastruoase pentru evoluţia
societăţii româneşti.
Primele două confruntări au fost în 1711 şi 1739, când ruşii s-au
retras. Dar al treilea război (1768-1774), încheiat prin pacea de la
Kuciuk-Kainargi, a permis imperiului rus să-şi asume „protecţia” orto-
docşilor din Imperiul otoman şi deschiderea unor consulate la Iaşi şi
Bucureşti prin care au controlat şi în final subordonat politica dom-
nilor fanarioţi. Pentru încheierea păcii, Austria a cerut ca răsplată o
porţiune din nordul Moldovei pe care a încorporat-o la 1775, regiune
ulterior denumită Bucovina.
Al patrulea război – 1787-1792 (la care a participat şi Austria),
încheiat prin tratatele de la Şiştov şi Iaşi, a mutat graniţa rusească pe
Nistru. Războiul din 1806-1812 s-a încheiat prin pacea de la Bucureşti
prin care partea Moldovei dinspre Prut şi Nistru a fost anexată
imperiului rus, regiune ulterior denumită Basarabia. Pe lângă cesiunile
345
teritoriale, războaiele au afectat grav economia şi societatea Prin-
cipatelor.
În Transilvania, Habsburgii au încercat să atragă de partea lor
populaţia majoritară românească prin întemeierea bisericii greco-
catolice, unită cu Roma, promiţând drepturi politice membrilor acestei
biserici (1699 şi 1701). Promisiunea nu a fost respectată decât pentru
clerici, provocând ulterior o reacţie de ostilitate a românilor. Românii
uniţi, care au ajuns să se instruiască la Roma, au reprezentat avangarda
mişcării iluministe şi de emancipare naţională aducând ca argument
originea latină şi vechimea românilor în Transilvania. Iniţiatorul aces-
tei mişcări a fost episcopul Inochentie Micu/Klein – primul care a
cerut drepturi politice pentru români. Mişcarea naţională începută de
el a angajat pe toţi românii indiferent de confesiunea lor: ortodoxă sau
greco-catolică.
La 1784, încurajaţi de promisiunile reformatoare ale împăratului
Iosif al II-lea, românii au declanşat o răscoală condusă de Horea,
Cloşca şi Crişan, înăbuşită în sânge de autorităţi. Această mişcare
ţărănească a fost urmată de Şcoala Ardeleană, ai cărei corifei au
redactat cunoscutul Supplex Libellus Valachorum, cerând drepturi
politice pentru români pe baza unor argumente istorice, juridice şi
demografice evidente. Chiar dacă au fost sortite eşecului politic,
acţiunile Şcolii Ardelene, operele cărturarilor ei au dat un puternic
impuls mişcării naţionale, care va cuprinde în secolul următor
Principatele Române, contribuind decisiv la triumful ideii naţionale
româneşti.

REVOLUŢIA CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU

Revoluţia din 1821 – unul dintre cele mai complexe fenomene ale
istoriei moderne a românilor – exprimă acumulări ale perioadei
anterioare şi determină sensul mişcării politice naţionale. Ea a avut
drept rezultat constituirea acelei june partide naţionale, care, conti-
nuându-i şi dezvoltându-i programul, îşi propune să realizeze „dorinţele
şi năzuinţele poporului, surpând ciocoismul şi fanariotismul şi înălţând
românismul la putere” (Nicolae Bălcescu). Tudor Vladimirescu „a
ridicat steagul naţional, vestind că vremea venise pentru ca ţara să
scuture stăpânirea străină, să depărteze abuzurile care o rodeau şi să
dobândească un guvern naţional” (Mihail Kogălniceanu).
În primele decenii ale veacului al XIX-lea, o stare generală de
nemulţumire exista în lumea satelor, datorită creşterii obligaţiilor în
346
muncă ale ţăranilor, a abuzurilor fiscale şi administrative de tot felul.
Uriaşa spoliere exercitată prin intermediul regimului fanariot sufoca
forţele vii ale naţiunii. Erau lezate direct sau indirect interesele tuturor
categoriilor sociale; ale boierimii naţionale, îndepărtată în bună
măsură de la putere şi de la funcţiile aducătoare de beneficii; ale
negustorilor, meseriaşilor, ale orăşenilor şi târgoveţilor, lăsaţi la
discreţia unei administraţii venale şi corupte. La acestea se adăugau
abuzurile directe ale turcilor, mai ales invaziile repetate ale pazvan-
giilor şi ale altor trupe otomane din cetăţile sau zonele învecinate
Principatelor, răzvrătite împotriva autorităţilor otomane centrale, şi
care jefuiau satele şi oraşele, ucideau sau luau locuitori în robie. Oştile
otomane, venite chipurile să apere populaţia de „rebeli”, prădau şi ele
ce mai găseau în cale, secătuind resursele ţării. Pornind de la aceste
realităţi – relevate în documente de epocă – motivaţia naţională a
Revoluţiei din 1821 apare mult mai subliniată decât cauzele sociale
puse de obicei pe primul plan. Şi, ca o consecinţă logică: prioritatea
aspiraţiei de emancipare politică, de înlăturare a regimului fanariot,
a tuturor ingerinţelor generate de agravarea dominaţiei otomane.
Revoluţia a fost organizată de forţele politice naţionale, de o
partidă naţională, cum mai sunt numite aceste forţe, din rândul cărora
se distinge Tudor Vladimirescu. Născut pe la 1780, într-o familie de
moşneni din comuna Vladimiri, judeţul Gorj, Tudor sau Theodor, cum
se iscălea, a intrat de timpuriu în administraţie, apoi în rândurile
pandurilor. A fost aproape continuu, din 1806 până în 1820, vătaf al
plaiului Cloşanilor, slujbă pe care a obţinut-o cu mijloacele timpului.
S-a remarcat în fruntea unui corp de panduri olteni, „bărbaţi de arme
de aceeaşi opiniune cu dânsul”, în războiul ruso-turc din 1806-1812,
fiind decorat de ţarul Rusiei cu ordinul Sf. Vladimir şi primind gradul
de locotenent. A avut relaţii strânse de prietenie cu Iancu Jianu şi cu
intelectualii ardeleni Nicolae Stoica de Haţeg şi Gheorghe Lazăr prin
intermediul cărora şi-a procurat cărţi, inclusiv Istoria pentru începutul
românilor în Dachia, a lui Petru Maior (apărută în 1812), o carte de
căpătâi a intelectualilor români din prima jumătate a secolului al
XIX-lea. Ridicându-se prin muncă şi merite personale, Tudor, aşa
cum el însuşi arăta în scrisoarea adresată la 11 februarie 1821 marelui
vornic Nicolae Văcărescu, nu era „decât numai un om luat de către tot
norodul ţării cel amărât şi desădit din pricina prăduitorilor, ca să le fiu
chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor”.
347
 Revoluţia română din 1821 a fost înrâurită de politica balcanică
a Rusiei, de acţiunea Eteriei, precum şi de necesitatea evitării unei
intervenţii armate otomane. Eteria, societatea grecească înfiinţată la
1814 cu sediul la Odesa, era organizată după modelul conspirativ şi
masonic al carbonarilor italieni; ea era condusă de Alexandru Ipsilanti,
general în armata rusă şi aghiotant al ţarului care, în 1820, devine efor
suprem, şi îşi propunea un scop măreţ: să înfăptuiască o „uniune a
tuturor creştinilor din Imperiul Otoman pentru a face să triumfe crucea
asupra Semilunei” şi pentru a reînvia la Constantinopol vechiul Impe-
riu Bizantin. Existau divergenţe între obiectivele acţiunilor eteriste şi
cele ale revoluţiei în fruntea căreia s-a aflat Vladimirescu. Ţelurile
Eteriei erau legate şi de interesele Rusiei, îndreptate împotriva Porţii.
Existau însă obiective identice ale celor două mişcări care ar fi putut
duce la o înţelegere şi unitate de acţiune antiotomană. La 15 ianuarie
1821, trei mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu,
Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, care peste câteva zile aveau să
devină, alături de alţi mari boieri, membri ai Căimăcămiei constituite
în urma morţii domnului Alexandru Şuţu, au dat o împuternicire lui
Tudor pentru a declanşa acţiunea militară.
Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, privită în context
sud-est-european, a fost o acţiune în esenţă independentă, care slujea
în chip firesc cauza revoluţionară generală, nefiind însă subordonată
Eteriei. Armata eteristă s-a comportat ca o armată invadatoare atunci
când a ajuns în Principate.
La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a lansat vestita sa
Proclamaţie de la Padeş, iar la 21 martie a intrat în Bucureşti în
fruntea unei armate de circa 8.000 de panduri, stabilindu-şi cartierul
general lângă Mitropolie. Izvoarele probează că Tudor a îndeplinit
timp de aproape două luni funcţia de şef al statului. Între preocupările
sale importante au fost cele legate de prevenirea unei intervenţii
otomane şi clarificarea relaţiilor cu Ipsilanti, care după ce ocupase
Iaşul se îndrepta spre Bucureşti. Vladimirescu i-a cerut lui Ipsilanti să
părăsească Ţara Românească. Între timp, ţarul Rusiei a dezavuat atât
revoluţia grecilor, cât şi revoluţia românilor, iar trupele otomane au
invadat Moldova şi Ţara Românească. Pentru Ipsilanti, eliminarea lui
Tudor părea singura soluţie pentru a pune mâna pe banii, muniţiile şi
efectivele militare româneşti. Şi, astfel, în ziua de 21 mai, Tudor, luat
prin surprindere, este ridicat de la Goleşti de Iordache Olimpiotul, dus
348
la Târgovişte şi, după un simulacru de judecată pentru „trădare”, este
asasinat mişeleşte în noaptea de 26 spre 27 mai 1821. După uciderea
lui Tudor, pandurii au angajat lupta cu detaşamente turceşti, dar au
fost înfrânţi; aceeaşi soartă au avut-o şi trupele eteriste din Ţara
Românească. O parte a eteriştilor care au scăpat cu viaţă au trecut
Carpaţii în Transilvania şi Bucovina, unde a fugit şi Alexandru
Ipsilanti. Dezagregarea oastei pandurilor a dus la înăbuşirea revoluţiei.
Programul politic al lui Tudor Vladimirescu a pus pe primul
plan emanciparea naţională. Obiectivele şi caracterul Revoluţiei ro-
mâne din 1821 sunt puse în evidenţă de: Proclamaţia de la Padeş,
scrisorile lui Tudor către marile puteri, proclamaţiile către locuitorii
Bucureştilor şi, mai ales, Cererile norodului românesc, elaborate în
februarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act cu caracter
constituţional se evidenţia scopul revoluţiei, – acela de a pune stavilă
amestecului puterilor străine în treburile interne ale ţării, ca şi
realizarea de reforme, destinate să schimbe regimul social-politic în
Principate, între care desfiinţarea privilegiilor, egalitatea în faţa
legilor, reducerea aparatului administrativ, desfiinţarea instituţiilor
vechi, extinderea reţelei şcolare pe cheltuiala instituţiilor bisericeşti,
formarea unei armate regulate a ţării cu 4.000 de panduri şi 200 de
arnăuţi instruită pe baze moderne etc.
Revoluţia de la 1821 a avut ca urmare directă înlocuirea
domnilor fanarioţi cu domni pământeni. Principatele dunărene nu mai
puteau fi cârmuite cu elemente care pierduseră încrederea Porţii;
aceasta a acceptat revenirea, după 110 ani de regim fanariot, la domni
autohtoni, numind în Moldova pe Ioniţă Sandu Sturdza, iar în Ţara
Românească pe Grigore Ghica. Abolirea regimului fanariot şi
restaurarea domniilor pământene au fost percepute, mai ales din
perspectiva desfăşurărilor ulterioare, ca început al renaşterii naţio-
nale române. Forţele social-politice intrate în acţiune în 1821 nu mai
puteau fi oprite. În acelaşi timp, resursele imense care serveau la
întreţinerea domnilor şi a întregii protipendade a Fanarului au rămas în
ţară şi au putut fi întrebuinţate pentru modernizarea instituţiilor
româneşti. Libertatea comerţului şi dreptul de a deschide fabrici şi
mine, redobândirea cetăţilor de la Dunăre şi stabilirea graniţei dintre
Principate şi Turcia pe firul Dunării au fost realizate în 1829, prin
Tratatul de la Adrianopol, conform cererilor formulate de boieri în
1821 şi 1822 şi sub efectul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.
349
 DEMOCRAŢIE ŞI NAŢIUNE ÎN REVOLUŢIA ROMÂNĂ
DE LA 1848
Izbucnite aproape simultan într-o mare parte a Europei, revolu-
ţiile paşoptiste au avut în faţă, în ponderi diferite, obiective politice,
sociale şi naţionale.
În Transilvania, destinul revoluţiei române rămâne strâns legat
de evenimentele din Imperiul habsburgic şi mai ales de mişcarea revo-
luţionară maghiară izbucnită la Pesta, la 15 martie 1848. Conducătorii
revoluţiei maghiare urmăreau promovarea unei legislaţii liberale şi
formarea unor instituţii social-politice moderne, iar ca obiectiv
principal – refacerea statului maghiar în limitele teritoriale „istorice”,
adică aproximativ acelea din momentul în care Ungaria fusese cucerită
de către Imperiul Otoman, în anii 1526-1541. Un asemenea obiectiv
implica şi anexarea Transilvaniei.
Prin aspiraţiile sale naţionale, revoluţia maghiară a intrat în
conflict cu toate naţiunile vizate a fi incluse în Ungaria „istorică”.
Naţiunea română din Transilvania, care-şi cunoştea drepturile,
nu putea accepta să rămână în continuare sub dominaţie politică
maghiară, manifestându-şi puternic voinţa de libertate. La 18/30
aprilie 1848, circa 4.000 de români se întruneau la Blaj, având în
frunte pe Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ion Buteanu şi alţi
revoluţionari. Au fost subliniate cu acel prilej, pentru întâia oară într-un
cadru mai larg, principalele revendicări naţionale şi democratice ale
românilor. Totodată, s-a luat hotărârea convocării unei mari adunări
naţionale, tot la Blaj, la 15 mai 1848. La această adunare au luat parte
mai mult de 40.000 de români, ea constituindu-se într-o impresionantă
manifestare de solidaritate naţională. În încheiere, se cerea „să nu se ia
în dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când
naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot
deliberativ şi decisiv”.
Revoluţionarii unguri au considerat inutile şi chiar ostile aceste
revendicări, întrucât, susţineau ei, prin acordarea de drepturi politice
egale tuturor cetăţenilor, pretenţiile celorlalte naţiuni deveneau fără
obiect, toate libertăţile fiindu-le garantate pe acelaşi plan cu ale naţiunii
maghiare. Ei n-au avut puterea să înţeleagă că şi alte popoare cu care
conlocuiau nutreau aceleaşi aspiraţii de emancipare şi de libertate, că
voiau, la rândul lor, să-şi asigure naţionalitatea lor distinctă.
Românii au înţeles perfect însemnătatea revoluţiei paşoptiste
pentru naţiunea ungară, ca şi faptul că aceasta traversa atunci unul
350
dintre momentele grave ale existenţei sale. Românii nu puteau face
însă abstracţie de faptul că unul dintre idealurile revoluţiei viza
refacerea regatului Sfântului Ştefan, ceea ce ar fi blocat idealul
naţional românesc.
Pentru a putea înfrânge revoluţia maghiară, Curtea imperială de
la Viena a cerut ajutorul ţarului Rusiei, în temeiul pactului Sfintei
Alianţe. Trupele ţarului au pătruns în Ungaria şi în Transilvania, au
învins armata ungară şi au constrâns-o să capituleze. Revoluţia
maghiară a fost înăbuşită, majoritatea conducătorilor ei politici şi
militari au fost executaţi. O dată cu aceste evenimente s-a pus capăt şi
revoluţiei românilor transilvăneni.
În Moldova, în martie 1848 au avut loc pregătiri în scopul
declanşării unei revoluţii pe care domnitorul Mihail Sturza le-a
înăbuşit grabnic cu armata, arestându-i pe conducători. Mişcarea a
început prin întrunirea a circa 1.000 de persoane, care au ales un
comitet restrâns, însărcinându-l să redacteze o petiţie către domn. Ea a
cuprins, în 35 de articole, revendicări ca: garantarea libertăţii perso-
nale, responsabilitatea ministerială, desfiinţarea cenzurii, convocarea
unei adunări legislative care avea să se numească „Adevărata repre-
zentaţie a naţiei”, îmbunătăţirea soartei ţăranilor, înfiinţarea unei bănci
naţionale etc. Acestea erau revendicări moderate, însă domnitorul le-a
respins, ripostând cu promptitudine.
În august 1848, Mihail Kogălniceanu a redactat documentul
intitulat Dorinţele partidei naţionale în Moldova în care se pronunţa
pentru unirea Moldovei cu Ţara Românească şi formula principiile
constitutive ale statului român modern: autonomia deplină, egalitatea
drepturilor civile şi politice, adunare obştească alcătuită din
reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii – din rândul cărora avea să fie
desemnat şi domnul, responsabilitate ministerială, libertatea tiparului şi
inviolabilitatea domiciliului, secularizarea averilor mănăstireşti, desfiin-
ţarea rangurilor şi a privilegiilor, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor
prin despăgubire. Ideile cuprinse în acest document au fost dezvoltate în
cele 120 de articole ale Proiectului de constituţie pentru Moldova,
redactat tot de Kogălniceanu.
În Ţara Românească, revoluţia, mai bine pregătită, a început la 9
iunie 1848, când într-o adunare populară ţinută la Izlaz s-a citit o
proclamaţie care cerea: deplină autonomie internă, emanciparea şi
împroprietărirea iobagilor cu despăgubirea proprietarilor, desfiinţarea
privilegiilor, adunare legislativă formată din reprezentanţii tuturor
351
categoriilor societăţii, drepturi politice egale pentru toţi locuitorii,
armată naţională, libertatea absolută a tiparului, instrucţie egală şi
întreagă pentru tot românul de amândouă sexele; desfiinţarea pedepsei
cu moartea; „aşezăminte penitenciare unde să se spele cei criminali de
păcatele lor şi să iasă îmbunătăţiţi; emanciparea israeliţilor şi drepturi
politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă” ş.a.
Proclamaţia de la Izlaz cu cele 22 de puncte ale sale era un
program elaborat anterior de revoluţionarii munteni, perfectat în mod
succesiv, redactat de I.H. Rădulescu şi tipărit în tipografia acestuia,
care i-a şi asigurat o largă difuzare.
Pornindu-se de la teoria suveranităţii poporului, se preconiza:
„Domn responsabil, ales pe 5 ani din toate stările societăţii”; ori o
asemenea formulă de guvernare, cu un domn ales periodic din toate
stările societăţii, imagina mai degrabă o republică decât o monarhie
constituţională. Aceasta era o proiecţie, cum avea să sublinieze Titu
Maiorescu, o adevărată utopie în raport cu realităţile din Europa.
În privinţa puterii legislative, de asemenea, se preconizează o
instituţie nouă, o Adunare reprezentativă („Adunanţă naţională”),
rezultând dintr-un sistem mult mai larg de alegeri, la care să fie chemat
„tot românul”. În aceeaşi ordine de idei se preconizează convocarea
unei Adunări Constituante, aleasă pe aceeaşi bază largă, cu misiunea de
a elabora o constituţie, pe temeiul punctelor Proclamaţiei, înlocuind
astfel Regulamentul Organic, socotit de revoluţionari, o dată cu protec-
toratul rus, izvorul tuturor relelor. În ansamblu, prevederile Proclamaţiei
vizau organizarea vieţii de stat şi a structurilor sociale pe calea
modernizării, după modelul statelor occidentale avansate.
La 11 iunie 1848, revoluţia a izbucnit şi la Bucureşti. Domnitorul
Gheorghe Bibescu a abdicat şi s-a format un guvern provizoriu, care a
început aplicarea prevederilor Proclamaţiei. La 6 septembrie, aflându-se
că trupele otomane trimise să înăbuşe revoluţia ajunseseră la Giurgiu, în
Capitală se desfăşoară o adunare populară de protest împotriva interven-
ţiei militare şi de solidaritate cu principiile revoluţiei.
La 13 septembrie, trupele otomane au intrat în Bucureşti şi au
restaurat vechiul regim, iar după două zile, şi trupele ruseşti (care
intraseră în Moldova încă de la 28 iunie) au pătruns în Muntenia.
Intervenţia armată comună a „puterii suzerane” Turcia şi a „puterii
protectoare” Rusia a pus capăt revoluţiei din Principatele Române.
Revoluţia română din 1848 a fost, în primul rând, opera intelec-
tualilor liberali. Ei au fost cei care au iniţiat-o, i-au definit obiectivele şi
352
au condus-o. Generaţia paşoptiştilor s-a deosebit de înaintaşii săi prin
cunoaşterea nemijlocită a Europei occidentale. Majoritatea lor îşi
desăvârşiseră studiile în Franţa şi câţiva aveau diplome ale universi-
tăţilor germane. Recunoşteau în Apus un model politic şi cultural demn
de urmat în România. Ideile lor despre formele politice şi restructurările
social-economice au fost astfel puternic înrâurite de doctrinele liberale
ale epocii. În ciuda admiraţiei faţă de Apus, paşoptiştii români nu erau
nişte gânditori abstracţi care se străduiau să impună instituţii şi proiecte
politice fără legătură cu experienţa istorico-naţională. Dimpotrivă, fiind
conştienţi de realităţile româneşti, ei au aplicat selectiv teoriile şi
politicile europene occidentale.
Revoluţia de la 1848 a pus în lumină rolul important al elitelor
politice în întreg spaţiul românesc. S-a spus, pe bună dreptate, că
generaţia care a înfăptuit-o a fost o generaţie de aur în istoria românilor;
unii dintre cei care au supravieţuit au contribuit cu rol de primă impor-
tanţă la înfăptuirea marilor împliniri din perioada următoare, pe calea
făuririi României moderne. Nu lipsită de importanţă a fost contribuţia
acestei generaţii la îmbogăţirea gândirii europene în epoca de la 1848,
dacă ne gândim, de pildă, la N. Bălcescu, I. Heliade Rădulescu, Simion
Bărnuţiu ş.a.

CONSTITUIREA STATULUI NAŢIONAL MODERN ROMÂN

Congresul de Pace de la Paris din 1856, menit să pună capăt
Războiului Crimeii (1853-1856), a adus „problema românească” în
prim planul agendei diplomaţiei europene. La încercarea Rusiei de
cucerire a Strâmtorilor, Anglia, Franţa şi Sardinia/Piemontul se coali-
zaseră pentru salvarea de la pieire a Imperiului Otoman. La Congres
s-a adoptat hotărârea ca între Prut, Carpaţi şi Dunăre să se creeze un
stat nou sub garanţia puterilor europene care să împiedice expansiunea
Rusiei. Acest stat urma să fie realizat prin unirea Moldovei şi Ţării
Româneşti, aşa cum sugerau revoluţionarii români exilaţi la Paris după
eşecul revoluţiei de la 1848.
Opoziţia diplomaţiei austriece şi a celei otomane a fost înlăturată
prin propunerea Franţei de consultare a Principatelor Române. Această
consultare s-a făcut prin aşa-numitele Adunări ad-hoc, dominate de
unionişti, foştii revoluţionari paşoptişti. Cele două adunări, întrunite la
Iaşi şi la Bucureşti, au adoptat decizii fundamentale care reliefau nu
numai adeziunea la Unirea Principatelor, ci şi hotărârea de înfăptuire a
unui stat liber, înzestrat cu instituţii moderne, democratice: unirea
353
Moldovei şi Munteniei într-un singur stat cu numele de România;
prinţ străin cu moştenirea tronului ales dintr-o familie domnitoare
europeană; autonomia şi garantarea drepturilor internaţionale ale ţării
stipulate în vechile capitulaţii încheiate cu Poarta otomană; neutrali-
tatea teritoriului român; guvern constituţional reprezentativ şi adunare
legiuitoare, întocmită pe o bază electorală largă, încât să reprezinte
interesele generale ale poporului român. Toate acestea sub garanţia
colectivă a Puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris.
Pe această bază, dar ţinându-se seama de atitudinea Angliei, care
vedea în Unire o spoliere a Turciei, Convenţia de la Paris din 1858 a
puterilor garante reflecta un compromis diplomatic: în spatele unei
titulaturi unificatoare – Principatele Unite – era separaţia – doi domni
pământeni, două guverne, două adunări legislative, două capitale.
Stipulaţiile unioniste erau îndeosebi cele privind înfiinţarea unei
Comisii Centrale Legislative şi a unei Înalte Curţi de Justiţie şi Casaţie,
ambele cu sediul la Focşani. Având rolul unei Constituţii, Convenţia
reglementa şi statutul intern al Principatelor Unite, fixând separarea
puterilor în stat, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, garantarea libertăţilor
fundamentale.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 la Iaşi (5
ianuarie) şi la Bucureşti (24 ianuarie) a pus puterile europene în faţa
faptului împlinit.
Actul istoric al Unirii Principatelor Române de la 1859 a inau-
gurat în practica juridică internaţională acceptarea voinţei naţionale,
liber exprimate, ca element ce poate determina modificări calitative în
statutul politic şi teritorial al statelor.
Alexandru Ioan I şi-a consacrat domnia împlinirii idealurilor
înfăptuirii României moderne. A unificat administraţia şi serviciile
cele mai importante: armata, comunicaţiile, cursul monetar; a obţinut
recunoaşterea internaţională a alegerii sale. Guvernul României unite
şi-a inaugurat activitatea la 22 ianuarie 1862, la Bucureşti. Anii
următori au fost consacraţi înfăptuirii unor mari reforme moderniza-
toare. Cuza a impus, iniţial, secularizarea averilor mânăstireşti, în
decembrie 1863. Apoi, în 1864, înfruntând opoziţia conservatorilor, a
dizolvat Adunarea Deputaţilor prin lovitura de la 2 mai, promulgând
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care modifica esenţial
legea electorală. Cu noul corp legislativ, Alexandru Ioan I şi primul
său ministru, Mihail Kogălniceanu, au impus legea rurală, desfiinţând
claca şi împroprietărind ţăranii cu loturi de pământ în funcţie de numă-
rul vitelor, de capacitatea lor de muncă.
354
 De numele lui Cuza sunt legate şi alte momente importante ale
modernizării statului: introducerea alfabetului latin (1860), înfiinţarea
universităţilor de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), legea învăţămân-
tului etc.
România modernă devine o entitate europeană viabilă, alături de
alte state-naţiuni democratice. Statul naţional unitar român se consoli-
dează şi îşi desăvârşeşte instituţiile, îndreptându-se neabătut spre
independenţă şi întregire politico-teritorială şi naţională.
Politica domnitorului a nemulţumit nu numai grupările politice
conservatoare, ci şi pe cele liberale radicale („monstruoasa coaliţie”).
Oponenţii prinţului Unirii, conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti,
au convenit să dea o lovitură de palat rapidă, pentru a evita dezordinea
publică şi intervenţia străină, care adesea surveniseră paralel cu
schimbarea domniei. Ei au atras de partea lor elemente-cheie din
armată, care l-au arestat pe Alexandru Ioan I, în noaptea de 11 februarie
1866. Domnitorul nu a opus rezistenţă şi a semnat imediat documentele
de abdicare. La scurt timp, i s-a permis să plece în Austria, unde a trăit
până la sfârşitul vieţii, în 1873.
O Locotenenţă Domnească a preluat puterea şi a trecut la
împlinirea revendicării Adunărilor ad-hoc privind principele străin
care să domnească în România. Alesul a fost principele Carol de
Hohenzollern Sigmaringen, care a sosit la Bucureşti la 10 mai 1866. În
luna următoare a fost adoptată prima Constituţie propriu-zisă a
României, punându-se astfel bazele organizării sistemului politic al
monarhiei constituţionale. Erau garantate: separarea puterilor în stat,
votul cenzitar, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Principele avea atri-
buţii care îl făceau un adevărat arbitru al vieţii politice, menirea lui
fiind aceea de a asigura un „echilibru” în lupta pentru putere.
Cu toate greutăţile iniţiale ale domniei, determinate de rivalităţile
politice interne, Carol I a continuat modernizarea social-economică a
României.

DOBÂNDIREA INDEPENDENŢEI DE STAT

Declanşarea unei noi crize orientale în 1876 şi războiul ruso-turc
ce a urmat au permis României să-şi proclame independenţa, la 9 mai
1877. Intervenţia armatei române în război sub comanda domnitorului
Carol I a asigurat victoria ruşilor. Independenţa României a fost
recunoscută la San Stefano şi apoi de Congresul de pace de la Berlin
(1878). Independenţa era condiţionată de modificarea articolului 7 din
355
Constituţie în sensul acordării cetăţeniei române pentru locuitorii de
altă religie decât cea creştină, răscumpărarea de către guvernul român
a acţiunilor fostei societăţi Strousberg cu capital german (creată în
1872) care construise căi ferate în România. Statul român primea
Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar pierdea partea de sud a
Basarabiei, luată de Rusia.
După cucerirea independenţei se consolidează instituţia monar-
hică. În 1878, Carol şi-a luat titlul de Alteţă Regală, iar în 1881 a
devenit rege.
Cucerită prin jertfe grele pe câmpul de luptă, independenţa a
favorizat afirmarea unei politici externe proprii, a stimulat dezvol-
tarea economică şi consolidarea sistemului constituţional. S-au
format partidele politice – liberal (1875) şi conservator (1880), Banca
Naţională a României (1880). Ca soluţie de guvernare, Carol I a
introdus alternanţa partidelor la putere/„rotativa guvernamentală”.
În domeniul politicii externe, Carol I a orientat România spre
Germania şi Austro-Ungaria cu care a încheiat un tratat secret de alianţă
la 1883, reînnoit periodic. După trei decenii, acest tratat devenise o
piedică în calea realizării unităţii naţionale. Războaiele balcanice
încheiate prin Conferinţa de Pace de la Bucureşti din 1913, prezidată de
şeful guvernului român, Titu Maiorescu, au marcat ruptura de facto de
interesele Puterilor Centrale. România şi-a sporit prestigiul datorită
posturii de garant al echilibrului de putere din Balcani şi şi-a mărit
încrederea în forţele proprii. În primăvara anului 1914, România se
apropie de Tripla Antantă (Marea Britanie, Franţa, Rusia). Primul
ministru, Ion I.C. Brătianu, intenţiona să-şi croiască drumul printre
marile puteri rivale cu aceeaşi prudenţă ca şi tatăl său la începutul crizei
orientale din 1875-1877.

RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE NAŢIONALĂ

Izbucnirea primului război mondial , în vara anului 1914, a adus
România în faţa unei opţiuni fundamentale de politică externă: spre
care dintre cele două tabere beligerante să se orienteze pentru a putea
să-şi realizeze unitatea statală. Iniţial, România şi-a proclamat neutra-
litatea, contrar dorinţei regelui Carol I de participare la război alături
de Puterile Centrale. Carol I a murit în acelaşi an.
Neutralitatea era de fapt o „espectativă armată” care nu putea
să dureze. Idealul naţional a adus România alături de Antantă; un
rol proeminent în adoptarea acestei decizii l-au avut primul ministru
356
I.C. Brătianu, noul suveran, regele Ferdinand şi regina Maria. Tratatul
de alianţă cu Antanta din 4/17 august 1916 prevedea recunoaşterea
legitimităţii unirii Transilvaniei şi Bucovinei cu România şi angaja-
mentul puterilor Antantei privind respectarea integrităţii teritoriale a
statului român. La 14/27, Consiliul de Coroană a hotărât intrarea
României în război împotriva Austro-Ungariei. În ziua următoare,
Germania a declarat război României. Turcia şi Bulgaria i-au urmat
exemplul.
Campania militară din 1916 a dezvăluit slăbiciunile României şi
ofensiva iniţială s-a transformat în defensivă şi retragere. Bucureştiul a
fost ocupat de trupele Puterilor Centrale, în noiembrie 1916, iar guver-
nul, parlamentul şi regele s-au retras la Iaşi, oraş devenit capitală
provizorie. În condiţiile dificile în care se afla ţara, autorităţile au
decis să pună la adăpost în Rusia, temporar, tezaurul Băncii Naţionale
a României, precum şi alte valori.
Frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei, iar în teritoriul cucerit
(Oltenia, Muntenia, Dobrogea) Puterile Centrale au organizat un regim
de ocupaţie militară care a adus mari daune materiale şi suferinţe
românilor. Valoarea pagubelor produse de ocupanţi s-a ridicat la circa
18 miliarde lei aur.
În iarna şi primăvara anului 1917, armata română s-a refăcut şi a
fost dotată cu armament modern, beneficiind de sprijinul Antantei.
Regele Ferdinand a promis armatei înfăptuirea reformei agrare şi a
celei electorale, iar Parlamentul a modificat Constituţia, pentru a
garanta împlinirea acestor promisiuni.
În aceste condiţii, românii, sprijiniţi de militarii ruşi, au câştigat,
în iulie şi august 1917, bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz,
salvând astfel fiinţa naţională a statului. Faptele de arme au relevat
spiritul de jertfă al românilor şi speranţa în refacerea integrităţii ţării.
Alături de eroii anonimi, un rol esenţial l-au avut generalii Alexandru
Averescu, Constantin Prezan, Eremia Grigorescu.
La sfârşitul anului 1917, ca urmare a ieşirii Rusiei din război,
situaţia României s-a agravat. Guvernul Marghiloman a fost silit să
încheie Pacea de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai). România îşi menţinea
statalitatea cu preţul dependenţei politice şi economice faţă de Puterile
Centrale. Dar, evenimente hotărâtoare pe frontul de Vest au contribuit
la schimbarea destinului României. La 28 octombrie/10 noiembrie,
regele Ferdinand a ordonat armatei să reintre în război şi la 1 decem-
brie a intrat în Bucureşti în fruntea trupelor sale.
357
 MAREA UNIRE DIN 1918

Marea Unire a românilor înfăptuită în anul 1918 a izvorât din

însăşi viaţa unitară a poporului român în aria sa de locuire cuprinsă
între Nistru şi Tisa, între Carpaţii Păduroşi, Dunărea de Jos şi Marea
Neagră. Unitatea românească întruchipată în unitate etnică, lingvistică,
de cultură şi economică s-a afirmat ca o realitate peste care vicisitu-
dinile politice şi-au aruncat uneori umbra, dar care n-a putut fi
distrusă, impunându-se cu o forţă şi o logică pe care nimic nu le-a pu-
tut stăvili.
Prăbuşirea imperiilor multinaţionale rus şi austro-ungar în
vâltoarea evenimentelor politice şi militare de la sfârşitul marelui război
mondial a creat condiţii externe favorabile realizării unităţii statale a
românilor, ca şi a altor popoare din Europa Centrală şi de Sud-Est. La
sfârşitul anului 1918, toate provinciile istorice româneşti – Basarabia,
Bucovina, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul au revenit la
patria mamă – România. Actele de unire au fost adoptate pe baza
principiului naţionalităţilor, de Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău, la 27
martie 1918, Congresul General al Bucovinei, reunit la Cernăuţi la 28
noiembrie 1918, şi Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1
decembrie 1918.
Marea Unire din 1918 s-a înfăptuit prin voinţa întregii naţiuni
române şi prin forţa dreptului său imprescriptibil la libertate. Ea s-a
întemeiat pe unitatea etnică, de spiritualitate, de limbă şi cultură a
românilor de pretutindeni, unitate păstrată în conştiinţa lor de-a lungul
secolelor şi întruchipată adesea în acţiuni comune dominate de impe-
rativul ideii unităţii politico-statale.
Personalităţi remarcabile şi-au asumat eforturile pentru desăvâr-
şirea unităţii statale româneşti: regele Ferdinand şi regina Maria, Ion
I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Alexandru Marghiloman,
Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Ion Nistor, Iancu Flondor, Sextil
Puşcariu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiş,
Ştefan Cicio-Pop, Gheorghe Pop de Băseşti ş.a.
O dată cu Marea Unire din 1918, România a devenit de fapt şi
de drept stat naţional unitar, întregit în hotarele sale fireşti, etnice şi
istorice. Naţiunea română, cuprinsă în limitele naturale pe care i le-au
trasat în decursul timpului condiţiile geografice şi sensul misiunii sale,
în Europa, se reîntregea şi intra într-o etapă superioară a afirmării sale.
358
 Tratatele de pace din 1919 de la Versailles, Saint Germain,
Neuilly şi apoi, în 1920, de la Trianon au adus consacrarea interna-
ţională a Marii Uniri a românilor. Întreaga problematică a recunoaşterii
unităţii naţional-statale a românilor relevă un fapt indubitabil: România
întregită în 1918 n-a fost o creaţie artificială a tratatelor de pace
încheiate la sfârşitul primului război mondial, o „plăsmuire monstru-
oasă” a Versailles-ului şi a Trianon-ului, cum s-a repetat în perioada
interbelică, dar şi mai târziu, de către propaganda revizionistă.

ROMÂNIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.

EVOLUŢII ECONOMICO-SOCIALE, POLITICE ŞI CULTURALE
Marea Unire din 1918 a creat un cadru nou, teritorial, politic şi
economico-social, favorabil progresului societăţii româneşti. Româ-
nia, întregită în hotarele ei fireşti, cuprindea 295.000 km2 şi aproape
16 milioane de locuitori, fiind a zecea ţară europeană, ca mărime, şi a
doua, în Europa Centrală, după Polonia. Ea a devenit, în noile condiţii
istorice, o entitate economică în stare să realizeze o dezvoltare de sine
stătătoare şi să-şi afirme independenţa. Reformele agrară şi electorală,
precum şi alte reforme din domeniile economic şi financiar, politic şi
administrativ, din învăţământ şi cultură au consolidat statul naţional
unitar şi au marcat schimbări profunde în toate domeniile.
Introducerea votului universal a chemat la viaţă politică activă
milioane de cetăţeni. Constituţia din 1923, numită şi Constituţia Unirii,
era printre cele mai avansate din Europa; ea consfinţea caracterul unitar,
indivizibil şi inalienabil al statului român, drepturile şi libertăţile cetă-
ţeneşti, democratizarea regimului politic.
Reforma agrară legiferată în 1921 a fost cea mai amplă reformă
de acest tip înfăptuită în acele timp în Europa – a implicat expro-
prierea a 66 % (peste 6 milioane de ha) din suprafaţa deţinută până
atunci şi împroprietărirea a circa 1,4 milioane de ţărani (2/3 din totalul
celor îndreptăţiţi). Marea proprietate agrară a fost limitată la 100 ha,
iar mica proprietate (până la 10 ha) a ajuns să deţină 74 % din supra-
faţa arabilă a ţării. Predominante au devenit proprietăţile mai mici de
5 ha, care, potrivit specialiştilor, nu erau viabile din punct de vedere
economic. Fărâmiţarea proprietăţii rurale n-a putut duce la o
agricultură modernă şi nici la rezolvarea problemei ţărăneşti.
Industria a beneficiat de un sprijin susţinut din partea statului,
urmărindu-se relansarea producţiei şi, în acelaşi timp, realizarea unui
organism economic unitar şi funcţional.
359
 Viaţa politică a fost puternic marcată de introducerea votului
universal, porţile ei fiind larg deschise pentru milioane de cetăţeni.
Numărul alegătorilor a crescut de la circa 100.000 în 1912 la 4,6 milioane
în 1937. S-a constituit un larg evantai de partide şi grupări politice: de
dreapta (Partidul Conservator-Progresist, Partidul Conservator Democrat),
de centru (Partidul Naţional Liberal, Partidul Poporului), de centru-stânga
(Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional-Ţărănesc), de stânga (Partidul
socialist, Partidul Social-Democrat), de extremă dreaptă (Legiunea Arhan-
ghelului Mihail, Garda de Fier), de extremă stângă (Partidul Comunist din
România); de asemenea au activat partide ale minorităţilor naţionale
(Partidul Maghiar, Partidul German, Partidul Evreiesc ş.a.). Evoluţia
partidelor politice a depins în bună măsură de influenţa lor electorală.
Arena politică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal şi Partidul
Naţional-Ţărănesc.
Legea administrativă (1925) a stabilit organizarea ţării în judeţe,
plase, comune şi a lărgit dreptul cetăţenilor de a participa la condu-
cerea administraţiei locale.
Totodată, s-a stabilit o nouă structură judecătorească, în concor-
danţă cu realităţile: judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte
de Casaţie.
O însemnată dezvoltare a cunoscut învăţământul primar, liceal şi
universitar. S-au afirmat mari personalităţi ale ştiinţei, artei şi culturii.
S-a consolidat unitatea religioasă prin legea şi statutul Bisericii
Ortodoxe Române (1925).
Libertăţile cetăţeneşti din România Mare au permis afirmarea
vieţii spirituale a românilor, creându-se opere remarcabile în toate
domeniile ştiinţei şi culturii. Mărturie stau volumele Enciclopediei din
1938-1939 şi recunoaşterea internaţională a valorilor româneşti.
Monarhia a reprezentat o importantă instituţie a României inter-
belice, căutând să medieze între puterile statului, astfel încât să se
asigure o evoluţie normală a vieţii economice, sociale, politice, cultu-
rale. De regulă, formarea unui nou guvern era precedată de consultarea
suveranului cu liderii partidelor politice, care-i ofereau sugestii,
prezentându-i programele pe care se angajau să le realizeze.
Ca soluţie de guvernare însă, regele Ferdinand încoronat ca rege
al tuturor românilor în octombrie 1922, la Alba Iulia, a preferat
„rotativei guvernamentale” dominaţia lui Ion I.C. Brătianu, care a
adus la putere în două rânduri pe „idolul ţărănimii”, generalul Alexan-
dru Averescu, fără însă a renunţa la autoritatea deplină, îndeosebi a
360
Partidului Liberal în viaţa economică şi financiară a României.
Doctrina prin „noi înşine”, promovată de liberali, nu a permis să se
profite de plasamentele mai ieftine de capital străin până în 1928.
Speranţa opoziţiei era legată de revenirea în ţară a prinţului
Carol (viitorul Carol al II-lea). Renunţarea sa la coroană, din 1925,
confirmată de actul de la 4 ianuarie 1926, a dezbinat clasa politică
românească.
Venirea naţional-ţărăniştilor la putere, în 1928, a însemnat adop-
tarea politicii „porţilor deschise” în faţa capitalului străin. Guvernarea
P.N.Ţ. a coincis cu marea criză economică mondială din 1929-1933.
Plasamentele de capital străin au fost dezavantajoase României,
alimentând criza internă.
Domnia lui Carol al II-lea (1930-1940) a însemnat declinul
democraţiei parlamentare şi instituirea unei guvernări autoritare, dezbi-
narea şi compromiterea partidelor politice democratice. La începutul lui
1938, Carol al II-lea a instaurat un regim personal de autoritate
monarhică; au fost dizolvate partidele politice şi sindicatele şi s-a
înlesnit ascensiunea extremei drepte legionare.
În ceea ce priveşte politica externă, opţiunea României a fost
constant alături de Franţa şi Anglia, garantele sistemului de la Versailles.
România a sprijinit activitatea Societăţii Naţiunilor, unde, vreme de doi
ani, 1931-1932, Nicolae Titulescu a fost preşedinte. România a iniţiat
alianţe regionale – Mica Înţelegere, în 1921 (cu Cehoslovacia şi
Iugoslavia), şi Înţelegerea Balcanică, în 1934. A eşuat însă încercarea lui
Titulescu de a se ajunge la un acord cu U.R.S.S., în 1936.
În faţa creşterii pericolului revanşard (nazist, fascist, sovietic),
România s-a pronunţat ferm pentru apărarea sistemului de la
Versailles, având speranţa în eficienţa alianţei cu Franţa şi Anglia şi a
pactelor regionale (Mica Antantă şi Înţelegerea Balcanică).

ROMÂNIA ŞI RĂZBOIUL MONDIAL DIN 1939-1945

Treptat, contextul extern devine tot mai defavorabil României.

Creşterea puterii Germaniei naziste în condiţiile opoziţiei anemice
occidentale şi Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august
1939 cu Anexa sa secretă (Pactul Ribbentrop-Molotov) au constituit
premisele războiului declanşat la 1 septembrie, prin atacarea Poloniei
de către Germania nazistă.
361
 Victoriile militare germane în Europa Centrală şi de Vest şi
îndeosebi capitularea Franţei, la 22 iunie 1940 au desăvârşit procesul
de izolare politică a României. A urmat cedarea Basarabiei şi a Buco-
vinei de nord în faţa ameninţării cu forţa a guvernului de la Moscova.
Încurajate de agresiunea sovietică, precum şi la îndemnul puterilor
Axei, Ungaria şi Bulgaria şi-au satisfăcut şi ele pretenţiile revizioniste
faţă de România. La 3 august 1940, Hitler a cerut guvernului român să
cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (judeţele Durostor şi
Caliacra).
La 30 august 1940, Germania şi Italia au impus României, prin
aşa-numitul arbitraj de la Viena, să cedeze Ungariei partea de nord-vest
a Transilvaniei – 43.492 km2 cu 2.667.000 locuitori. La 7 septembrie
1940 s-a semnat acordul care stabilea frontiera româno-bulgară, pe linia
existentă înainte de Pacea de la Bucureşti, care a pus capăt războiului
balcanic din 1913.
În mai puţin de trei luni au fost rupte din trupul ţării teritorii ce
însumau 100.913 km2 (33,8 % din suprafaţa totală) şi 6.777.000
locuitori (33,3 % din populaţie). Puterile Axei au promis să garanteze
noile frontiere ale României.
Sfârtecarea teritoriului României a dezorganizat sistemul econo-
mic şi social, provocând mari daune resurselor naturale, dispozitivului
strategic naţional, edificat în perioada interbelică.
Românii, aparţinând tuturor categoriilor sociale, şi-au exprimat,
inclusiv prin manifestaţii de stradă, protestul şi indignarea faţă de actele
impuse de marile puteri totalitariste, condamnând totodată regimul lui
Carol al II-lea, care se dovedise incapabil să păstreze integritatea
teritoriului naţional. Încercând să-şi salveze tronul, la 5 septembrie
1940, suveranul l-a învestit pe generalul Ion Antonescu cu „puteri
depline pentru conducerea statului român”, iar în ziua următoare a
renunţat la tron, în favoarea fiului său, principele moştenitor Mihai, şi a
părăsit România. La 14 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu,
având concursul Germaniei, a adus la guvernare Mişcarea legionară; în
aceeaşi zi, România a fost proclamată stat naţional legionar. În calitate
de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi de conducător al statului,
Antonescu a concentrat în mâinile sale atribuţiile esenţiale ale puterii
politice. În noiembrie 1940, România a aderat oficial la Pactul Tripartit
(Germania, Italia, Japonia).
În planul politicii interne, experimentul dualităţii puterii a eşuat
după numai câteva luni. Mişcarea legionară, care preconiza instaurarea
362
unui regim totalitar asemănător celui nazist, a devenit impopulară
îndeosebi datorită abuzurilor şi violenţelor din răzbunare, uciderii unor
oameni politici, foşti miniştri şi prim miniştri, a unor intelectuali de
mare prestigiu cum au fost Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu.
Generalul Ion Antonescu, având asentimentul lui Hitler şi
sprijinul armatei, a înclinat balanţa de partea sa şi a înlăturat Mişcarea
legionară din viaţa politică. Un nou guvern, alcătuit la 27 ianuarie
1941, din militari şi tehnocraţi, avea ca obiective imediate declarate:
asigurarea ordinii interne şi administrarea eficientă a ţării. Ion
Antonescu îşi păstra calitatea de conducător al statului; el deţinea
puterea legislativă, executivă, controla justiţia, dirija politica externă.
Pentru a-şi legitima puterea, el a recurs la plebiscit. Rolul instituţiei
monarhice a fost minimalizat, tânărul suveran, Mihai I, fiind consi-
derat „numai un simbol”, lipsit de dreptul de a se implica în
conducerea statului.
Partidele politice rămâneau interzise. P.N.Ţ. şi P.N.L. şi-au
continuat însă existenţa. Ion Antonescu nu a recurs la distrugerea
opoziţiei tradiţionale, respectând o regulă de bază a politicii româneşti
în epoca modernă: existenţa unei echipe de rezervă pentru eventualele
schimbări geostrategice pe plan politic.
La 22 iunie 1941, România a început războiul pentru eliberarea
provinciilor sale anexate de U.R.S.S. în urmă cu un an.
La cererea Germaniei, România a luat parte, în continuare, la
operaţiuni militare, dincolo de Nistru – acţiune motivată de exigenţele
războiului de coaliţie în care era integrată şi de necesitatea consolidării
reîntregirii teritoriale.
Participarea la campania din Est, pe teritoriul U.R.S.S., a adus
România în stare de război cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi
Statele Unite ale Americii (iunie1942).
După bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943),
românii şi-au sporit contactele cu anglo-americanii, căutând soluţii
pentru încheierea unei păci separate. Demersurile guvernului s-au
interferat cu cele ale opoziţiei. Nu au reuşit însă deschiderea necesară
deoarece guvernele celor două mari puteri occidentale hotărâseră la
conferinţa de la Casablanca (ianuarie 1943) să impună Germaniei şi
partenerilor ei capitularea necondiţionată. Totodată, potrivit strategiei
militare generale stabilite de reuniunea tripartită la nivel înalt de la
Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), România intra în zona
exclusivă de operaţiuni a Armatei Roşii.
363
 Românii au căutat o ieşire politico-diplomatică din angrenajul
Axei fără să piardă beneficiul Chartei Atlanticului (14 august 1941),
care nu recunoştea frontierele trasate în timpul războiului dacă acestea
nu erau rezultatul unor negocieri liber consimţite între părţile interesate.
La Bucureşti nu se ştia că, încă din mai 1942, când s-a semnat tratatul
de alianţă anglo-sovietic, guvernul de la Londra acceptase apartenenţa
la U.R.S.S. a statelor baltice şi a teritoriilor anexate de la Finlanda şi
România, fiind urmat, în august acelaşi an, de guvernul american.
Astfel, după târgul cu Hitler din 23 august 1939 şi anexiunile din 1939,
1940, Stalin obţinea câştig de cauză şi din partea lui Churchill şi a lui
Roosevelt.
La 20 iunie 1944 s-a constituit Blocul Naţional Democratic care
reunea P.N.Ţ., P.N.L., P.C.R., P.S.D.; având sprijinul regelui şi al
armatei, B.N.D. şi-a asumat ca obiective programatice: încheierea Armisti-
ţiului cu Naţiunile Unite, ieşirea României din Axă, înlăturarea
regimului de dictatură, instaurarea unui regim democratic. Stalin agrea
un acord cu mareşalul Antonescu şi nu cu eventualii săi succesori, din
raţiuni pragmatice, crezând că deţinătorul puterii de la Bucureşti putea
să asigure imediat Armatei Roşii toate structurile logistice pentru o
înaintare rapidă prin spaţiul românesc în Europa centrală şi de sud-est.
Negocierile purtate de români cu reprezentanţii U.R.S.S.,
Angliei şi S.U.A. la Cairo, Ankara, Stockholm şi în capitalele altor ţări
neutre au eşuat. Atât guvernanţii, cât şi opoziţia nutreau iluzia că
anglo-americanii nu-i vor lăsa pe sovietici să decidă singuri soarta
României.
La 23 august 1944, mareşalul Antonescu a fost înlăturat de la
putere printr-o acţiune politico-militară denumită în mod frecvent
lovitură de stat. Ion Antonescu a fost demis şi arestat, la Palatul regal
din Bucureşti, în urma refuzului său de a accepta cererea suveranului
de a-şi prezenta demisia. Un nou guvern constituit în aceeaşi zi sub
conducerea generalului Constantin Sănătescu a adoptat primele măsuri
care marcau schimbarea cursului politicii interne şi externe a
României. Au fost repuse în funcţiune prevederile Constituţiei din
1923 privind drepturile românilor şi exercitarea puterilor statului.
Monarhia a redevenit o instituţie esenţială a statului român. Partidele
politice şi-au reluat activitatea în condiţii de legalitate.
Guvernul sovietic a continuat să considere România un stat ina-
mic, iar Armata Roşie a acţionat ca într-o ţară inamică, luând peste
160.000 de prizonieri. La 20 de zile după 23 august 1944, România
364
semna la Moscova o Convenţie de Armistiţiu cu U.R.S.S., Marea
Britanie şi S.U.A. (12 septembrie 1944).
Actul de la 23 august 1944 a avut profunde implicaţii interna-
ţionale militare, politice, economice, contribuind la prăbuşirea
întregii dominaţii germane din Sud-Estul Europei şi la scurtarea celui
de-al doilea război mondial. Beneficiind de schimbarea de front a
României, trupele sovietice au putut înainta rapid şi fără pierderi în
două direcţii: spre Balcani şi spre Budapesta şi Viena.
România s-a angajat efectiv în război alături de Naţiunile Unite.
La 24 octombrie 1944, când unităţile germano-ungare s-au retras din
Carei şi Satu-Mare, s-a încheiat eliberarea Transilvaniei. Apoi, româ-
nii au luptat, alături de sovietici, în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria
până la 12 mai 1945. Sfârşitul războiului a găsit România de partea
învingătorilor, dar i s-a rezervat partea învinsului. La Conferinţa de
pace de la Paris din 1946, României nu i s-a recunoscut statutul de
cobeligerantă, fiind plasată de către marii aliaţi în categoria „fostelor
state-satelit ale Axei”, înfrânte în război. Naţiunea română a fost
sacrificată, suportând consecinţe politice, social-economice, militare
prelungite în întreaga sa evoluţie postbelică.
Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947) marca încheierea
unui război început în Est împotriva U.R.S.S. şi terminat în Vest,
împotriva Germaniei, având drept obiectiv legitim: recuperarea terito-
riilor pierdute în 1940. Reluând prevederile Armistiţiului din 12
septembrie 1944, Tratatul dădea expresie juridică redobândirii nord-
estului Transilvaniei, dar şi raptului teritorial săvârşit asupra României
de către U.R.S.S. în iunie 1940.
La 9 mai 1945, când Naţiunile Unite îşi serbau victoria finală
asupra Germaniei, ca urmare a înţelegerilor secrete dintre marii învin-
gători privind împărţirea sferelor de influenţă, în cursul războiului, dar
puse deja în aplicare, România şi alte ţări din zona centrală şi de sud-
est a Europei, ocupate de Armata roşie, a căzut sub dominaţia Uniunii
Sovietice.

TRANZIŢIA SPRE REGIMUL SOCIALIST TOTALITAR

România a evoluat, după evenimentele de la 23 august 1944, în

cadrul geopolitic trasat de înţelegerile dintre marile puteri aparţinând
Coaliţiei Naţiunilor Unite. Inclusă în spaţiul de interes şi de control
sovietic, naţiunea română a fost deposedată de atribute esenţiale ale
365
suveranităţii şi împiedicată să-şi reclădească instituţiile şi structurile
democratice suprimate în anii 1938-1940. Spectrul politic înfiripat în
timpul guvernărilor Sănătescu şi Rădescu contravenea ţelului strategic
al Moscovei: aservirea totală a României. La 6 martie 1945, în urma
unor ample confruntări politice şi demonstraţii de stradă şi cu
intervenţia directă a autorităţilor militare şi a diplomaţiei sovietice,
este adus la putere guvernul Petru Groza. Acest guvern era alcătuit din
reprezentanţi ai Frontului Naţional Democrat (P.C.R., P.S.D., Frontul
Plugarilor, Uniunea Patrioţilor şi alte grupări de stânga) şi P.N.L.–
Tătărescu. Comuniştii deţineau 5 din cele 18 portofolii, între care
Internele (Teohari Georgescu), Justiţia (Lucreţiu Pătrăşcanu),
Comunicaţiile şi Lucrările Publice (Gheorghe Gheorghiu-Dej). Parti-
dele istorice, care participaseră la guvernările anterioare, au intrat în
opoziţie, liderii lor, Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, sperând
să revină la putere, prin alegeri parlamentare libere, şi să asigure
instaurarea unui regim democratic, după modelul occidental. Pentru a
sprijini noul guvern, I.V. Stalin a admis, la 9 martie 1945, ca partea de
nord-vest a Transilvaniei (preluată sub administraţia militară sovietică
în noiembrie 1944) să fie retrocedată României, ceea ce echivala cu
anularea Dictatului de la Viena. La rândul său, guvernul, urmărind să-şi
extindă influenţa în mediul rural, a legiferat, la 23 martie 1945,
reforma agrară; din cele 1.470.000 ha expropriate, 1.100.000 au fost
împărţite la circa 918.000 de familii de ţărani.
Guvernul U.R.S.S. a continuat să susţină regimul de la Bucureşti
şi a decis să restabilească relaţiile diplomatice cu România, începând
de la 6 august 1946. La 4 februarie 1946, Marea Britanie şi S.U.A. au
recunoscut şi ele guvernul pe care până atunci îl consideraseră nede-
mocratic şi nereprezentativ. Gestul Londrei şi Washingtonului era
justificat prin aceea că guvernul Groza fusese completat cu câte un
ministru naţional-ţărănist şi naţional-liberal şi promisese să organizeze
cât mai curând posibil alegeri parlamentare şi să garanteze
desfăşurarea lor în condiţii de libertate; erau acceptate, astfel, reco-
mandările Conferinţei miniştrilor de externe ai S.U.A., Marii Britanii
şi U.R.S.S., de la Moscova din 16 decembrie 1945.
O campanie electorală lungă, tensionată, a adus în prim-planul
confruntării forţele guvernamentale, grupate în Blocul Partidelor
Democrate dominat de comunişti, şi opoziţia reprezentată de P.N.Ţ. şi
P.N.L. O nouă legislaţie electorală a desfiinţat Senatul şi a acordat
drept de vot femeilor şi militarilor activi. Între 6-15 mai, în plină
366
campanie electorală, a avut loc aşa numitul „proces al marii trădări
naţionale”; Ion Antonescu, fostul conducător al statului, a fost
condamnat la moarte şi executat. Procesul a fost conceput şi ca un
prilej de a lovi în liderii partidelor de opoziţie, acuzaţi că au susţinut
regimul dictatorial şi războiul antisovietic. Alegerile s-au desfăşurat la
19 noiembrie 1946, dar rezultatele au fost comunicate abia la 22
noiembrie şi indicau o victorie categorică a Blocului Partidelor
Democrate – aproximativ 70 % din voturi şi 347 de mandate în
Adunarea Deputaţilor (din totalul de 414), faţă de 33 de mandate care
reveneau naţional-ţărăniştilor şi 3 naţional-liberalilor. Iuliu Maniu şi
Constantin I.C. Brătianu au contestat vehement rezultatul alegerilor,
ameninţând că parlamentarii aparţinând partidelor pe care le
conduceau nu vor participa la lucrările Adunării Deputaţilor, ceea ce
s-a şi întâmplat. Date descoperite după 1989 arată că alegerile au fost
trucate. La 1 decembrie 1946, Adunarea Deputaţilor şi-a deschis
lucrările, regele Mihai I citind Mesajul Tronului, ceea ce semnifica
validarea alegerilor. În perioada imediat următoare s-au adoptat
măsuri ce vizau dirijarea economiei naţionale prin noul minister al
Industriei şi Comerţului (condus de Gheorghiu Dej); etatizarea Băncii
Naţionale (decembrie 1946), instituirea controlului de stat asupra
întreprinderilor industriale (iunie 1947); reforma monetară (august
1947). În acelaşi timp, s-a extins numărul sovromurilor – companii
mixte sovieto-române, care teoretic erau înţelegeri între parteneri
egali, menite să promoveze relaţii economice reciproc avantajoase, dar
care, în realitate, au devenit instrumente de spoliere a economiei
României. În vara anului 1947, România a refuzat să accepte Planul
Marshall (un vast program iniţiat de S.U.A. pentru redresarea
economică a Europei); aşa au procedat, la indicaţia lui Stalin, şi
celelalte state din zona de influenţă sovietică.
Activitatea politică a opoziţiei era tot mai mult îngrădită; mulţi
naţionali-ţărănişti sunt arestaţi şi ţinuţi în închisori, adesea fără forme
legale şi fără judecată. În aceste condiţii, mulţi români şi-au căutat
salvarea fugind peste hotare, pentru a nu cădea victimă represiunii.
Guvernele S.U.A. şi Marii Britanii au trimis note guvernului român în
care îşi exprimau îngrijorarea faţă de arestarea adversarilor politici.
Guvernul a respins aceste note. În fond, opoziţia democratică din
România era abandonată de marile democraţii occidentale, care,
dincolo de unele declaraţii şi atitudini formale, respectau aranjamen-
tele luate împreună cu U.R.S.S. privind împărţirea sferelor postbelice
de influenţă.
367
 În iulie 1947, la cererea lui Iuliu Maniu, un grup de membri ai
P.N.Ţ., în frunte cu Ion Mihalache, a încercat să plece în străinătate
pentru a informa oficialităţile statelor occidentale şi opinia publică
internaţională asupra situaţiei din România. Grupul a fost arestat la 14
iulie când se îndrepta spre avionul pregătit să decoleze.
P.N.Ţ. este dizolvat sub acuzaţii grave (trădare de ţară, conspi-
raţie cu agenţi secreţi de la legaţiile engleză şi americană din Bucureşti
ş.a.), iar liderii săi, în frunte cu Iuliu Maniu, sunt condamnaţi la ani
grei de temniţă. În acelaşi timp, P.N.L.-Brătianu şi-a încetat activi-
tatea, văzând că în România nu mai era posibilă o luptă politică
democratică. Cele două mari partide istorice părăseau astfel, în vara
anului 1947, scena politică românească.
Intenţia conducerii U.R.S.S. de a interveni în viaţa internă a
statelor aflate în zona sa se dominaţie a devenit tot mai energică. În
septembrie 1947, s-a desfăşurat Conferinţa de la Szlarska Poreba
(Polonia) a reprezentanţilor partidelor comuniste din unele state euro-
pene (Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Iugoslavia, Polonia,
România şi U.R.S.S.) la care s-a decis constituirea Biroului Informativ
al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Comintern) cu sarcina mărtu-
risită de a organiza schimburi de experienţă şi coordonarea activităţilor
pe baza acordului reciproc. Cu acest prilej, Jdanov, delegatul P.C.U.S.,
proclamă oficial doctrina sovietică a „războiului rece” şi cere accele-
rarea proceselor de trecere a ţărilor de la „democraţia populară” la
socialism, eliminarea reprezentanţilor burgheziei din straturile puterii,
unificarea partidelor muncitoreşti, adoptarea unor programe de transfor-
mări socialiste, trecerea la dictatura proletariatului. Partidul Comunist
Român, participant la Conferinţă, a acţionat cu promptitudine în spiritul
acestor orientări. La 6 noiembrie 1947, miniştrii aparţinând grupării
Tătărăscu sunt obligaţi să demisioneze, locul lor fiind luat de principalii
exponenţi ai grupării prosovietice din Partidul Comunist: la Ministerul
de Externe, Ana Pauker, iar la Ministerul de Finanţe, Vasile Luca. La 24
decembrie 1947, alt fruntaş comunist, Emil Bodnăraş, a fost numit
ministru al Apărării Naţionale.
La 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit să semneze actul
de abdicare ce i-a fost prezentat de Petru Groza şi Gheorghe Gheor-
ghiu-Dej; în aceeaşi zi, Adunarea Deputaţilor a proclamat Republica
Populară Română. A fost înlăturată astfel monarhia, ultimul vestigiu al
vechii orânduiri care putea servi drept centru al opoziţiei faţă de
modelul politic şi economic sovietic. Pasul următor spre totalitarism a
368
fost realizarea partidului unic prin contopirea P.S.D. cu P.C.R. pe baza
unei platforme întemeiate pe principiile marxism-leninismului, adoptată
de conducerile celor două partide şi dată publicităţii la 13 decembrie
1947. Acest document preciza că „scopul final al Partidului Unic
Muncitoresc este înfăptuirea societăţii socialiste – prima fază a
comunismului”. Noul partid şi-a luat numele de Partidul Muncitoresc
Român (P.M.R.) şi aduna în rândurile sale circa 1.100.000 de membri.
Primul Congres al Partidului Muncitoresc Român, din 21-23 februarie
1948, l-a ales în calitate de secretar general pe Gheorghe Gheorghiu-Dej
şi a enunţat coordonatele principale ale evoluţiei României pe „calea
socialismului”.

ROMÂNIA ÎN ANII 1948-1989.

PRĂBUŞIREA SISTEMULUI TOTALITAR

La cumpăna anilor 1947-1948, începe o nouă etapă a istoriei

poporului român care durează patru decenii – etapa socialist totalitară
sau comunistă, cum este numită ea în limbajul obişnuit. România a
fost angajată pe calea unor transformări structurale, profunde, în toate
domeniile. Partidul Muncitoresc Român şi-a propus să realizeze
modelul stalinist de construire a socialismului.
La 11 iunie 1948, s-a înfăptuit naţionalizarea principalelor între-
prinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport,
sectorul de stat devenind preponderent pe ansamblul economiei naţio-
nale. S-a trecut la aplicarea unei politici de industrializare forţată, de
planificare centralizată a volumului producţiei şi desfacerii mărfurilor,
a întregii vieţi economico-sociale. Au fost elaborate două planuri de
stat anuale (pe 1949 şi 1950), apoi planuri cincinale şi un plan decenal
de electrificare (1951-1960). Fonduri masive de investiţii, provenite
îndeosebi din agricultură, au asigurat dezvoltarea construcţiilor de
maşini, ca şi a industriei energetice, metalurgice, chimice. În intervalul
1950-1965, producţia industrială a crescut de 6,5 ori. S-au neglijat însă
realizarea calităţii, rentabilitatea şi eficienţa economică.
În martie 1949 a început colectivizarea agriculturii, de asemenea
forţată, cu toate că în mod oficial s-a preconizat liberul consimţământ.
În anii 1949-1953, după datele oficiale, circa 80.000 de ţărani au fost
arestaţi – dintre care 30.000 au fost judecaţi în procese publice –
pentru refuzul de a se înscrie în gospodării colective sau de a preda
cotele obligatorii la produse agricole, plătite de stat cu preţuri
369
derizorii. În 1962, 60 % din totalul suprafeţei de 16.000.000 de ha de
teren agricol revenea gospodăriilor colective, 30 % gospodăriilor de
stat, 9 % rămânând în proprietate personală (acestea din urmă se aflau
în zone de deal şi de munte). În acelaşi an s-a apreciat că procesul de
cooperativizare a agriculturii era încheiat.
La două decenii de la sfârşitul războiului, România era mai
aproape de nivelul unei ţări dezvoltate. Populaţia urbană crescuse de la
23,4 % în 1948, la 38,3 % în 1966. Industria contribuia în 1965 cu
48,9 % la realizarea venitului naţional, faţă de 39 % în 1938 şi 44 % în
1950. În documente oficiale, România era definită ca „ţară socialistă
industrial-agrară în curs de dezvoltare”. Progresul economic general,
obţinut cu preţul unor mari eforturi şi suferinţe, nu s-a răsfrânt decât în
mică măsură asupra nivelului de trai al românilor.
În perioada 1948-1949 au dispărut din viaţa politică, pe rând,
toate partidele, altele decât Partidul Muncitoresc Român, care de la
1965 îşi va lua numele de Partidul Comunist Român; ultimul şi-a
încetat activitatea Frontul Plugarilor, deşi urma linia politică a parti-
dului comunist. Marea Adunare Naţională (parlament unicameral,
constituită în urma unor alegeri organizate în 1948) a adoptat
Constituţii noi, în 1948 (13 aprilie) şi 1952 (24 septembrie), elaborate
după tiparele Constituţiei U.R.S.S. din 1936, prin care se renunţa la
principiul separării puterilor în stat, permiţându-se concentrarea
întregii puteri în mâinile partidului comunist. Sistemul judecătoresc
era şi el tot de sorginte sovietică. Ştiinţa, cultura românească, inclusiv
şcoala se subsumau modelului sovietic. Ignorarea şi suprimarea
valorilor tradiţionale, prin diverse mecanisme juridice şi represive, au
permis în fapt politizarea din ce în ce mai accentuată a tuturor
aspectelor vieţii spirituale.
Constituţia din 21 august 1965 a proclamat România „stat al
oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar”,
cu denumirea de Republica Socialistă România: a stipulat, totodată,
rolul partidului comunist de forţă politică conducătoare în societate,
cum prevedea şi Constituţia din 1952. Represiunea poliţienească dură,
mai ales în primul deceniu de regim totalitar, a lovit o mare parte a
elitei politice, culturale şi militare, participanţi la rezistenţa antico-
munistă; au căzut victime sute de mii de oameni nevinovaţi, „duşmani
de clasă” (ţărani, membri ai partidelor istorice, slujitori ai bisericilor
ortodoxă şi greco-catolică). Zeci de mii de oameni au murit pe
şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Represaliile au cuprins şi
370
propriile rânduri ale partidului comunist în cadrul luptei pentru
supremaţie (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu); în urma verificărilor începute
în 1950, au fost excluse din partid peste 192.000 de „elemente
exploatatoare şi duşmănoase”.
În planul politicii externe, România a încheiat, în anii 1947-1949,
tratate de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Iugoslavia (tratat
denunţat după excluderea acesteia din Cominform), cu Uniunea
Sovietică, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. Reţeaua de
tratate bilaterale a fost dublată pe plan economic prin crearea, în 1949, a
Consiliului de Ajutor Economic Reciproc şi de încadrarea în Tratatul de
la Varşovia, în mai 1955. Ani de-a rândul, politica externă a României
nu s-a deosebit de a celorlalte state democrat-populare. Şi după moartea
lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a jucat cartea fidelităţii faţă de
Kremlin, afirmând că destalinizarea avusese loc în România încă din
anul 1952, o dată cu înlăturarea din conducere a grupului Pauker-Luca.
În 1955 a început a se vorbi despre „calea românească” de construire a
socialismului, despre necesitatea adaptării marxism-leninismului la
condiţiile reale locale, despre respectarea principiilor de suveranitate,
egalitate şi neamestec în treburile interne. În 1956 au fost desfiinţate
ultimele 3 sovromuri – Sovromasigurare, Sovrompetrol şi Sovromcuarţ
– ultimul exploatând minereul de uraniu al României.
După retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul său, în 1958,
România a evoluat în politica externă spre o mai mare distanţare faţă
de U.R.S.S., dobândind un statut de relativă autonomie politică şi
economică, marcată prin respingerea categorică a planurilor Kremli-
nului de integrare a ţărilor membre în C.A.E.R., de transformare a
României într-un hinterland agricol, cât şi de refuzul de mai seconda
Moscova în tendinţa ei hegemonică asupra mişcării comuniste interna-
ţionale, apropiindu-se, în acelaşi timp, de China şi de ţările occidentale
dezvoltate. Voturile independente la O.N.U. s-au înmulţit, iar regimul
din România a căpătat o rapidă şi neaşteptată respectabilitate
internaţională pe care o va lărgi cu abilitate. Noul curs al politicii
româneşti a fost legitimat în Declaraţia cu privire la poziţia Partidului
Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti
internaţionale din aprilie 1964. Reorientarea politicii externe a coincis
cu semnificative mutaţii în politica internă, care şi-au găsit expresie în
atenuarea regimului opresiv şi eliberarea deţinuţilor politici, în
declanşarea unei campanii de desovietizare a ţării, precum şi în recu-
perarea, reabilitarea şi punerea în circulaţie a valorilor naţionale. Toate
371
acestea nu au fost urmate de reforme reale, de democratizarea vieţii
social-politice interne.
În 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae
Ceauşescu a preluat conducerea ţării şi a dat curs unor măsuri care
reflectau continuarea tendinţei de liberalizare, de destindere. Este
încurajată iniţiativa particulară, luând fiinţă mici ateliere, magazine şi
restaurante particulare; a început construcţia de locuinţe proprietate
personală. Învăţământul a cunoscut o perioadă (1969-1972) de moder-
nizare şi deschidere, de creştere a ponderii disciplinelor exacte şi
tehnice. Istoria, ca şi alte domenii, a cunoscut o renaştere evidentă.
Timp de mai mulţi ani, partidul comunist a cultivat imaginea unei
forţe politice dornice de liberalizare, de înlăturare a dogmatismului şi
de creare a unui consens naţional. Acest curs pozitiv s-a manifestat în
contextul unui progres economic. Ritmul de dezvoltare rapid a permis
ca şi în condiţiile unei rate de acumulare din venitul naţional destul de
înalte (cca. 29 % în perioada 1966-1970) să existe o relativă
abundenţă alimentară la începutul anilor ’70. Relaxarea politică şi
ideologică şi creşterea economică au creat o atmosferă de acceptare a
regimului Ceauşescu.
În acelaşi timp, s-a accentuat cursul autonom al politicii externe.
Iniţiative diplomatice spectaculoase au adus României respectabilitate
internaţională. Preşedinţii Franţei şi S.U.A. au vizitat Bucureştiul, ceea
ce a impulsionat relaţiile economice cu Occidentul. România a stabilit
relaţii diplomatice cu R.F. Germania (1967), când nici un stat socialist
nu avea astfel de legături; a menţinut relaţii diplomatice cu Israelul
după „războiul de şase zile” (1967), a refuzat consecvent să participe
la manevrele militare ale Tratatului de la Varşovia, susţinând în para-
lel ideea desfiinţării simultane a blocurilor militare, s-a opus invadării
Cehoslovaciei de către trupele „ţărilor frăţeşti” în 1968. România
devine un centru important al diplomaţiei mondiale, liderul de la
Bucureşti implicându-se în rezolvarea unor probleme delicate (stabi-
lirea relaţiilor între China şi S.U.A., semnarea păcii între Israel şi
Egipt etc.). Pentru a atrage capital, tehnologie şi a-şi asigura
disponibilităţi sporite la export, guvernul român a anunţat în 1971
înfiinţarea de societăţi mixte în care partenerii occidentali puteau
deţine până la 49 % din acţiuni (până în 1973 fuseseră înfiinţate 20 de
astfel de societăţi). Toate aceste iniţiative vădeau dorinţa de ieşire de
sub tutela Moscovei, fără a constitui însă o încercare decisivă de
părăsire a modelului de socialism totalitar.
372
 După 1971, s-au accentuat tot mai mult tendinţele autocrate,
intolerante şi capricioase ale lui Nicolae Ceauşescu. El a impus o
formulă de guvernare de sorginte stalinistă, bazată pe un cult al perso-
nalităţii fără precedent în istoria României. O serie de specialişti care
realizau funcţionarea cu anumite rezultate a sistemului economic au
fost înlocuiţi cu aşa-zişii revoluţionari de profesie. În 1969, s-a
instituit funcţia de secretar general al P.C.R., care era ales de Congres.
Astfel, Ceauşescu nu mai este subordonat Comitetului Central, conse-
cinţa imediată fiind creşterea puterii sale politice. În aprilie 1972 s-a
instituit principiul rotării cadrelor şi a funcţiilor, demnitarii devenind
dependenţi tot mai mult de bunul plac al secretarului general al
partidului. Încălcând statutul partidului adoptat în 1965 (care interzi-
cea cumulul de funcţii), Nicolae Ceauşescu a ocupat în 1967 şi funcţia
de preşedinte al Consiliului de Stat, ceea ce i-a adus sub ascultare şi
Consiliul Apărării. La 28 martie 1974 s-a modificat Constituţia din
1965, introducându-se funcţia de preşedinte al României, ales de
Marea Adunare Naţională. Instituţiile statului şi cei ce se aflau în
fruntea lor acţionau pe baza indicaţiilor secretarului general al
partidului. Cultul personalităţii a fost împins până la paroxism şi s-a
instaurat ceea ce unii politologi numesc un „socialism dinastic”.
Membrii familiei prezidenţiale au primit necontenit funcţii şi
responsabilităţi în sferele puterii, şeful regimului nemaiavând
încredere decât în rudele sale apropiate şi în câteva elemente
obediente. Soţia acestuia, Elena Ceauşescu, a devenit a doua persona-
litate în conducerea statului.
Nicolae Ceauşescu a respins politica de glasnosti (transparenţă)
şi perestroika (restructurare) inaugurată în U.R.S.S. în 1985 de Mihail
Gorbaciov. În timp ce unele state socialiste (Polonia, Ungaria, Cehos-
lovacia), urmând exemplul sovietic, experimentau diferite reforme, în
România regimul devine tot mai rigid şi conservator. Pe de altă parte,
faptul că noul lider de la Kremlin a iniţiat un dialog personal cu liderii
occidentali, în primul rând cu cei din S.U.A., a diminuat considerabil
rolul lui Ceauşescu pe arena mondială, în relaţiile dintre Est şi Vest.
Mai mult, încălcarea drepturilor omului în România a devenit
subiectul unor reuniuni internaţionale , ceea ce arunca o lumină
negativă asupra regimului de la Bucureşti.
Centralizarea şi planificarea în amănunt a tuturor aspectelor
existenţei populaţiei au atins limite incredibile. Încorsetarea, îngrădirile
de tot felul la care era supus cetăţeanul au avut ca rezultat creşterea
373
valului de nemulţumiri, concretizate, de exemplu, în grevele minerilor
din Valea Jiului din vara anului 1977 şi revolta muncitorilor braşoveni
din 15 noiembrie 1987, în numărul mare al cetăţenilor români care
voiau să emigreze. Hotărârea lui Nicolae Ceauşescu de a reduce până la
lichidare datoria externă a României (circa 10 miliarde dolari S.U.A.) a
fost urmată de o forţare excesivă a exportului pentru procurarea valutei
necesare. Din 1984-1985, situaţia materială a populaţiei a început să se
înrăutăţească, ajungându-se la raţionalizarea unor produse de strictă
necesitate, a consumului de energie electrică şi termică.
În ultimii ani ai regimului totalitar, societatea românească era
decimată de o criză deosebit de complexă – exprimată în proasta
funcţionare a economiei, blocarea energiilor sociale, degradarea structu-
rilor politice şi culturale; la acestea se adăuga izolarea internaţională.
Marea nemulţumire şi revoltă populară izbucnită la Timişoara în 17
decembrie 1989 s-a extins în toată ţara. Sute de mii de oameni au ieşit în
stradă şi au cerut înlăturarea dictatorului şi instaurarea unui regim
democratic. Peste 1.000 de români au plătit cu viaţa curajul lor. La 22
decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu este silit să abandoneze puterea. În
aceeaşi zi, conducerea ţării este preluată de Frontul Salvării Naţionale,
care printr-un Comunicat dat publicităţii în aceeaşi zi anunţa: „Aban-
donarea rolului conducător al unui singur partid şi instituirea unui
sistem democratic pluralist de guvernământ, organizarea de alegeri
libere, separarea puterilor în stat, alegerea tuturor conducătorilor politici
pentru unul sau cel mult două mandate, elaborarea unei noi Constituţii”.
Prăbuşirea regimului totalitar din România, ca şi a celorlalte regimuri
totalitare din Europa Centrală şi de Est, a fost înlesnită de decizia lui
Gorbaciov de a nu interveni cu forţă armată în aceste ţări (aşa cum
făcuseră predecesorii săi în 1956 şi 1968). La prăbuşirea regimurilor
totalitare a concurat „războiul invizibil” în care serviciile secrete, cele
americane şi sovietice în special, au avut un rol de primă importanţă.
România a fost singura ţară din fostul imperiu extern al Uniunii
Sovietice în care s-a produs o răsturnare violentă şi sângeroasă a
regimului politic, în care şeful partidului şi al statului a fost executat.
(Nicolae Ceauşescu a fost judecat, condamnat la moarte şi împuşcat la
25 decembrie 1989, la Târgovişte. Împreună cu el a fost executată şi
Elena Ceauşescu.)
Revoluţia română din decembrie 1989 a deschis perspectiva
reinstaurării democraţiei, a sistemului politic pluralist, a revenirii la
economia de piaţă şi reintegrării în spaţiul politic şi cultural european.
374
Scrutându-şi prezentul în contextul unei inevitabile globalizări, poporul
român îşi întrevede destinul într-o Europă unită şi paşnică, democratică
şi prosperă, într-o nouă Europă a naţiunilor libere.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Brătianu, Gheorghe, Originile şi formarea unităţii româneşti, Editura
Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1998.
2. Berindei, Dan, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
3. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
4. Georgescu, Titu, Istoria Românilor, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2000.
5. Giurescu, Dinu, C., România în cel de-al doilea război mondial (1939-
1946), Editura All Educaţional, Bucuureşti, 1999.
6. Iorga, Nicolae, România contemporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi.
Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, Editura Pro,
1999.
7. Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor I (1774-1878), Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
8. Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor II (1848-1878), Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
9. Lache, Ştefan, Ţuţui Gheorghe, România şi Conferinţa de Pace de la Paris
din 1946, Cluj-Napoca, 1978.
10. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2003), Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
11. Ştefănescu, Ştefan, Istoria Românilor în secolul al XVIII-lea între tradiţie
şi modernitate, Editura Universităţii Bucureşti, 1999.

375
 Redactor: Constantin FLOREA
Tehnoredactor: Ileana LACHE
Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 28.06.2004; Coli tipar: 23,5

Format: 16 / 61x 86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, nr.313, Bucureşti, Sector 6,
Oficiul Poştal 83
Telefon, fax: 410 43 80; www.spiruharet.ro
e-mail:contact@edituraromaniademaine.ro

376