Sunteți pe pagina 1din 7

INTERVIU Irina Păcurariu, realizator TV: „Foarte puţini din cei plecaţi în afară sunt împăcaţi cu adevărat, ştiu că

vor rămâne mereu «românii de la etajul patru»“ 20 aprilie 2017, 08:19 deAlexandra ConstandaDevino fan
Salvează în arhivă download pdf print article +4 (4 voturi) cuvinte cheie:irina pacurariu interviu irina pacurariu irina
pacurariu interviu romani diaspora reportaje irina pacurariu 9 comentarii 729 share 0 inShare Aboneaza-te la
newsletter Abonare Irina Păcurariu lucrează la Televiziunea Română de peste 20 de ani FOTO TVR Irina
Păcurariu (48 de ani) a oferit detalii frumoase şi dureroase deopotrivă despre viaţa românilor din diasporă,
înaintea ultimei ediţii a seriei de reportaje „Unde-i acasă?“, difuzată la TVR 1 duminică, de la ora 22.00. Printre
altele, jurnalista a vorbit despre Iaşiul copilăriei, despre primii paşi în televiziune, dar şi despre şcoala din Nepal
construită cărămidă cu cărămidă de români. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Poveştile românilor din diaspora, la TVR:
pictorul care lucrează la câ... Irina Păcurariu este fără îndoială unul dintre cei mai faini povestitori pe care i-am
întâlnit şi atunci nu e de mirare că este realizatoarea unora dintre cele mai bune reportaje de televiziune. Ultimul
său proiect este seria de reportaje „Unde-i acasă?“, o radiografie a diasporei româneşti. Irina mi-a explicat de ce
e esenţial ca românii din ţară să afle poveştile românilor plecaţi în străinătate, mi-a vorbit despre modul uneori
nechibzuit în care sunt folosiţi banii trimişi în ţară, investiţi în case poate prea mari - „Casele alea cred că au la
temelie atâta bocet şi atâtea râuri de lacrimi cum nici legenda Anei lui Manole nu cred că a putut să-şi închipuie“ -
, dar şi despre lecţia pe care aceşti oameni ne-o oferă - „Ne demonstrează că, de fapt, problema e la noi, nu la
sistem şi că fiecare dintre noi are resursele necesare să-şi spargă barierele pe care le simte de netrecut.“ Irina
mi-a explicat poate un lucru greu de înţeles pentru mulţi: ce-i face pe români atât de fericiţi acolo şi ce le lipseşte
aici, în locul pe care îl numesc „acasă“. Apoi am vorbit despre construcţia şcolii din Nepal, un proiect greu şi
ambiţios al soţului ei, alpinistul Constantin Lăcătuşu (Ticu), primul român ajuns pe Everest. Şcoala este finalizată,
iar românii care s-au implicat au demonstrat că din Carpaţi şi până în Himalaya e doar o aruncătură de băţ. Irina
şi-a amintit şi de „cea mai fabuloasă iarnă“ pe care a trăit-o vreodată, de primele cazemate de zăpadă pe care le-
a văzut, despre cărţile şi vocile de la Europa Liberă, care erau „singurele medicamente“. Toate sunt în rucsacul
cu amintiri din Iaşiul copilăriei. Irina şi-ar dori tare mult ca şi copiii de astăzi să aibă parte de o copilărie la fel de
frumoasă ca a ei. Din păcate, copiii de astăzi nu mai au cazematele de altădată. Nici nu mai ninge la fel de tare.
„Adevărul“: Unde-i acasă pentru Irina Păcurariu? Irina Păcurariu: Unde este familia mea. Acum este undeva într-
un vârf de deal, la vreo 400 de kilometri de Bucureşti, ceea ce nu este cea mai fericită dintre situaţii, pentru că
presupune navetă, dar pe de altă parte, nu poate să-ţi ia nimeni nici răsăritul de soare de acolo şi nici liniştea sau
sunetul de talange ale vacilor care merg la păscut. Ştiu că pare idilic, dar acolo trăiesc atunci când nu sunt la
muncă, undeva într-un colţ de Rai, deasupra Mănăstirii Bistriţa, în judeţul Neamţ. E o schimbare completă, dar
nouă ni s-a părut că e un loc bun să ne creştem copiii. În Piatra Neamţ sunt şcoli bune şi e o comunitate mică,
educată, care mi-a devenit familiară, poate mai puţin atinsă de consumerismul excesiv din restul ţării, care de
multe ori presupune snobism şi compromis, aşa că ne-am asumat naveta, cu promisiunea că fetele noastre vor
avea o copilărie şi o adolescenţă adevărată şi sper că o şi au. Şi mai aproape de Dumnezeu, cumva. Mi-ar plăcea
să cred că da, dar lucrurile astea nu se pot măsura, vorbim de distanţe pentru care nu avem noi centimetri destui.
Banii, şi vorbim de cel puţin un miliard şi jumătate de euro anual, sunt, uneori, folosiţi nechibzuit la cât de tare s-a
muncit pentru ei – cu case care nu se mai termină niciodată sau pentru care nu se vor găsi destule resurse pentru
a fi încălzite pe timpul iernii sau destulă răbdare pentru a fi măturate. Unele sunt foarte mari şi nu se ştie pentru
cine sunt făcute, sunt doar pentru fala de a avea cea mai mare casă din sat. Casele alea cred că au la temelie
atâta bocet şi atâtea râuri de lacrimi cum nici legenda Anei lui Manole nu cred că a putut să-şi închipuie Irina
Păcurariu, realizator TV Cât de important este pentru noi să aflăm poveştile românilor din diaspora? Eu cred că e
esenţial, fără ei cred că România ar fi fost într-o altă direcţie. Dincolo de impresiile personale pe care le avem
fiecare despre cineva apropiat care e plecat – că e vorba de vecin sau de nepot, rămâne ceva concret – suma
imensă de bani care vine de acolo şi care ţine în viaţă sute de mii de familii care cu adevărat supravieţuiesc doar
datorită acestor bani. Ieri am auzit o replică pe care o voi ţine minte, cum că Dumnezeu nu e interesat de poveşti,
e interesat de adevăr. E doar o replică de film, dar te face să pici pe gânduri. Aşa o fi, de ce nu?! Poveştile
bucură, dar taie din esenţial sau, mai degrabă, îl calibrează pe consumator, ceea ce este mai mult decât valabil în
televiziune. Da, dar care este preţul? Preţul îl ştim – copiii se cresc pe calculator, familiile se destramă, dar au
început să apară soluţii. Sunt multe familii care s-au reunit, fie afară, fie vorbim despre întoarceri în România.
Banii, şi vorbim de cel puţin un miliard şi jumătate de euro anual, sunt, uneori, folosiţi nechibzuit la cât de tare s-a
muncit pentru ei – cu case care nu se mai termină niciodată sau pentru care nu se vor găsi destule resurse pentru
a fi încălzite pe timpul iernii sau destulă răbdare pentru a fi măturate. Unele sunt foarte mari şi nu se ştie pentru
cine sunt făcute, sunt doar pentru fala de a avea cea mai mare casă din sat. Casele alea cred că au la temelie
atâta bocet şi atâtea râuri de lacrimi cum nici legenda Anei lui Manole nu cred că a putut să-şi închipuie. Ce ne
învaţă aceşti români? O parte dintre românii care sunt plecaţi, unii la muncile pe care nu vor să le mai facă
anumiţi europeni, ne răzbună. Adică toate nefericirile noastre identitare, în care ni se pare că ne-am născut sub
un semn negativ, fără noroc, unde nu ne mai dăm nicio şansă, alea pe care le ştim – „Ce ţară minunată avem!
Păcat că e locuită!“ –, toate astea se spulberă când îi vezi cât de puternici sunt, cât de tare au învăţat să-şi facă
drum, deşi ei ştiu că vor rămâne în ţările alea „românii de la etajul patru“, cum spunea una dintre interlocutoarele
mele recente. O parte dintre ei reuşesc să devină numărul unu în echipe puternice, la mari universităţi şi centre
de cercetare sau în spitale importante unde e o concurenţă de şapte specialişti pe un singur post. Sunt extrem de
bine pregătiţi de şcoala românească, tari, foarte puternici, n-au plecat cu niciun fel de prejudecăţi, au ştiut încă de
când au plecat că joacă totul pe o carte şi, de multe ori, cartea a fost câştigătoare. Asta ne demonstrează că, de
fapt, problema e la noi, nu la sistem şi că fiecare dintre noi are resursele necesare să-şi spargă barierele pe care
le simte de netrecut. Fie că e vorba de politicienii din România, fie că e vorba de administraţia din România sau
de administraţia de bloc. Există sisteme mai mari sau mai mici, care ni se pare că ne blochează la un moment
dat, fără să realizăm că, de fapt, forţa e la noi. Dacă am fi mai mulţi care ne-am decide să schimbăm lucrurile,
cred că fisurile pe care le-am reuşi fiecare ar conta ca întreg. Irina Păcurariu, alături de pictorul Claudiu
Ungureanu, care lucrează zi de zi doar la câţiva metri de Papa Francisc FOTO TVR Spuneai că mulţi dintre cei
plecaţi vor rămâne mereu „românii de la etajul patru“. Cum îi găseşti pe aceşti români? Sunt fericiţi acolo, cum
văd ei România după ce au plecat, au nelinişti, frământări? Destul de puţini dintre ei sunt împăcaţi cu adevărat.
Fericirea e atât de relativă şi atât de complicat să o definim. Ţine de fiecare, este atât de intimă, încât nu poţi să o
contorizezi niciodată tu, cineva din afara persoanei respective. Da, zâmbesc, dar societăţile acelea i-au învăţat să
zâmbească mai mult decât ştiau să o facă acasă. Este unul dintre lucrurile pe care le învaţă acolo, să zâmbească
pe stradă. Am întâlnit o familie cu patru copii, undeva la Stuttgart, care a plecat foarte târziu din România. Au
plecat în momentul în care una din fete i-a cerut banane tatălui şi tatăl şi-a dat seama că, şi dacă îşi întoarce
buzunarele pe dos, nu are de unde să-i dea. La 50 de ani a plecat din Bucureşti în Germania fără să ştie nicio
boabă de limbă, după trei luni şi-a luat soţia, iar după alte şase luni s-au mutat şi copiii acolo. Ea face curăţenie în
mai multe hoteluri, el lucrează ca electrician. Sunt cei mai fericiţi şi mai împăcaţi dintre românii pe care i-am
întâlnit eu în afară. Chiar dacă au plecat de doi ani, chiar dacă nu au o viaţă strălucită, chiar dacă au lăsat un
apartament în Bucureşti şi unul dintre copii este student aici. România e haotică, îi intoxică şi nu le dă niciun fel
de siguranţă. Acolo îşi pot proiecta şi ziua de mâine, şi anul viitor şi asta îi relaxează pe mulţi. Sunt siguri că nu
vor rămâne fără slujbă şi o vor duce onorabil. Nu se mai simt ai nimănui. Astea sunt lucrurile care îi bucură foarte
tare, predictibilitatea, faptul că îşi pot proiecta viaţa Irina Păcurariu, realizator TV Şi ce-i face atât de fericiţi acolo?
Faptul că reuşesc să umple masa, că niciunul dintre copii nu cere ceva şi ei nu-i pot oferi. Nu contează că
lucrează câte 12 ore pe zi sau că se văd uneori doar câteva minute dimineaţa şi jumătate de oră înainte de
culcare. Ştiu că în ultimul weekend din luna viitoare vor merge şi vor vizita Valea Loarei, ştiu că îşi pot permite ca
peste doi ani să ajungă să facă o călătorie la Paris, pe care visau să-l vadă, ştiu că o dată pe lună au întâlnire
într-un cerc de români şi dansează, ştiu că din când în când pot face o excursie pe care şi-o permit. Au programat
momentul în care merg la cumpărături, momentul în care se face curăţenie în casă şi momentul în care se şterg
geamurile şi te întrebi de ce nu puteau să facă asta în România. Exact. Pentru că România e haotică, pentru că
România îi intoxică şi nu le dă niciun fel de siguranţă. Acolo îşi pot proiecta şi ziua de mâine, şi anul viitor şi asta
îi relaxează pe mulţi. Sunt siguri că nu vor rămâne fără slujbă şi o vor duce onorabil. Nu au complexul că cineva
de lângă ei are nişte adidaşi mai scumpi sau că nu-şi permit o geacă dintr-un magazin peste nivelul lor. Nu, se
îmbracă poate la fel de simplu ca acasă, dar ştiu că lumea aceea curată e şi lumea lor. Îţi dau un exemplu, ea la
un moment dat a avut o problemă de sănătate şi s-a dus la spital. Nu vorbeşte foarte bine germană. Mi-a spus că
în spital a fost nevoită să înveţe un singur cuvânt în limba germană – „durere“, pentru a putea explica când o
doare şi când nu. În rest, sistemul i-a oferit un translator şi se putea înţelege foarte bine cu orice asistentă, cu
orice medic, pentru că serviciile sociale îţi pun la dispoziţie un translator din română în germană. Eşti înţeles când
nu ştii limba şi eşti ajutat. Astea sunt lucruri care îi relaxează şi îi fac să se simtă importanţi şi doriţi. Astea sunt
lucrurile care îi mulţumesc, în primul rând. Faptul că merg la un spital şi li se oferă toată atenţia cuiva, ceea ce nu
trăiseră niciodată în România. De exemplu, Scoţia are un sistem social excepţional. Vom vedea ce se va
întâmpla după ce procedurile de Brexit se vor consuma, dar în momentul ăsta Scoţia îşi tratează imigranţii,
inclusiv pe refugiaţii care au venit în ultimii ani din Siria sau Afganistan, cu o gentileţe incredibilă. Există case
sociale care arată minunat, ca locuinţele din noile cartiere de lux de pe lânga Bucureşti, şi care doi ani îţi stau la
dispoziţie, inclusiv cu o grădină sau cu facilităţi pentru persoanele cu handicap. Sunt lucruri pe care oamenii nu
le-au avut acasă şi care pentru mulţi devin o ascensiune socială incredibilă şi la care nu visaseră nicodată. Nu se
mai simt ai nimănui. Încep să înţeleagă altfel noţiunile socio-politice pe care le-au învăţat la scoală, le simt, le
trăiesc. Astea sunt lucrurile care îi bucură foarte tare, predictibilitatea, faptul că îşi pot proiecta viaţa. „Întoarcerile
nu ţin pasul cu plecările“ În România există şansa ca la un moment dat să se întâmple aceste lucruri? Şi dacă da,
în cine stă şansa asta, dincolo de sistem? Poate şi în aceşti oameni, care merită tot respectul nostru; de exemplu,
la una dintre marile companii de medicamente din Suedia, a treia ca importanţă de pe glob, am cunoscut o
doamnă plecată de multă vreme din România, căsătorită cu un suedez, care este una dintre puţinele femei care
conduce acolo mari celule de cercetare. Ea îmi povestea cum a simţit de-a lungul timpului rasismul în Suedia,
pentru că suedezii sunt extrem de politicoşi, însă dincolo de politeţe, există şi o anume duplicitate. Adică
discriminările sunt voalate. Adică te privesc în ochi şi nu spun nici măcar la lucrurile simple, cu sinceritate, ceea
ce cred. Declară că va fi bine, nu că a fost prost acum, cam asta e formula. De exemplu, niciodată în presă şi
televiziune nu vei găsi cuvântul „imigrant“, există „nou venit“, pentru că încearcă să-i facă să se simtă de-ai lor,
deşi mulţi probabil că nu simt asta. Manifestările rasiste trebuie să le percepi, ele nu sunt concrete. Această
doamna mi-a povestit că s-a mutat într-un cartier de „împăunaţi“ pentru că şcoala de acolo se potrivea mai mult
cu ceea ce ştia ea despre şcoala din România. Era o şcoală mai europeană. Suedezii au un sistem educaţional
extrem de diferit de ce ştim noi – până în clasa a VI-a nu se pun niciun fel de note sau calificative, copiii sunt
trataţi la comun şi încearcă să li descopere ceea ce la modul ideal ne-am dori cu toţii: aptitudinile. Ei, doamna s-a
mutat în acest cartier şi îmi spunea că de opt ani face parte din comunitatea de la şcoală – îşi duce copii,
participă la şedinţe, la cercurile de părinţi. Niciodată ceilalţi părinţi n-au salutat-o dacă se întâlneau cu ea în afara
curţii de şcoală, pentru că nu era unul de ai lor. Ea fiind, cum îţi spuneam, un om foarte important la cea mai mare
companie farmaceutică din Scandinavia. Deci, din punct de vedere social era într-o clasă superioară multora.
Pentru părinţii copiilor din cartierul respectiv ea a rămas şi va fi mereu o intrusă. Nu i s-a spus niciodată asta în
faţă, a fost mai simplu să nu o salute, să nu o vadă de fapt. Revenind la România, da, România s-ar putea trezi
dacă s-ar întoarce o parte din aceşti oameni acasă, deşi tind să fiu circumspectă că o vor face cu adevărat.
Întoarcerile nu ţin pasul cu plecările. De ce? Pentru că ştiu că au încercat foarte mulţi dintre tinerii absolut fabuloşi
pe care i-am întâlnit într-o altă serie pe care am făcut-o la TVR, „România deşteaptă“, cu români filmaţi în toate
marile universităţi ale lumii şi care mă „ameninţau“ că se vor întoarce în România şi vor să facă bine tot ce e făcut
strâmb. Şi de ce s-au lovit? Nu prea şi-au făcut loc, adică nu au ajuns în poziţia de a schimba lucruri. O parte au
încercat şi au fost trimişi să îşi caute rostul în alte locuri. E greu, e mult mai greu decât îşi închipuie cei care vin
de afară, să ridice oamenii de pe locurile moi şi călduţe. Pentru că există o pânză de păianjen extrem de elastică
şi de protectoare care funcţionează şi protejează o întreagă armată de sinecurişti. Singura luptă în televiziune pe
care o ştie Irina Păcurariu Ştiu că mare parte din cariera ta în televiziune s-a concentrat în jurul ideii acesteia de
„poveste“. De ce eşti atât de atrasă de partea asta? Noi, jurnaliştii, spunem poveşti, eu sper că nu de adormit
copii, ci de trezit adulţi, tot timpul. Totul e o poveste, mai bine sau mai prost spusă, fie că e vorba de o relatare
într-un ziar cu poze, fie că e vorba de o mică postare pe o reţea socială, toţi încercăm să spunem, cu talentul,
buna credinţă sau intuiţia de care dispunem, câte ceva pentru a convinge. Poveste e în toate. E o poveste şi că
ne-am născut şi că rezistăm şi că o să se termine la un moment dat. Poveste este un cuvânt pe care îl foloseşte
sistemul britanic de jurnalism, care îţi spune că, de fapt, de la reportajele mici şi mai puţin importante, până la
documentarele mari, totul e poveste. Ce înveţi în viaţa asta ca jurnalist este să o spui bine, credibil, empatic,
onest... E frustrant uneori că te chinui să realizezi astfel de poveşti şi se întâmplă ca telespectatorii să prefere
altceva? Da, să te chinui să spui bine o poveste nu e deloc cartea câştigătoarea în televiziune, sub nicio formă.
Pentru că sunt poveşti mai muzicale sau mai vizuale sau care destind mai tare şi care stârnesc mai mult interes,
spun aşa ca să fiu amabilă... Adică e mult mai relaxant să fim spălaţi cu un şampon frumos mirositor pe creierele
noastre obosite după o zi de muncă decât să începem să ne punem problema că am putea să facem ceva cu
adevărat, dacă am empatiza cu o dramă sau cu un subiect cu adevărat important. Eu înţeleg foarte bine succesul
unor emisiuni care sunt făcute cu resurse şi cu mijloace importante, dar care de multe ori nu au mult miez. Le
înţeleg şi le accept şi se întâmplă peste tot. E o luptă imensă să spui poveştile adevărate, dar e singura pe care o
ştiu eu. Suntem un popor clevetitor, ne place să comentăm ce s-a întâmplat în curtea vecinului, aşa că pricep
unde şi de ce evadează publicul. Sunt oameni care au început să trăiască în lumi paralele pentru că li se oferă
picătură cu picătură din viaţa unor oameni, pseudo-vedete, care, într-o lume ideală, nu ar exista deloc în spaţiul
public Irina Păcurariu, realizator TV Cred că este şi un mit cu telespectatorul care alege ceea ce vrea să vadă. Nu
ar fi oare mai benefic pentru toată lumea ca telespectatorul să fie educat cumva de media, să fie obişnuit cu un
anumit tip de informaţie. Da, la modul ideal e foarte simplu, dar pe de altă parte, nu există un Sisif care să ducă
pe umerii lui povara ofertei de televiziune sau de media dintr-un anumit spaţiu. Există o sumedenie de televiziuni,
de canale de comunicare, se schimbă epoca şi ai de luptat cu tot felul de influenţe şi de tentaţii pe care
consumatorul le primeşte. Care e soluţia ta? E greu de spus şi nu ştie nimeni şi se fac dezbateri despre asta şi se
caută valori care să funcţioneze. Trebuie încercat. Normal că nu e simplu... Cel mai simplu e să dai vina pe
telespectator şi să spui „Dom-le, e comod, ia telecomanda şi vrea aici“. Pe de altă parte, nu poţi să te baţi
niciodată cu finala unui mare campionat de tenis şi nici cu un meci decisiv de fotbal şi mi se pare firesc să fie aşa.
Pentru că acolo e munca reală a unor oameni şi truda unor sportivi. Dar când vorbim despre formulele uşurele în
care ne spălam dramele casnice în ochii publici... e mai greu de înţeles. Pe de altă parte, noi suntem un popor
clevetitor, ne place să comentăm ce s-a întâmplat în curtea vecinului, aşa că pricep unde şi de ce evadează
publicul. Sunt oameni care au început să trăiască în lumi paralele pentru că li se oferă picătură cu picătură din
viaţa unor pseudo-vedete, care, într-o lume ideală, nu ar exista deloc în spaţiul public. E complicat, e nedrept, da.
Dar poţi să judeci o televiziune care are un buget propriu şi care vrea să aibă audienţă? Nu! Respect atunci când
se face audienţă cu un produs de calitate, dar nu pot să suport când se încearcă folosirea pe post de vehicul de
audienţă a unor oameni care sunt atât de inocenţi încât nu înţeleg ce li se întâmplă. Am văzut în ultimii ani un
dezmăţ de poveşti şi de subiecte cu oameni simpli care căutau ajutor, care erau răstălmăcite, spuse inegal, care
nu respectau niciun fel de regulă jurnalistică. Asta mi se pare mai nociv şi mai imoral decât să promovezi vedete
de carton. Când e vorba de un om obişnuit, care nu înţelege ce i se întâmplă, pe care îl foloseşti cu speranţa că
storci ceva lacrimi şi că vei crea ceva emoţie şi că o să ai câteva mii de telespectatori în plus, folosindu-te de
disponibilitatea omului de a-şi prezenta drama, fără să echilibrezi lucrurile, fără să ţii cont de decenţă, asta mi se
pare urât şi grav. Un nou pariu pe agendă Ai aflat de-a lungul timpului o mulţime de poveşti, ce învăţăminte ai tras
din ele? Te ridică mult deasupra unor dramolete de moment pe care, la un moment dat, suntem tentaţi să le luăm
ca importante. Mi s-a întâmplat în ultimii ani să înţeleg că ce îi enervează pe unii pe mine nu mă afectează, că
lucruri care într-o zi îţi fac viaţa praf pentru mine nu contează, pentru că îmi aduc aminte ce-mi spunea un om într-
un colţ de lume şi mă relaxez sau ştiu că am la orizont o altă întâlnire care contează. Românii pe care i-am tot
întâlnit m-au îmbogăţit cu adevărat, le sunt extraordinar de recunoscătoare, chiar dacă pe unii nu i-am mai
pomenit sau nu i-am mai căutat multă vreme după ce i-am filmat, ei sunt acolo, într-un fel de certificat de naştere
pe care îl tot dobândesc după fiecare întâlnire. Sigur, nu mă conservă întâlnirile, sigur că nu sunt operaţii estetice,
dar cred că îmi ţin mintea în formă. Tot timpul mintea mea e ca o bicicletă într-o sală de sport, gata să primească
alt utilizator, în mişcare; fără rost, dacă stă cumva pe loc. Aşa că de preferat este sa fie muzică şi cineva să se
uite în zare, să vadă ce e la orizont şi să se lase antrenat la o vorbă-două. Cred că asta am câştigat, nu mai am
mult balast. La mine celebra replică din filmul „Pe aripile vântului“ sună diferit – Nu doar că mâine e o nouă zi,
mâine e un alt om, care nu ştii ce lecţie îţi poate da. Te şi apasă unele lucruri? Da, sunt nişte drame peste care nu
treci, sunt neputinţe pe care le ai şi le duci cu tine. Acum lucrez la un documentar despre copiii şi tinerii care au
tulburări din spectru autist. Am tot auzit despre autism de-a lungul vremii şi nu am încercat să intru în subiect
foarte mult, pentru că e genul de poveste pe care o ştii, care ţi se pare familiară, e o poveste fără sfârşit, care nu
ai vrea să fie a ta. Numai că asta am învăţat în această meserie că nu există poveşti care nu sunt ale tale. La un
moment dat m-a sunat o doamnă, colegă de liceu a unei prietene, aşa se întâmplă întotdeauna – există un lanţ al
slăbiciunilor. Doamna respectivă mi-a povestit cum până la 7 ani nu a putut să-şi diagnosticheze copilul, ştia doar
că nu o priveşte în ochi, că nu-i vorbeşte şi că încet-încet a început să priceapă că nici n-o aude. Era o epocă în
care în România se diagnostica foarte greu autismul şi nu se putea interveni, iar copilul nu a mai putut fi
recuperat. Eram la volan, mi-a spus nişte lucruri care m-au făcut să nu simt când a trecut drumul Bucureşti-Piatra
Neamţ şi aşa am realizat că e cazul să aflu mai mult. Am cules deja opt istorii care urmează să intre în faza de
montaj şi pariul cel mare - încerc să fac un documentar care să intereseze cât mai mulţi oameni, pentru că e
genul de subiect care te lasă mic, neputincios, un mirean oarecare, fără mijloace, fără soluţii. Rişti să devii
condescendent, te gândeşti „bine că nu mi s-a întâmplat mie“, mai bine iei telecomanda şi muţi pe un post unde e
cântec şi joc şi voie bună. Aici e pariul meu acum pe agendă, să fac povestea asta să intre în case, nu să le
ocolească. Dincolo de pariul ăsta, care crezi că e menirea ta ca jurnalist? Să nu mint. Asta e foarte important, tot
timpul mă gândesc să respect faptul că pot transmite nişte lucruri, dar am şi înţeles că există oameni care o fac
mult mai bine decât mine, încerc să învăţ mai mult mereu. Fiecare întâlnire cu un om te învaţă, şi cu cât trece
timpul sunt mai conştientă de faptul că există mulţi, mai ales cei foarte tineri… pentru care mesajul trebuie să
ajungă mai uşor, pe căi mai scurte, dar pe de altă parte noi, care ne-am format într-un sistem mai riguros, avem
misiunea să arătăm şi cealaltă parte a medaliei, aceea a responsabilităţii. Ţi s-a întâmplat vreodată să renunţi la
un subiect? Poate, dar nimic esenţial. Îmi conserv bine energia şi nu intru pe căi care sunt închise. Cum îţi alegi
subiectele? În general te lovesc ele, cred că ni se întâmplă tuturor. Acum câteva luni m-am dus să cumpăr nişte
brânză cu smântână. Am întrebat-o pe doamna de la care cumpăram de unde a adus-o şi din vorbă în vorbă mi-a
povestit că băiatul ei este plecat undeva în nordul Olandei. „Şi ce face acolo?”, „Conduce tirul cu iubita lui“, „Cum
conduc tirul?“, „Păi, băiatul conducea tiruri şi-a găsit o fată şi pentru că şi-au dat seama că nu vor putea fi
niciodată împreună cu adevărat din cauză că el ar lipsi foarte mult, fata a învăţat şi ea să conducă tiruri, a luat
permis şi îşi duc viaţa într-un tir.“ E ca un rollercoaster, te ridică, te coboară. Când filmam la Bistriţa, unde
locuieşte un copil absolut minunat, se numeşte Dudu, cu o ureche muzicală perfectă, el fiind cu o tulburare din
spectrul autist, cu o mamă care e la fel de fabuloasă ca el, am aflat că acest copil e şi compozitor. Şi că a avut
avut tot felul de întâlniri minunate, printre care şi una cu cineva care are acum, la Harvard, propriul laborator de
cercetare care îi poartă numele. E vorba de un fizician din Cluj. Dintr-o poveste intri în următoarea poveste şi te
gândeşti că o să-l întâlneşti pe fizicianul de la Harvard şi de la Harvard poate o să afli un alt tirist de pe şoselele
Europei şi tot aşa. De pe o şosea pe alta se scrie de fapt povestea asta românească pe care noi o cunoaştem
foarte puţin, ştim de fapt doar un eşantion din ceea ce pot cu adevărat românii şi d-aia cred că ne şi facem
definiţii atât de neonorante. O şcoală pentru copiii din Nepal, Spune-mi despre şcoala din Nepal. Şcoala e gata,
Ticu a fost mai implicat, eu am fost doar un liant, ne-au ajutat tot felul de oameni, de la regizori, colegi de-ai mei,
care au făcut un spot, până la Aneta Bogdan, de la Brandient, care a dat o identitate campaniei. Ideea a fost
postată pe reţelele sociale şi aşa a pornit, nu a fost o campanie pe TV, doar TVR a rulat câteva zile un spot, nu
am avut campanie de comunicare, nu a avut în spate agenţii dar români de peste tot din lumea asta mare au
cotizat mai mult sau mai puţin, au pus cărămida lor, şi şcoala e gata. A intrat la un moment dat ca partener în
campanie Salvaţi Copiii România şi apoi s-a finalizat totul cu sponsorul tradiţional pe care Ticu îl are încă de la
primele ascensiuni din Himalaya, adică Rifil, primul joint venture din Europa de Est, o companie italiano-română,
care a dat ultimii 25.000 de euro pentru a finaliza şcoala. Probabil că ar trebui să facem o conferinţă de presă să
afle şi românii. Oare i-ar interesa? Nu am avea numai comentarii de genul: „Dar nu mai bine făceaţi voi o şcoală
în Apuseni? Sau în Maramureş? Pentru că sunt nişte zone în care încă e toaleta în curte“. Am putea să facem şi
asta, dar până la urmă eu cred că ar putea şi autorităţile din România să facă lucrurile astea. Acolo vorbim de
sute de mii de copii care au rămas fără acoperiş, care au învăţat în corturi, desculţi, pentru că un cutremur le-a
devastat viaţa şi de multe ori şi familiile şi i-a lăsat orfani. Vorbim de nişte copii care nu au cerut niciodată nimic.
Când a fost Ticu acum 6 luni, a văzut nişte filmări absolut impresionante în care acei copii învăţau despre e-mail,
ca şi cum învăţam noi la Fizică despre exploziile solare. Ei învăţau ce este acela un e-mail, pentru că ei nu
fuseseră niciodată conectaţi la internet şi nu ştiau cum se poate comunica cu un computer. Apropo de asta, un
român plecat în Canada a reacţionat la campanie şi le-a făcut o reţea de calculatoare şi încearcă să vadă care
este soluţia pentru a monta nişte antene, ca să reuşim să ducem şi internet prin satelit în satul ăla uitat de lume
unde s-a ridicat şcoala. Suntem de fapt planetari, lumea în care ne învârtim e doar uneori foarte mică, cred că
putem face bine peste tot şi nu e nevoie să povestim foarte mult despre binele pe care îl facem. Doar dacă ar
motiva pe cineva şi ar fi un exemplu care ar conta, poate că merită să spui. Echipa lui Ticu Lăcătuşu, copiii
nepalezi şi profesorii acestora Ce e fabulos cu şcoala asta e că ea a fost terminată într-un an şi mi-a plăcut că
oamenii au văzut exact unde au ajuns contribuţiile lor, pentru că de multe ori sunt campanii în care nu ştii ce se
întâmplă cu banii şi oamenii devin reticenţi şi refuză să se implice. Deşi era departe, deşi părea imposibil, deşi au
fost multe probleme, chinezii i-au boicotat pe nepalezi, s-a scumpit combustibilul, nu s-a putut stabiliza terenul
şcolii, accesul e foarte complicat acolo. Şcoala e gata totuşi, asta e ceva de luat în seamă, ne-a ieşit şi nouă,
românilor, ceva până la sfârşit. Iaşiul cu mirosul lui concret de copilărie Ai crescut doar cu mama până la o
anumită vârstă. N-a fost o dramă, tata a recuperat foarte bine, el a fost tot timpul undeva acolo, e un personaj
destul de colorat şi a compensat. Nu am trăit cu drama faptului că n-am avut tată. În afară de faptul că ei s-au
despărţit şi că mamei i-a fost greu să aibă grijă de un copil renunţând şi la profesie, ea a terminat Dreptul şi toată
viaţa a lucrat într-o şcoală, n-am simţit lipsa tatălui. Am părinţi care mă iubesc şi care mă încurajează. Sigur au
fost momente în care poate că m-am gândit în primul rând la faptul că pentru ea ar fi trebuit să curgă lucrurile
altfel. În primul rând vorbim despre o altă epocă, despre anii în care nu te motiva nimic, vorbim despre anii ’70 în
care drumul era foarte clar trasat, nu prea existau opţiuni şi atunci era absolut natural. E cum îşi poartă puii în
spate africanii, pentru că nu au altceva ce să facă, viaţa însemna atunci un marsupiu în care să încapă şi copilul,
iar dacă asta nu mai însemna şi o carieră, nu aveau atât de multe drame sau interogaţii fără răspuns, femeile
aveau de dus un lucru până la capăt. Cred că dincolo de toate, mama nu regretă ceva din ce a făcut. Iaşiul
înseamnă un miros de copilărie foarte concret, când plouă, praful ud miroase doar la Iaşi într-un anume fel, plopii
din spatele casei de la Iaşi foşnesc într-un anume fel. Iaşiul înseamnă ceea ce ne învaţă literatura că e: rucsacul
ăla greu de amintiri de care nu scapi niciodată. Iaşiul e singurul loc în care am văzut cazemate de zăpadă, cred
că în anii ‘78-’79, când a nins extraordinar de tare, erau tunele în zăpada care avea peste doi metri, şi acolo a fost
cea mai fabuloasă iarnă pe care am trăit-o vreodată. Nu mai contează nici pârtiile de schi pe care am fost de
multe ori sau munţii pe care m-a dus Ticu, prin comparaţie cu cazematele din faţa blocului. Am urcat munţii în
Nepal până la aproape 6.000 de metri, deci am gustat din aerul de pe Acoperişul Lumii, dar serile din faţa blocului
din copilărie nu se pierd nicodată… Irina Păcurariu, realizator TV Ce înseamnă pentru tine Iaşiul copilăriei?
Străzi, locuri s-au schimbat, apar clădiri, dispar tei, dar Iaşiul înseamnă un miros de copilărie foarte concret, când
plouă, praful ud miroase doar la Iaşi într-un anume fel, plopii din spatele casei de la Iaşi foşnesc într-un anume
fel, merg pe străzi şi pe trotoare şi-mi amintesc scene, mă proiectez acum 10 sau 20 de ani acolo. Iaşiul
înseamnă ceea ce ne învaţă literatura că e: rucsacul ăla greu de amintiri de care nu scapi niciodată, Iaşiul e
terenul de joacă pe care ne întâlneam zeci de copii de la toate blocurile, e strada pe care nu prea mergeau maşini
pentru că nu prea erau şi pe unde ne dădeam noi cu patinele iarna, când îngheţa. E singurul loc în care am văzut
cazemate de zăpadă, cred că în anii ‘78-’79, când a nins extraordinar de tare, erau tunele în zăpada care avea
peste doi metri, şi acolo a fost cea mai fabuloasă iarnă pe care am trăit-o vreodată. Nu mai contează nici pârtiile
de schi pe care am fost de multe ori sau munţii pe care m-a dus Ticu, prin comparaţie cu cazematele din faţa
blocului. Am urcat munţii în Nepal până la aproape 6.000 de metri, deci am gustat din aerul de pe Acoperişul
Lumii, dar serile din faţa blocului din copilărie nu se pierd nicodată… Sunetul soneriei pe care îl auzeai din
tufişurile în care stăteai ascuns pentru că alţi copii sunau la vecina de la scara de alături şi fugeau înainte să
răspundă şi eram emoţionaţi să vedem dacă se enervează, ce spune doamna, dacă o să ne tragă de urechi a
doua zi când ne vede pe alee. Acel sunet nu se compară cu niciun sunet de smartphone pe care îl aud acum.
Sunt lucruri care au rămas acolo şi fac parte din ceea ce continui să fii. Din păcate astăzi, copiii nu mai au
cazematele de altădată, nici nu mai ninge la fel de tare. Vocile de la Europa Liberă, „singurele medicamente“ Ce-
ţi aminteşti de la Revoluţie? Îmi amintesc nopţile lungi în care aşteptam ca în studioul 4 al TVR să se aprindă
lumina pentru ţară, să se găsească cheia de la dulapul unde era caseta cu execuţia, îmi amintesc primele şedinţe
de la FSN, îmi amintesc puloverul lui Mircea Dinescu, îmi amintesc că eram supărată rău că m-a prins Revoluţia
în Iaşi, şi că nu am fost acolo, în miezul lucrurilor. Eram studentă, ceea ce nu-mi amintesc este cât de sensibil s-
au schimbat lucrurile la facultate, trăisem ultimul spectacol al grupului Divertis, când una dintre profesoarele mele,
care era secretara de partid a institututlui, s-a dus şi a tras cortina pur şi simplu, pentru că ea a considerat că era
cazul ca glumele băieţilor de la Divertis să fie cenzurate complet. Pentru aceşti politruci comunismul a funcţionat,
a decis să oprească spectacolul, eram câteva mii de studenţi în sala de la Casa Studenţilor care am rămas
mască, a ieşit Toni Grecu şi şi-a luat la revedere şi acea doamnă s-a intors la catedră ca şi cum n-avea de ce să
n-o facă. Căderea aceea de cortină, m-a făcut să mă gândesc atunci că nu mai e mult până la alt final. Mi se
părea neverosimil complet, mă proiectam în timp şi chiar mă întrebam dacă voi trăi vreodată şi în alt sistem. Şi
acum îmi amintesc radioul din bucătărie, unde răsuna Europa Liberă şi ce auzeam acolo nu se intersecta
niciodată cu realitatea pe care o trăiam. Ce se transmitea de la Munchen nu fisura cazematele din faţa blocului şi
mă gândeam că probabil noi vom trăi mereu în cazemate şi nu vom prinde niciodată mirosul de libertate. Îmi
plăceau vocile acelea, ele şi cărţile erau singurele medicamente de care dispuneam. Marea mea şansă a fost că
a apărut studioul de la Iaşi al TVR, mama a citit în ziar că e concurs şi mi-a spus. Studioul de la Iaşi a avut iniţial
sediul în fosta şcoală de partid a Iaşului, un fost conac al familiei Sturdza, care fusese rechiziţionat de comunişti
şi folosit ca şcoală de partid. Erau nişte încăperi înalte, cu o structură minunată, o clădire superbă, cu o grădină
de meri care primăvara, când înfloreau, oferea un spectacol fabulos. Am intrat în acea grădină şi am găsit o mare
de oameni şi m-am gândit că poate ar fi mai bine să plec, nu credeam că televiziunea ar fi o soluţie pentru mine.
Abia terminasem facultatea, am avut noroc la concurs, dar ce nu ne-a spus nimeni e că noi am fost păstraţi ca şi
colaboratori, nu-şi permitea nimeni să ne plătească, să ne angajeze. Am colaborat un an fără niciun fel de bani,
nu m-a deranjat, mi se părea că plutesc, deja aveam lumea la picioare. A fost îngrozitor la Politehnică, cinci ani
de facultate a trebuit să ţin piept unor oameni extraordinar de inteligenţi şi să mă simt mereu intrusă acolo, noroc
că erau simpatici şi mai puteai glumi pe holuri cu ei, dar a fost greu să termin facultatea Irina Păcurariu, realizator
TV „Niciodată nu mi-am dorit să fac televiziune“ Dar ţi-ai dorit vreodată să faci carieră în televiziune? Niciodată nu
mi-am dorit televiziunea, am vrut să dau la Filologie, dar din păcate fiind epoca în care era un preaplin de
profesori şi în care posturile erau doar la ţară, cu repartiţii, cu punctaje, cu membru de partid, ceea ce eu nu am
vrut niciodată să fiu, am decis să renunţ şi să nu mai dau la română-engleză, pentru ce mă pregătisem, şi am dat
unde mergea toată clasa mea – la Politehnică. Eram o clasă foarte bine pregătită la Matematică, Informatică şi eu
eram singura care mergea la olimpiade de Română şi toată lumea mi-a spus: „Fii serioasă, ce să cauţi tu la
Politehnică?“ Ţin minte că prima integrală complicată am făcut-o la admitere, pentru că niciodată nu m-am
concentrat să fac una la şcoală, şi culmea este că am intrat, chiar dacă era concurenţa mare. A fost îngrozitor,
cinci ani de facultate a trebuit să ţin piept unor oameni extraordinar de inteligenţi şi să mă simt mereu intrusă
acolo, noroc că erau simpatici şi mai puteai glumi pe holuri cu ei, dar a fost greu să termin facultatea. Prin anul
patru începuseră primele schimburi de studenţi, ceea ce azi se numeşte Erasmus, puteai să mergi să-ţi faci
lucrarea de diplomă în Franţa, aveam o media destul de mare şi eram pe listă, dar m-am uitat la colegii mei şi le-
am zis: „Mergeţi voi, pentru că sigur veţi face carieră. Eu simt că nu o să fiu un inginer de seamă.“ Şi aşa a fost.
Nu aveam un model de presă atunci, sigur, exista Opinia Studenţească la Iaşi, o revisă care a scos mari condeie
din presa de dinainte şi de după Revoluţie, dar şi scriitori, dar era prea mult pentru mine. Mi se părea că acolo
sunt nişte talentaţi, nu mă încuraja nimeni, nu eram la Filologie, nu eram într-o zonă în care scrisul să fie o
provocare, eu eram într-o zonă tehnică, foarte concretă, în care trebuia să mă descurc cu dimensiunile, nu cu
volumele pe care ţi le dau vorbele. Şi atunci cum au fost primii paşi în televiziune? Împiedicaţi, nu ştiam mare
lucru. Marele noroc pe care l-am avut noi care am învăţat televiziune la Iaşi e că studioul regional a intrat destul
de repede în CIRCOM, organizaţia europeană a televiziunilor publice, care ne-a trimis să ne înveţe televiziune
mari profesionişti de la BBC. Apoi, o parte dintre noi am plecat afară şi am făcut stagii în diverse televiziuni
europene, ăsta a fost un noroc excepţional, acolo am învăţat ABC-ul şi am exersat cu profesionişti pentru care nu
exista decat excelenţa. Ce te motivează să te ridici în fiecare zi din pat şi să o duci la bun sfârşit? Am de ales? Va
fi probabil un moment în care într-o dimineaţă o să zic „stop“, încă nu a apărut. Mi-e totuşi atât de drag când
termin perioada zbuciumată în care îmi caut istoriile, le construiesc, după care le demolez, după care le
reconstruiesc şi apoi refaci tot montajul, iar când ai impresia că nimic nu funcţionează, îţi iese ceva care convinge
cu adevărat, subiectul face prozeliţi şi apare relaxarea că te poţi uita în urmă, la ceea ce ai făcut şi chiar şi tu,
care ştii fiecare virgulă te laşi furat încă şi încă o dată. E mult spus drog, dar ceva halucinogen există în bucuria
oferită de mesajele oamenilor care au văzut ce-ai făcut şi simt nevoia să-ţi spună: „Am văzut reportajul dvs,
haideţi să vă spun şi eu o poveste, am şi eu un copil care e undeva şi face ceva.“ E chestia magnetică pe care o
dobândeşti şi care îi face pe oameni să te oprească şi să încerce să-ţi spună câte ceva din viaţa lor, din viaţa
cuiva, iar asta mi se întâmplă în fiecare zi: ca cineva să-mi povestească ceva, care merită dat mai departe.
Oamenii au sentimentul că eu sunt un fel de depozitar al acestor destine, ceea ce mă face să cred că am căpătat
un certificat de calitate apropo de sertarele infinite pe care le am şi în care încap în continuare poveşti. citeste
totul despre: irina pacurariu interviu irina pacurariu irina pacurariu interviu romani diaspora reportaje irina
pacurariu 729 share 0 inShare +4 (4 voturi) TOP ARTICOLE Coşmarul unui părinte care-şi vede fiica distrusă de
statul român. Cum a ajuns copila să-şi urască viaţa la doar 12 ani acum 2 zile Cum arată hotelul din Braşov
proaspăt cumpărat de Simona Halep. Sportiva a investit 2 milioane de euro pentru două proprietăţi imobiliare de
lux acum 2 zile Gabriela Cristea o taxează dur pe Olguţa Vasilescu pe tema indemnizaţiei pentru mame: „Mi se
pare jenant ca un ministru al Muncii să facă asta“ acum 2 zile VIDEO Filmul înregistrat pe camerele de
supraveghere de la Kaufland Odorheiu Secuiesc. Cum a acţionat vloggerul care a provocat scandalul micilor în
secuime acum 15 ore Deputatul PSD Eugen Nicolicea, jigniri grosolane la adresa jurnalistei B1 TV Nadia Ciurlin:
„Sunteţi jalnică!“ VIDEO acum 2 zile Tecău a cucerit America: Horia a câştigat proba de dublu la US Open după
un meci magnific şi va încasa un premiu uriaş acum 12 ore Român umilit într-un mijloc de transport în comun.
Şoferul, fost cadru MApN, l-a dat jos şi i-a aruncat toate lucrurile în mijlocul străzii acum 2 zile Povestea
cutremurătoare a copilului teribil din tenis care a ales să devină călugăriţă. Simona Halep tocmai a donat 10.000
de dolari fundaţiei acesteia ieri Gafă. Preşedinta Comisiei „Alegeri 2009“ a trimis presei un SMS în care era
învăţată să insiste pe ideea că Băsescu a furat alegerile acum 2 zile Românii care pleacă din ţară pentru mai mult
de 6 luni, obligaţi să anunţe Fiscul. Ce riscă cei care nu o fac acum 17 ore Julianne Moore a pozat în lenjerie
intimă la 56 de ani, alături de Liv Tyler, arătând că frumuseţea lor sfidează timpul FOTO ieri Părinţii care şi-au
abandonat bebeluşul iarna în pădure, dar au primit dreptul să-l crească după ce-au ieşit din închisoare. „S-a
constatat că s-au reabilitat“... acum 2 zile Prima zi de şcoală a Prinţului George. Învăţătoarea a „îngenuncheat“ în
faţa viitorului rege acum 2 zile Cum au fost înfrânţi definitiv legionarii, decimaţi de Antonescu în doar trei zile
sângeroase. Pregăteau asiduu „revoluţia omului nou“ şi „românizarea“ ieri Culisele scandalului de la Liceul
Teologic Romano-Catolic din Târgu-Mureş. De ce au ieşit în stradă peste 2.000 de maghiari acum 2 zile Olivia
Steer şochează din nou. Îi atacă pe medicii oncologi. Reacţia ei la adresa medicilor care se luptă cu cancerul
acum 22 ore VIDEO Uraganul Irma, mai distructiv decât toate bombele celui de-Al Doilea Război Mondial acum 2
zile VIDEO Fostul premier Dacian Cioloş şi soţia sa, implicaţi într-un accident rutier în Dâmboviţa. Maşina care i-a
lovit a fost serios avariată acum 21 ore 1 2 3 LIBERTATEA.ROAdevărul despre filmul de la magazinul din
Odorhei. A apărut filmarea ... LIBERTATEA.RO'Este mort de 12 ani, dar vine acasă în fiecare joi și sâmbătă'
CLICKPOFTABUNA.ROCum se pregătește puiul apetisant cu lămâie la tigaie OKMAGAZINE.ROOlivia Steer
șochează din nou! Îi face praf pe medicii oncologi! Reacț... Entertainment Început cu surprize la „Vocea
României“: Loredana s-a ales „... Câştigătorul Eurovision 2017 se retrage din muzică: care sun... Prinţul
George, emoţionat în prima sa zi de şcoală, însă Duc... Cine este cel mai detestat personaj din sezonul şapte
Game o... A fost lansat trailerul pentru „Un pas în urma serafimilor“,... VIDEO Luka Sulic, 2Cellos: „Noi facem
revoluţie în muzică“. ... ADAUGA COMENTARIU Pentru a comenta, alege una dintre optiunile de mai jos
Autentificare cu contul adevarul.ro Login Autentificare cu contul de Facebook Login 9 COMENTARII Sortare:
Cronologic Dupa popularitate 0 comentarii in asteptare costea petre 32 fani 1 acum 5 luni Afirmatia aceasta, ca
se vor simtii vesnic "romanii de la etajul patru", este una de un melodramatism de gust indoielnic. In plus este si
falsa. Depinde de la individ la individ la care "etaj" se va situa, iar faptul ca doamna face aceasta afirmatie este o
dovada a prejudecatilor pe care o are despre romani, fiind o demonstratie de dispret. Oricum, se pare ca prefera
"etajul patru" dintr-o tara occidentala "etalului unu" din scumpa noastra patrie. ↩ Raspunde 5 (9 voturi)Share
Permalink g duscanu 20 fani 1 acum 5 luni Corect. Mi se pare si mie exagerata si falsa. ↩ Raspunde 6 (6
voturi)Share Permalink DGc 16 fani 1 acum 5 luni costea petre Nu noi ne simtim la "etajul 4". Cei din tara ne
plaseaza acolo. Oficialitati, televiziuni si spalatii pe creier. O invinovatesti degeaba pe intervievata, ea a citat, de
fapt, pe altcineva, exact in sensul pe care l-am aratat. ↩ Raspunde 4 (4 voturi)Share Permalink costea petre 32
fani 1 acum 5 luni Traiesc in Occident de 10 ani si cunosc situatia. Nu as ramane in Occident daca la noi ar fi o
atmosfera socio-politica respirabila. Dar clasa noastra politica vrea ca prin saracire sa ne transforme in ostatici
electorali ai lor, daca pe vremea lui Ceausescu trebuia sa-l aplaudam, acum trebuie sa-i alegem pe acesti ticalosi.
Amandoua ipostazele, in care ne-am gasit atunci si cea in care ne gasim acum, sunt la fel de absurde, frizandu-
se monstruozitatea. Ce s-a petrecut cu O13, reactia paturii constiente a societatii, este de natura sa ne faca
optimisti, s-a demonstrat ca aceasta patura de un civism impecabil exista, ba mai mult, a decis sa ia taurul
prostiei si ticalosiei de coarne. Parerea mea este ca nu o sa-l slabeasca pana cand il pune la pamant. ↩
Raspunde 2 (2 voturi)

Citeste mai mult: adev.ro/ooozf2