ARON CORINA-NICOLETA

ANUL III,AMS

TITU MAIORESCU

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. 18 iunie 1917,

București) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog,
politician și scriitor român, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de
interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României
sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul
celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic și „piatra de
fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca
Caragiale sau Ioan Slavici.

Biografie
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova,
la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului
episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte și, se
pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din
Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a
sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena),
Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași,
București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc
modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala
Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută
Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj,
rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului
românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre
români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după
Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei
Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei
Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.
Copilăria
Între 1846 și 1848 Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova. În zilele
revoluției, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu
copiii pribegește la București, Brașov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui
Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Brașov. Titu
Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 și 1849/1850) la școala protodiaconului
Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.
Între 1850 - 1851 – absolvind școala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul
românesc din Schei-Brașov, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan
Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al orașului. El
face clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Brașov. În casa protopopului
Popazu îl vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neșters.
La Academia Tereziană
În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era
salariat al Ministerului de Justiție. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la
Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se
echivalează anul de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a.
În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei
Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținut până în iulie
1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei
Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le va continua până la
sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Maiorescu.
Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență ca pe un caracter puternic, ambițios și
iubitor de ordine, pasionat de cultură și dornic să se afirme prin capacitățile sale
intelectuale în fața colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl
priveau de sus. Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind ca șef de promoție Academia
Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care dăduse dovadă.
Studiile universitare
Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de
studii la Berlin obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licența
în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în
drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide
a lui Maiorescu se instaurează acum.
Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu
intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimite
apoi revistei. În numărul următor intenționa să publice traducerea unei povestiri de Jean
Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deși traducerea nu a fost publicată la acea dată,
scrisoarea editată de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților, nr. 1, 1934 este considerată
totuși „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a și fost
retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane
particulare și franceza în casa Kremnitz.
Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecții celor
patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W.
Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu își trece
doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi
considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii
universitare. Întors în țară, publică articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista
Isis sau natura.
 Doctorat
În decembrie 1860 își ia Licența în litere și filosofie la Sorbona prin echivalarea
doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges
Philosophische in gemeinfasslicher Form („Considerații filozofice pe înțelesul tuturor”),
vădit sub influența ideilor lui Herbart și Feuerbach.
La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in
gemeinfasslicher Form (Ceva filosofie pe înțelesul tuturor), și după „o apărare verbală
făcută înaintea facultății în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese
titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu își va pregăti doctoratul cu teza:
„La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârșitul lui 1861,
când va părăsi Franța.
Cariera universitară
În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se
căsătorește cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la
Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.
În 1863 i se încredințează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria
republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar
cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna
septembrie este Decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe 18 septembrie
1863 este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani. În octombrie este
numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica
română, psihologia și compunerea. Inițiază pentru prima oară în țara noastră, practica
pedagogică a elevilor, printre care se numără și Ion Creangă.
În 1863 Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din
Iași pe anul școlar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertația lui: „Pentru ce limba
latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28
martie se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8
octombrie Titu Maiorescu este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care se cerea
„fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului
instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie
documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie 1864.
Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iași.
Implicarea în viața socială
În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ține la Berlin o conferință (Die alte
französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză și muzica
lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la
Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ și reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie,
din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.
La 28 noiembrie obține la Paris diploma de licență în drept, cu teza "Du régime
dotal".
În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferințe despre „Educațiunea în
familie”. Tot în decembrie se întoarce în țară și se stabilește în București.
 Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate
puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgașul unei vieți
culturale și politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut și în care
era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale
apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu
sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iași) la 22 de ani,
decan la 23 și rector la aceeași vârstă, academician (membru al Academiei Române) la 27
de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină și
nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor
aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră și suspendarea lui din toate funcțiile în
1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia
acuzațiilor îndreptate împotriva lui.
A fost inițiat în Loja masonică ieșeană Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (al
cărei Venerabil era George Suțu), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867, primește
gradele de Companion și Maestru, în această lojă.
Fondarea Junimii
Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe
asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea
Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti,
începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași,
înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.
Deși perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a
idealurilor pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele decât pe
vremea tinereții romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu
reprezintă noua generație, junimistă, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și culturale
românești. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei
evoluții naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror
rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcției de astăzi în cultura română, în
care condamnă introducerea unor instituții imitate după cele occidentale și cărora nu le
corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al poporului
român.
Titu Maiorescu, critic literar
Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași
despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la
1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să
adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului XIX
ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice
erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum
problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea
sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea „critică
judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează detaliat opera literară
discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură,
un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. Însuși mentorul Junimii considera acest
fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a
valorilor, urmând ca modalitățile ei de realizare să se nuanțeze mai târziu, într-o viață
literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic și, implicit, vor fi făcut să
sporească exigența publicului.
Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă
Maiorescu întreaga viață, împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până
la funcția de prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp),
universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-
Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a reproșat
lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera
lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii
române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este legat de
creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă,
Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.
În privința comportării, a felului de a fi i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa
pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest
sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“.
Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și discipolilor său, chiar
adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața acestuia, ne
relevă însă un om de o mare și, în același timp, discretă generozitate. Iar rândurile
adresate lui Eminescu bolnav, care își făcea scrupule în legătură cu proveniența
mijloacelor materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling,
dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatețe sufletească:
„Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu,
suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez
cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o am eu și tot cercul
nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară și
politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toți prietenii d-tale (și
numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți materiale ce le reclama situația. Și
n-ai fi făcut și d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice
amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.
Misoginism
Titu Maiorescu a declarat într-o conferință de la Ateneul Român din 1882,
susținând că femeile își merită locul de la marginea societății din cauza creierului lor prea
mic[2]:
·0 „Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor
ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung
astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea
progresului și prosperității materiale... Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat
1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.
·1 „Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu,
cu atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în
economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale.
El trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori
artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al
 omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții,
pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților
culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.
Într-un articol în "Contemporanul", Sofia Nădejde atacă acest punct de vedere
susținând:
"Un lucru pe care-l trec cu vederea toți câți vorbesc de greutatea creierului
femeiesc este că nimeni nu ia în seamă să-l raporteze la greutatea trupului,
femeile relativ cu corpul au creierul mai greu decât bărbații."

Cronologie
·2 1864
·3 9 februarie – Inițiază, la Iași, „prelecțiunile populare“, cu prilejul cărora va
înființa societatea Junimea împreună cu Iacob Negruzzi, Petre Carp,
Vasile Pogor și Theodor Rosetti.
Această preocupare răspunzând unei vocații, Maiorescu va continua, cu
intermitențe, conferințele pe teme umanistice, în cadrul „Junimii“, până în 1881,
Decan al Facultății de litere (din februarie până în septembrie), Rector al Universității
ieșene (din septembrie până în anul 1867).
Ia ființă „Junimea“, a cărei personalitate reprezentativă, al cărei coordonator este
Maiorescu; alături de el, membri fondatori: P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti,
Iacob Negruzzi. Titu Maiorescu publică Anuariul Institutului Vasile Lupu, Școala
normală Trei Ierarhi din Iași, pe anul școlar 1863—1864. În acest anuar Ion Creangă
figurează ca premiant.
Apare broșura "Regulile limbii române pentru începători", Iași, 18 p.
Din octombrie 1864 până în aprilie 1865 Titu Maiorescu este suspendat din
învățământul universitar în urma unor acuzații calomnioase de imoralitate proferate
de adversarii politici și de la Școala normală, în timpul procesului calomnios înscenat
de o grupare adversă de universitari ieșeni, în frunte cu N. Ionescu. Achitat, Titu
Maiorescu va fi repus în toate drepturile sale.
·4 1865
·5 8 februarie – Achitat în procesul împotriva acuzațiilor de imoralitate.
·6 26 mai – Reintegrat în învățământ.
În cadrul „Junimii“, Titu Maiorescu își expune opiniile asupra scrierii în limba
română, idei teoretizate apoi în studiul "Despre scrierea limbii române".
·7 1866
·8 10 ianuarie – Intră în baroul Iași începând să profeseze avocatura.
Volumul Despre scrierea limbii române, ed. I (cuprinzând partea I și a II-a).
Înființarea Societății Academice Române.
Împreună cu o asociație de profesori, Titu Maiorescu întemeiază „Institutul
academic”, care va fuziona în 1879 cu „Liceul” nou sub denumirea de „Institutele
unite” (1879—1907).
Apare Despre scrierea limbei române.
·9 1867 – Apare primul studiu de critică literară al lui Titu Maiorescu, Despre poezia
română în Convorbiri literare (I), (reluat mai apoi în volumul "Poezia română",
sub titlul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867).
·10 1868 – Dreptul public al românilor și școala lui Bărnuțiu (în volum, sub titlul
Contra școalei Bărnuțiu).
·11 1 martie – Apare revista Convorbiri literare, organul literar al „Junimii“,
în faza ieșeană (1867—1885), avându-l redactor pe Iacob Negruzzi.
·12 20 iulie – Titu Maiorescu este numit membru al Societății Academice
Române.
·13 În Convorbirile literare din 15 septembrie V. Alecsandri publică poezia
„Tânăra creolă”, iar în nr. din 15 octombrie „Cânticèle comice”,
începându-și astfel colaborarea la această revistă.
Revista Convorbiri literare publică În contra direcțiunii de astăzi a culturii
române și Aforisme de Titu Maiorescu.
·14 1868
·15 16 ianuarie – Înlăturat de la direcția Școlii Normale.
·16 10 octombrie – Demisionează din Societatea Academică Română, ca
protest împotriva exagerărilor latiniste ale unora dintre membrii acesteia.
·17 Asupra poeziei noastre populare.
·18 Limba română în jurnalele din Austria, în Convorbiri literare (II), articol
care trezește o vie polemică în Transilvania.
·19 În contra direcției de astăzi în cultura română. Este acuzat de A.
Densusianu că studiul lui Titu Maiorescu Poezia română este un plagiat
din Estetica lui Fr. Th. Visscher, acuzație anulată de cercetătorii operei lui
Maiorescu.
·20 Aforismele îi apar tot în revista Convorbiri literare (II).
·21 1869 – La 9 august se naște fiul lui Titu Maiorescu, Liviu, mort la 26 noiembrie
1872. Pe data de 12 august Titu Maiorescu demisionează din Societatea
Academică Română, ca urmare a neaderării sale la etimologismul ardelean
dominant în acest for.
Apare articolul Observațiuni polemice, în Convorbiri literare (III), un răspuns la
criticile trezite de studiul "Poezia română. O cercetare critică".
·22 1870
·23 24 martie - Destituit din învățământ fiindcă pledase în câteva procese;
reintegrat după scurt timp.
·24 mai – Deputat în Parlament.
Numărul din 15 aprilie al Convorbirilor literare publică poezia lui Eminescu
Venere și Madonă, marcând începutul colaborării poetului la această revistă.
Apare articolul Despre reforma învățământului public, în Convorbiri literare (IV)
(studiul, neterminat, dar care este revelator pentru ideile lui Titu Maiorescu în epoca
aceea).
·25 1871 – Apare articolul Direcția nouă, în Convorbiri literare (V), studiul de
consacrare a lui Mihai Eminescu. În iunie T. Maiorescu se întâlnește cu Mihai
Eminescu la Botoșani, se pare că este prima lor întâlnire.
Începutul carierei parlamentare a lui Titu Maiorescu, carieră de care se va lăsa
antrenat în tot restul vieții. Apare continuarea articolului "Direcția nouă", în
Convorbiri literare (VI).
·26 1872
·27 Traduce Aforisme asupra înțelepciunii în viață de Arthur Schopenhauer.
·28 Publică articolul Direcția nouă în poezia și proza română.
·29 1873
·30 Apar articolele "Răspunsurile „Revistei Contimporane"“ în Convorbiri
literare (VII), și, în broșură, "Al doilea studiu de patologie literară.
Răspunsurile „Revistei contimporane“", Iași.
·31 Beția de cuvinte la „Revista contemporană“
·32 Răspunsurile „Revistei contemporane“
·33 1874
·34 Critice
·35 primăvara – Titu Maiorescu părăsește Iașul, stabilindu-se la București.
Face parte pentru prima oară dintr-un guvern între 7 aprilie și 29 ianuarie.
Se stabilește definitiv la București.
·36 7 aprilie – Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. În această calitate
va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învățământului rural, va
dispune introducerea limbii române ca obiect de învățământ în licee și se
va ocupa de organizarea învățământului superior politehnic.
·37 1876 – Devine ministru la Culte și Instrucțiune Publică în cabinetul Lascăr
Catargi. De notat, ca inițiative ale lui Titu Maiorescu, subvenționarea școlilor
române din Brașov, restaurarea bisericii de la Curtea-de-Argeș, organizarea
publicării Arhivei Hurmuzachi, reorganizarea învățământului rural, proiectul de
lege publică (care, cu toate limitele lui, își avea meritele pentru dezvoltarea unui
învățământ științific) ș. a.
·38 28 ianuarie – Demisionează de la minister pentru că i se respinsese
proiectul de lege. Titu Maiorescu este propus ca membru al Societății
„România Jună“ din Viena.
·39 În Convorbiri literare (X), „Aforismele pentru înțelepciunea în viață” de
Arthur Schopenhauer, trad. de Titu Maiorescu.
·40 31 mai/2 iulie – Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin.
 Apare primul volum de Critice, București, la editura Socec.
Apare Logica , partea I: Logica elementară, București, lucrare elocventă pentru
studiul de 19 ani al lui Titu Maiorescu asupra acestei discipline filozofice.
·41 1877, martie/iulie – Titu Maiorescu preia conducerea ziarului conservator Timpul.
·42 1878, ianuarie – Deputat în Parlament.
·43 1879
·44 Reintrarea lui Titu Maiorescu la Academia Română în ziua de 24 mai,
instituție reorganizată pe fundalul Societății Academice, prin decretul din
29 martie 1879.
·45 Deputat în Adunarea Constituantă.
Apare ediția a II-a a lucrării Regulile limbii române pentru începători (clasa a II-a
primară), retipărită cu învoirea autorului de Ion Creangă, Iași, 20 p.
·46 1880 – Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea
proiectului ortografic, alături de Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub președinția
lui Bariț.
La 8 aprilie Titu Maiorescu citește în sesiunea generală a Academiei proiectul noii
ortografii a limbii române.
·47 1881 – În Convorbiri literare (XI) apar articolele În contra neologismelor și
"Literatura română și străinătatea", un an mai târziu, apoi are loc retragerea lui
Titu Maiorescu din Comitetul Clubului conservator și formarea grupării junimiste.
·48 1882 – Literatura română și străinătatea.
·49 1883 – Apariția articolului Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor
literare, mai întâi în Almanahul Societății Academice „România jună“ din Viena
(în același nr. este publicat Luceafărul eminescian), apoi în Convorbiri literare
(XVII).
Titu Maiorescu publică ediția princeps Poezii de Mihai Eminescu, Editura
Librăriei Socec & Comp. — București. Titu Maiorescu motivează culegerea ca
izvorâtă... „dintr-un simțământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai ușor
accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele
începătoare ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire
și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe de forme, sub al cărei farmec limba română
pare a primi o nouă viață“. Numărul edițiilor de poezii ale lui Eminescu se ridică în
timpul vieții lui T. Maiorescu la 10 (publicate în 1883—1913).
·50 1884, 10 octombrie – Începând cu data de 10 octombrie Titu Maiorescu își reia
cariera didactică în cadrul Universității din București (după 13 ani de la
destituirea sa din învățământ de către ministrul Cristian Tell) ținând cursuri de
Logică și Istoria filozofiei (germane, franceze, engleze) în secolul al XIX-lea,
discipline pe care le va preda până în 1909. Ține un curs de istoria filosofiei în
secolul al XIX-lea.
·51 1885 – Apare articolul Comediile domnului Caragiale, în Convorbiri literare
(XIX). Din acest an revista Convorbiri literare se mută la București.
·52 1886 – 1886 În Convorbiri literare (XX) apar articolele Poeți și critici, un
răspuns polemic la tentativele lui Vasile Alecsandri de a intra în domeniul criticii
literare, și În lături! (articol scris cu prilejul apariției lucrării lui A. Densusianu
Istoria limbii și literaturii române, Iași 1885).
·53 În luna decembrie începe divorțul lui Maiorescu de soția sa Clara, n.
Kremnitz, care părăsește România. Aceasta s-a îmbolnăvit de cancer la sân
iar Maiorescu își va nota repulsia în jurnalul său intim. Clara va muri de
altfel după scurtă vreme.
·54 1887 – Titu Maiorescu se căsătorește cu Ana Rosetti.
·55 1888, 23 martie – Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.
·56 1889 – Articolul Eminescu și poeziile sale este publicat în Convorbiri literare
(XXIII).
·57 29 martie – Demisionează din funcția de Ministru al Cultelor.
·58 1890, 16 noiembrie – Redevine Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.
·59 Apare volumul Arthur Schopenhauer, "Aforisme asupra înțelepciunii în
viață", traducere de Titu Maiorescu.
·60 Publică articolul Asupra personalității și impersonalității poetului în
Convorbiri literare (XXV).
·61 1891, februarie – Părăsește ministerul.
·62 1892 – Se tipărește ediția Critice (1867—1892). Buc., Socec, în 3 vol. Articolul
Asupra personalității și impersonalității poetului în Convorbiri literare (XXV).
Titu Maiorescu publică Contraziceri? constituind o replică la studiul lui C.
Dobrogeanu-Gherea "Personalitatea și morala în artă".
·63 1892/1897 – 31 octombrie Titu Maiorescu este ales rector al Universității din
București.
·64 1893 – Apare Anuarul Universității din București pe 1892—1893.
·65 1894 – C. Dobrogeanu-Gherea răspunde la articolul Contraziceri? cu Asupra
esteticii metafizice și științifice.
·66 1895 – Conducerea revistei Convorbiri literare este preluată de o nouă echipă
redacțională: M. Dragomirescu, Ioan Bogdan, S. Mehedinți, P. P. Negulescu, C.
Rădulescu-Motru, I. Al. Rădulescu (Pogoneanu), D. Evolceanu.
Începe editarea Discursurilor parlamentare (vol. I și vol. II, în 1899 va apărea
vol. III; în 1904 vol. IV, București, Socec, vol. V va fi tipărit în 1915 la Ed. Minerva,
București).
Publică studiul Ioan Popovici-Bănățeanul.
·67 1897/1904 – Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a
României sub domnia lui Carol I, volumele I - IV.
·68 1897– Titu Maiorescu demisionează din funcția de rector al Universității. În
Convorbiri literare (XXXVI) se publică articolul Oratori, retori și limbuți.
·69 1898 – Demisionează din profesorat, dar continuă cursul de la Universitate, la
 rugămintea ministerului.
·70 1902 – Oratori, retori și limbuți.
·71 1903 – Apare „O rectificare literară” (Eminescu), în Convorbiri literare
(XXXVII).
·72 1904 – Titu Maiorescu prezintă în sesiunea Academiei proiectul ortografic.
Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea unui proiect
de revizuire a ortografiei (aprobată în 1880) care recunoaște prioritatea fonetismului
în scrierea limbii române.
·73 1906 – Se publică raportul asupra volumului: Octavian Goga, Poezii, Budapesta,
1905, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri
literare (XL).
·74 Poeziile d-lui Octavian Goga (raport cetit în Academia Română pentru
acordarea unui premiu).
·75 Povestirile d-lui M. Sadoveanu (raport cetit în Academia Română pentru
acordarea unui premiu).
·76 1907– Se publică rapoartele academice asupra volumelor: M. Sadoveanu,
Povestiri, Buc., în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în
Convorbiri literare (XLI), și I. Al. Brătescu-Voinești, În lumea dreptății, în An.
Ac. Rom., seria II, tom. XXIX (1906—1907), apoi în Convorbiri literare (XLI).
·77 1908 – Se tipărește ediția Critice (1866—1907), ed. completă, 3 vol., Minerva.
·78 1909 – În chestia poeziei populare (răspuns la discursul de recepțiune al d-lui
Duiliu Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909). În Convorbirile
literare (XLVIII) se publică Răspuns la discursul de recepție al dlui Duiliu
Zamfirescu.
·79 9 martie – Se pensionează din învățământ iar pe 31 octombrie Titu
Maiorescu se va retrage din învățământ sub motivul limitei de vârstă.
·80 1910, 29 decembrie – Sărbătoarea lui Titu Maiorescu la împlinirea a 70 de ani.
Număr festiv al Convorbirilor literare, înmânat lui Titu Maiorescu la 15 februarie
de către Barbu Delavrancea; cu aceeași ocazie se tipărește la Suceava broșura
societății vieneze „România jună“ lui Titu Maiorescu. Devine Ministru de
Externe.
·81 1912, iulie – Devine Ministru al Justiției.
·82 1913, 29 martie – La 28 martie Titu Maiorescu este numit prim-ministru și
ministru de externe. În această calitate, prezidează conferința de pace de la
București în urma războiului balcanic (iulie).
·83 1914 – La 4 iunie se retrage din viața politică, pronunțându-se în continuare
pentru o politică de neutralitate a României.
·84 iunie—octombrie Călătorie în străinătate; într-un sanatoriu din Heidelberg
moare Ana Maiorescu.
·85 1916, 14/27 august – Participă la Consiliul de Coroană, pronunțându-se pentru
 neutralitate. În timpul războiului rămâne în București, refuzând orice colaborare
cu ocupanții germani.
·86 18 iunie 1917 – Moare Titu Maiorescu, la vârsta de 77 de ani, în urma unei boli de
cord. E înmormântat la cimitirul Bellu din București

Selecțiuni din opera literară

·87 O cercetare critică asupra poeziei române (1867)
·88 În contra direcției de astăzi în cultura română (1868)
·89 Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
·90 Comediile domnului Caragiale (1885)
·91 Eminescu și poeziile sale (1889)
·92 Povestirile lui Sadoveanu (1906)
·93 Poeziile lui Octavian Goga (1906)
·94 Retori, oratori, limbuți
·95 Beția de cuvinte

Operele publicate postum

·96 Jurnal, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din literatura
română
·97 Scrieri de logică, restituite de Alexndru Surdu, Editura științifică și enciclopedică,
1988
·98 Istoria politică a României sub domnia lui Carol I ediție de Stelian Neagoe,
București, Editura Humanitas, 1994
·99 Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub
domnia lui Carol I, vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediție, note și
comentarii de Constantin Schifirneț, Editura Albatros, 2001-2003

Bibliografie
·100 Simion Mehedinți, Titu Maiorescu. Bucuresti, 1925.
·101 Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, (I-II, 1940)
·102 Eugen Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui (I-II, 1943-1944)
·103 Eugen Lovinescu, T. Maiorescu și posteritatea lui critică, (1943);
·104 Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu, București, 1970

Legături externe
Articole biografice
·105 Viețile scriitorilor români: „Contradicția lui Maiorescu“, 13 martie 2011,
Adevărul
·106 Titu Maiorescu, destinul omului modern | Constantin Schifirneț, 14
februarie 2013, Adevărul