1

2
3
4
 ARGUMENT
Lucrarea mea cuprinde cunoştinţe despre o categorie importantă de substanţe chimice
folosite in practica farmaceutică. Fiind alcătuită din 3 capitole mari, lucrarea urmăreşte in primul
rând noţiuni cu privire la principiile chimiei organice şi anorganice.
În conceperea lucrarii mele am considerat ca este important sa ţinem cont de rolul și
implicarea procesului de solubilitate în operaţiile farmaceutice.
Soluțiile sunt sisteme monofazice, deci amestecuri omogene cu compoziție variabilă,
alcatuite din două sau mai multe substanțe, numite componenți, între care se exclud reacțiile
chimice. Prin cuvântul omogen se întelege ca substanțele ce compun o soluție nu sunt
perceptibile cu ochiul, chiar înarmat cu un microscop, nici nu sunt separabile prin mijloace
mecanice, ca filtrare, centrifugare, etc. La o soluție se distinge componenta care dizolvă si care
este de obicei în cantitate mai mare, numită solvent (dizolvant) si componenta care se dizolvă,
numită solvat (solut, dizolvat).
De aceea primul capitol al lucrării mele conține o introducere în chimia oragnică și
anorganică, iar in al doilea capitol am introdus mai multe subcapitole cuprinzând cunoştiinţe
legate de definirea, caracterizarea şi implicarea procesului de solubilitate in tehnica farmaceutică,
procesele de farmacodinamică, farmacocinetică, farmacoterapie şi farmacotoxicologie.
Farmacodinamia este ramura fundamentala a farmacologiei care studiaza locul si mecanismul de
acțiune al medicamentelor.
Farmacocinetica este o ramură a farmacologiei generale care urmărește drumul parcurs de
medicament în organism plecând de la absorbție și continuând cu distribuția și eliminarea
acestuia.
Farmacotoxicologia reprezintă acea parte a farmacologiei generale care analizează reacțiile
adverse și efectele nedorite ale medicamentului. Diferența dintre acestea este dată de gradul de
periculozitate pentru sănătatea individului. Reacțiile adverse au un caracter nociv, în timp ce
efectele nedorite nu au.
Farmacoterapia studiază modul de administrare a unui medicament, indicaţiile, contraindicaţiile.
Ultimul capitol cuprinde exemplificări ale procesului de solubilitate in operaţiile
farmaceutice.
Prin medicamente se înţelege orice produs cu care se pot prevenii, ameliora sau vindeca bolile şi
simptomele lor. Tot medicamentele sunt considerate produsele administrate pe calea
externă sau internă, la om sau animal, în scopul diagnosticării bolilor, precum şi produsele care
diminuează sau înlătură durerea la naştere sau în intervenţiile chirurgicale. Ele pot fi de natură
minerală, vegetală, animală, biologică sau pot fi obţinute pe cale sintetică.
Pulberile sunt preparate farmaceutice solide constituite din particule uniforme ale unei singure
substanțe medicamentoase sau ale mai multor substanțe în amestec, folosite ca atare sau
împarțite în doze, destinate administrării interne sau externe.
Din punct de vedere fizico - chimic pulberile pot forma dispersii grosiere, microdispersii
sau dispersii coloidale, în funcție de mărimea particulelor. Într-o pulbere particulele nu au toate
aceiasi marime. Gradul de finete influenteaza absorbtia si eficacitatea terapeutica a
medicamentelor. De exemplu marimea cristalelor de cloramfenicol influenteaza concentratia de
antibiotic din sange, sulfamidele sub forma de pulbere fina se absorb mult mai repede pe cale
orala. Cortizonul pulverizat grosier are o actiune de 20 de ori mai lenta decat produsul
micronizat. Acidul salicilic pulverizat grosier cauzeaza hemoragii gastrice mai puternice decat
produsul pulverizat fin.
Din punct de vedere tehnologic, gradul de finețe se alege în funcție de tipul formei. Farmaceutice
de administrat. Publerile oftalmice sau cele de uz intern greu solubile trebuie aduse la un grad.

5
 CAP. I.
NOŢIUNI INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA PRINCIPIILE CHIMIEI ORGANICE SI
ANORGANICE

Deşi numărul combinaţiilor organice este extrem de mare numărul elementelor

componente este redus: aproape toate combinaţiile conţin carbon şi hidrogen - foarte puţine nu
conţin hidrogen, apoi oxigen, azot şi mai rar, halogeni, sulf, arsen, fosfor, unele metale.
Spre deosebire însă de combinaţiile anorganice, care au o compozţie relativ simplă, ceea ce
permite analiza lor calitativă şi cantitativă, combinaţiile organice au o structură în generală
complicată şi nu se pot încadra totdeauna într-un număr limitat de grupe cu aceleaşi proprietăţii
analitice. De aceea în chimia organică se urmăreşte nu numai stabilirea compoziţiei ci şi a
structurii moleculare a produselor, izolate din natură sau sintetizate, în stare pură.
Izolarea substanţelor organice din amestecuri este deosebit de importantă pentru
obţinerea unei substanţe în stare pură, care urmează să fie caracterizată. Izolarea unei substanţe
dintr-un amestec se poate face după diferite metode, care se aplică de la caz la caz.
Procedeele fizice folosite în acest scop se bazează de obicei pe diferenţa între proprietăţiile fizice
ale substanţelor care trebuie separate. Astfel, substanţe lichide cu punct de fierbere diferite pot fi
separate prin distilare fracţionată; purificarea substanţelor solide se poate face prin cristalizare,
fracţionată; purificarea substanţelor solide se poate face prin cristalizare, extracţie cu dizolvanţi,
sublimare etc. Pe lângă aceste metode clasice de separare, se aplică tot mai mult metode fizico
-chimice, cum este, de exemplu, cromatografia.
După ce o substanţă a fost izolată din amestecul în care era conţinută, este necesar să i se verifice
puritatea. Pentru aceasta i se determină câteva constante fizice: punctul de topire, punctul de
fierbere, densitatea, solubilitatea în diferiţi dizolvanţi.
De asemenea, pentru caracterizarea unor substanţe se mai pot determina însuşiri magnetice şi
anumite proprietăţi de oridn special ca: spectrele în infraroşu, vizivil şi ultraviolet, de rezonanţă
magnetică nucleară, spectrele rămân, difracţia electronică etc. (Beral Eith, Zapan Mihai – Chimie
organică)
Chimia a luat naștere, se crede, în secolul al II-lea e.n. În Alexandria, un oraș de cultură
greacă din Egipt. Chimia, cel puțin la început, își are originea în unele practici și supersticții
populare. Cuvântul chimie apare prima oară, în mod cert, într-un decret al împăratului Dicletian
din 296 e.n. Prin acest decret se ordona arderea cărților egiptenilor despre chimia sau arta
„facerii” aurului sau argintului. Din surse ulterioare se știe că materia primă a acestei pretinse
fabricații de metale nobile erau metalele comune, în special plumbul. Etimiologia cuvântului
chimie nu este cunoscută cu certitudine.
Primele descoperiri chimice mai însemnate ale omului primitiv au fost fie întâmplătoare,
de exemplu focul, fie izvorâte din activități meșteșugărești empirice - cum sunt olăritul sau
obținerea de metale din minereuri. Din câte știm, primul popor care s-a înălțat la o gândire
speculativă despre natură a fost poprul grec.
Tradiția chimiei greacă s-a răspândit în Europa apuseană medievală prin intermediul arabilor,
care au transformat termenul chimie în alchimie, prin adăugarea articolului al.
Alchimia nu a fost niciodată o știință, în secolul actual al cuvântului, fiindcă nu era preocupată
de cunoașterea naturii. În afara de „transmutația” metalelor în aur, alchimiștii credeau și în
existența unui medicament universal, piatra fizolofală sau elixirul vieții, capabil să vindece toate
maladiile omului. După cum se vede, alchimia specula sentimentele primare și naive ale omului,
în special dorința de îmbogățire rapidă sau recăpătarea sănătății pierdute, prin mijloace
miraculoase. Nu este surprinzător că alchimia a fost un pretext pentru înșelătorie.
Pe de altă parte alchimia a avut și unele părți bune. În primul rând alchimiștii se foloseau de o
metodă de lucru care s-a dovedit târziu extrem de fructuasă, experiența. Laboratoarele alchiștilor

6
au fost primele locașuri din lume anume destinate cercetării. Alchimiștii au obținut, mai mult sau
mai puțin pure, câteva substanțe importante, ca acidul azotic, alcoolul și câteva săruri. Analiza
elementară pentru cunoaşterea compziţiei substanţa organică izolată, chimic pură, este supusă
analizei chimice. În acest scop elementele componente (carbon, hidrogen, oxigen, azot etc) sunt
trecute în combinaţii anorganice, care apoi pot fi supuse metodelor uzuale ale analizei
anorganice. ( Nenițescu Costin N. - Chimie Generală)
Aceste metode alcătuiesc analiza elementară, care după scopul urmărit, poate fi calitativă sau
cantitativă. Analiza elementară calitativă identificarea elementelor componente din
compuşii organici se face cu ajutorul analizei elementare calitative. De multe ori această analiză
este precedată de o analiză preliminară pentru a se stabili dacă o substanţă este de natură
organică. În acest scop, substanţa de cercetat este introdusă (pe o spatulă de nichel sau platină) în
flacăra oxidantă a unui bec de gaz; dacă substanţa organică este volatilă ea se aprinde şi arde cu
flacăra mai mult sau mai puţin fumegândă; dacă este greu volatilă, ea se descompune cu separare
de carbon (care arde la o temepratură mult mai ridicată). Când sunt prezenţi şi alţi constituenţi,
de natură organică aceştia formează un rezidu (o cenuşă) din care ei se pot identifica prin reacţii
cunoscute din chimia anorganică. Identificarea carbonului şi a hidrogenului. De multe ori flacăra
fumegând sau
depunerea de cărbune ca rezdu nu sunt însă concludente pentru identificarea carbonului,
deoarece există substanţe organice care nu ard cu flacăra fumegândă, după cum există şi
substanţe organice care nici nu se aprind. De aceea identificarea carbonului şi a hidrogenului
dintr-o substanţă organică se face prin oxidarea lor. Pentru aceasta, într-un tub de sticlă se
încălzeşte puternic o cantitate mică de substanţă bine uscată (să nu conţină apă higroscopică sau
de cristalizare) împreună cu granule de oxid de cupru, în prealabil calcinat.
Idenificarea azotului. După o metodă mai generală (proba Lassaigne) azotul din
substanţele organice se identifică prin formarea de ceanură alcalină. Pentru aceasta, o cantitate
mică din substanţa organică este încălzită cu o cantitate mică de sodiu sau de potasiu metalic,
într-un tub de sticlă. Substanţa organică este descompusă, iar carbonul şi azotul din substanţă
împreună cu metalul alcalin, formează ceanură de sodiu (sau potasiu): care se dizolvă apoi în
apă. În soluţia filtrată se adaugă sulfat de fier (II), când rezltă ioni de hexacianoferat (II)
După adugarea de acid sulfuric diluat, hexacianoferatul reacţionează cu sarea fericiă producând
coloraţia ( au precipitatul) de „albastru de Berlin”.
Identificarea halogenilor. O metodă generală pentru identificarea halogenilor constă în
arderea în flacăra neluminoasă a unui bec de gaz, a substanţei organice ţinută pe o sârmă de
cupru care a fost în prealabil oxidată. Carbonul şi halogenul din substanţa organică sunt oxidanţi
de oxigenul din oxidul de cupru, iar cuprul se combină cu halogenul, în verde.
Identificarea sulfului. Sulful poate fi identificat dupa ce a fost transformat in sulfură.
Pentru aceasta, substanţa organica se topeşte cu sodiu sau potasiu metalic (ca în cazul
identificarii azotului), topitura se dizolvă in apă, iar soluţia obţinută se trateaza cu câteva picături
de soluţie de nitroprusiat de sodiu; sulfura alcalină rezultă cu nitroprusiatul din sodiu o coloraţie
rosie-violeta. (Iovu Mircea – Chimie organică)
Potrivit unei concepții mai vechi chimia cercetează acele fenomene în cursul cărora are loc o
modificare a naturii substanțelor ( care provoacă o transformare a substanțelor în alte substanțe),
în timp ce în fenomenele fizice, natura substanțelor nu se schimbă. Aceste definiții nu mai
reflectă corect preocupările fizicii, nici pe ale chimiei, din zilele noastre. Ele sunt valabile numai
în cazul fenomenelor așa numite macroscopice, la care iau parte cantități mari de materi, de
dimensiunile obiectelor perceptibile prin simțurile noastre.
Chimia nu servește numai industriei chimice ci și altor ramuri ale producției precum și
altor științe. Astfel a luat naștere numeroase discipline anexe ale chimiei, ca geochimia,
biochimia, chimia agricolă, chimia medicală, și altele, fiecare cu metodele și problemele ei
specifice. În sfârșit, chimia fiind o știință experimentală, educația normală a chimistului trebuie
să comporte și o lungă și serioasă practică în laboratorul de chimie analitică și, dacă este cazul, în
cele de chimie sintetică. (Nenițescu Costin D. - Chimie generală)

7
 CAP. II.
SOLUBILITATEA SUBSTANŢELOR

2.1. Noţiuni generale despre procesul de solubilitate

Ansamblul de forţe de atracţie intermoleculare, numite forţe Van der Waales obliga
moleculele la agregare cu procederea unor angajamente mai puţin anizate decât cele din solide şi
lichide. Majoritatea compuşilor solizi se afla sub formă de cristale cu structură foarte ordonată
compuşii ionici, cum sunt sarurile, sunt reţinuţi în reţeaua cristalină datorită forţelor coulobiene.
Moleculele neionice, dar polare, sunt menţinute împreuna prin forţe dipolare mai slabe datorită
interacţiilor diplo-dipol, care sunt intodeauna de natură coulobiana.
Existenţa forţelor intermoleculare explica solubilitatea substanţelor. Dizolvarea solidelor lichide
este asemanătoare cu topirea solidelor. Structura cristalină ordonată a solidelor este distrusă si
rezultatul este formarea unui aranjament mai dezordonat al moleculelor sau ionilor în soluţie. În
procesul de dizolvare, se consuma energie pentru separarea moleculelor sau ionilor energia
ceruta de învingerea energiilor de reţea şi atracţia intermoleculară sau interionica provine din
formarea unor noi forţe de atracţie dintre solut şi solvent.
Solubilitatea unui compus se exprimă frecvent prin cantitatea maximă ce se poate dizolva
in 100 g de solvent la o temperatură dată. Solubilitatea compuşilor organici variaza in limite
foarte largi in funcţie de natura lor, de natura solventului si de temperatură. Determinarea
solubilitaţii compuşilor solizi se efectuează după pulverizare fină şi cântarire exactitate de 0,01 g.
Dacă într-un vas cu o cantitate determinată de apă se introduce, in porţiuni şi sub agitare, clorură
de sodiu, se constată că la un moment dat cantităţile de clorură de sodiu adăugate nu se 11mai
dizolvă, ci ramân sub formă solidă. Deşi cantitatea de substanţă dizolvată în dizolvant ramâne
neschimbată, totuşi există un schimb de particule componente intre substanţa trecută în soluţie şi
substanţa ramasă nedizolvată.
Cauza este mişcarea particulelor printre moleculele dizolventului, adică se produce procesul de
dizolvare, în mişcările lor se pot ciocni pe suprafaţa substanţei nedizolvate incă şi pot fi reţinute,
formând astfel un nou strat în locul celui dizolvat, adică are loc procesul de cristalizare din
soluţie. Această depunere de particule este cu atât mai mare, cu cât soluţiab este mai concentrată.
La un moment dat, în unitatea de timp, numarul de particule care trec în soluţie este legat cu cele
care se depun, ceea ce inseamna ca viteza de cristalizare din soluţie devine egală cu viteza de
dizolvare a substanţei solide; prin urmare se stabileşte un echilibru dinamic. In acest caz,
concentraţia soluţiei nu mai poate creste, adică soluţia respectivă este o soluţie saturata:
substanţa = substanţa dizolvată (în soluţie). Deci, o soluţie saturată este soluţia care conţine
proporţia maximă de substanţa intr-un dizolvant, la o anumită temperatură, in condiţii de
echilibru.
Concentraţia substanţei din soluţia saturată reprezintă solubilitatea substanţei respective.
Prin urmare, solubilitatea (sau grad de solubilitate) este indicată de cantitatea maximă de
substanţă care la o anumită temperatură se poate dizolva intr-o anumită cantitate de dizolvant, in
condiţii de echilibru. De exemplu o soluţie de clorură de sodiu, care la 20 de grade Celsius,
conţine 35,8 NaCl în 100 g apa este in echilibru cu faza solidă NaCl.
Prin urmare solubilitatea clorurii de sodiu în apă la 20 de grade Celsius este de 35,8 g NaCl în
100 g apa la 20 de grade Celsius sunt soluţii nesaturate faptul care loc un schimb de substanţă
intre substanţa care se dizolva şi soluţia saturată poate fi dovedit introducând un cristal de sodiu,
ale carui muchii au fost rupte in soluţia saturată a aceleaşi substanţe.
Deși nu se constată că nici o creştere sau scăderea cristalului, se observă după un timp că
muchiile particulelor substanţelor dizolvate: în măsura în care s-au desprins particulele de pe
suprafaţa cristalului rupt, s-au depus altele în mod ordonat, refacând muchiile.
Solubilitatea substanţelor solide

8
Substanţele au solubilitaţi foarte variabile. Solubilitatea variază cu natura solutului si cu
temperatura. De exemplu, iodul se dizolvă bine în alcool, drajeurile nu se dizolvă în apă. Variaţia
solubilităţii substanţelor solide după natura solutului. Se obişnuieşte să se considere ca solubile
substanţele care la 20 de grade Celsius, au solubilitatea mai mare de 1 g in 100 ml apă si
insolubile cele cu solubilitatea mai mică de 0,1 g in 100 ml apă; substanţele cu solubilităţi
cuprinse intre aceste limite sunt greu solubile. Astfel, azotatul de calciu având solubilitatea de
266 g în 100 ml apă este o substanţă solubilă; sulfatul de calciu ( gipsul) având solubilitatea de
0,21 g in 100 ml apă este o substanţă greu solubilă; carburantul de calciu ( aragonitul) cu
solubilitatea de 0,007 g in 100 ml apă ( la 20 de grade Celsius) este o substanţă insolubilă.
Variaţia solubilitaţii substanţelor solide cu temperatura
Solubilitatea substanţelor solide variază cu temperatura. Variaţia solubilitaţii substanţelor cu
creşterea temperaturii este diferită. Astfel, pe când in azotul de potasiu creşterea solubilitaţii este
rapidă, la cloratul de potasiu ea este moderată, iar la clorura de sodiu ea este neînsemnată. La
substanţe hidratate, solubilitatea mai întai creşte si apoi scade cu temperatura. Astfel,
solubilitatea sulfatului de sodiu la ridicarea temperaturii creşte până la (32,4 de grade Celsius),
după care descreşte.
Aceasta se explică prin faptul că până la 32,4 de grade Celsius soluţia saturată este în echilibru
cu sulfatul de sodiu în stare hidratată, peste această temperatură soluţia saturată este în echilibru
cu sulfatul de sodiu în stare anhidră.
După forma curbei de solubilitate se poate recunoaşte dacă la răcirea unei soluţii are loc sau nu
depunere de substanţă solidă. De exemplu, forma curbei de solubilitate a clorurii de sodiu fiind
aproape o linie orizontală, înseamnă că la răcirea unei soluţii fierbinţi, de clorură de sodiu,
aproape nu are loc depunere de sare (solubilitatea clorurii de sodiu la cald nu diferă mult de cea
la rece). În schimb, curba de solubilitate a azotului de potasiu fiind aşcendentă, înseamnă că prin
răcirea unei soluţii de azotat de potasiu se separă o cantitate mare de substanţă solidă. Curbele de
solubilitate pot servi la determinarea solubilităţii unei substanţe la o temperatură anumită. Astfel,
pentru a afla solubilitatea cloratului de potasiu la 60 de grade Celsius, din punctul care indică
temperatura de 60 de grade Celsius, pe abscisă, se ridică o perpendicularăpână întâlneşte curba
de solubilitate a cloratului de potasiu. Din acest punct se duce o paralelă la abscisă, până
întâlneşte ordonata.
Diviziunea respectivă pe ordonată arată solubilitatea cloratului de potasiu la 60 de grade Celsius.
Cunoscând modul de lucru cu ajutorul curbelor de solubilitte se pot rezolva şi probleme în
legătură cu solubilitatea substanţelor.
Există o relaţie cantitativă între variţia solubilităţii substanţei cu temperatura şi căldura ei
de dizolvre. În cazul sărurilor anhidre, la dizolvarea în pă are loc şi procesul de hidratare, proces
însoţit de eliberre de energie. În unele cazuri, căldura eliberată la hidratarea ionilor este aproape
egală sau chiar depăşeşte căldura absorbită la dezintegrarea substanţei solide.
În acest caz, dizolvarea sării este însoţită de dizolvarea de căldură şi deci, la ridicarea
temperaturii, solubilitatea creşte. Aşa se explică de ce la clorura de sodiu, care în soluţie se
hidratează puternic, solubilitatea creşte extrem de puţin la ridicarea temperaturii şi de ce la
sulfatul de sodiu anhidru solubilitatea descreşte la ridicarea temperaturii.
Dacă însă ionii sunt hidrataţi în cristal energia pentru a rupe sarea cristalină în ionii componenţi
fiind mai mare decât energia câştigată în etapa de hidratare în soluţie, la dizolvarea substanţei în
apă este necesară absorţie de căldură şi solubilitatea creşte cu temperatura.
Cristalizarea din soluţii
Dacă soluţia saturată a unei substanţe, a cărei solubilitate variază mult cu temperatura, este lăsată
să se răcească, o parte din substanţa respectivă se separă din soluţie în stare solidă, sub formă de
cristale. Cu cât răcirea se face mai lent, cu atât cristalele rezltate sunt mai mari. Pe acest fapt se
bazează purificarea substanţelor prin cristalizare din soluţie.
Dacă soluţia saturată a unei substanţe a cărei solubilitate nu variază sensibil cu temperatura, este
lăsată să se evapore micşorarea cantităţii de dizolnat are drept urmare depunerea substanţelor
dizolvate, sub formă de cristale. Aşa se explică obţinerea sării ( clorurii de sodiu ) prin

9
evaporarea apei de mare. Soluţiile din care a cristalizat cea mai mare parte din substanţa
dizolvată se numesc soluţii sau ape.
Soluţii suprasaturate
În anumite condiţii se poate răci o soluţie saturată fără să aibă loc separare de cristale. De
exemplu, dacă se separă o soluţie saturată de sulfat de sodiu la circa 32 de garde Celsius, se
îndepărtează prin filtare excesul de sulfat nedizolvat şi se lasă soluţia să se răcească, se observă
că nici la 15 grade Celsius nu se separă sulfat de sodiu, deşi la 15 grade solubilitatea lui este mai
mică decât la 32 de grade Celsius. Prin urmare, la această temperatură, soluţia conţine mai multă
substanţă dizolvată decât este necesară pentru saturarea ei la temperatură dată.
Soluţia care conţine o cantitate mai mare de solut decât soluţia saturată a aceleiaşi substanţe, la
aceiaşi temeratură şi presiune, se numeşte soluţie suprasaturată. Soluţiile suprasaturate sunt
foarte nestabile; introducerea unui cristal cât de mic din substanţa dizolvată (germene de
cristalizare) produce imediat cristalizarea, întîi în jurul cristalului, iar apoi în toată masa soluţiei,
pâna ce tot excesul de substanţă dizolvată cristalizează. Ueori cristalizarea unei soluţii
suprasaturate poate fi provocată numai de o agitare agregare cu producerea unor aranjamente mai
puţin organizate decat cele din solide si lichide. Majoritatea compuşilor solizi se află sub formă
de cristale cu structură foarte ordonată. (Beral Edith, Zapan Mihai – Chimie anorganică)

2.2. Descrierea şi caracterizarea solubilităţii

Solubilitatea indică gradul în care o substanță pură se poate dizolva într-un dizolvant,
alcătuind o soluție omogenă unde repartizarea atomilor, moleculelor și ionilor este uniformă.
Pentru lichide parțial miscibile reciproc, care formează o soluție eterogenă cu cel puțin 2 faze
lichide (lichid multifazic) solubilitatea se denumește miscibilitate. Dizolvantul în modul cel mai
frecvent este un lichid, dar sunt și unele excepții când unii dizolvanți sunt: solide ca în cazul
aliajelor, sticlei, ceramicii, semiconductoare sau gaze ce dizolvă solide sau lichide, de obicei la
temperaturi și presiuni înalte ca de exemplu silicea în vapori de apă în anumite procese
geochimice.
Solubilitatea unei substanțe reprezintă cantitatea maximă din acea substanță care se dizolvă într-o
anumită cantitate de solvent, la o anumită temperatură. Concentrația substanței din soluția
saturată reprezintă solubilitate. În soluțiile saturate între soluție și faza gazoasă sau solidă care se
dizolvă se stabilește un echilibru de fază (difuzie). Pentru un gaz în echilibru cu soluția în care e
dizolvat echilibrul se exprimă cantitativ prin legea lui Henry. Pentru un solid ionic echilibrul se
exprimă cantitativ prin produsul de solubilitate. Pentru lichide parțial miscibile reciproc
echilibrul de fază se exprimă cantitativ prin legea de repartiție a lui Nerst.
Produsul de solubilitate exprimă echilibrul dintre dizolvat și faza solidă. Substanțele cu
solubilitate foarte redusă sunt considerate electroliți greu solubili. Fie BA o sare solubilă, iar B+
și A- ionii săi se poate scrie echilibrul între solid și partea solubilă: Aplicând legea acțiunii
maselor se determină expresia constantei de echilibru: [BA]=concentrația fazei solide care poate
fi considerată constantă și inclusProdusul de solubilitate reprezintă mărimea care indică
posibilitatea ionilor de a trece într-o formă greu solubilă; valorile produsului de solubilitate
explică formarea și dizolvarea precipitatelor. În consecință, cunoașterea acestei mărimi are o
importanță deosebită în alegerea metodelor de analiză calitativă și cantitativă. Reacția soluției
din iodura de potasiu, KI, cu o soluție de azotat de plumb,Pb(NO2), se formează un precipitat
galben de iodură de plumb, PbI2.
Precipitatul obținut, iodura de plumb, PbI2 are o solubilitate foarte redusă in apă. (I. G.
Murgulescu E. Segal, I. G. Murgulescu R. Vîlcu – Introducere în chimia fizică vol II., vol III)
Lumea este formată din materie. Materia se caracterizează prin mai multe proprietăţi dintre care
cele mai importante sunt: ocupă un spaţiu; prezintă o masă proprie; se găseşte într-o continuă
mişcare şi transformare; apare sub diferite forme şi nu dispare şi nici nu se creează.
În viata de toate zilele, materia se întâlneşte sub diferite forme concrete. Masa, scaunul, banca,
creionul, cartea, caietul, ciocanul, dalta, apa dintr-un pahar, aerul din camera unei biciclete sunt
corpuri, adică porţiuni din materie. Materia din care este alcătuită un corp se numeşte substanţă.
Exemple de substanţe : fierul, aluminiul, lemnul, hârtia, apa, oxigenul etc. Dintre corpurile

10
enumerate mai sus, masa, scaunul şi banca sunt confecţionate din lemn, cartea şi caietul din
hârtie, iar ciocanul şi dalta din fier.
Noţiunea de corp nu trebuie confundată cu noţiunea de substanţă. O substanţă se
caracterizează prin două proprietăţi esenţiale: omogenitate şi compoziţie constantă. Prin
omogenitate se înţelege că porţiunea de materie consideproprietăţi în tot cuprinsul ei. Pentru a
defini o substanţă, omogenitatea singură nu este suficientă.
Exemple:
- Unele aliaje sunt omogene, dar nu sunt substanţe, fiindcă metalele din care provin pot intră în
compoziţia lor în proporţii variabile.
- Benzina – deşi este un lichid omogen, poate fi separată prin distilare într-un număr mare de
substanţe, caracterizate prin proprietăţi diferite. Asemenea materiale se numesc amestecuri. Un
tip de amestecuri omogene îl constituie soluţiile (exemplu : o soluţie de zahăr sau de sare în apă).
În studiul substanţelor, chimia se ocupă în special de:
 compoziţia substanţelor – adică de natura particulelor simple sau care le compun;
 structura substanţelor – adică de modul cum sunt orânduite particulele componente
unele fata de altele.
 proprietăţile fizice ale substanţelor – adică de acele însuşiri ale particulelor, măsurabile
şi exprimabile prin valori numerice, prin care o substanţă se deosebeşte de celelalte.
 proprietăţile chimice, sau reacţiile chimice – adică de transformările lor în alte
substanţe.
 prepararea şi întrebuinţările lor în diverse domenii. II.1.1. Izolarea şi purificarea
substanţelor Pentru a putea fi cercetate, substanţele trebuie întâi separate sau izolate din
amestecurile în care se găsesc. Ele trebuie apoi purificate pentru îndepărtarea cantităţilor mici de
substanţe străine, aşa numitele impurităţi. Noţiunea de puritate a unei substanţe este de altfel
relativă, deoarece unele substanţe pot fi considerate pure chiar daca conţin până la 1% impurităţi,
în timp ce pentru altele o parte
 pepararea prin distilare se bazează pe diferenţele dintre presiunile de vapori ale
lichidelor ce compun un amestec. Substanţele ale căror presiuni de vapori sunt mai mari, fierb la
temperaturi mai joase.
 prin extracţie se înţelege transferul unei substanţe dizolvate într-un solvent, în alt
solvent nemiscibil cu primul. Extracţia este mult folosită în chimia organică. De exemplu: o
soluţie apoasă de anilină se agită cu eter, într-o pâlnie specială, închisă printr-un dop şi prevăzută
cu un robinet; se separă apoi cele doua straturi lichide cu ajutorul robinetului. Din soluţia eterică,
anilina poate fi apoi izolată prin distilarea eterului, ceea ce din soluţia apoasă nu este posibil. De
obicei, extracţia nu este completă. În exemplul de mai sus, anilina nu trece în întregime din apă
in eter; o parte din anilină rămâne în apă. Are loc o repartiţie a anilinei între cei doi solvenţi,
repartiţie exprimată prin raportul (coeficientul) de repartiţie. Pentru a transfera cea mai mare
parte din anilină în eter, extracţia (în greutate de impurităţi) la 1 milion (părţi substanţă pură) pot
împiedica un anumit proces chimic. Pentru purificarea substanţelor se folosesc, în principal,
următoarele metode: cristalizarea; distilarea; extracţia şi cromatografia. Alte metode utilizate,
mai rar, sunt: centrifugarea, separarea magnetică, difuziunea prin pereţi poroşi şi electroforeza.
 Cristalizarea se bazează pe proprietatea cristalelor de a nu include substanţe străine, în
momentul formarii lor. De exemplu: gheaţa care se formează la solidificarea parţială prin răcire a
apei sărate, sau a unei soluţii diluate de alcool este apa solidă curată. La dizolvarea unei
substanţe impure într-un solvent, sau la topirea unei asemenea substanţe, impurităţile fie nu se
dizolvă, fie nu se topesc. Ele pot fi îndepărtate prin filtrare sau decantare, trebuie repetată de mai
multe ori. Extracţia se aplică pe scară mare în laborator şi in industrie, de exemplu în industria
petrochimică.
 Cromatografia este de mai multe feluri, după cum faza mobilă este un lichid sau un gaz, iar
faza fixă este un solid sau un lichid impregnat într-o masă solidă inertă. Metodele cromatografice
se bazează pe adsorbţia amestecului de substanţe pe un adsorbant (solid sau lichid) şi desorbţia
succesivă, separată a fiecărei componente.
Proprietățile substanțelor

11
În activitatea zilnică întâlnim un număr foarte mare de substanţe. Ele se deosebesc prin: stare de
agregare, culoare, gust, miros etc. Aceste însuşiri caracteristice sunt cunoscute sub denumirea de
proprietăţi. Însuşirile caracteristice, cu ajutorul cărora se recunoaşte o substanţă, se numesc
proprietăţi. Proprietăţile pot fi: chimice şi fizice. Proprietăţile care se referă la transformări care
modifică compoziţia substanţelor se numesc proprietăţi chimice. Proprietăţile chimice ale
substanţelor se pot pune în evidenţă în laborator folosind aparatura, ustensile şi metode de lucru
speciale.
Proprietăţile care se referă la aspectul, la constantele fizice, sau la alte însuşiri ale căror
transformări nu schimbă compoziţia substanţelor se numesc proprietăţi fizice. Sunt importante
acele proprietăţi fizice ale substanţelor care pot fi măsurate şi exprimate prin valori numerice.
Proprietăţile fizice ale substanţelor pure au, în condiţii date, valori constante şi se numesc
constante fizice. Amestecurile au proprietăţi diferite de ale substanţelor pure componente. În
consecinţă, puritatea unei substanţe şi eficienta operaţiilor de purificare se apreciază prin
determinarea constantelor fizice. O substanţă este considerată pură atunci când, repetând o
operaţie de purificare, constantele fizice nu se mai schimbă sau atunci când o anumită impuritate
cunoscută sau bănuită nu mai poate fi decelată prin metode analitice fine. De multe ori este util
să se aplice succesiv mai multe metode de purificare diferite. Printre proprietăţile fizice
caracteristice substanţelor un loc important îl ocupa starea de agregare.
Substanţele se pot găsi în pot găsi în trei stări de agregare, şi anume:
 Starea solidă, caracterizată prin volum şi formă proprie.
 Starea lichidă, caracterizată prin volum propriu şi formă nedeterminată.
 Starea gazoasă, caracterizată prin volum şi formă nedeterminate, expansibilitate şi
compresibilitate. Proprietăţile fizice folosite pentru caracterizarea substanţelor sunt cele legate de
trecerea dintr-o stare de agregare în alta (temperatura de topire, temperatura de fierbere şi de
transformare polimorfă), apoi densitatea în stare solidă, lichidă sau gazoasă, indicele de refracţie,
spectrele optice (în infraroşu, vizibil, ultraviolet sau spectrele de raze X), proprietăţi electrice
(conductibilitate, constanta dielectrică), proprietăţi magnetice (spectre de rezonanţă magnetică
nucleară sau de spin) şi uneori, anumite proprietăţi mecanice. Aceste proprietăţi se recunosc cu
ajutorul a diferite aparate de măsură studiate de fizică. Prin organele de simt pot fi recunoscute
stările de agregare şi unele proprietăţi fizice ca: miros, culoare, gust.
(https://constantinluca.files.wordpress.com/2013/11/c2-substante-elemente-chimice-si-
combinatii-chimice.pdf)

2.3. Solubilitatea în tehnica farmaceutică

Marea majoritate a substanţelor medicamentoase utilizate la prepararea soluţiilor sunt substanţe
solide, mai rar lichide. Substanţa trebuie să corespundă exigenţelor calitative prezentate în
farmacopee: identitate, puritate, uniformitate, lipsa unei contaminări microbiene excesive,
solubilitate etc.
Pentru a obţine soluţii corect dozate este foarte important să se utilizeze substanţe care să
corespundă nu numai calitativ ci şi cantitativ.
Impurităţile pot fi de două feluri:
- chimice care pot produce precipitaţii, colorări sau alte degradări;
- biologice – bacterii, ciuperci, viermi. Este important ca substanţele să fie cât mai pure şi
necontaminate cu microorganisme sau cel mult cu o minimă contaminare.
În afară de exigenţele amintite o altă proprietate foarte importantă pentru obţinerea
soluţiilor este solubilitatea.
Solubilitatea este proprietatea unei substanţe de a se dizolva într-un solvent sau într-un amestec
de solvenţi rezultând un amestec lichid omogen.
Amoxicilina trihidrat este acid dimetil-amino-acetamido.
Conţine cel puţin 92,0% şi cel mult 100,5% peniciline totale exprimate în C16H19N3O5S
raportat la substanţa anhidră.
Descriere: Pulbere cistalină, albă sau aproape albă, practic fară miros, gust amar.
Solubilitate: Greu solubilă în apă şi metanol, practic insolubilă în cloroform şi eter.

12
Identificare: Spectrul în infraroşu trebuie să corespundă celui obţinut cu amoxicilină trihidrat
prin dispersie în bromară de potasiu, spectrul în ultraviolet al soluţiei 0,003% în hidroxid de
sodiu 0,1 mol/l prezinta două maxime: la 246 nm şi la 290 nm. Placa cromatografica se introduce
în vasul cromatografic cu developant, se lasă până aceasta a migrat pe o distanţă de aproximativ
15 cm de la linia de start, se scoate, se usucă la aer şi se pulverizeaza uniform cu soluţie proaspăt
preparată din ninhidră intr-un amestec format din acid acetic alcool. Placa cromatografică se ţine
în etuvă, la 120 grade Celsius timp de 10 minute şi se examinează la lumina zilei.
Amoxicilină trihidrat se dizolvă în apă şi se completează cu acelaşi solvent la 100 ml, intr-un
balon cotat (soluţie proba). La 2,0 ml soluţie-probă se adaugă 2 ml hidroxid de sodiu 1 mol/l, se
omogenizează prin agitare şi se lasă în repaus timp de 15 minute. Se adaugă 2,4 ml acid
clorhidric 1 mol/l şi se titreaza cu tiosulfat de sodiu 0,01 mol/l pîna la coloraţie galben-deschis.
Se adaugă 1 ml amidon-soluţie şi se continuă titrarea, agitînd energic, pîna la decolorare.
La 2,0 ml soluţie - probă se adaugă 10,0 ml iod 0,005 mol/l, 0,12 ml acid clorhidric 1 mol/l si se
titreaza cu tiosulfat de sodiu 0,01 mol/l pîna la coloraţie galben-deschis. Diferenţa dintre cele
doua titrari reprezintă iodul consumat de penicilinele totale din 2 ml solutie-probă.
În pararel, se efectueaza determinarea cu o soluţie - etalon preparată din 0,1 g amoxicilină
trihidrat şi prelucrată în aceleaşi condiţii cu soluţia proba.
Pulvis alcalinum (pulbere alcalina)
Preparare: natrii sulfas anhydricus (R)(V), dinatrii hydrogenophosphas, natrii
hzdrogenocarbonas (V).
Substanţele se pulverizează, se amestecă şi se trec prin sita V. Pulberea alcalină trebuie sa
corespundă prevederilor de la ,,Pulveres’’ şi urmatoarele prevederi: conţine cel puţin 95% şi cel
faţă de valorile declarate.
Descriere: pulbere albă fină, cu gust sărat-amărui.
Identificare: 0,1 g pulbere se dizolvă în 2 ml apă, se încalzeşte cu 1 ml acid clorhidric 100 g/l
pîna la îndepărtarea dioxidului de carbon, apoi se adaugă 0,2 ml clorură de bariu 50 g/l (R) se
formeaza un precipitat alb; 0,1 g pulbere se dizolvă în 2 ml apă, se acidulează cu acid nitric 100
g/l (R) şi se adaugă 1 ml molibdat de amoniu în acid nitric ( R ); se formează un precipitat
galben.
Pulberea umectatăcu acid clorhidric 100 g/l produce eferveşcenţă şi colorează flacăra în galben.
Pierdere prin uscare: cel mult 7,0%, 0,5 g pulbere se ţin în exsicator timp de 24 h.
Dozare: sulfat de sodiu anhidru 2 g pulbere se dizolvă în 50 ml apă, se adaugă 10 ml acid
clorhidric 100 g/l (R) , 200 ml apă, se fierbe pînă la îndepartarea dioxidului de carbon, apoi se
adaugă în mici porţiuni şi sub agitare, 10 ml clorură de bariu 50 g/l ( R ), incălzită la aproximativ
70 de grade Celsius, se ţine pe baia de apă timp de 30 minute şi se filtreză printr-un creuzet
filtrant G4 în prealabil cîntărit. Precipitantul se spală cu cîte 5 ml apă încălzită la aproximativ 70
de grade Celsius pană la îndepărtarea ionului de clorură, apoi cu alcool si eter şi se uscă la 105
grade Celsius pâna la masa constantă.
Pulvis effervescens laxans - pulbere laxativa
Preparare: sulfas anhydricus, natrii hydrogenocarbonas, acidum tartaricum. Sulfatul de sodiu
anhidru şi hidrogenocarbonatul de sodiu se amestecă, se trec prin sita V şi se introduc intr-o
capsulă de hârtie albastră. Acidul tartic pulverizat şi trecut prin sita V se introduce intr-o capsulă
de hârtie albă. Pulberea laxativă eferveşcentă trebuie să corespundă prevederilor de la
,,Pulveres’’şi următoarelor prevederi:
Conţine cel puţin 95,0% şi cel mult 105,0% sulfat de sodiu hhodrogenocarbonat de sodiu si acid
tartric faţă de valorile declarate.
Dscriere: pulberi albe care dizolvate împreună în apă produc eferveşcenţă.
Identificare: 0,5 g pulbere se dizolvă in 10 ml apă şi se adaugă 2 ml acid clorhidric 100 g/l; se
produce eferveşcenţa. La soluţia obţinută se adaugă 0,5 ml clorură de bariu 50 g/l se formează un
precipitat alb, solubil în acid clorhidric; 0,5 g pulbere se dizolvă în 3 ml apă şi se adaugă 1 ml
acetat de potasiu 100 g /l se formeza unprecipitat alb.
Dozare: Sulfat de sodiu anhidru 1g pulbere se dizolvă în 100 ml apă, se adaugă 2 ml acid
clorhidric şi se încalzeşte la fierbere. Se adaugă în mici porţiuni şi sub agitare, 10 ml clorură de

13
bariu 50 g/l încălzită la aproximativ 70 de grade Celsius, se ţine pe baia de apă timp de 30
minute şi se filtrează printr-un creuzet filtrant în prealabil cântărit. Precipitatul se spală cu apă
încalzită la aproximativ 70 grade Celsius pâna la îndepartarea ionului clorură, apoi cu alcool şi
eter şi se uscă la 105 grade Celsius la masă constantă.
Hidrogenocarbonat de sodiu: 2 g pulbere se dizolva în 10 ml apă, se adaugă metiloranj-soluţie
şi se titrează cu acid clorhidric 1 mol/l pâna la coloraţie portocalie. Se încălzeşte la fierbere şi
după răcire se continuă titrarea pâna la coloraţia portocalie.
Observaţie: Când se prescrie ,, Pulbere Seidlitz’’ se elibereaza ,,Pulbere laxativă efereşcentă’’.
Pulvis opii et ipecacuanhae - pulbere de opiu şi ipeca
Preparare: opinm pulveratum, ipecacuanhae radix, saccharum lactis.
Pulberile se amestecă până la omogenizare, pulberea de opiu şi ipeca trebuie să corespundă
prevederilor de la ,, Pulveres şi următoarelor prevederi: Conţine cel puţin 0,95% şi cel mult
1,05% morfină anhidră. Pulbere brun-cenuşie, cu miros de opiu şi gust amar toxic.
Identificare: 1 g pulbere se agită cu 20 ml apă timp de 45 minute şi se filtrează.
La 10 ml filtrat se adaugă 0,1 ml clorură de fer, apare o coloraţie roşu cărămizie, se adaugă 0,1
ml acid clorhidric 100 g/l şi 0,2 ml hexacianoferat de potasiu 50 g/l, coloraţia devine albatru-
verzuie,iar în timp se depune un precipitat albastru.
0,2 g pulbere se agită cu 4 ml apă timp de 30 minute şi se filtrează, la filtrat se adaugă 8 ml
amestec format din 6 ml cloroform, 2 ml 2-propanol şi 2 ml hidrogenocarbonat de sodiu, 40 g/l şi
se agită timp de 10 minute. Soluţia cloroform-propanolica separată se evaporă pe baia de apă
pînă la îndepartarea solvenţilor. La reziduu se adaugă 0,05 ml dintr-un amestec format din 0,05
ml formaldehidă şi 1 ml acid sulfuric apare o coloraţie violetă.
5 g pulbere se agită cu 30 ml acid clorhidric 100 g/l şi se filtreaza, soluţia filtrată se aduce peste
câteva miligrame de cloramină pe o sticlă de ceas; apare o coloraţie galben-portocalie.
Dozare: 1 g pulbere se tritureaza cu 2 ml apă intr-un mojar; se adaugă 1 g hidroxid de calciu şi
se triturează continuu timp de 15 minute. Se adaugă 10 ml apă şi se tritureaza des timp de 30
minute, se filtrează într-o pâlnie de separare. Mojarul şi filtrul se spală de patru ori cu câte 3 ml
apă care se filtrează în aceeasi pâlnie de separare. Soluţiile apoase reunite se agită cu 20 ml
cloroform. Stratul cloroformic separat se duce într-o altă pâlnie de separare şi se spală de două
ori cu câte 5 ml hidroxid de calciu-soluţie care se adaugă la soluţia apoasă din prima pâlnie de
separare. În soluţiile apoase reunite se dizolvă 1g sulfat de amoniu şi se agită de două ori, timp
de câte 5 minute, cu câte 15 ml benzen care se îndepărtează. Soluţia apoasă se agită apoi de trei
ori, timp de câte 15 minute, cu un amestec de alcool şi cloroform, folosind la prima extracţie 30
ml alcool şi 30 ml cloroform, iar la a doua şi la a treia câte 15 ml alcool şi 30 ml cloroform.
Soluţiile alcoolcloroformice reunite într-o altă pâlnie de separare se spală cu un amestec format
din 10 ml apă si 5 ml alcool. Dupa 15 minute, soluţia alcoolcloroformica se separă şi se
distilează pe baia de apă, până la sicitate, îndepărtând urmele de solvent cu ajutorul unui curent
de aer.
Reziduul se dizolvă în 10 ml acid clorhidric 10 g/l, se filtreazăîntr-un balon cotat şi se
completează cu acelasi solvent la 50 ml ( soluţia extractivă ). La 3,0 ml soluţie extractivă se
adaugă 1 ml acid clorhidric 10 g/l şi 4 ml nitrit de sodiu, se agită şi se lasă în repaus timp de 15
minute; se adaugă 4 ml amoniac 100 g/l şi se agită (soluţia-probă).
După 5 minute se determina absorbanţa soluţiei la 470 nm, folosind ca lichid de compensare o
soluţie obţinută, în aceleaşi condiţii cu soluţia-proba, din 3,0 ml soluţie extractivă, 1 ml acid
clorhidric 10 g/l şi 8 ml apă. Concentraţia în morfină anhidră a probei de analizat se calculeazăcu
ajutorul unei curbe-etalon stabilite în pararel şi în aceeaşi condiţii cu soluţia-probă, luînd în
lucru: 1,0; 2,0; 3,0; şi 4,0 ml clorhidrat de morfină soluţie-etalon, soluţia B (R), acid clorhidric
10 g/l până la 4 ml, 4 ml nitrit de sodiu 10 g/l şi 4 ml amoniac 100 g/l; se foloseşte ca lichid de
compensare o soluţie obţinută din 4 ml acid clorhidric 10 g/l şi 8 ml apă.
Dozarea substanţelor solubile din produsele vegetele
Prin dozarea substanţelor solubile vegetale se întelege dozarea acelor substanţe care se pot
xtrage, în anumite condiţii, cu solvenţii prevăzuţi în momografia respectivă.

14
Tehnica de lucru 5 g produs vegetal, pulverizat conform prevederilor din monografia respectivă,
se cântăresc la balanţa analitică şi se aduc într-un flacon cu dop rodat; se adaugă 100 g din
solventul prevazut, se agită de câteva ori, se lasă la macerat timp de 23 h, se agită din nou timp
de 1 h şi se filtrează, îndepărtînd primele porţiuni de filtrat. 20,0 g filtrat se evaporă la sicitate pe
baia de apă, într-o fiolă de cântărire în prealabil cântărită. Fiola de cântărire cu reziduu se usucă
în etuvă, la 105 grade Celsius, timp de 3 h, se răceşte în exicator şi se cântăreşte. Rezidul
reprezintă substanţele solubile şi se raporteaza la 100 g produs vegetal.
Dizolvare: Prin testul de dizolvare prevăzut în farmacopee se stabileşte cantitatea de substanţa
activă dizolvată dintr-o formă farmaceutică solidă cu administrare orală (comprimat, capsulă
operculată), într-un anumit timp.În monografia individuală se prevede: tipul de aparat, mediul de
dizolvare, cantitatea minimă de substanţă activă ( în procente faţă de conţinutul declarat), care
trebuie să se dizolve în timpul sau în timpii-test. (D. Dobreseu – Faracopeea Română)

2.4. Farmacocinetica
Farmacocinetica studiază absorția, transportul, distribuția (repartizarea, metabolizarea și
excreția medicamentelor din organism. Absorția medicamentelor, căile de administrare a
medicamentelor. Prin absorție se înțelege trecerea medicamentelor în mediul intern din mediul
extern, în urma administrării lor pe căi naturale sau artificiale. Pentru ca un medicament să-și
exercite efectul, el trebuie mai întai să se absoarbă; excepție fac unele medicamente care
acționează local, cum ar fi anestezicele locale. Absorția se realizează prin mai multe mecanisme:
difuzia simplă, care este un proces pasiv, se realizează conform gradientului de concentrație;
medicamentele trec dintr-un compartiment în care se găsesc în concentrație mai mare în altul
până la obținerea unui echilibru; prin acest mecanism se absorb majoritatea medicamentelor.
Difuzia facilitată, care se realizează tot conform gradientului de concentrație, dar cu o viteză mai
mare decât în cazul difuziei pasive simple ; de exemplu, glucoza pătrunde în interiorul celulei cu
ajutorul unei proteine transportatoare: filtrarea, ultrafiltrarea, ambele sunt tot procese pasive, dar
la care se adaugă suplimentar o presiune hidrostatică; de exemplu ultrafiltrarea glomerulară;
transportul prin ioni pereche, unele medicamente foarte hidrosolubile, pentru a traversa
membrana celulară se combină reversibil cu substanțe endogene formând complexe ioni-pereche
și care pot traversa prin difuziune simplă membrana celulară; astfel se absorb acizii sulfonici,
sărurile cuaternare de amoniu; transportul activ, are loc împotriva gradientului de concentrație,
necesită consum de energie, energie care provine din hidroliza ATP; se realizează cu ajutorul
unor ATP-aze de transport; prin acest mecanism trec unii aminoacizi din sânge în creier;
pinocitoza, prin acest mecanism se absorb unele proteine, lipoproteine, coloranți coloidali.
Absorția medicamentelor se realizează la nivelul mucoasei tubului digestiv, la nivelul alveolelor
pulmonare, la nivelul pielii, la nivelul seroaselor, al altor mucoase decât cea a tubului digestiv.
Absorția digestivă. La nivelul cavității bucale absorția medicamentelor este foarte
redusă, datorită timpului redus de staționare la acest nivel medicamentele sunt inghițite rapid și
datorită structurii histologice, care nu favorizează absorția. Totuși în regiunea sublinguală
puternic irigată, absorția este foarte crescută.
Pe această cale, sublinguală sau perlinguală, se administrează unele medicamente cu efecte
sistemice rapide și puternice, cum ar fi nitroglicerina, în criza de angină pectorală. Calea
sublinguală este de ales atunci când dorim un efect rapid și vrem sa evităm bariera hepatică. O
altă regiune unde absorția este crescută este joncțiunea labio-gingivală dintre buză și gingie.
La nivelul mucoasei stomacului absorția este mai redusă, datorită faptului că aceasta este
specializată mai mult pentru procesele de secreție decât pentru cele de absorție. Există totuși
unele substanțe care se absorb în cantități apreciabile. Astfel sunt: alcoolul 20% din cantitate se
absoarbe la acest nivel , salicilații, barbituricele.
Mucoasa intestinului subțire reprezintă sediul absorției digestive maxime. Absorția la
acest nivel este foarte bună, fiind condiționată de suprafața foarte mare a vilozităților intestinale
și de circulația foarte intensă și abundentă. În intestinul subțire pH-ul este ușor alcalin și ca atare
se vor absorbi mai bine substanțele alcaline, care vor disocia mai puțin în acest mediu. Acizii și
bazele tari, fiind puternic disociate, se vor absorbi mai puțin. Locul absorției este diferit pentru

15
diverse medicamente; cele mai multe se absorb în duoden și în jejun însă unele, cum este
vitamina B12 se absorb în ileon. Majoritatea medicamentelor administrate per os se absorb la
acest nivel al intestinului subțire. (Magyar Ioan, Bantynyi Anton,Chipurici Marius -
Farmacologie)
Evoluția substanțelor medicamentoase în organism și parcurgerea etapelor farmacocinetice
împlică trei mari tipuri de procese biologice: transferul prin membrele biologice – mucoasă,
endoteliu capilar, membrană celulară, în cadrul etapelor de absorție, difuziune și eliminare
biotransforamea sturucturii chimice în etapa de biotransformareși distribuire Procesul de trecere
prin membrele biologice, fiind implicate în trei etape farmacocientice – absorția, difuziune și
eliminare, face obiectul unui prim subcapitol, în cadrul capitolului de farmacocinetică. Procesul
de legare de proteine este dezvoltat la etapele de transport și fixare în țesuturi, iar procesul de
biotransforamare la etapa respectivă. (Cristea Aurelia Nicoleta – Farmacologie Genreală)

2.5. Farmacodinamica
Farmacodinaimia generală este o ramură fundamentală a farmacologiei generale, ce
studiază faza farmacodinamică și rezultatul acestei faze: acțiunea farmaceutică.
Acțiunea farmacodinamică este rezultatul manifestat ca fenomen fizic, chimic, biochimic și
fiziologic, concretizat prin: modificarea unei funcții fiziologice – în sens stimulator sau inhibitor
sau/și diminuarea sau înlăturarea unei tulburări a unei funcții fiziologice.
Studiază acțiunea medicamentelor asupra diferitelor sensuri și organe și ineracțiunea lor
cu receptorii specifici: determină experimental locul și mecanismele care stau la baza acestor
acșiuni, studiază efectele produse de medicamente în organism. (Marcean Crin, Mihălescu
Vladimir-Manta – Ghid de farmacologie pentru asistenți medicali și aistenți de farmacie)
Etapele fazei farmacodinamice
Se desfașoară la loc de acțiune, și au rezultat apariția acțiunii farmacodinamice.
Aceste etape sunt:
-legarea medicamentului de substratul reactiv, reactivi de receptori cu formarea complexului –
etapă farmacocinetică – desfășurată la locul de acțiune.
-apariția unor modificări locale, declanșate pe prezența complexului la faracodinamic – etapa
farmacodinamică propriu-zisă.
Cele două etape sunt posibile datorită urmptoarelor două proprietăți farmacodinamice:
- afinitatea pentru receptori activitatea intrinsecă a medicamentelor.
Raportul acetostor proprietăți, medicamentele se clasifică în: angoniști și antagoniști.
Medicamentele antangoniste au afinitate și activitate intrisecă, având efect propriu asupra
receptorilor, iar cele antagoniste au numai afinitate, fără activitate intrisecă, prodicând efecte de
blocaj al recetorilor.
Parametrii definitorii ai acțiuni farmacodinamice
* sensul
* selectivitatea
* potența
* eficacitatea maximă
* latena
* timpul efectului maxim
* durata – timpul de înjumătățire (Cristea Aurelia Nicoleta – Farmacologie
generală)
În esență se poate afirma că orice medicament administrat într-un sistem biologic produce un
efect sau o acțiune. Cu cât sistemul biologic este mai simplu și implică mai puține variabile, cu
atât studiul efectului respectiv este mai comod de realizat. De regulă este mult mai comod să se
studieze efectele medicamentelor asupra unor sisteme biologice izolate, decât asupra unui
organism întreg. În sistemele biologice izolate intervin însă alte dificultăți cum ar fi menținerea
viabilității și funcționalității sistemului respectiv sau lipsa unor variabile, în general de reglare,
care acționează numai la nivel de organism întreg. În general, când se administrează o substanță
într-un sistem biologic, ceea ce frapează la un prim abord este că efectul este dependent de doză.

16
Cu cât doza este mai mare, cu atât efectul este mai intens, până când se obține un efect maxim
care nu mai poate fi depășit. (Fulga Ion – Farmacologie)
Graficul curbei doză efect (Gauss - Laplace) este punctul de plecare pentru determinarea
parametrilor farmacodinamici ce caracterizează un anumit medicament. Acești parametri sunt:
potența, intensitatea de acțiune, afinitatea, activitatea intrinsecă. Pentru a putea produce un
anumit efect, medicamentul trebuie să aibă o afinitate chimică specifică și o activitate intrinsecă
față de un anumit substrat din organism numit receptor farmacologic. Afinitatea chimică
reciprocă dintre receptor și medicament conduce la cuplarea celor doi sub forma unui complex
numit medicament-receptor. Activitatea intrinsecă a medicamentului semnifică capacitatea
acestuia de a acționa acel receptor. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Farmacologie)

2.6. Farmacoterapia
Farmacoterapia generală este o ramură aplicativă a farmacologiei generale, fundamentată
stiințific pe farmacodinamia generală. Studiază principiile referitoare la indicațiile
medicamentelor în diferite boli, la diferiți bolnavi, în vederea realizării unei farmacoterapii
raționale, eficiente și sigure pentru bolnav.
Farmacoterapia ocupă un loc important în terapie, datorită: eficacității reale; sferei largi de
acțiuni famacologice; posibilităților foarte numeroase și variate de tratament, oferite de
diversitatea mare de grupe farmacodinamice și substanțe medicamentoase.
Metode farmacoterapeutice alternative
Există două metode farmacoterapeutice alternative care se deosebesc, în esență prin princiipile
terapeutice utilizate: metoda alopată(alopatia aloterapia), metoda hemeopată (homeopatia-
homeoterapia).
Principiile terapeutice ale acestor două metode alternative sunt diferite, dar toate se regăsesc în
cadrul principiilor de reglare biocibernetică a organismului uman.
Tipuri de farmacoterapie: există doua mari criterii de clasificare, criteriul terapeutic şi
criteriul farmacografic. Farmacoterapie –profilactică: previne boala; curativă: tratează boala;
Farmacoterapie etiotropă: tratează cauzele bolii; patogenică: tratează mecanismele
fiziopatologice tulburate; simptomatica: tratează simptomele; de substituţie: furnizează substanţe
fiziologice deficitare ;
Farmacoterapia de suprimare: vindeca boala; de compensare: aduce funcţia alterată
(decompensată) la stadiul normal de funcţionare (ex. Cardiotonicele în insuficienţa cardiacă);
Farmacoterapia de bază standard: pentru majoritatea bolnavilor cu acelaşi diagnostic;
individualizată pentru un bolnav; de elecţie : preferată intr-o anumită boală; de alternativă: poate
înlocui farmacoterapia de elecţie, în lipsă sau funcţie de bolnav.
Farmacologia modernă cunoaşte foarte multe tipuri de acţiuni farmacodinamice (cca 100) şi,
pentru fiecare acţiune farmacodinamică, un număr variabil de substanţe medicamentoase (de la
cateva zeci la sute).
În multe grupe farmacodinamice însă, majoritatea substanţelor medicamentoase prezintă
deosebiri nesemnificative din punct de vedere farmacocinetic, farmacodinamic şi
farmacotoxicologic.
Totusi tinând seama de necesitatea individualizării tratamentului şi evitării interacţiunilor la
asocierile farmacoterapeutice, se întelege că este necesar ca fiecare tip de acţiune
farmacodinamică să fie reprezentată de minim 2-6 substanţe medicamentoase (funcţie de
ponderea acţiunii farmacodinamice respective, pentru terapie).
OMS a elaborat în acest sens o listă de circa 200 medicamente esenţiale, utilă mai ales pentru
ţările în curs de dezvoltare, care nu au o industrie farmaceutică proprie şi trebuie să importe
medicamente. Pe baza acestei liste, fiecare ţară are responsabilitatea de a adopta o listă de
medicamente esenţiale pentru ţara respectivă, funcţie de morbiditatea specifică ţării.
Medicamentele esenţiale (în concepţia OMS) sunt medicamentele necesare satisfacerii nevoilor
de bază ale majorităţii populaţiei, în domeniul îngrijirii sănătăţii şi trebuie să fie disponibile
oricând şi în cantităţi suficiente.
Supravegherea terapeutică şi optimizarea farmacoterapiei

17
Optimizarea farmacoterapiei, pe baza supravegherii terapeutice a eficienţei farmacoterapiei
iniţiate, constituie un mecanism de feed-back (retrocontrol), absolut necesar pentru o
farmacoterapie individualizată eficace şi sigură. Diagnostic, alegerea medicamentului, prezicerea
modelului farmacocinetic individual, pe baza datelor clinice şi paraclinice relevate la pacient.
Administrarea medicamentului, supravegherea terapeutică, determinarea concentraţiei plasmatice
a medicamentului şi adecvarea modelului farmacocinetic individualizat.
Iniţierea farmacoterapiei: stabilirea schemei farmacoterapice şi farmacografice, adaptată la
bolnav, funcţie de particularităţile acestuia (parametri, biometrici, stări fiziologice particulare,
insuficienţe ale căilor de epurare, polipatologie, medicamente asociate etc.);
- prescrierea corectă, instruirea pacientului,distribuirea şi administrarea medicamentelor,
supravegherea terapeutica;
Farmacologia, similar cu alte ştiinţe înrudite (biologice, medicină ) a evoluat de la farmacologia
clasică la nivel fiziologic (organe, aparate, sisteme), la farmacologia modernă la nivel biochimic
(celular şi molecular), cu un imens caştig în detaliu şi profunzime. Farmacologia moderna şi-a
însuşit noţiunile de semnal (biologic sau farmacologic), informaţie receptor, acceptând faptul,
evident la nivelul actual de cunoaştere, că medicamentul acţionează prin informaţia transmisă
sistemului receptor specific.
Evoluţia firească a farmacologiei moderne este spre o farmacologie ultramodernă informaţională,
cu un câştig în regăsirea conexiunilor, principiilor şi legilor, la nivel sistemic cibernetic-
informaţional. Necesitatea introducerii concepţiei informaţionale (teoriei generale a sistemelor,
teoriei generale a informaţiei, legilor informaţie şi cauzalităţii informaţionale) în farmacologie a
fost semnalată. (Cristea Aurelia Nicoleta - Farmacologie generală)

2.7. Farmacotoxicologia
Farmacotoxicologia are drept obiect studiul efectelor daunatoare ale medicamenelor.
Supradoza medicamentelor produce intoxicaţii acute sau cronice. Toxicitatea se evaluează
experimental şi se cantifică prin stabilirea dozei care intoxică sau omoară 50% din animalele
testate.
Intoxicaţiile acute medicamentoase ocupă un loc important în patologia umană. Printre
meicamentele incriminate curent în asemenea intoxicaţii sunt benzodiazepinele, barbituricele,
antidepresivele, neurolepticele şi îneosebi, diverse asociaţii medicamentoase incluzând
deprimante ale sistemului nervos central.
Tratamentul intoxicaţiilor acute constă în masuri nespecifice, care urmaresc, pe de o parte
micşorarea cantităţii toxice din organism, pe de alta tratamentul simptomatic şi susţinerea
funcţiilor vitale. Pentru îndepărtarea toxicului, după caz, se fac spălături, se provoacă vomă, se
administrează purgativesa sau diuretice, la nevoie se face dializa. Tratamentul simptomatic se
adreseaza unor manifestări suparatoare sau dăunătoare stare de excitaţie, convulsii, sedare
excesivă mergând până la comă, vomă, colici, diaree, etc. Susţinerea funcţiilor vitale, mai ales
respiraţia şi circulaţia presupune, de regulă, îngrijirea intensivă intr-un serviciu de reanimare. În
unele cazuri este posibil şi necesar tratamentul specific antidotic.
Antidoturile sunt substanţe capabile să combată în mod electiv fenomenele toxice produse de
anumite medicamente. Ele acţionează fie prin mecanism farmacologic acţiuni contrarii la nivelul
unor sisteme fiziologice sau antagonism competitiv la nivelul unor receptori specifici, fie prin
mecanisme chimice, de exemplu inactivarea unor metale toxice prin chelare. Dintre antidoturile
mai cunoscute sunt: nalorfina în intoxicaţia cu morfina şi alte opioide, atropina şi obidoxima în
intoxicaţia cu anticolinesterazice, fitomenadiona în intoxicaţia cu anticuagulante cumarinice,
sodiu calciu edetatul în intoxicaţia cu plumb. Intoxicaţiile cronice apar în condiţiile administrării
repetate de doze mari şi se datoresc acumulării de cantităţi toxice de medicament.
Reacţiile adverse la medicamente
Reacţiile adverse se definesc ca fenomene nocive, care apar la dozele uzuale de medicament.
Frecvenţa în condiţii de spitalizare este în medie de 15%, dar variaţiile sunt foarte mari. Bătrânii,
copiii, femeile însărcinate prezintă un risc foarte mare. Principalele simptome se situează, în

18
ordinea descrescândă a frecvenţei, la nivelul pielii, tubului digestiv, sistemului nervos central,
sângelui aparatului circulator. După mecanismul lor, reacţiile adverse pot fi toxic, de tip
idiosincrazic şi de tip alergic. Un loc aparte îl ocupa dependenţa. Dupa autorizarea
medicamentelor, reacţiile adverse se monitorizează în cadrul acţiunii de farmacovigilenţa.
Reacţiile adverse de tip toxic
Reacţiile adverse de tip toxic sunt dependente de doză apar în condiţii de supradozare relativă,
frecvenţa şi intensitatea creşte cu doza apar condiţii de supradozare relativă, frecvenţa şi
intensitatea creşte cu doza. Se manifestă prin tulburări funcţionale, eventual leziuni la nivelul
unor aparate şi sisteme.
Factorii care fac dozele uzuale sa provoace fenomene toxice ţin de bolnav şi de produsul
farmaceutic. Dintre factorii dependenţi de bolnavi se pot enumera: reactivitatea biologică
individuală, respectiv situarea unor persoane la extremitatea stângă a curbei Gauss, ceea ce arată
sensibilitatea crescută la medicamentul respectiv; insuficienţa organelor responsabile de epurare
ficat, rinichi care grefeaza procesul de inactivare metabolică sau eliminare a unor medicamente;
anumite stări patologice de organ sau metabolice, care cresc reactivitatea; exemple sunt
miocardul bolnav sau hipokaliemia, care favorizează aritmiile.
Alti factori favorizanţi ai reacţiilor adverse de tip toxic depind de medicamente: indicele
terapeutic mic, respectivdistanţa mică între zona terapeutică şi cea toxică, de exemplu în cazul
citostaticelor anticanceroase, antibioticelor aminoglicozidice, digoxinei, adrenalinei;
biodisponibilitatea variabilă a unor produse farmaceutice, care semnifică inechivalenţa
terapeutică, respectiv posibilitatea eficacităţii slabe, dar şi riscul crescut de reacţii adverse toxice
pentru dozele uzuale; preparate de digoxină sau fenitoină de exemplu se pot comporta în acest
fel; folosirea nejustificată a unor căi de administrarecu risc toxic mare, de exemplu injecţiile
intravenoase; este cunoscut riscul mare al injecţiilor intravenoase de adrenalină sau aminofilină;
schemele de administrare inadecvate, care pot favoriza reacţii adverse de tip toxic mai ales în
cazul medicamentelor cu potenţial cumulativ mare, de exemplu digitalicele;
Anumite interacţiuni medicamentoase sunt semnificativeprin riscul mare al reacţiilor adverse de
tip toxic exemple sunt asociaţia halotan adrenalină (risc de aritmii severe), asociaţia
anticoagulante cumarinice, acidacetilsalicilic (risc de accidente hemoragice), asociaţia
antiinflamatorii nesteroidiene; glucocorticoizi (risc crescut de lezare a mucoasei gastrice,
mergând pană la ulcer), asociaţia tranchilizante: băuturi alcoolice (riscde sedare excesivă);
Tipuri particulare de reacţii adverse toxice sunt efectele dismorfogene sau teratogene, efectele
mutagene şi efectele cancerigene.
Efectele dismorfogene se manifestă prin defecte morfologice la copii, în cazul administrarii
medicamentelor la femeile însărcinate. Când defectele sunt majore, având caracter de
monstrozitate, efectul se numeşte teratogen. O multitudinede factori favorizează efectele
dismorfogene şi teratogene. Dintre medicamentele cu risc cert sunt citostaticele anticanceroase,
unele antiepileptice mai ales fenitoina şi trimetadiona, sărurile de litiu, anticoagulantele
cumarinice, anumiţi derivaţi de vitamina A îndeosebit izotretinoina, hormonii sexuali androgeni
şi progestativele cu proprietaţi androgenice (care pot provoca masculinizarea fatului feminin).
Vârsta sarcinii este alt factor major pentru riscul dismorfogen. Sensibilitatea este maximă în
primul rând trimestru de sarcină, mai ales între zilele 20 şi 40 (la om), când organogeneza şi
determinaţii chimice sunt la apogeu.
Efectele dismorfogene, respectiv teratogene sunt relativ rare, dar consecinţele pot fi dezastroase.
Aceasta impune o serie de măsuri profilactice, printre care: evitarea, în masura posibilului, a
medicamentelor în timpul sarcinii, acestea se administreaza în dozele cele mai mici eficace;
incompatibilitatea între sarcină şi medicamente cu risc dismorfogen indinspensabile în anumite
situaţii clinice, obligă la evitarea sarcinii (prin mijloace contraceptive) sau la întreruperea
acesteia.
Efectele mutagene au drept consecinţă modificări permanente ale fenotipului, care ulterior, chiar
după mai multe generaţii, pot determina afectarea fenotipului manifestată prin diferite boli
genetice.
Exemple de medicamente cu risc mutagen cert sunt: citostaticele anticanceroase şi

19
imunodepresive, unele antiepileptice, unele neuroleptice, metronidazolul, pesticidele
organofosforice. Reglementările actuale interzic introducerea în terapeutică a medicamentelor cu
risc mutagen, cu excepţia celor care sunt indispensabile în anumite situaţii de exemplu
citostaticele la bolnavii neoplazici.
Există riscul ca unele substanţe să iniţieze sau sa promoveze dezvoltarea cancerului. Uretanul,
agenţii alchilanţi citostatici, DD-ul sunt exemple de compuşi, care în anumite condiţii au
proprietaţi cancerigene. Substanţele cancerigene sunt de regulă proscrise; atunci când folosirea
lor nu poate fi evitată, ele trebuie administrate sub control medical riguros.
Reacțiile adverse idiosincrazice
Reacţiile adverse idiosincrazice sunt independente de doza. Ele diferă calitativ de efectele uzuale
ale medicamentelor sau apar la doze obişnuite lipsite de nocivitate. Reacţiile idiosincrazice se
datoresc fie modificarii unor procese de biotransformare a medicamentelor, fie unei reactivităţi
tisulare neobişnuite. Determinismul este genetic şi se referă la modificări ale sintezei unor
proteine specifice, de regulă proteine ezimatice. Persoanele care prezintă o anumită reacţie
idiosincrazică nu se încadrează în curba obişnuită de distribuţie a variabilităţii. În stadiul actual
sunt relativ puţine fenomene idiosincrazice cu substrat genetic şi biochimic elucidat.
Un exemplu de reacţie idiosicrazică datorită unei anomalii de metabolizare este apneea de tip
toxic, care se produce la doze mici de suxametoniu, un ester al colinei cu proprietăti curarizante.
Proporţia în populaţie a persoanelor cu asemenea reactivitate este de circa 0,25%. Fenomenul se
explică prin existenţa unei colinesteraze plasmatice atipice cu capacitate redusă de a hidroliza şi
inactiva curarizantul.
Reacţiile adverse alergice
Reacţiile adverse alergice sunt efecte nocive ale medicamentelor, care au un mecanism imun. Ele
sunt independente de doză pot apărea la doze foarte mici, deoarece presupun o sensibilizare
prealabilă. Frecvenţa generală a reacţiilor alergice la medicamente se situeaza în jur de 10%. S-a
descris o predispoziţie, care este probabil determinată genetic.
Sensibilizarea alergică se dezvoltă de obicei după 5-14 zile de la prima administrare, uneori mai
mult în cazul tratamentului continuu. Riscul este mai mare pentru administrarea locală şi mai mic
pentru administrarea orală. Alergia este specifică la o anumită substanţă, dar poate cuprinde şi
compuşi inrudiţi structural – reacţiile sunt de exemplu comune pentru toate penicilinele. Pentru
dezvoltarea alergiei este necesar ca medicamentul în general cu moleculă mică sa formeze
conjugaţii prin legarea covalentă de o polipeptidă sau proteină din organism.
Uneori determinantul antigenic este un metabolic al medicamentului de exemplu derivaţi
peniciloil pentru peniciline.
Organismul, odată sensibilizat, este capabil să raspundă prin simptome tipice de alergie la
cantităţi foarte mici de antigen. Există 4 tipuri de reacţii alergice care diferă prin mecanism şi
prin manifestările clinice.
Reacţiile alergice de tip anafilactic sunt reacţii imediate provocate de cuplarea antigenului cu
IgE, care acoperă suprafaţa mastocitelor sau leucocitelor bazofile. Consecutiv sunt eliberaţi din
aceste celule anumiţi autacoizi, printre care histamina, prostangladine, leucotriene, responsabile
de efectul alergic. Fenomenele alergice de acest tip au verigi comune cu inflamaţia. Ele se
manifestă prin vasodilataţie, eventual hipotensiune, permeabilizare capilară, edeme,
bronhospasm etc. Simptomele caracteristice se încadreaza în câteva entităţi clinice: urticarie,
edem angioneurotic, rinită seroasă, astm bronşic; sindromul cel mai acut şi spectaculos este
şocul anafilactic, care poate fi letal. Penicilinele şi acidul acetilsalicilic sunt exemple de
medicamente cu risc mare de reacţii alergice anafilactice.
Reacţiile alergice de tip citotoxic (tip2) se datoresc formării de anticorpi IgG şi IgM direcţionaţi
specific asupra unor celule purtătoare ale haptenei medicamentoase. Aşa se explică anemiile
hemolitice sau trombocitopeniile imune produse de chinină, chinidină, sulfamide, ca şi
granulocitopenia la derivaţii pirazolici de felul aminofenazonei sau la tioamidele antitiroidiene.
O categorie particulară a alergiei de tip 2 sunt reacţiile citotoxice autoimune, care pot fi
considerate şi ca aparţinând unui tip separat. În cazul reacţiilor autoimune, sub influenţa unor
medicamente se formeaza antigeni nativ pe suprafaţa anumitor celule. Exemple sunt anemia

20
hemolitică la metildopa sau sindromul lupoid produs de hidralazine, sulfasalazină, beta-blocante.
Reacţiile alergice prin complexe imune se datoresc unor complexe solubile formate de antigen şi
anticorpi circulanţi, aceştea se fixeaza în pereţii vaselor mici şi membranele bazale, activând
complementul şi generând procese inflamatorii. Manifestările clinice mai frecvente sunt boala
serului şi edemul Quinke, vascularitele, pneumonia cu precipitine. Printre medicamentele
incriminate sunt penicilinele şi sulfamidele. O modalitate particulară de manifestară a vasculritei
prin complexe imune sunt reacţiile cutanate grave de felul eritemului polimorf, sindromului
Stevens-Johnson sau sindromul Lyell, care survin rareori în cursul tratamentului cu peniciline,
barbiturice, fenilbutazonă, fenitoină.
Principalul mijloc de profilaxie a alergiei medicamentoase este anamneza. Utilitatea testelor
cutanate şi a unor teste de laborator este limitată. Evitarea sensibilizarii alergice presupune, în
primul rând folosirea cu mult discernământ a substanţelor înrudite chimic. Dacă apar manifestări
alergice medicaţia cauzatoare se întrerupe. În situaţii speciale se poate încerca desensibilizarea
specifică. Alergiile medicamentoase se trateaza după caz cu antihistaminice utile în formele
ușoare moderate ale alergiilor de tip anafilactic, glucocorticoizi, utili în toate tipurile de alergie,
dar în general rezervaţi manifestărilor severe şi adrenalina, care este indiapensabilă în socul
anafilactic. În caz de bronhospasm alergic se administreaza bronhodilatatoare, cromoglicat sau
ketotifen inhibitori ai deranulării mastocitelor), glucocorticoizi inhalatori, la nevoie
glucocorticoizi sistemiei.
Substanţele capabile să provoace dependenţă au, de cele mai multe ori, acţiuni
psihofarmacologice- euforizantă, liniştitoare, stimulantă psihomotorie, halucinogenă.
Principalele substanţe cu potenţial de dependenţă sunt: morfina, heroina şi alte opioide,
amfetaminele, cocaina, tranchilizante, lisergida, canabinoidele (marijuana, haşiş) şi, în măsură
mai mică, nicotina (tutunul) şi cafeina (cafeaua).
Dependenţa psihică este favorizată de beneficiul terapeutic calmarea durerii, înlăturarea
anxietăţii, etc., de efectele psihice proprii substanţei respective şi de fenomenul de condiţionare
a administrării. O anumită reactivitate individuală determinată genetic, ca şi intervenţia unor
factori de ordin social pot motiva, de asemenea dependenţa. Morfina, heroina, alcoolul,
barbituricele, bezodiazepinele, cocaina, amfetamina, au potenţial mare de dependenţă psihică;
pentru lisergidă, canabinoide, tutun şi cafea potenţialul este relativ mic.
Administrarea repetată a unor medicamente sau toxice poate dezvolta toleranţa şi dependenţa
fizică (toleranţa poate apare şi în absenţa dependenţei). Procesul este favorizat de prezenţa
continuă a unei concentraţii mari de substanţă activă la nivelul ţesuturilor. Fenomenul prezintă
specificitate chimică sau farmacodinamică. Toleranţa şi dependenţa sunt încrucişate, pentru
diferitele opioide de tip morfinic sau pentru alcool, barbiturice şi în parte pentru
benzodiazepinele tranchilizante.
Toleranţa apare mai ales pentru efectele centrale cu caracter subiectiv, mai puţin pentru cele
periferice. Doza letală este modificată diferit în funcţie de categoria de substanţe creşte mult
pentru opioide, nu este puţin modificată pentru alcool, barbiturice şi benzodiazepine. După
oprirea administrării sensibilitatea normală revine în câteva zile. Ca mecanism, toleranţa are
obişnuit o semnificaţie farmacodinamică se dezvoltă progresiv procese adaptive de sens contrar
intervenţiei medicamentului sau toxicului respectiv. Uneori contribuie şi interferenţe de ordin
farmacocinetic îndeosebi creşterea procesului de inactivare metabolică, de exemplu prin
autoinducţia enzimatică produsă de barbiturice.
Bolnavul care a folosit repetat morfină sau alte opioide asemănătoare barbiturice,
benzodiazepine, băuturi alcoolice, prezintă la întreruperea administrării un sindrom caracteristic
sindromul de abstinenţă, care marchează dependenţa fizică, obligând la continuarea
administrării. Sindromul de abstinenţă diferă pentru diversele categorii de substanţe capabile de
a dezvolta dependenţă; se descrie de exemplu un sindrom de abstinenţă propriu opioidelor, altul
de tip alcool-barbiturice. Majoritatea simptomelor corespund unor efecte inverse celor produse
de medicamentele sau toxicele respective. Aceasta sugerează că în cursul administrării repetate
se dezvoltă fenomene adaptative contrare, care rămân fară contrapondere la întreruperea
administrării. Sindromul de abstinenţă este mai grav în cazul substanţelor cu actiune intensă şi de

21
durată realativ scurtă, cum sunt morfina sau heroina. Antagoniştii specifici de exemplu naloxona
în cazul morfinei –administraţi la persoanele dependente declanşează repede un sindrom de
abstinenţă sever, datorită împiedicării acţiunii caracteristice a drogului respectiv.
Dintre substanţele cu potenţial mare de toleranţă şi dependenţă fizică sunt morfina şi analogii,
barbituricele, benzodiazepinele şi alcoolul; potenţialul este mic pentru amfetamine, lisergidă,
canabinoide, tutun şi cafea.
Psihotoxicitatea, cea de a patra caracteristică a dependenţei, se manifestă prin tulburări de
comportament, uneori cu caracter psihotic. Acestea apar în condiţiile folosirii îndelungate şi
abuzive de doze mari de barbiturice şi alcool, amfetamine, cocaină, lisergidă.
Tratamentul dependenţei este foarte dificil datorită întrepătrunderii celor trei factori
etiopatogenici: medicament psihotrop, teren psihic, condiţii sociale favorizante. Sunt necesare, în
primul rând, măsuri profilactice: acţiuni educative, folosirea judicioasă a medicamentelor cu risc,
reglementări riguroase privind asemenea substanţe (cunoscute în legislaţia noastră sub
denumirea de stupefiante).
Tratamentul curativ se face în condiţii de spitalizare, sub supraveghere. Pot fi utile, după caz:
medicamente psihotrope, care inlătură fenomenele psihice favorizante ale dependenţei,
substanţei care atenuează sindromul de dependenţă (de exemplu metadona pentru morfină sau
heroină), substanţe care provoacă aversiune, cum este disulfiramul în cazul intoxicaţiei
alcoolice. (Stroescu Valentin, Farmacologie).

22
 CAP. III
EXEMPLIFICĂRI ALE PROCESULUI DE SOLUBILITATE IN PRACTICA
FARMACEUTICĂ

În acest capitol menționez câteva exemple de prospecte medicamentoase:

1. Theraflu sinus răceală și gripă, pulbere pentru soluţie orală
(Fig. nr. 1. - Theraflu sinus răceală și gripă, pulbere pentru soluție orală)
Compoziție: :
pe pulb.buv.
•Paracetamol 650 mg
•Clorhidrat de fenilefrina 10 m
Theraflu Sinus răceală şi gripă conţine o combinaţie de calmant al febrei şi durerii (paracetamol)
cu un decongestionant (clorhidrat de fenilefrină) pentru reducerea inflamaţiei mucoaselor.
Substanţele active din Theraflu Sinus răceală şi gripă acţionează împreună pentru reducerea
temporară a simptomelor majore asociate răcelii şi gripei, inclusiv:
- durerile sinusale
- durerea de cap cauzată de sinuzită
- congestia sinusală
- congestia nazală
Înainte să utilizaţi Theraflu Sinus răceală şi gripă
Nu utilizaţi Theraflu Sinus răceală şi gripă dacă:
* sunteţi alergic la oricare dintre componentele sale
* aţi luat, pe baza de prescripţie, un inhibitor de monoaminooxidază (IMAO) în ultimele două
săptămâni; (IMAO includ anumite medicamente folosite pentru tratarea depresiilor, a
tulburărilor psihice şi emoţionale sau a bolii Parkinson. Dacă nu sunteţi sigur că medicamentul
care vă este prescris conţine un IMAO, întrebaţi medicul)
– utilizaţi alte medicamente care conţin paracetamo
– suferiţi de o boală de plămâni (inclusiv astm bronşic)
– suferiţi de hipertiroidism
– aveţi sub 12 ani
– prezentaţi deficit de glucozo-6-fosfat dehidrogenază (G-6-PD)
– sunteţi însărcinată sau alăptaţi
– suferiţi de boli de inimă, boli vasculare, boli hepatice sau renale severe
– suferiţi de ulcer peptic stenozant
– prezentaţi o îngustare piloroduodenală
– aveţi hipertensiune arterială severă
– aveţi diabet zaharat
– suferiţi de glaucom (tensiune intraoculară crescută) cu unghi închis
– suferiţi de adenom de prostată
– suferiţi de epilepsie
Aveţi grijă deosebită când utilizaţi Theraflu Sinus răceală şi gripă:
Dacă suferiţi de boli hepatice, renale sau ale tiroidei;
Dacă aveţi vârsta peste 70 ani şi aveţi tulburări cardiovasculare;
Alte aspecte de avut în vedere la utilizarea Theraflu Sinus răceală şi gripă:
– Nu utilizaţi cantităţi mai mari sau pentru perioade mai lungi decât cele recomandate.
– Theraflu Sinus răceală şi gripă conţine paracetamol, care poate provoca leziuni ale
ficatului şi afectarea rinichiului la doze mai mari decât cele recomandate, sau la utilizarea
prelungită.
23
Utilizarea altor medicamente
Vă rugăm să spuneţi medicului dumneavoastră sau farmacistului dacă luaţi sau aţi luat recent
orice alte medicamente, inclusiv dintre cele eliberate fără prescripţie medicală.
Utilizarea Theraflu Sinus răceală şi gripă cu alimente şi băuturi
Consumul băuturilor alcoolice trebuie evitat în timpul tratamentului cu Theraflu Sinus răceală şi
gripă, deoarece paracetamolul poate cauza leziuni ale ficatului, când este utilizat împreună cu
alcoolul.
Sarcina şi alăptarea
Adresaţi-vă medicului dumneavoastră sau farmacistului pentru recomandări înainte de a lua orice
medicament.
Theraflu Sinus răceală şi gripă nu trebuie utilizat dacă sunteţi gravidă sau alăptaţi.
Conducerea vehiculelor şi folosirea utilajelor
Nu sunt cunoscute efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.
Informaţii importante privind unele componente ale Theraflu Sinus răceală şi gripă
Datorită colorantului Sunset yellow FCF (E 110) pot apare reacţii alergice. Deoarece conţine
zahăr, dacă medicul dumneavoastră v-a atenţionat ca aveţi intoleranţă la unele categorii de
glucide, vă rugăm să-l întrebaţi înainte de a utiliza acest medicament.
Cum să utilizaţi Theraflu Sinus răceală şi gripă
Adulţi şi copii cu vârsta peste 12 ani: se dizolvă conţinutul unui plic în aproximativ 200 ml de
apă fierbinte. Se obţine o băutură cu aromă de lămâie, care se bea fierbinte. Nu dizolvaţi şi nu
administraţi mai mult de un plic, o dată.
Doza poate fi repetată la intervale de 4 - 6 ore, după necesităţi, dar nu se vor administra mai mult
de 2 plicuri în 24 de ore.
Nu depăşiţi doza recomandată şi nu administraţi medicamentul pentru mai mult de 5 zile
consecutiv.
Încetaţi tratamentul şi adresaţi-vă medicului dacă:
simptomele nu se ameliorează după 3 zile sau prezentaţi febră;
Acestea pot fi semne ale unei stări grave.
Dacă utilizaţi mai mult decât trebuie din Theraflu Sinus răceală şi gripă
În caz de supradozaj, contactaţi imediat medicul, farmacistul sau un centru de toxicologie, chiar
dacă nu prezentaţi nici un fel de simptome.
Dacă uitaţi să utilizaţi Theraflu Sinus răceală şi gripă
Acest medicament se administrează la intervale de 4 - 6 ore, atât timp cât persistă simptomele,
dar nu se vor administra mai mult de 2 plicuri în 24 de ore şi nu mai mult de 5 zile consecutiv.
Dacă uitaţi să luaţi o doză, luaţi-o cât mai repede după ce vă amintiţi, apoi continuaţi tratamentul
după 4 ore, dacă este necesar.
Pentru informaţii suplimentare privind modul de administrare şi pentru stabilirea duratei
tratamentului se recomandă ca pacientul să se adreseze medicului.
Reacţii adverse posibile
Ca toate medicamentele, Theraflu Sinus răceală şi gripă poate determina reacţii adverse, deşi nu
apar la toate persoanele.
Cele mai frecvente reacţii adverse sunt reacţii alergice cutanate uşoare, somnolenţă, greaţă,
ameţeală, uscăciunea gurii sau a gâtului, oboseala, durerea de cap, insomnia, iritabilitatea şi
nervozitatea, tahicardia (accelerarea bătăilor inimii) şi palpitaţiile.
De asemenea, se pot manifesta tulburări gastrointestinale, care includ constipaţia, diareea sau
balonarea, precum şi, ocazional, starea de agitaţie şi tulburări de somn.
Dacă vreuna dintre reacţiile adverse devine gravǎ sau dacă observaţi orice reacţie adversǎ
nemenţionatǎ în acest prospect, vă rugăm să comunicaţi medicului dumneavoastră sau
farmacistului.
Cum se păstrează Theraflu Sinus răceală şi gripă
A se păstra la temperaturi sub 25ºC, în ambalajul original.
A nu se lăsa la îndemâna şi vederea copiilor.
Nu utilizaţi Theraflu Sinus răceală şi gripă după data de expirare înscrisă pe ambalaj după EXP:

24
Data de expirare se referă la ultima zi a lunii respective.
Medicamentele nu trebuie aruncate pe calea apei menajere sau a reziduurilor menajere. Întrebaţi
farmacistul cum să eliminaţi medicamentele care nu vă mai sunt necesare. Aceste măsuri vor
ajuta la protejarea mediului.
Ce conţine Theraflu Sinus răceală şi gripă:
-Substanţele active sunt paracetamol 650 mg şi clorhidrat de fenilefrină 10 mg.
-Celelalte componente sunt: zahăr, acesulfam de potasiu, galben de chinolină (E 104), Sunset
yellow FCF (E 110), maltodextrina M 100, dioxid de siliciu coloidal hidratat, aromă de lămâie
sortul ,, Natural Lemon WONF Durarome 860.098/TD 10.91’’, aromă de lămâie sortul ,,Natural
Lemon Durarome 860.202/TD 09.91’’acid citric anhidru, citrat de sodiu, fosfat de calciu.
Cum arată Theraflu Sinus răceală şi gripă şi conţinutul ambalajului
Theraflu Sinus răceală şi gripă se prezintă sub formă de granule de culoare alb-galbenă, care
curg uşor şi sunt lipsite de aglomerări. (http://www.csid.ro/medicamente/theraflu-extra-raceala-
si-gripa-pulbere-pentru-solutie-orala-11714965/)
2. Coldrex Lemon, pulbere pentru suspensie orală
(Fig. mr. 2. - Coldrex Lemon, pulbere pentru suspensie orală)
Substanța activă: Paracetamol/Acid ascorbic/Clorhidrat de fenilefrină
Clasa ATC: Sistemul nervos > Analgezice > Analgezice-antipiretice > Anilide, N02BE
Afecțiuni:pentru ameliorarea simptomatică a gripei, stărilor febrile, frisoanelor şi răcelilor
comune, inclusiv a cefaleei, durerilor în gât, disconfortului şi durerilor musculare, congestiei
nazale, sinuzitei precum şi durerii şi catarului nazal acut, asociate acesteia
Acțiune terapeutică:alte analgezice si antipiretice, anilide
Format: pubere pentru suspensie orală
Ce este Coldrex Lemon şi pentru ce se utilizează
Coldrex Lemon este un medicament împotriva răcelii şi gripei care conţine trei substanţe active:
•paracetamol care ameliorează durerea şi reduce temperatura atunci când aveţi febră;
•clorhidratul de fenilefrină este un decongestionant care desfundă nasul şi sinusurile şi vă ajută
să respiraţi mai uşor;
•vitamina C (acidul ascorbic) ajută la înlocuirea pierderilor de vitamina C în primele stadii de
răceală şi gripă.
Coldrex Lemon este un remediu folosit pentru ameliorarea simptomatică, pe termen scurt a
gripei, stărilor febrile, frisoanelor şi răcelilor comune, inclusiv a cefaleei, durerilor în gât,
disconfortului şi durerilormusculare, congestiei nazale, sinuzitei precum şi durerii şi catarului
nazal acut, asociate acesteia.
Înainte să luaţi Coldrex Lemon
Nu luaţi Coldrex Lemon dacă:
•sunteţi alergic (hipersensibil) la paracetamol, clorhidrat de fenilefrină, vitamina C sau la oricare
dintre celelalte componente ale Coldrex Lemon (vezi pct. 6);
•- dacă aveţi tensiune arterială mare;
•dacă aveţi o tiroidă hiperactivă (hipertiroidism);
•dacă suferiţi de o boală cardiacă;
•dacă aveţi diabet;
•dacă aveţi feocromocitom o tumoare în apropierea rinichilor),
•dacă aveţi glaucom cu unghi închis (tensiune crescută la nivelul ochilor),
•dacă sunteţi în tratament cu alte medicamente (de exemplu antidepresive de tipul inhibitori de
monoaminoxidază-IMAO, inclusiv o perioadă de 2 săptămâni de la oprirea tratamentului cu
aceştia, beta-blocante) (vezi pct. Folosirea altor medicamente);
•dacă sunteţi în tratament cu alte decongestionante simpatomimetice
•dacă aveţi intoleranţă la unele categorii de glucide (conţine zahăr); Nu administraţi copiilor cu
vârsta sub 12 ani.
Aveţi grijă deosebită când luaţi Coldrex Lemon
Nu depăşiţi doza zilnică recomandată. Cereţi sfatul medicului, înainte de începerea tratamentului

25
cu acest medicament, dacă suferiţi de vreuna din următoarele afecţiuni:
•mărirea volumului prostatei sau dificultăţi de urinare,
•afecţiuni ale vaselor de sânge (de exemplu sindromul Raynaud, care se poate manifesta sub
formă de dureri la nivelul degetelor ca răspuns la frig sau stres), boală renală sau hepatică severă.
Antecedentele de boală hepatică cresc riscul afectării hepatice datorate paracetamolului.
Este necesară prudenţă la vârstnici şi la pacienţii hipertensivi deoarece fenilefrina poate creşte
tensiunea arterială.
Riscul hepatotoxicităţii paracetamolului este mai mare în caz de afectare hepatică pre-existentă,
incluzând hepatită virală sau când sunt asociate alte medicamente cu potenţial hepatotoxic sau
alcool.
Dacă simptomele de răceală persistă mai mult de 3 zile, adresaţi-vă medicului.
Cereţi sfatul medicului sau farmacistului dacă nu sunteţi sigur dacă puteţi lua acest medicament.
Folosirea altor medicamente
Vă rugăm să spuneţi medicului dumneavoastră sau farmacistului dacă luaţi sau aţi luat recent
orice alte medicamente, inclusiv dintre cele eliberate fără prescripţie medicală.
Nu luaţi Coldrex Lemon:
•împreună cu alte medicamente care conţin paracetamol;
•cu alte medicamente decongestionante sau pentru răceală;
•dacă sunteţi în tratament cu antidepresive triciclice (amitriptilina) sau de tipul inhibitori de
monoaminoxidază sau beta-blocante folosite în tratamentul problemelor cardiace şi a
hipertensiunii arteriale.
De asemenea, înainte de a lua acest medicament, adresaţi-vă medicului sau farmacistului
•dacă luaţi warfarină sau alte cumarine (folosite împotriva coagulării sângelui);
•dacă luaţi metoclopramidă sau domperidonă (stimulează motilitatea stomacului şi a intestinului
subţire şi au efecte antivomitive);
•dacă luaţi colestiramină (răşină fixatoare de acizi biliari pentru a trata valorile mari ale
colesterolului din sânge),
•dacă luaţi digoxină sau medicamente similare pentru boli cardiace,
dacă luaţi medicamente care blochează sau stimulează senzaţia de foame.
Modificări ale rezultatelor unor analize de laborator
Dacă urmează să vi se facă analize spuneţi medicului că urmaţi tratament cu Coldrex Lemon
deoarece paracetamolul poate influenţa rezultatele analizelor.
Sarcina şi alăptarea
Dacă sunteţi gravidă sau alăptaţi, solicitaţi sfatul medicului sau farmacistului înainte de a lua
orice medicament, inclusiv Coldrex Lemon.
Coldrex Lemon nu trebuie utilizat în timpul sarcinii sau alăptării, cu excepţia cazurilor în care
medicul consideră acest lucru strict necesar.
Conducerea vehiculelor şi folosirea utilajelor
Substanţele active conţinute în Coldrex Lemon nu au proprietăţi sedative.
Nu conduceţi vehicule şi nu folosiţi utilaje dacă sunteţi afectaţi de ameţeală în timpul
tratamentului cu acest medicament.
Informaţii importante privind unele componente ale Coldrex Lemon
Coldrex Lemon conţine zahăr. Un plic conţine 2,9 g zahăr. Dacă medicul dumneavoastră v-a
atenţionat că aveţi intoleranţă la unele categorii de glucide, vă rugăm să-l întrebaţi înainte de a
lua acest medicament. Acest lucru trebuie avut în vedere la pacienţii cu diabet zaharat.
Cum să luaţi Coldrex Lemon
Pentru administrare orală.
Coldrex Lemon se administreză sub forma unei băuturi calde.
Goliţi conţinutul unui plic într-o cană, adăugaţi apă caldă şi amestecaţi bine.
Adulţi (inclusiv vârstnici) şi copii cu vârsta de 12 ani şi peste
Doza recomandată este de un plic la fiecare 4 sau 6 ore, la nevoie. Nu luaţi mai mult de 5 plicuri
în 24 de ore.
Intervalul minim între administrări trebuie să fie de 4 ore.
26
Medicamentul nu trebuie utilizat mai mult de 7 zile, fără recomandarea medicului. Nu
administraţi Coldrex Lemon copiilor cu vârsta mai mică de 12 ani.
Dacă luaţi mai mult decât trebuie din Coldrex Lemon
Solicitaţi imediat consult medical şi explicaţi-i exact cât de mult aţi luat. Medicul
dumneavoastră vă va sfătui ce trebuie să faceţi.
Este important să-i spuneţi doctorului, chiar dacă vă simţiţi bine. Dacă o persoană a luat prea
mult paracetamol, există un risc serios de leziuni hepatice datorită întârzierii instituirii
tratamentului. În caz de supradozaj se impune tratament medical imediat. Simptomele
supradozajului constau în tulburări hepatice, gastro-intestinale, reacţii alergice, dureri de cap,
agitaţie, palpitaţii şi creşterea tensiunii arteriale.
Dacă uitaţi să luaţi o doză de Coldrex Lemon
Luaţi o doză atunci când vă amintiţi. Nu luaţi mai
mult de o doză la fiecare 4 ore. Nu luaţi o doză dublă pentru a compensa doza uitată.
Dacă aveţi orice întrebări suplimentare cu privire la acest medicament, adresaţi-vă medicului
dumneavoastră sau farmacistului.
Reacţii adverse posibile
Ca toate medicamentele, Coldrex Lemon poate provoca reacţii adverse, cu toate că nu apar la
toate persoanele.
Reacţiile adverse sunt clasificate în funcţie de frecvenţă, utilizând următoarea convenţie: Foarte
frecvente: care afectează mai mult de 1 pacient din 10
Mai puţin frecvente: care afectează mai puţin de 1 din 100 pacienţi
Rare: care afectează mai puţin de 1 din 1000 pacienţi
Foarte rare:care afectează mai p uţin de 1 din 10000 pacienţi
Cu frecvenţă necunoscută: care nu poate fi estimată din datele disponibile
Reacţiile adverse rare pot include:
•erupţii trecătoare pe piele şi alte alergii;
•creşterea tensiunii la nivelul ochilor;
•dificultăţi de urinare (retenţie urinară);
•perceperea supărătoare a bătăilor inimii (palpitaţii).
Reacţii adverse foarte rare includ:
•scăderea numărului unor celule sanguine numite plachete (trombocitopenie);
•erupţii trecătoare pe piele şi alte alergii, inclusiv o reacţie alergică bruscă de mare amploare care
implică întregul organism numită anafilaxie;
•îngustarea căilor respiratorii datorită spasmului musculaturii (bronhospasm)
•afecţiuni ale ficatului;
Reacţiile adverse cu frecvenţă necunoscută pot include:
•creşterea tensiunii arteriale;
•dureri de cap (cefalee);
•senzaţie de ameţeală;
incapacitatea de dormi (insomnie);
•nervozitate
•vărsături, greaţă;
•diaree.
Incetaţi să mai luaţi Coldrex Lemon şi consultaţi medicul dacă observaţi următoarele
reacţii adverse:
•iritaţie a pielii, descuamare sau ulcere bucale;
•pierderea vederii, care se poate datora unei tensiuni crescute anormal la nivelul ochilor. Această
reacţie este foarte rară dar apare la persoanele care au glaucom.
•vânătaie inexplicabilă sau sângerare neaşteptată;
•dificultate la urinare. Această reacţie poate apare la bărbaţii care au prostata mărită.
•dacă anterior aţi avut dificultăţi de respiraţie când aţi luat aspirină sau alte antiinflamatoare
nesteroidiene şi acum aveţi aceeaşi reacţie la acest medicament.
27
Dacă vreuna dintre reacţiile adverse devine gravă sau dacă observaţi orice reacţie adversă
nemenţionată în acest prospect vă rugăm să spuneţi medicului dumneavoastră sau farmacistului.
Cum se păstrează Coldrex Lemon
A nu se lăsa la îndemâna şi vederea copiilor.
Nu utilizaţi Coldrex Lemon după data de expirare înscrisă pe ambalaj (după EXP.). Data de
expirare se referă la ultima zi a lunii respective.
A se păstra la temperaturi sub 25°C, în ambalajul original.
Medicamentele nu trebuie aruncate pe calea apei menajere sau a reziduurilor menajere.
Întrebaţi farmacistul cum să eliminaţi medicamentele care nu vă mai sunt necesare. Aceste
măsuri vor ajuta la protejarea mediului.
Informaţii suplimentare
Ce conţine Coldrex Lemon
•Substanţele active din Coldrex Lemon sunt paracetamol, acid ascorbic şi clorhidrat de
fenilefrină. Fiecare plic conţine paracetamol 750 mg, clorhidrat de fenilefrină 10 mg, acid
ascorbic (vitamina C) 60 mg.
•Celelalte componente sunt: etilceluloză, acid citric anhidru, zaharină sodică, citrat de sodiu,
zahăr, tetrarome lemon, aromă de lămâie, galben de chinolină (E104).
Cum arată Coldrex Lemon şi conţinutul ambalajului
Pulbere de culoare galben deschis, cu miros şi gust de lămâie.
Ambalaje
Cutie cu 5 plicuri din hârtie-PE-Al-PE a câte 5 g pulbere pentru suspensie orală. Cutie cu 10
plicuri din hârtie-PE-Al-PE a câte 5 g pulbere pentru suspensie orală. Plicurile sunt
polietilenlaminate, alcătuite din hârtie/polietilen/folie de aluminiu. Este posibil ca nu toate
mărimile de ambalaj să fie comercializate.
Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă
GlaxoSmithKline Consumer Healthcare
GlaxoSmithKline Export LTD. Brentford TW8 9GS, Marea Britanie
(http://www.csid.ro/medicamente/coldrex-lemon-pulbere-pentru-suspensie-orala-11713921/)
3.Gripovit Max C Vitamina C 850 mg
(Fig. nr. 3. - Gripovit Max C Vitamina C 850 mg)
Pulberi din Fructe de coacaz-negru si Zmeur, Extract din fructe de soc, flori de Hibiscus și Zinc
+ Doza Mare De Vitamina C
Ajută în cazul simptomelor de raceală și gripă
Fructele de soc conțin pigmenți naturali, aminoacizi, zaharide, rutin și o cantitate mare de
vitamina C. Vitamina C și zincul contribuie la funcționarea normală a sistemului imunitar și la
protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ.
Florile de Hibiscus reprezintă o sursă importantă de vitamina C.
1 plic 10 g conține: vitamina C 850 mg (1062 % DZR*) și zinc 5 mg (50 % DZR*).
*DZR – doza zilnică recomandată conf HG 685/2009
Mod de administrare:
Se dizolvă conținutul unui plic de GRIPOVIT MAX C într-un pahar cu apă fierbinte (dar nu
fiartă). După puțin timp se amestecă și se consumă.
Doza recomandată:
½ - 1 plic pe zi.
(https://comenzi.farmaciatei.ro/farmacie/diverse/gripovit_max_c_10_plicuri_zdrovit-
p10030202)
4. Fares - Hapciu răceală și gripă
(Fig. nr. 4 – Fares – Hapciu răceală și gripă)
Se utilizează încă de la apariția primelor semne și simptome ale răcelii și gripei (febră, dureri în
gât, nas înfundat, tuse).
Ingrediente:
Zahăr, amidon din porumb, vitamina C, fructoză, extract de Stevia rebaudiana, ulei esențial de
lămâie (Citri aetheroleum), ulei esențial de mentă (Menthae aetheroleum), ulei esențial de
28
eucalipt (Eucalipti aetheroleum), extract de scoarță de salcie (Salicis cortex) standardizat în min.
15% salicina 0,5%, extract total de flori de soc (Sambuci flos), extract total de trifoiste de baltă
(Menyanthes trifoliata), extract total de busuioc (Basilici herba), extract total de isop (Hyssopi
herba) 0,5%.
Efect:
– antiinflamator,
– antifebril (scade febra),
– sudorific,
– dezinfectant și decongestionant la nivelul căilor respiratorii, expectorant.
Contraindicații:
Nu se recomandă copiilor sub 3 ani, persoanelor cu diabet și în caz de hipersensibilitate la
oricare din ingredientele produsului.
Sarcina si alaptare:
Nu se recomandă în timpul sarcinii și alăptării datorită conținutului în salicilați.
Substanțele active trec în laptele matern și pot modifica gustul laptelui.
Efecte secundare și interacțiuni:
La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilități cu medicamentele.
Nu au fost semnalate efecte secundare.
Preparare:
Conținutul unui plic se dizolvă în aproximativ 200 ml de apă fierbinte.
Băutura are gust agreabil și nu necesită îndulcire. Se bea cât mai fierbinte posibil.
Întrebuințare:
Copii 3-6 ani: 1-2 plicuri pe zi, fracționat pe parcursul unei zile.
Copii 7-14 ani: 2-3 plicuri pe zi.
Copii peste 14 ani și adulți: 3-4 plicuri pe zi.
Durata curei este de 3-7 zile, sau conform recomandării medicului.
(https://comenzi.farmaciatei.ro/farmacie/sistemul_respirator/ameliorare_simptome_raceala_si_gr
ipa/hapciu_raceala_si_gripa_solubil_12_plicuri_fares-p10043468)
5. Pinosol, picături nazale, soluţie nazală
(Fig, nr. 5. - Pinosol, picături nazale, soluție nazală)
Compoziție:
Oleum pini silvestris 0,3752 g, oleum menthae piperitae 0,1000 g, oleum eucalipty 0,0500 g,
thymolum 0,0032 g, azulenum 0,0020 g, tocoferolum aceticum 0,1700 g în 10 g soluție
Indicații:
Preparatul se folosește în tratamentul răcelii și afecțiunilor inflamatorii ale mucoasei nazale și
nazo-faringiene, precum și la pacienții ce au fost supuși unei intervenții chirurgicale la nivelul
cavității nazale.
În plus, inhalarea substanțelor active poate influența favorabil afecțiunile infecțioase inflamatorii
ale căilor respiratorii (laringite, traheite, bronșite).
Fără recomandarea medicului dvs., preparatul poate fi folosit numai în răcelile fără complicații.
Preparatul poate fi folosit de adulți, adolescenți și copii cu vârsta mai mare de 1 an. Poate fi
administrat femeilor însărcinate sau care alăptează.
Reacții adverse:
În timpul utilizării produsului, pot apărea rareori senzații de prurit și de arsuri la nivelul
mucoasei nazale. Vă rugăm să consultați medicul referitor la continuarea administrării
preparatului în cazul apariției efectelor adverse sau a altor reacții neobișnuite.
Contraindicații:
Pinosol nu trebuie folosit în cazul hipersensibilității cunoscute la preparat sau la pacienții cu
rinite alergice. Preparatul nu trebuie administrat copiilor sub 1 an. Nu se va administra preparatul
copiilor cu vârsta cuprinsă între 1 si 2 ani decât dacă se va face printr-o metodă adecvată
(preparatul se dispersează pe mucoasa nazală cu ajutorul unui tampon de vată, apăsând ușor pe
ambele narine).

29
 Acțiune:
O mixtură de uleiuri eterice și substanțe naturale pure cu efecte antimicrobiene, în ulei vegetal.
Îmbunătățește micro-circulația sanguină a membranei mucoase și reface funcțiile naturale ale
acesteia.
Administrare:
Adulții vor administra câte 2-3 picături de produs în ambele narine, la început la interval de o
oră, apoi la intervale mai mari. Pentru inhalare folosiți schema cu 2 ml din preparat adăugat la 1
litru de apă ce fierbe, de două ori pe zi. La copii cu vârsta mai mare de 1 an: 1-2 picături de 3-4
ori pe zi. La copii cu vârsta între 1-2 ani: se poate folosi pentru dispersarea preparatului pe
mucoasa nazală un tampon de vată (bastonaș cu capătul învelit în vată).
Copiilor cu vârsta sub 2 ani: nu le aplicați direct picăturile nazale datorită riscului aspirației
fluidului. Preparatul se administrează în mod obișnuit timp de 5 (3-7) zile.
(http://www.pcfarm.ro/produs/2440/PINOSOL,-solutie-nazala)
6. Uricol 5 g, granule efervescente pentru soluţie orală
(Fig. nr. 6. - Uricol 5g, granule efervescente pentru soluție orală)
Substanța activă: Metenamină/citrat de piperazină/kelină
Clasa ATC: Aparatul genito-urinar și hormoni sexuali > Medicația aparatului urinar (urologice)
> Alte urologice. incl. antispastice > Antispastice uriare, G04BD
Afecțiuni:infecţii ale tractului urinar, spasme ale tractului urinar, profilaxia reinfectării unei
urine sterile la pacienţii cu urină reziduală, discomfort datorat hipermotilităţii, litiaza urinară cu
acid uric, hiperuricemie
Acțiune terapeutică:o combinaţie de substanţe active la nivelul tractului urinar precum
metenamina (generează formaldehida care este un agent antibacterian activ), citratul de
piperazină (favorizează eliminarea urinară a acidului uric), kelina (un compus natural care
relaxează musculatura ureterală)
Format:granule efervescente pentru soluţie orală
Uricol este o combinaţie de substanţe active la nivelul tractului urinar precum metenamina
(generează formaldehida care este un agent antibacterian activ), citratul de piperazină
(favorizează eliminarea urinară a acidului uric), kelina (un compus natural care relaxează
musculatura ureterală).
Uricol se utilizează:
•ca adjuvant în tratamentul infecţiilor tractului urinar, după un tratament eficace cu antibiotice.
•pentru profilaxia (prevenirea) reinfectării unei urine sterile la pacienţii cu urină reziduală
(restantă), însoţind unele tulburări neurologice şi cu cateterizare prelungită a vezicii.
•în spasmele tractului urinar.
•pentru înlăturarea discomfortului datorat hipermotilităţii rezultând din inflamaţii ca în cistite,
prostatite, uretrite şi uretro-cistite.
•în litiaza urinară cu acid uric, hiperuricemie.
Acest medicament este un medicament destinat adulţilor şi adolescenţilor cu vârsta peste 12 ani.
Nu utilizaţi Uricol
•dacă sunteţi alergic (hipersensibil) la metenamină, citrat de piperazină, kelină sau la oricare
dintre celelalte componente ale Uricol.
Dacă suferiţi de afecţiuni renale, hepatice sau gastro-intestinale, nu trebuie să depăşiţi dozele
recomandate pentru dumneavoastră de către medic sau farmacist.
Aveţi grijă deosebită când utilizaţi Uricol
Nu trebuie să depăşiti dozele recomandate pentru dumneavoastră de către medic sau farmacist,
datorită posibilităţii de apariţie a fenomenelor de supradozaj.
Utilizarea altor medicamente
Vă rugăm să spuneţi medicului dumneavoastră sau farmacistului dacă luaţi sau aţi luat recent
orice alte medicamente, inclusiv dintre cele eliberate fără prescripţie medicală.
Informaţi medicul dumneavoastră sau farmacistul, dacă utilizaţi sau dacă trebuie să utilizaţi
concomitent unul din următoarele medicamente:

30
•acetazolamida, deoarece terapia concomitentă cu acetazolamidă şi hexamină conduce la
alcalinizarea urinei. Această alcalinizare inhibă conversia (transformarea) hexaminei la forma sa
activă, formaldehidă.
•diclorfenamida, deoarece acţiunea hexaminei este dependentă de aciditatea urinei.
Diclorfenamida alcalinizează urina, şi astfel se inhibă acţiunea hexaminei.
•sulfacitina, deoarece administrarea concomitentă a sulfacitinei cu hexamină poate creşte
•incidenţa cristalizării. În urina acidă, hexamina se descompune la formaldehidă care poate
forma un precipitat insolubil cu sulfacitină.
•sulfametizol, deoarece acest medicament este insolubil în urina acidă şi poate conduce la
cristalurie în combinaţie cu hexamina.
•sulfapiridina, deoarece acest medicament administrat concomitent cu hexamină poate creşte
incidenţa cristaluriei.
Utilizarea Uricol cu alimente şi băuturi
Nu există recomandări speciale în acest caz.
Sarcina şi alăptarea
Adresaţi-vă medicului dumneavoastră sau farmacistului pentru recomandări înainte de a lua
orice medicament.
Dacă sunteţi gravidă sau credeţi că sunteţi gravidă, spuneţi medicului dumneavoastră. Uricol nu
trebuie utilizat în timpul sarcinii, decât dacă este absolut necesar şi este de preferat ca utilizarea
acestuia să se facă la recomandarea medicului, după analiza raportului risc potenţial
fetal/beneficiu matern. Medicul va discuta cu dumneavoastră posibilele riscuri ale utilizării
Uricol în timpul sarcinii.
Nu trebuie să alăptaţi în timpul utilizării Uricol, deoarece hexamina se excretă în laptele matern
şi acest lucru îi poate dăuna copilului dumneavoastră. De aceea, mamele care iau Uricol sunt
sfătuite să oprească alăptarea.
Conducerea vehiculelor şi folosirea utilajelor
Uricol nu influenţează capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje. Informaţii
importante privind unele componente ale Uricol
Vă rugăm să întrebaţi medicul dumneavoastră dacă vă îngrijorează vreunul din componentele
acestui medicament.
Utilizaţi întotdeauna Uricol exact aşa cum v-a spus medicul dumneavoastră. Trebuie să
discutaţi cu medicul dumneavoastră sau cu farmacistul dacă nu sunteţi sigur.
Înainte de a bea soluţia orală Uricol, conţinutul unui plic se dizolvă în jumătate de pahar cu apă
şi se aşteaptă până la finalizarea efervescenţei.
Adulţi şi adolescenţi cu vârsta peste 12 ani:
Se recomandă 1-2 plicuri (conţinând 5 g granule efervescente) de 3 ori pe zi.
Copii cu vârsta sub 12 ani:
Nu se recomandă administrarea la copii cu vârsta sub 12 ani datorită lipsei datelor privind
eficacitatea şi siguranţa medicamentului.
Dacă aţi utilizat mai mult Uricol decât trebuie
Dacă aţi luat din greşeală mai mult din Uricol decât trebuie, adresaţi-vă imediat medicului
dumneavoastră sau farmacistului.
Simptomele ce pot apare în acest caz, datorită conţinutului în metenamină, sunt: vărsături,
urinare cu sânge.
Dacă aţi uitat să utilizaţi Uricol
Nu luaţi o doză dublă pentru a compensa doza uitată. Luaţi următoarea doză conform schemei
stabilite, fără a se suplimenta numărul de doze zilnice.
Dacă aveţi orice întrebări suplimentare cu privire la acest produs, adresaţi-vă medicului
dumneavoastră sau farmacistului.
Reacţii adverse posibile
Ca toate medicamentele, Uricol poate determina reacţii adverse, cu toate că nu apar la toate
persoanele.
Reacţiile adverse sunt prezentate conform frecvenţei de apariţie folosind următoarea convenţie:
31
Foarte frecvente: care afectează mai mult de 1 pacient din 10
Frecvente: care afectează mai puţin de 1 din 10 pacienţi
Mai puţin frecvente: care afectează mai puţin de 1 din 100 pacienţi
Rare: care afectează mai puţin de 1 din 1000 pacienţi
Foarte rare: care afectează mai puţin de 1 din 10000 pacienţi
Cu frecvenţă necunoscută care nu poate fi estimată din datele disponibile.
Vă rugăm să-i spuneţi medicului dumneavoastră dacă aveţi oricare dintre următoarele simptome.
Hexamina este, în general, bine tolerată. Dacă se administrează în doze mai mari decât cele
recomandate, sau timp mai îndelungat, poate apărea riscul de iritaţie sau inflamaţie a tractului
urinar. Oricum, efectul formaldehidei este parţial diminuat de către baza efervescentă. Dozele
terapeutice de citrat de piperazină nu cauzează reacţii adverse, dar pot apărea în unele cazuri,
efecte ca: vomă, diaree, reacţii alergice. In doze mari, sau la pacienţii cu insuficienţă renală,
poate apărea oboseala musculară, pierderea totală sau parţială a înţelegerii şi a posibilităţii de a
reda cuvintele (disfazie), confuzie. In cazuri excepţionale pot apare contracţii musculare bruşte şi
involuntare (mioclonii), crize convulsive, ameţeli, tulburări de vedere.
Dacă vreuna dintre reacţiile adverse devine gravă sau dacă observaţi orice reacţie adversă
nemenţionată în acest prospect, vă rugăm să spuneţi medicului dumneavoastră sau farmacistului.
(http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/uricol-granule-efervescente_14172
7. Otocalm, picături auriculare, soluţie
(Fig. nr. 7. - Otocalm, picături auriculare, soluție)
Substanța activă: Fenazonă/clorobutanol hemihidrat
Clasa ATC: Organe senzitive > Produse otologice > Alte produse pentru urechi > Analgezice și
anestezice, S02DA
Afecțiuni: infecţiile ale urechii, otita
Acțiune terapeutică: analgezic, anestezic
Format: picături auriculare soluţie
Otocalm este utilizat pentru tratamentul simptomatic local al durerii de la nivelul urechii medii,
la pacienţi cu timpanul intact, în inflamaţia sau infecţia urechii precum otita.
Otocalm este utilizat în infecţiile urechii şi ca adjuvant la tratamentul sistemic cu antibiotice.
Nu utilizaţi Otocalm
- dacă sunteţi alergic (hipersensibil) la fenazonă, clorobutanol sau la oricare dintre celelalte
componente ale Otocalm;
- dacă aveţi timpanul perforat.
Aveţi grijă deosebită când utilizaţi Otocalm
Înaintea administrării produsului, asiguraţi-vă că timpanul este intact. Administrarea auriculară
la pacienţii cu timpanul perforat poate provoca reacţii adverse la nivelul structurilor urechii
medii.
Dacă apar iritaţii sau sensibilizări se întrerupe administrarea.
Excipientul acid benzoic poate determina iritaţii uşoare ale pielii sau ale mucoaselor.
Dacă simptomatologia nu se ameliorează, se impune reevaluarea conduitei terapeutice.
Utilizarea altor medicamente
Vă rugăm să spuneţi medicului dumneavoastră sau farmacistului dacă luaţi sau aţi luat recent
orice alte medicamente, inclusiv dintre cele eliberate fără prescripţie medicală.
Sarcina şi alăptarea
Adresaţi-vă medicului dumneavoastră sau farmacistului pentru recomandări înainte de a lua orice
medicament.
Nu se cunoaşte, de asemenea, dacă medicamentul se elimină în secreţia lactată.
Totuşi, deoarece absorbţia sistemică la pacientele cu timpanul intact este puţin probabilă,
administrarea produsului este permisă în timpul sarcinii şi alăptării, în condiţiile utilizării
conform recomandărilor din acest prospect.
Conducerea vehiculelor şi folosirea utilajelor
Otocalm nu influenţează capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.

32
Informaţii importante privind unele componente ale Otocalm
Acest medicament conţine acid benzoic şi benzoat de sodiu, care au efect uşor iritant al pielii,
ochilor şi mucoaselor.
Vă rugăm să întrebaţi medicul dumneavoastră dacă vă îngrijorează vreunul din componentele
acestui medicament.
Cum să utilizaţi Otocalm
Utilizaţi întotdeauna Otocalm exact aşa cum v-a spus medicul dumneavoastră.
Trebuie să discutaţi cu medicul dumneavoastră sau cu farmacistul dacă nu sunteţi sigur.
Picăturile auriculare, soluţie Otocalm se administrează prin instilare în urechea dureroasă.
Pentru a evita senzaţia neplăcută produsă de introducerea soluţiei reci în ureche, se recomandă
aducerea flaconului la temperatura corpului înaintea administrării picăturilor.
Adulţi, vârstnici şi copii
Doza recomandată este de 2 - 4 picături auriculare instilate de 2 - 3 ori pe zi în urechea
dureroasă, permiţând soluţiei să se scurgă de-a lungul canalului auricular, până la ameliorarea
durerii sau conform recomandării medicului.
(http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/otocalm-picaturi-auriculare-solutie_12081)
8. Tictura de Iod, soluție de uz extern, 25 g
(Fig. nr. 8. - Tinctura de Iod, soluție de uz extern, 25 g)
Soluţie uz extern
Bacteriostatic, bactericid, revulsiv
Compoziţie:
Iod 2 g/100 ml; Iodură de potasiu 3 g/100 ml
Excipient (alcool etilic de 50o) ad. 100 ml
Acţiune farmacologică
TINCTURA DE IOD acţionează ca bacteriostatic, bactericid şi iritant-revulsiv.
Specii ţintă
Cabaline, bovine, ovine, caprine, porcine, păsări, câini şi pisici.
Indicaţii:
În dezinfecţia câmpului operator, a locului de elecţie pentru injecţii, pentru asepsia plăgilor
superficiale mici, în fistule şi panariţii, herpes, favus, actinomicoză, afecţiuni articulare, pentru
maturarea abceselor, la speciile ţintă.
Contraindicaţii:
Tinctura de iod nu se aplică direct pe plagă, ci în jurul ei.
Dacă apar iritaţii exagerate se va întrerupe tratamentul.
Reacţii adverse:
Aplicarea îndelungată duce la iritaţii ale pielii
Mod de administrare:
Se aplică prin tamponări, badijonări, pensulaţii sau pulverizări ale câmpului operator, leziunilor
şi ale focarelor inflamatorii. În actinomicoză tinctura de iod se injectează în abcese şi
flegmoane, iar după deschiderea şi vidarea acestora se fac pensulaţii în zonă. Ca revulsiv,
tinctura de iod se aplică o dată pe zi, maximum 5 zile, sub formă de fricţiuni şi badijonări în
jurul articulaţiilor dureroase, al plăgilor sau al zonelor inflamate. La câini şi pisici se foloseşte şi
în tratamentul faringitelor şi laringitelor prin badijonări externe ale gâtului, zilnic, 4-5 zile.
Atenţionări:
Soluţia de TINCTURA DE IOD se foloseşte numai pentru uz extern. Nu se aplică direct pe rană
ci în jurul ei.
9. Rivanol, solutie, 1‰
(Fig. nr. 9 – Rivanol, soluție, 1‰
Antiseptic
Compoziţie:
Lactat de etacridină 1 g/1000 ml
Excipient (apă distilată) ad. 1000 ml
Acţiune farmacologică:

33
RIVANOL face parte din grupa coloranţilor organici cu proprietăţi antiseptice. Acţiunea
bactericidă este determinată de combinarea antisepticului cu acizii nucleici ai celulelor
microbiene, tulburând procesele vitale ale acestora. Nu are acţiune iritantă asupra ţesuturilor şi
nu tulbură fagocitoza.
Specii ţintă
Câini şi pisici
Indicaţii:
Soluţia se foloseşte pentru asepsia plăgilor, a mucoaselor urogenitale, bucale, conjunctivale, în
catarurile cavitare la câini şi pisici. De asemenea este recomandat în cazul eczemelor infectate şi
al gingivitei.
Contraindicaţii:
Este incompatibil cu clorura de sodiu (nu se fac soluţii sau diluţii cu ser fiziologic), clorura de
amoniu, clorura de calciu, clorura de zinc, acidul salicilic, acidul tanic, cloramina, iodul şi
sărurile de argint.
Reacţii adverse:
Folosirea produsului timp îndelungat poate întârzia cicatrizarea rănilor.
Mod de administrare:
Se aplică prin tamponări, fricţiuni, badijonări sau pensulaţii ale câmpului operator, leziunilor, în
jurul articulaţiilor dureroase şi ale focarelor inflamatorii.
Atenţionări:
RIVANOLUL se administrează ca atare. (http://www.romvac.ro/Blog%20Posts/rivanol-1.html)
10. Visine, soluție oftalmică
(Fig. nr. 10 – Visine, soluție oftalmică)
Compoziție:
Ingrediente active: fiecare ml de Visine soluție oftalmică
contine: 0,5 mg clorura de tetrizolin.
Alte ingrediente: 0,1 mg/ml clorura de benzalconium;clorura de sodiu; acid boric; tetraborat de
sodiu; edeteat disodic; apă distilată.
Indicații:
Pentru decongestionare mucoasei și alinarea simptomatică a edemului conjunctival și
hiperemiei la pacienții cu iritații oculare, de exemplu datorita fumului, prafului, vantului, apei
clorurate, luminii, cosmeticelor, lentilelor de contact, sau la pacienții cu inflamații alergice, ca
de exemplu febra de fan și hipersensibilitate la polen. Efectele benefice includ ameliorarea
senzației de: arsură, iritație, prurit, durere și lacrimare excesivă.
Acțiune terapeutică:
Tetrizolinul este un simpatomimetic care stimuleaza direct receptorii alfa-adrenergici
ai sistemului nervos simpatic. Cu toate acestea efectul este nul sau foarte mic asupra receptorilor
beta-adrenergici. Fiind o amină simpatomimetică, tetrizolinul posedă proprietăți vasocostritoare
și decongestive. În timp ce alte vasocostriptoare pot produce dilatarea
pupilei sau pot determina hiperemie de rebound, nu există nici o dovadă că prin administrarea de
Visine ar apărea asemenea efecte. Acțiunea vasocotriptoare și decongestivă a tetrizolinului se
instalează în câteva minute de la aplicarea locală și dureaza 4 până la 8 ore. Tetrizolinul practic
nu se absoarbe dacă este administrat local conform instructiunilor.
Doze și mod de administrare:
Instilați 1 sau 2 picături în fiecare ochi afectat de două sau trei ori pe zi, cu excepția cazurilor în
care este prescris altfel de catre medic. Picurator: se indeparteaza dopul si se pozitioneaza
orificiul in jos. Picuratorul special garanteaza aparitia picaturilor la apasarea flaconului de
plastic Visine. Nu se atinge varful flaconului de nici o alta suprafata. Trebuie evitata folosirea
indelungata sau supradozarea, in special la copii. Daca nu exista contraindicatii in folosirea
lentilelor de contact, in pofida afectiunii oculare prezente, lentilele trebuie indepartate inainte de
a instila medicamentul in ochi si se reinsereaza dupa aproximativ 15 minute.
(http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/visine-solutie-oftalmica_8813)

34
 CONCLUZII

În urma studieri temei mele pentru proiectul de certificare am ajuns la concluzia că

solubilitatea are un rol importan în practica farmaceutică.
Solubilitatea este proprietatea unei substanțe de a se dizolvă într-o altă substanță (solvent) sau
într-un mestec de solvenți formând un sistem fizic omogen.
În Farmacopeea a X-a se prezintă date despre solubilitatea substanțelor, ele fiind utile pentru
prepararea medicamentelor.
Cea mai importantă proprietate a substanțelor este solubilitatea.
Procesul de dizolvare a unei substanțe ajunge la un moment dat la o stare de echilibru
dinamic între cantitatea de substanță nedizolvata și substanță dizolvată, după care concentrația
soluției nu mai crește: substanță nedizolvata-substanță dizolvată (în soluție).
Deci, la o anumită temperatură, la echilibru, soluția conține cantitatea maximă de substanță
dizolvată într-un dizolvant, fiind considerată soluție săturata.
În cazul în care o soluție conține o cantitate mai mică de substanță dizolvată decât soluția
săturata, soluția este o soluție nesaturata; soluția care conține o cantitate mai mare de substanță
dizolvată decât soluția săturata reprezintă o soluție suprasaturată.
O soluție care nu mai poate dizolvă o cantitate suplimentară de substanță este numită soluție
săturata. O soluție care mai dizolvă substanță este o soluție nesaturata.
Solubilitățile substanțelor variază mult cu natură lor și cu natură solventului.
Soluțiile medicamentoase sunt preparate farmaceutice lichide care conțin una sau mai multe
substanțe medicamentoase dizolvate într-un solvent sau amestec de solvenți.
Se folosesc că atare pentru administrarea internă sau externă sau la prepararea altor forme
farmaceutice.
În Farmacopeea a X-a le găsim sub denumirea de solutiones.
Soluțiile medicamentoase au că solvent apa, alcoolul, glicerolul sau uleiurile vegetale.
Soluțiile se întâlnesc sub diferite denumiri:
- limonade-sunt soluții apoase edulcorate (îndulcite) și aromatizate care conțin proporții mici de
acizi organici și relativ mari de săruri organice utilizate că laxative, antiemetice (împotrivă
vărsăturilor), băuturi răcoritoare, etc.
- poțiuni-sunt soluții interne care au că vehicul apa , ape aromatice sau infuzii, pot fi edulcorate
sau nu, aromatizate. Se administrează cu lingură sau linguriță , de exemplu o poțiune cu bromuri
sau polibromuri folosite că sedative.
- licori-denumire data inițial soluțiilor hidroalcoolie edulcorate și aromatizate , termen care a fost
extins și la soluțiile ale căror substanțe medicamentoase rezultă în urmă reacțiilor dintre
componente.
- elixire-soluții cu substanțe medicamentoase dizolvate în amestec de solvenți cu gust plăcut,
destinate numai administrării orale, concentrația alcoolica variind între 15-20%.
- spirturi-soluții alcoolice de diferite concentrații, incolore sau colorate cum sunt tincturile
destinate administrării externe pe piele, sub formă de fricțiuni sau gargarisme. În cazul
gargarismelor se diluează cu soluții apoase.
- mixturi-(amestecuri) soluții cu compoziție complexă cât și dispersii eterogene de tipul
suspensiilor numite și mixturi agitante destinate administrării interne sau externe, pe piele și pe
mucoase.
- picături sau guttae-soluții care conțin în general substanțe puternic active sau anodine
(obișnuite) dizolvate într-o cantitate mică de solvent, mai ales alcool de diferite concentrații sau
cosolventi -amestec de solvenți- (apa alcool glicerol). Sunt destinate administrării interne ,
măsurate cu picătorul și diluate în apa sau administrate pe o bucată de zahăr.
- soluții buvabile - soluții apoase obținute prin dizolvarea substantelor medicamentoase în
solvent sau cosolvenți având o condiționare primară specifică.
- loțiuni-folosite pentru a spăla soluții apoase.
35
 BIBLIOGRAFIE

1. Beral Edith, Zapan Mihai, “Chimia anorganică”, Editura tehnică, București, 1977
2. Beral Edith, Zapan Mihai, “Chimia organică”, Editura tehnică, București, 1973
3. Cristea Aurelia Nicoleta, “Farmacologie generală”, Editura didactică și pedagogică, R.A.,
București, 1998
4. Dobrescu D., “Farmacopeea Română”, Editura Medicală, București, 2014
5. Fulga Ion, “Farmacologie”, Editura Medicală, București, 2006
6. Iovu Mircea, “Chimia organică”, Editura tehnică, București, 2005
7. Marcean Crin, Mihărescu Vladimir-Manta, „Ghid de farmacologie pentru asistenți medicali și
asistenți medicali de farmacie”, Editura ALL, București, 2015
8. Nenițescu Costin D., “Chimie generală”, Editura didactică și pedagogică, București, 1979
9. Nenițescu Costin D., Chimie generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1980
10. Storescu Valentin, “Farmacologie”, Editura ALL, București, 2007
11. https://ro.wikipedia.org/wiki/Farmacologie
12. https://constantinluca.files.wordpress.com/2013/11/c2-substante-elemente-chimice
13. http://www.csid.ro/medicamente/theraflu-extra-raceala-si-gripa-pulbere
14. http://www.csid.ro/medicamente/coldrex-lemon-pulbere-pentru-suspensie-orala-)
15. https://comenzi.farmaciatei.ro/farmacie/diverse/gripovit_max_c_10_plicuri
16. https://comenzi.farmaciatei.ro/farmacie/sistemul_respirator/ameliorare_simptome
17. http://www.pcfarm.ro/produs/2440/PINOSOL,-solutie-nazala
18. http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/uricol-granule-efervescente_14172
19. http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/otocalm-picaturi-auriculare-solutie_12081
20. http://www.romvac.ro/Blog%20Posts/rivanol-1.html
21. http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/visine-solutie-oftalmica_8813

ANEXE

36
Fig. nr. 1. - Theraflu sinus răceală și gripă, pulbere pentru soluție orală

Fig. nr. 2. - Coldrex Lemon, pulbere pentru suspensie orală

Fig. nr. 3. - Gripovit Max C Vitamina C 850 mg

37
Fig. nr. 4 – Fares – Hapciu răceală și gripă

Fig, nr. 5. - Pinosol, picături nazale, soluție nazală

38
Fig. nr. 6. - Uricol 5g, granule efervescente pentru soluție orală

Fig. Nr. 7. - Otocalm, picături auriculare, soluție

39
Fig. Nr. 8. - Tinctura de iod, soluție de uz extern, 25 g

Fig. Nr. 9 – Rivanol, soluție de uz extern, 1‰

40
Fig. Nr. 10 – VISINE, soluție oftalmică

41
42