Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiectiv Economistul este înainte de toate un analist, aceasta fiind prima lui specializare. Calitatea
e lui esenţială constă în capacitatea de a efectua analize atât la nivel microeco-nomic, cât şi la
nivel macroeconomic.
Procesele economice analizate în cadrul disciplinei Istoria economică a României se
desfăşoară în intervalul 1829 (1859) – 2000, vizând problematica deosebit de complexă
specifică analizei economiei reale şi monetare.
Scopul cursului este de a forma gândirea economică a viitorului economist prin înţelegerea
proceselor funda-mentale ale evoluţiei economiei româneşti în ultimele două secole, o înţelegere
adecvată a funcţionării instituţiilor şi mecanismelor economice din viaţa de zi cu zi fiind practic
imposibilă fără suportul analizei istorice (diacronice).
În anul I, pentru înţelegerea proceselor economice şi formarea gândirii economice este,
desigur, necesară stăpânirea, în primul rând, a noţiunilor şi categoriilor economice de bază
predate la disciplina Economie politică.
Înţelegerea evoluţiilor istorice aduce cu sine, for-mează şi stimulează capacitatea de
explicare a situaţiei actuale a României şi a lumii. Înţelegând şi explicând, viitorul economist va
contribui la modificarea lentă a mentalităţilor. Specializarea într-un anumit domeniu (con-
tabilitate, finanţe, bănci, asigurări etc.) asigură eficienţa pe termen scurt (supravieţuirea
individului specializat în respectivul domeniu). Cultura economică induce capaci-tarea de
transformare a mediului intelectual pe termen lung.
Finanţele
publice în
anii 1859-
1914
Evoluţia În perioada 1859-1914, România a parcurs un ansamblu de procese de tranziţie de la
economiei vechea societate feudală spre cea modernă, de tip burghez, axată pe economia liberă de piaţă;
româneşti aceste procese s-au concretizat în mutaţii profunde şi creaţii noi în domeniile vieţii sociale,
în perioa- politice, economice şi cultural-spirituale:
da 1859- Principalele procese ale tranziţiei de la socie-tatea de tip feudal la societatea
1914 modernă:
• desfiinţarea regimului social-politic feudal, bazat pe constrângeri extraeconomice, şi
elaborarea noului regim social-politic de tip modern pe principii de drept democratice;
• constituirea sistemului statal modern, cu un nou cadru legislativ şi instituţional, specific
economiei de piaţă;
• cucerirea independenţei de stat şi recunoaşterea suveranităţii româniei, respectiv a
calităţii de subiect de drept internaţional public;
• transformarea organismului economic naţional din sistem semiautarhic, axat
99
preponderent pe auto-consum, în sistem deschis, specific economiei de piaţă;
• legiferarea învăţământului general-obligatoriu;
• construirea infrastructurii – mijloace şi căi ferate, terestre, fluviale şi maritime – şi a
sistemului de telecomunicaţii moderne – poştă, telegraf, telefon;
• dezvoltarea structurilor moderne ale sectoarelor economiei naţionale: industrie,
credit, bănci, comerţ interior şi exterior, finanţe publice;
• tranziţia de la capitalismul comercial-cămătă-resc la formele incipiente ale
capitalismului industrial;
• demararea procesului de urbanizare şi sistema-tizare a localităţilor;
• trecerea de la structuri sociale de tip feudal, întemeiate pe ierarhii rigide, la societatea
de tip bur-ghez, cu ierarhii bazate pe puterea economică dobân-dită, în principiu, ca urmare a
acţiunii libere şi creati-vităţii.
Nivelul şi locul economiei româneşti în econo-mia europeană în anul 1914
Se disting trei zone ale economiei:
a. Zona reproducţiei lărgite de tip capitalist.
b. Zona economiei marfare simple.
c. Zona economiei naturale şi seminaturale.
a) Zona reproducţiei lărgite de tip capitalist, în care economia monetară se află în
expansiune: aproxi-mativ jumătate din produsul social era realizată în sec-toare de tip capitalist,
respectiv în industria mare, în domeniul comerţului exterior, al transporturilor şi tele-
comunicaţiilor, financiar-bancar; capitalul străin deţinea o poziţie semnificativă în cadrul
acestei zone.
b) Zona economiei marfare simple: cea mai mare parte a gospodăriilor rurale ţărăneşti se
situează în exte-riorul acestei arii; populaţia salariată, antrenată în relaţii directe salariale şi
patronal-capitaliste, nu depăşea o cinci-me; meşteşugurile, industria casnică, agricultura ţărănea-
scă funcţionau, în continuare, în sistemul reproducţiei sim-ple de mărfuri.
c) Zona economiei naturale şi seminaturale cu-prindea întreg mediul rural, dispunea de
o forţă econo-mică redusă, fiind relativ izolată şi întemeiată pe mij-loace rudimentare de
producţie; prezintă tendinţe de erodare pe termen lung sub acţiunea constrângerilor
economiei de piaţă.
Concluzii
1. Atrasă din ce în ce mai intens în circuitul valo-rilor economice şi culturale europene,
economia româ-nească se caracterizează, mai cu seamă după 1880, prin tendinţe de dezvoltare de
tip capitalist, ireversibile, cu tot ansamblul de factori şi mecanisme de funcţionare ale eco-nomiei
de piaţă, cu structurile sociale specifice, cu pro-blemele şi contradicţiile sale.
2. Economia României rămânea predominant agra-ră, seminaturală, întemeiată pe procese
de producţie manuale, majoritară fiind producţia simplă de mărfuri faţă de cea lărgită, de tip
capitalist.
3. Ritmul transformărilor era lent, în pofida efor-turilor exprimate în politica economică a
perioadei 1886-1914. Perspectivele transformării României dintr-o ţară predominant agrară într-o
ţară industrial-agrară, cu o eco-nomie dezvoltată, cu un grad relativ crescut de indepen-denţă
păreau utopice şi celor mai optimişti dintre contem-poranii acelui început de secol.
Regresul Pare paradoxal, dar agricultura românească, în pofi-da reformei din anul 1921, în loc să
agricultur progreseze, a regresat.
ii Necesitatea reformei agrare din anul 1921
româneşti satisfacerea nevoii de pământ a ţărănimii, în continuarea procesului de
în individualizare a proprietăţii ţărăneşti;
perioada promisă de regele Ferdinand pe front, în anul 1917, împroprietărirea ţăranilor
interbelic urmărea consolidarea unităţii statului naţional român după Marea Unire din anul 1918;
ă sporirea interesului micului producător agricol pentru creşterea producţiei agricole: se
estima că ţăranul, proprietar al pământului pe care-l lucra, urma să obţină rezultate mult mai
bune decât în situaţia în care ar fi lucrat pământul altuia sau aflat în proprietate obştească;
reforma agrară a fost promovată de Partidul Naţional Liberal; ea urmărea anihilarea
puterii marilor moşieri şi a forţei Partidului Conservator (în anul 1925, Partidul Conservator
dispărea de pe scena politică a ţării);
eliminarea riscului de extindere a ideilor revolu-ţiei bolşevice.
Consecinţele reformei agrare din anul 1921
împroprietărirea a 1,6 milioane gospodării ţără-neşti cu 3,5 milioane ha a dus la
parcelarea proprietăţii ţărăneşti;
parcelarea proprietăţii funciare corelată cu creşte-rea demografică în mediul rural
(populaţia agricolă a României era de aproape 15 milioane locuitori în anul 1940), a determinat
pulverizarea exploataţiilor agricole ţărăneşti;
corelată cu efectele crizei agrare din perioada 1928-1936, în special ca urmare a
deschiderii foarfecii preţurilor în defavoarea produselor industriale, pulveri-zarea exploataţiilor
ţărăneşti a cauzat diminuarea drastică a eficienţei gospodăriilor ţărăneşti;
- foarfeca preţurilor = inversarea tendinţelor de evo-luţie a două categorii de preţuri
(industriale şi agricole în cazul nostru) (Grafic nr. 2);
scăderea eficienţei gospodăriilor ţărăneşti s-a exprimat, în principal, în reducerea
veniturilor, depre-cierea mijloacelor de muncă şi creşterea gradului de îndatorare a ţărănimii
la bănci şi cămătari;
101
agricultura României devine o agricultură de subzistenţă pentru marea majoritate a
locuitorilor rurali, gospodăria ţărănească rămânând în continuare în afara modului de
organizare capitalist propriu-zis.
ÎN PERIOADA 1927-1936
102
• distrugerea unor capitaluri mici şi mijlocii;
• scăderea veniturilor populaţiei.
Locul industriei în economia naţională la sfâr-şitul perioadei interbelice. Comparativ
cu celelalte două zone ale industriei (casnică şi meşteşugărească), industria mecanizată ocupa
locul central în viaţa economică a ţării prin:
• volumul producţiei de bunuri desfăcute pe piaţa internă;
• capitalurile investite;
• relaţiile financiare cu piaţa externă, precum şi cu celelalte ramuri ale economiei
naţionale.
Deşi nu devenise preponderentă la sfârşitul perioa-dei interbelice, industria mecanizată a
căpătat, la finele perioadei respective, o importanţă deosebită:
• s-a racordat şi a pătruns, într-o măsură mai mare sau mai mică, în toate sectoarele
societăţii româneşti;
• era un important consumator al materiilor prime autohtone;
• ocupa un loc semnificativ pe piaţa internă;
• era un mare beneficiar al creditelor acordate de bănci;
• devenise principala ramură furnizoare pentru ex-port şi beneficiară de importuri;
• întreprinderile industriei mecanizate contribuiau, prin impozitele directe şi indirecte, la
creşterea veniturilor bugetului de stat;
• alături de bancheri, clasa marilor industriaşi devi-ne dominantă în societatea românească.
Insuficienţele dezvoltării industriei româneşti în perioada interbelică
dezechilibre structurale determinate de dezvolta-rea cu precădere a unor ramuri
industriale (extractivă, alimentară, textilă);
deşi industria mecanizată românească acoperea 80% din consumul intern, ponderea sa în
cererea poten-ţială rămânea scăzută din cauza predominanţei autocon-sumului în gospodăria
ţărănească;
gradul scăzut de competitivitate a produselor ro-mâneşti pe pieţele externe: la export
predominau mate-riile prime industriale şi unele produse semifabricate, pro-dusele finite fiind
slab reprezentate;
protejată şi încurajată prin politica industrială internă şi comercială externă, industria
românească a beneficiat şi de acţiunea favorizantă a diferitelor organi-zaţii monopoliste pe piaţa
internă, consecinţa fiind creşte-rea preţurilor produselor industriale şi diminuarea capaci-tăţii de
absorbţie a pieţei interne;
industria constructoare de maşini, axul întregii industrii, rămâne o ramură slab
reprezentată, aflată încă la începutul dezvoltării sale, prin volumul şi calitatea produ-selor
Industria furnizate celorlalte ramuri ale economiei naţionale; economia românească era în continuare
româneasc dependentă de aprovizionarea cu bunuri de investiţii de pe piaţa externă.
ă la Declanşată în perioada războiului, inflaţia avea să continue în unele ţări, printre care şi
sfârşitul România, în perioada interbelică.
perioadei Principalele evoluţii monetare ale acestei perioade au fost:
interbelice faţă de anul 1914, leul s-a depreciat între 42 de ori, în perioada 1925-1926, şi 32 de
ori, în perioada 1927-1927;
prin Legea de stabilizare monetară, din februarie 1929, leul a fost devalorizat de
32 de ori faţă de perioada 1867-1913;
comparativ cu definiţia dată prin legile din anul 1867 şi 1890, un leu reprezenta
doar 0,010 g aur cu titlul de 900 , respectiv 9 mg. aur fin;
în mod corespunzător s-au modificat parităţile valutare: 1 dolar valora
aproximativ 167 lei, 1 liră sterlină circa 813 lei, un franc elveţian 32 lei, iar un franc francez (de-
valorizat în anul 1928) 6,55 lei;
sub impactul crizei economice din perioada 1929-1933, sistemul lirei sterline se
prăbuşeşte, principala monedă a lumii secolului al XIX-lea fiind devalorizată în anul 1934 cu
circa 40%;
103
Instabili-
tatea
mone-tară
în
perioada
interbelică
efect al gravelor distorsiuni ale sistemului finan-ciar american, convertibilitatea
dolarului este suspendată în anul 1933, un an mai târziu moneda americană fiind devalorizată, la
rândul ei, cu circa 40%;
sub presiunea evoluţiilor monetare internaţio-nale, leul este din nou devalorizat;
preţurile interne cresc în mod diferenţiat, de circa 25 de ori la produsele agrico-le, respectiv de
circa 37 de ori la produsele industriale până în anul 1938;
după anul 1929 se manifestă deschiderea foarfe-cei preţurilor interne în
defavoarea produselor agricole, scăderea acestei categorii de preţuri fiind de aproape două ori
mai mare în anii 1932-1934 decât a preţurilor produselor agricole.
Tendinţele evoluţiei sistemului bancar în pe-rioada interbelică:
evoluţia este sinusoidală: în perioada 1918-1929 – hipertrofiere (creşterea numărului
băncilor sub influ-enţa inflaţiei şi a speculaţiilor bursiere din perioada 1919-1926), urmată de un
proces de deteriorare şi restrângere în perioada 1930-1934;
adâncirea specializării creditului (credit industri-al, meşteşugăresc, pentru funcţionari
etc.);
marile bănci se orientează spre industria mecani-zată şi comerţul exterior, în vreme ce
băncile mici au drept destinaţie comerţul intern şi agricultura mică şi mijlocie; cea mai mare parte
a creditelor se îndreaptă, mai cu seamă după criza economică, spre marea industrie, agricultura
dispunând de mijloace financiare cu mult sub necesar;
în perioada 1921-1930, poziţiile ocupate de capi-talurile bancare franceze, italiene,
Expansi- elveţiene şi britanice se consolidează prin dislocarea capitalului german; în peri-oada 1934-1938,
unea şi devine manifestă tendinţa de revigorare a capitalului german;
contracta- devin evidente tendinţele de concentrare şi cen-tralizare a capitalurilor bancare, cea mai
rea mare parte a ac-tivelor fiind deţinută de câteva bănci mari, având în cen-tru BNR;
sistemu-lui în deceniul al patrulea se impune intervenţia sta-tului sub forma acţiunilor de
bancar reglementare şi control al activităţii bancare, urmare a dezorganizării provocate de criza bancară
şi prăbuşirii multor instituţii de credit;
Componenţa sistemului bancar:
1)Banca Naţională a României, bancă unică de emi-siune monetară şi bancă centrală de
credite de reescont;
2)băncile comerciale private;
3)instituţiile de credit specializate în domeniile in-dustriei mari şi mici, agriculturii, precum
şi instituţiile de credit pentru salariaţi;
4)creditul cooperatist;
5)instituţii de credit public;
6)institutele de asigurări.
Intervenţia statului în deceniul al patrulea s-a manifestat la nivelul BNR, învestită cu
noi atribuţii de dirijare şi control:
reglementarea dobânzilor prin manevrarea ratei scontului;
reglementarea şi controlul comerţului cu devize: intrările şi ieşirile de devize erau
coordonate în vederea asigurării majorării excedentului balanţei comerciale externe;
104
reglementarea, împreună cu Ministerul de Finan-ţe, a regimului comerţului exterior:
operaţiuni în compen-sare, contingentări de mărfuri la import, stimulente (prime) la export;
înfiinţarea Consiliului Superior Bancar, a cărui conducere era numită de BNR, având
putere de decizie privind crearea şi desfiinţarea băncilor, fluxurilor de capital etc.
Conversiunea datoriilor agricole: Consecinţele devastatoare ale crizei agrare asupra
gospodăriilor mici ţărăneşti au determinat promulgarea, în anul 1934, a Legii pentru lichidarea
datoriilor agricole şi urbane:
totalul datoriilor se ridica la 52 miliarde lei (echivalent cu de trei ori încasările bugetare la
nivelul anului 1934); din acestea, 37 miliarde reveneau unui număr de aproape 2,5 milioane
gospodării ţărăneşti;
potrivit Legii, datoriile au fost reduse cu 50-60%;
restul datoriilor a fost reeşalonat la plată pe timp de 34 de semestre, cu dobândă minimă
de 3% pe an;
statul a preluat o parte a datoriilor pentru a salva unele bănci de la faliment, determinând
indirect o creştere a presiunii fiscale.
Evoluţia În domeniul politicii comerciale externe, în dece-niul al treilea este continuată politica
relaţiilor tarifară demarată în perioada antebelică; sunt elaborate şi promulgate tarifele vamale cu caracter
economic din ce în ce mai agresiv în anii 1921, 1924, 1926, 1927 şi 1929;
e interna- În deceniul al patrulea, protecţionismul combină barierele tarifare cu cele netarifare, cu
ţionale preponderenţa acestora din urmă (contingentări şi prohibiţii la import, însoţite de controlul şi
ale dirijarea fluxurilor de lichidităţi valutare potrivit intereselor economice generale).
României Structura comerţului exterior se modifică faţă de perioada anterioară primului război
în mondial. La export produsele industriale (petroliere, în principal) devin dominante faţă de
perioada cele agricole, iar la import creşte, într-o oarecare măsură, ponderea materiilor prime,
interbelic reflectând o uşoară creştere a capacităţii de pre-lucrare a industriei româneşti (Tabelele 1 şi
ă 2). Este, totodată, semnificativă evoluţia raportului de schimb în anii 1913-1938 (Grafic nr.
3).
Tabel 1
Structura valorii exportului României în anii 1913 şi 1938
- în procente -
Grupa de produse 1913 1938
Cereale şi derivate 69,2 29,5
Animale şi produse 3,1 10,7
animaliere
Petrol şi derivate 19,7 43,3
Lemn şi derivate 3,6 1,4
Alte 4,5 5,1
Total 100,0 100,0
Tabel 2
Structura valorii importului României în anii 1913 şi 1938
- în procente -
105
Grupa de produse 1913 1938
Produse primare 6,9 12,4
Produse intermediare 18,2 24
Produse finite 74,9 63,6
Tendinţel Exportul a sporit, cantitativ, la mai mult decât dublu în anul 1936, comparativ cu 1925;
e valoric, însă, volumul exportului reprezenta sub 50% în anul 1934, comparativ cu 1929.
generale Importul se diminuează cantitativ; valoric, sub presiunea barierelor netarifare, reducerea
ale este şi mai însemnată decât în cazul importului (în anul 1938 reprezenta 64% din nivelul
comer- anului 1929)
ţului Excedentele balanţei comerciale din deceniul al patrulea au fost utilizate prioritar pentru
exte-rior constituirea lichidităţilor valutare aferente plăţii datoriei externe.
româ- Datoria externă a României în perioada interbe-lică
nesc în Tendinţele datoriei publice externe
perioada în perioada 1919-1931 – tendinţă de creştere;
interbelic în perioada 1932-1939 – tendinţă de diminuare.
ă
Cauzele şi sursele creşterii datoriei externe în perioada 1919-1931:
datoria publică externă a României, precum şi investiţiile, creditele particulare externe
moştenite dinain-tea primului război mondial;
investiţiile şi creditele străine din provinciile care s-au unit cu România în anul 1918;
datoria externă de succesiune care a revenit României prin tratatele de pace;
datoria externă contractată în timpul războiului mondial şi, ulterior, până în anul 1931;
importul privat de capital în perioada 1919-1931.
Cauzele principale ale tendinţelor de diminuare a datoriei publice externe în perioada
1923-1939:
necontractarea de noi împrumuturi externe importante;
suspendarea, din anul 1932, conform deciziilor forurilor internaţionale, a datoriilor
externe interaliate ale României, de peste 40 mild. lei;
achitarea unei părţi însemnate din datoria externă;
retrageri masive de capital extern în timpul crizei economice;
trecerea în mâinile capitalului autohton a unor societăţi industriale controlate anterior de
firmele externe.
În anul 1938, datoria externă a României era, esti-mativ, de 420 milioane dolari (22
dolari/locuitor), faţă de 385 milioane dolari (50 dolari /locuitor) în anul 1916.
Presiunea fiscală sporită în perioada interbelică a fost determinată de nevoile
financiare tot mai mari ale statului, generate de:
plata datoriilor statului – în special externe – contractate pentru susţinerea
Finanţele războiului, precum şi a anuităţilor aferente datoriilor contractate în perioada antebelică;
publice în cheltuielile masive impuse de refacerea mijloa-celor de transport şi
perioada comunicaţie afectate în perioada războiului;
interbelic plăţi externe pentru mărfurile cumpărate de particulari peste graniţă în
ă. perioada războiului şi, mai cu seamă, în perioada 1919-1920, garantate de stat cu bonuri de
Creşterea tezaur;
intervenţi plata datoriilor ce reveneau României ca stat succesor, stabilite prin tratatele
ei statului de pace, cotă-parte din datoria externă a Austro-Ungariei;
contribuţia impusă statelor succesoare ale monarhiei austro-ungare şi, prin
urmare, şi României, cheltuieli de eliberare a teritoriilor despărţite din imperiu;
pensiile de război;
cheltuielile generate de unificarea monetară;
emisiunea de rentă cuvenită marilor proprietari, expropriaţi prin legile de reformă
agrară din anul 1921.
Urmare a cheltuielilor uriaşe ale statului, partea din emisiunea monetară ce revenea
acoperirii datoriilor statu-lui a crescut de la aproape 20% în anul 1914 la peste 80% în anul 1922.
Practic, inflaţia, în întregime, a fost cauzată de necesitatea acoperirii cheltuielilor statului prin
emisi-une de monedă fără acoperire.
După perioada imediat postbelică, o a doua perioa-dă deosebit de grea pentru finanţele
publice ale României a fost cea a crizei din 1929-1933 care a afectat atât chel-tuielile, cât şi
încasările bugetare.
106
Cauzele crizei financiare a statului au fost:
dublarea anuităţii datoriei externe a statului, ce ajunsese la 25% din totalul
cheltuielilor bugetare în urma împrumuturilor contractate pentru stabilizare mo-netară şi
dezvoltare între 1929-1931; creşterea corespun-zătoare a veniturilor bugetare s-a realizat prin
creşterea fiscalităţii, chiar în perioada primilor ani de criză, când, în mod firesc, s-ar fi impus o
relaxare fiscală;
creşterea fiscalităţii directe şi indirecte a dimi-nuat veniturile populaţiei,
determinând reducerea cererii şi agravând starea de criză a economiei;
ca urmare, colectarea veniturilor bugetare a întâm-pinat serioase dificultăţi, fiind
înregistrate mari deficite bugetare (4,8 miliarde lei în anul 1928, 3,8 miliarde lei în 1930,
respectiv 5,7 miliarde lei în anul 1932);
107
Bibliografi 1. Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă şi
e selectivă contemporană. Epoca Modernă. Partea I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2001.
2. Aurelian Bondrea, Starea naţiunii 2000. România în-cotro?, volumul I, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2000.
3. Eugen Ghiorghiţă, Liberul schimb şi protecţionismul. Începuturile industrializării României
1886-1914, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
4. Eugen Ghiorghiţă, Industrializare şi comerţ exterior în România interbelică, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
108