CURS întrODUCERE în PSIHOLOGIE

Asistenta sociala anul I

CURS 1

NATURA şi STRUCTURA PSIHICULUI UMAN

Definiţie

Noţiunea de psihic este o noţiune de maximă generalitate, care nu poate fi definită

conform cerinţelor logicii, prin gen proxim şi diferenţă specifică. Psihologul român M. Zlate
(2000) propune pentru acest concept o definiţie de tip caracterizare, care inventariază
principalele trăsături definitorii ale psihicului.

1. Psihicul reprezintă una dintre formele vieţii de relaţie deoarece organismul

reacţionează la stimulii externi. La fel ca toate organismele vii, individul uman se adaptează
mediului în care trăieşte. Interacţiunea omului cu mediul extern se realizează prin schimburi
de informaţii, materie (substanţă) şi energie. Psihicul nu există şi nu funcţionează normal decât
în interacţiune cu acest mediu extern, cu lumea obiectelor, fiind expresia nemijlocită, directă a
vieţii de relaţie a individului. Absenţa relaţiei cu mediul duce la funcţionarea deficitară a
organismului.

Acest lucru a fost demonstrat în psihologie prin studii experimentale de izolare şi

privare senzorială prin care s-a constatat că suspendarea relaţiei cu ambianţa, prin izolarea
informaţională totală a omului de mediu extern, conduce la perturbarea vieţii psihice şi,
în consecinţă, face imposibilă viaţa în general.

Psihicul se află însă în relaţie nu doar cu lumea fizică, cea a obiectelor, ci şi cu lumea
socială, cea a oamenilor. Suspendarea interacţiunilor dintre psihic şi social conduce la
conservarea structurilor biologice ale omului, în timp ce însuşirile psihice şi psihosociale
specific umane nu ajung să se dezvolte, aspect constatat prin observaţiile făcute asupra
copiilor crescuti de animale sălbatice.
 2. Dacă îl raportăm la substratul lui material (creierul), atunci psihicul apare ca fiind un
produs, un rezultat al materiei nervoase superior organizate. Teza conform căreia „psihicul este
o funcţie a materiei nervoase superior organizate” (A. Cosmovici) are o mare valoare
metodologică pentru psihologie, arătând că psihicul are origine materială: el provine din
materia nervoasă şi evoluează odată cu ea. Cu toate acestea, psihicul nu se identifică cu creierul
(materie), el având o natură ideală, spirituală. Mai mult, creierul este doar un organ sau un
mecanism al psihicului.

Doar în virtutea simplei lui structuri celulare neuronale, creierul nu poate produce
fenomenele psihice, nici măcar pe cele mai simple: senzaţii, reacţii emoţionale, acte de
gândire, memorie etc. Astfel, presupunând prin absurd că un individ uman ar fi complet
izolat încă de la naştere de sursele externe de stimulare şi informaţie, exceptând
alimentarea, atunci s-ar putea constata că el nu ar putea dezvolta decât o formă
rudimentară de psihic, determinată de stimulii interni şi de perceperea propriului corp.
Stimularea externă reprezintă o condiţie necesară pentru dezvoltarea structurilor
psihice, dar şi pentru menţinerea acestora în bună stare de funcţionare. Experimentele
de deprivare senzorială au arătat că după câteva ore de izolare informaţională totală apar
tulburări la nivelul diferitelor procese şi funcţii psihice, care se accentuează pe măsură ce
creşte durata izolării informaţionale a omului de mediul extern.

3. Dacă raportăm psihicul la realitatea înconjurătoare naturală, la lumea obiectelor şi

fenomenelor fizice din natură, rezultă că psihicul este o reflectare subiectivă a realităţii
obiective. Cu alte cuvinte psihicul are capacitatea de a reproduce, de a transpune obiectivul în
subiectiv, realitatea înconjurătoare în plan ideal. Psihicul este o formă particulară de reflectare
care apare la un anumit nivel al evoluţiei animale.

Psihicul este o reflectare ideală, activă şi subiectivă a realităţii externe, obiective.

Caracterul subiectiv al reflectării psihice se referă la faptul că modul în care fiecare om
reflectă aceeaşi realitate externă este diferit de la o persoană la alta, în funcţie de
scopurile, interesele, credinţele, atitudinile, trebuinţele individului. Subiectiv = care
aparţine şi depinde de un subiect, ţine de interioritatea acestuia, este reprezentativ pentru
el, îi este propriu, personal, individual. Reproducerea realităţii obiective prin psihicul
persoanei, aşadar în mod subiectiv, depinde de caracteristicile acesteia, de istoria sa
personală de viaţă, de modul în care diferitele însuşiri psihice s-au format şi dezvoltat etc.
 4. Omul nu trăieşte doar într-o lume a obiectelor fizice, el nu se raportează şi nu
reacţionează doar la stimuli naturali, ci şi la stimuli sociali, la alţi oameni, la norme de grup, la
valori socioculturale. Omul este o fiinţă socială, viaţa sa psihică fiind supusă diferitelor
influenţe din mediul sociocultural. Evoluţia omului nu se realizează de la sine, ci prin
intermediul mijloacelor existente într-o societate (unelte fizice, obiecte cu care
interacţionează), dar şi al mijloacelor spirituale (semne, simboluri, cuvinte, valori).

Relaţia dintre psihic şi social nu este unilaterală, dinspre social către psihologic, ci şi
invers: omul, prin însuşirile, procesele, capacităţile sale psihice, prin comportamentele sale
modelate sociocultural, influenţează la rândul lui contextele sociale în care trăieşte. Omul nu
se adaptează doar pasiv socialului, ci transformă situaţiile şi contextele de viaţă şi de mediu în
care evoluează. în mod similar, evoluţia istorică condiţionează dezvoltarea psihicului uman.
Rezultă din cele de mai sus că psihicul apare ca un fenomen condiţionat şi determinat social-
istoric şi social-cultural.

Nivelurile structural-funcţionale ale psihicului

Sistemul psihic uman este un ansamblu de funcţii şi procese psihice senzoriale, cognitive
şi reglatorii ce se afla în interacţiune, activează simultan şi sunt dispuse pe trei niveluri:
conştient, subconştient şi inconştient.

a) Nivelul conştient apare ca suport fiziologic, ca formă de activitate a scoarţei cerebrale,

a neocortexului (formaţiunea cea mai nouă şi fragilă a sistemului nervos) şi este activ în starea
de veghe. Conştientul reprezintă forma supremă de organizare psihică prin care se realizează
integrarea subiectiv-activă a tuturor fenomenelor psihice şi care face posibilă raportarea
continuă a individului la mediu.

b) Nivelul subconştient se situează sub nivelul conştient, fiind sediul acţiunilor

automatizate şi al unor stocuri de cunoştinţe acumulate, dar care au depăşit faza controlului
conştient. La acest nivel participă memoria potenţială, ansamblul deprinderilor şi operaţiilor de
care dispune subiectul, precum şi o serie de montajele perceptive sau intelectuale stereotipizate,
care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient.

c) Nivelul inconştient se afla la polul opus nivelului conştient, în zonele de profunzime

ale SPU în timp ce conştiinţa se orientează predominant asupra realităţii obiective,
inconştientul se centrează asupra propriei fiinţe, pe care o exprimă direct în ceea ce are ca
porniri instinctuale, pulsiuni, trebuinţe, stări afective, gânduri ascunse, fantasme profunde,
abisale sau refulate. Psihologia contemporană defineşte inconştientul ca fiind o formaţiune
psihică ce cuprinde tendinţele ascunse şi conflictele emoţionale generate de resorturile intime
ale personalităţii. Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri:

a) rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice a individului;

b) rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare şi
recombinare de tip spontan;
c) rol de asigurare a unităţii Eului, prin aceea ca este principalul depozitar al unor categorii
de informaţii şi al tensiunilor motivaţionale care, prin organizare specifică, participa la
evoluţia conştiinţei.
Integralitatea şi unitatea vieţii psihice a individului este asigurată de interacţiunea şi
interdependenţa funcţională a celor trei instanţe.

CURS 2

PARADIGME EXPLICATIVE ÎN EVOLUŢIA PSIHOLOGIEI

Psihologia asociaţionistă

Asociaţionismul – curent care vine din antichitate şi are reprezentanţi prin toate curentele
până în prezent, aşează la baza vieţii psihice procesele de conexare a ideilor, procese evidenţiate
încă din prima jumătate a sec. al XVIII-lea în Anglia, de David Hume. Asociaţionismul englez
a dominat mai bine de un secol gândirea engleză având reprezentanţi iluştri de la David Hume
până la John Stuart Mill.

Termenul asociaţie era cunoscut încă din Antichitate (Aristotel în "De anima"
vorbeşte de asociaţii):

- de asemănare – familia e ca un grup;

 - prin contiguitate – asociaţii care apar în acelaşi timp şi spaţiu;
- de contrast.
D. Hume spunea: „Există în spiritul nostru un principiu de legătură care este principiul
asociaţiei. Cursul ideilor, succesiunea, legătura, combinarea lor sunt comandate de principiul
asociaţiei.” Astfel, un principiu al activităţii mentale este substituit inerţiei mentale a creierului
postulat de Hobbes. Pentru prima oară un mod de organizare psihologică explică raţional
desfăşurarea proceselor mentale.

Tot prin asociaţie se explică şi actele de voinţă. Când ideea unei acţiuni a noastre se
asociază cu ideea unei plăceri, se produce o stare de spirit particulară, caracterizată prin
tendinţa de acţiune şi care este motivul. în motiv este implicată ideea unei plăceri la care
putem ajunge, de fapt scopul unei acţiuni. Plăcerile şi durerile noastre ca şi cauzele lor devin
motivele noastre de acţiune. James Mill găseşte în asociaţia inseparabilă principiul tuturor
proceselor psihice ca şi cauza tuturor credinţelor în ideile considerate ca înnăscute şi
care în fond nu sunt decât combinaţii de elemente simple provenite din experienţă.

In concepţia lui J.St. Mill – o psihologie ştiinţifică trebuie să admită următoarele două
principii:

a) fenomenele psihice cele mai complexe sunt o sinteză de elemente atât de bine
contopite între ele încât par a alcătui o unitate indivizibilă;

b) legea în baza căreia are loc această sinteză mentală este legea asociaţiei.

Introspecţionismul şi metoda întrospectivă

Introspecţionismul – este curent de trecere, de la psihologia de fotoliu la cea ştiinţifică.

Termenul întrospecţie provine din latinescul întrospecţio, întrospectare – a privi în interior,
deci vederea sau privirea orientată spre interior spre propriile stări subiective. (Extrospecţie =
orientare spre exterior, lumea externă).

Introspecţia este înţeleasă ca:

- vedere sau privire orientată spre interior, spre propriile stări şi desfăşurări
subiective, autoobservare sau autostudiere, autoanaliză;
 - metodă de cercetare psihologică ce constă în examinarea propriilor
procese şi fenomene psihice;
- este un curent în psihologie.
Căutând să descopere procesele psihice prin intermediul cărora cunoaştem lumea
exterioară, modul în care se reflectă ea în noi, Locke ajunge să concluzioneze că atât
cunoaşterea cât şi celelalte fenomene complexe sunt derivate (provin) din senzaţii.
întrospecţioniştii apreciază că omul foloseşte două izvoare de cunoaştere:

1) cunoaşterea prin senzaţii – simţul extern;

2) cunoaşterea prin simţul intern care este percepţia operaţiilor propriei noastre
minţi, rezultatul reflectării sufletului asupra ideilor pe care el le-a primit.

Ca urmare a acestei reflecţii apar serii de idei noi care nu puteau veni din lumea externă.
Simţul intern este conştiinţa propriei noastre funcţii psihice, un simţ al subiectivităţii noastre
generale.

Autoobservaţia este o observaţie aplicată asupra propriei persoane, ceea ce înseamnă

nu doar cunoaşterea reprezentărilor gândurilor, sentimentelor proprii (introspecţia), ci şi
cunoaşterea din activitatea proprie, din relaţiile cu semenii, din încercările vieţii.

Introspecţia este în esenţă numai o latură a autoobservaţiei. Ca urmare,

întrospecţioniştii cereau subiecţilor să relateze numai aspectul psihic „pur” evitând orice
referire la obiect (stimul). întrospecţia clasică cerea abstragerea de la relatarea obiectului care
producea percepţia, gândirea (denumit stimulus eror) şi cerea relatarea faptului psihic
„autentic”.

Psihanaliza

Alături de influenţa certă pe care au exercitat-o unele teorii filosofice şi ştiinţifice

(evoluţionismul lui Darwin) concepţia freudiană a fost cel mai mult influenţată de concepţiile
privind înţelegerea şi tratarea bolilor mentale, deci de patologie.

Sigmund Freud delimitează trei accepţiuni pentru termenul de psihanaliză:

a) procedeu de investigare a proceselor psihice;

b) metodă de psihoterapie a nevrozelor;
 c) teorie despre psihicul uman normal şi patologic.
Psihanaliza reprezintă teoria şi concepţia psihologică a lui S. Freud denumită şi
freudism. Ea este considerată atât curent psihologic sau metodă de tratament cât şi ştiinţă a
inconştientului. Spre deosebire de psihologia descriptivă, psihanaliza s-a îndreptat spre
explicarea cauzalităţii şi mecanismelor vieţii psihice şi spre o interpretare dinamică a
psihicului persoanei. Psihanaliza şi-a propus să dezvăluie rolul diverselor niveluri ale
psihicului şi dinamica raportului dintre conştient, inconştient şi preconştient.

Freud afirma că o mulţime de procese mentale sunt în întregime neobservabile

chiar de organismul în care au loc. Acest fapt însemnând că nu există un acces prin
întrospecţie la toate procesele cognitive, afective, motivaţionale şi volitive.

Ca metodă psihoterapeutică, psihanaliza are ca scop ajutarea pacienţilor în

descoperirea conflictelor interioare şi găsirea celor mai bune şi accesibile căi pentru a-şi putea
exprima dorinţele şi nevoile.

În teoria elaborată de Freud apare pentru prima dată o încercare de descriere/schematizare

a psihicului. Astfel, din perspectivă psihanalitică, aparatul psihic se compune din trei
instanţe:

Sine (Id) cuprinde totalitatea impulsurilor primare supuse principiului plăcerii, acesta
conţine tot ce este ereditar, instinctele;

Eu (Ego) are funcţia să rezolve conflictele între impulsuri şi realitatea exterioară sau
între Sine şi Supraeu;

SupraEu (SuperEgo)– este conştiinţa morală (eul moral).

Cele mai importante concepte ale psihanalizei sunt:

1. Determinismul psihic – ca principiu presupune afirmarea faptului că tot ce se

întâmplă în psihicul uman are o cauză care poate fi descoperită. Ca urmare,
psihanaliza nu lasă loc nici unui accident, miracol sau voinţei libere; orice
comportament oricât de straniu ar fi poate fi explicat.
2. Structura internă – conform concepţiei lui Freud, psihicul este structurat pe 3
nivele denumite:
a) Sine (inconştient);
 b) Eu (conştiinţa individuală) a cărei principală trăsătură este raţionalitatea şi
care mediază raporturile psihicului cu realitatea externă;
c) SupraEu (conştiinţa socială) al cărei conţinut îl reprezintă norma morală şi
idealul moral.
3. Energia mentală – un alt concept cheie al psihanalizei presupune că psihicul ca
mecanism necesită un anume tip de energie pentru a funcţiona. Acest tip de
energie este numit de Freud energie psihică sau libido şi principala ei sursă
este Sinele deoarece psihanaliza consideră că majoritatea vieţii noastre psihice este
inconştientă.
4. Conflictul psihic este ultima idee de care ne ocupăm aici. Nu trebuie uitat faptul că
Freud a fost un medic care a avut de-a face în principal cu cazuri de boală mintală.
Conform psihanalizei, cele 3 niveluri ale psihicului se află într-un permanent
conflict, viaţa psihică normală fiind doar o prelungită stare de armistiţiu între forţele
trimise în luptă de cele 3 instanţe psihice. Cel mai puternic este Sinele iar principalul
lui inamic este SupraEul care, pe baza normei morale de origine socială,
interzice multe din dorinţele inconştientului declanşând conflictul. Prins între
două forţe, Eul încearcă medierea conflictului. Reuşita lui se numeşte compromis şi
prin compromis viaţa psihică se poate desfăşura sub aparenţa normalităţii. Fiind
cea mai fragilă structură psihică, Eul poate rata concilierea dintre cele două
forţe. Poate fi strivit şi rezultatul este boala psihică şi o victorie în favoarea
inconştientului.

Behaviorismul sau psihologia comportamentului

Timp îndelungat psihologia a fost considerată o ştiinţă a stărilor de conştiinţă iar

singura metodă aplicabilă mult timp, a fost întrospecţia. În opoziţie cu această teză ca o
reacţie la întrospecţionism, la începutul secolului s-a afirmat o nouă doctrină,
pragmatică, comportamentalistă (behaviorism), al cărui promotor a fost J.B. Watson.

Actul de naştere al behaviorismului este articolul „Psihologia văzută de un behaviorist”

publicat în 1913 în Revista de psihologie americană de John Watson. El îşi prezintă pe larg
concepţia în lucrarea „Behaviorism” (NewYork, 1925).

Denumirea provine de la termenul englezesc „behavior” care înseamnă

comportament, de unde şi denumirea de teoria comportamentului. În concepţia lui Watson,
toate manifestarile umane se reflecta în comportamente. Pentru comportamentalişti
obiectivul psihologiei era să descopere factorii determinanţi ai comportamentului: Ce
stimuli produc respectivele răspunsuri observabile? Cum se modifică relaţiile între stimuli
şi răspunsuri, odată cu experienţa?

Pentru J.B. Watson psihologia trebuie să se definească drept ştiinţa

comportamentului. În loc să se bazeze pe conştiinţa şi pe întrospecţie, ea trebuia să-şi
limiteze studiul la observarea organismului într-o situaţie dată. Într-adevăr, din perspectiva
behaviorismului singurele elemente susceptibile să fie obiectul unei cercetări ştiinţifice sunt
cele observabile, ale comportamentului verbal şi motor, care pot fi măsurate obiectiv.

Psihologul B.F. Skinner de la Universitatea Harvard a întrodus conceptul de întărire

(consolidare) în behaviorism. Organismele, susţinea Skinner, învaţă să se comporte în
anumite moduri deoarece comportamentele au fost întărite. El a demonstrat că animalele
de laborator vor dezvolta comportamente variate, simple şi complexe doar prin întărire.

Raportând aceste conduite la stimuli, pare deci posibil să se stabilească legile datorită
cărora putem prevedea reacţiile unui individ la o „excitaţie" cunoscută, sau să deducem
natura unui stimul pornind de la observarea unei reacţii. Cheia de boltă a acestui sistem este
reflexul condiţionat, instinctele fiind reduse la o serie de reflexe înlănţuite. Conform
behavioriştilor totul este învăţare, chiar şi expresia emoţiilor comportamentale putând fi
modificate prin educaţie.

Behavioriştii au studiat comportamentul animalelor, al nou născuţilor şi al copiilor

mici (vezi experimentul Little Albert). Pornind de la observaţiile făcute la noul-născut,
Watson a crezut că poate afirma că la începutul vieţii există trei emoţii fundamentale: frica,
furia şi dragostea. Acestea s-ar regăsi, extrem de diversificate ca efect al condiţionării, la
omul adult.

Psihologia umanistă

Accentul principal în orice teorie a personalităţii este conceptul „Eului” – Eul (Self)
se referă la experienţa internă individuală proprie şi evaluările subiective. Teoriile
umaniste sunt destul de variate, dar utilizează un număr de teme de bază.
1) Ei înlătură (resping) teoria care susţine că trăsăturile sau motivaţiile inconştiente şi
conflictele sunt foarte importante în dezvoltarea personalităţii argumentând că fiinţele
umane sunt înzestrate cu liberă voinţă şi liberă alegere, cu capacitatea de a decide şi alege
liber;

2). Similar ei resping ideea că forţele mediului sunt determinanţi majori ai

personalităţii. Mai mult indivizii sunt văzuţi ca fiinţe umane capabile de experienţă
unică bazate pe propriul punct de vedere asupra lumii şi eului;

3) Multe teorii umaniste reliefează că oamenii au impulsuri pozitive de a creşte şi a-şi

realiza potenţialul lor propriu până la împlinire deplină. Aceasta înseamnă că pentru
fiecare din noi nu există o lume obiectivă ci există numai experienţa noastră subiectivă
cu privire la lume sau numai lumea noastră subiectivă care depinde de conceptul nostru
de eu, atitudinile şi valorile proprii.

4) Umaniştii argumentează că pentru a înţelege personalitatea cuiva trebuie să ştim cum

percepe el lumea. Trebuie găsită o cale de a empatiza cu ceilalţi sau "A te aşeza în
pantofii altei persoane chiar şi numai pentru un moment" (după Dworetzky I. P., 1988).

5) Conceptul de autoactualizare este de bază în înţelegerea umanistă a personalităţii.

Autoactualizarea (actualizarea sinelui) este percepţia umanistă că oamenii se îndreaptă
în direcţia dezvoltării depline a potenţialului lor, în special a potenţialului lor emoţional
(Maslow, 1954). Acest concept cu privire la fiinţa umană derivă în parte din lucrările
lui Alfred Adler.

Psihologii umanişti accentuează virtuţile, aspiraţiile, voinţa liberă şi împlinirea

deplină a potenţialităţilor omului. Ei prezintă o imagine optimistă a naturii umane
descriind oamenii drept fiinţe creative, active orientate spre autoactualizare, creştere şi
dezvoltare. „Singura realitate pe care eu pot să o cunosc este lumea aşa cum o percep şi
o experimentez eu în acest moment. Sigura realitate pe care eu o pot cunoaşte este aceea
pe care o percepi şi o experimentezi în acest moment. şi singura atitudine este aceea că
cei care percep realitatea sunt diferiţi. Există atâtea lumi r eale câţi oameni există.”
(C.Rogers, 1980, p. 102)

Psihologia cognitivă
 Ca protest la adresa psihologiei behavioriste şi neobehavioriste ce lua în considerare
„prelucrările interne” s-a conturat în a doua jumătate a secolului XX-lea un nou curent
psihologic, psihologia cognitivă care pune accent tocmai pe procesarea cognitivă a
informaţiilor.

Sub raport tematic se apreciază că psihologia cognitivă este o continuare a psihologiei

gestaltiste şi asociaţioniste de la care a preluat multe teme de cercetare, pe care le tratează prin
metode mai riguroase susţinute de teoria informaţiei.
- Ideea teoretică fundamentală a psihologiei cognitive vizează considerarea subiectului
uman, în special a sistemului său cognitiv ca un sistem de procesare a informaţiei;
- Informaţia rezultă din prelucrarea semnelor sau a configuraţiilor care engramează sau
conţin informaţia;
- Un sistem de prelucrare a informaţiei este un sistem de operare cu simboluri şi structuri
de simboluri;
- Viziunea informaţională asupra sistemului cognitiv a relevat următoarele:
a) toate procesele psihice sunt alcătuite prin construcţia dintr-o multitudine de
procese prelucrări informaţionale numite componente;
b) procesele cognitive sunt organizate ierarhic, formând ierarhii funcţionale –
prelucrarea informaţiilor se face de la simplu la complex;
c) procesele cognitive se desfăşoară serial – au o ordonare exclusivă serială
Pentru a face transparentă „cutia neagră” dintre stimul şi răspuns, psihologia cognitivă a
gândit arhitectonica sistemului cognitiv prin analogia cu arhitectura funcţională a
computerului.

CURS 3
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

Conceptul de „metodă"

Etimologia termenului de metodă trimite la grecescul methodos, care înseamnă cale,

drum. Putem afirma de aceea că metoda este drumul sau calea pe care porneste cercetătorul în
demersurile sale. în acelasi timp, ea este instrumentul folosit în vederea recoltării datelor şi a
verificării lor. Conceptul de metodă poate fi definit într-o manieră analitică sau într-una
sintetică. „Metoda este tocmai acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze,
strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. Ea
este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare,
enunţată în plan teoretic, la reconstrucţia ei – observaţională experimentală, acţională - în
vederea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau altul al practicii
sociale" (Golu, 1989, pp. 153-154).

Principalele metode utilizate în studierea fenomenelor psihice sunt:

- metoda observaţiei;

- metoda experimentului;

- metoda convorbirii;

- metoda anchetei psihologice (pe bază de chestionar şi de interviu);

- metoda biografică;

- metoda analizei produselor activitatii;

- metodele psihometrice (testele psihologice).

Metoda observaţiei

Observaţia ca metodă de cercetare constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă,

sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca şi a
contextului situaţional al comportamentului. Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare
nu numai ale psihologiei, ci şi ale altor stiinţe. Valorizarea observaţiei în stiinţele naturii a fost
făcută încă de Claude Bernard, iar în pozitivism de Auguste Comte. Cuvântul „observaţie",
arăta Bernard, semnifică constatarea exactă a unui fapt cu ajutorul unor mijloace de investigaţie
şi apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Observatorul este un „fotograf al faptului iar
observaţia sa trebuie să redea exact natura faptului.

Numai că între observaţia din stiinţele naturii şi observaţia psihologică există o mare
diferenţă, aceasta provenind din specificul „faptelor” şi fenomenelor psihice. „Faptul” psihic
studiat este global şi, de cele mai multe ori, imposibil de decupat în elemente sau „tranşe”
distincte; el este analog faptelor psihice ale celui care studiază, ceea ce nu va rămâne fără
urmări asupra actului observaţional; de asemenea, el presupune un ansamblu de semnificaţii,
uneori greu sesizabile nu doar la prima vedere, ci şi la o analiză mai profundă; în sfârsit, orice
fapt psihic este un act efectuat de persoane amplasate în situaţie, ceea ce înseamnă că actele,
persoanele şi situaţiile trebuie considerate împreună.

În psihologie există două tipuri de observaţii, pe baza cărora:

- urmărim reacţiile psihice exterioare ale unei persoane (observaţia externă);

- urmărim propriile noastre procese psihice (observaţia internă sau autoobservarea).

Introspecţia (autoobservarea) este tocmai această observare atentă a propriilor noastre trăiri,
insesizabile din exterior, ea are la bază o proprietate unică şi caracteristică omului: dedublarea
– însuşirea de a trăi o stare şi de a fi conştient de ea, în acelaşi timp.

Metoda experimentului

Este considerat cea mai importantă metodă de cercetare, având posibilitatea de a furniza
date precise şi obiective. Prin experiment înţelegem provocarea deliberată a unui fenomen
psihic, în condiţii bine determinate, cu scopul de a găsi sau a verifica o ipoteză (studierea
fenomenului). Aceasta este deosebirea esenţială a experimentului faţă de observaţie, respectiv,
autoobservaţie. în experiment există două categorii (de bază) de variabile:

- independente (asupra lor acţionează numai experimentatorul);

- dependente (cele care depind de variabilele independente).

În conceperea şi desfăşurarea unui experiment distingem mai multe etape:

 - observarea iniţială, în care urmărim modul de manifestare a unui fenomen psihic şi
evidenţiem o problemă, ce se cere soluţionată;

- imaginăm o presupunere, o ipoteză vizând soluţionarea problemei degajate; totodată,

concepem şi modul de verificare a ipotezei (descriem un montaj experimental);

- urmează desfăşurarea efectivă a experimentului, în care observăm şi înregistrăm

rezultatele;

- ultima etapă constă în organizarea şi prelucrarea statistică a datelor.

Metoda convorbirii

Pentru ca o convorbire să se ridice la rangul de metodă ştiinţifică ea trebuie să fie

premeditată în vederea obţinerii unor date cu privire la o persoană. Premeditată în sensul de a
fi pregătită, gândită dinainte cu scopul îndeplinirii unor condiţii, care să garanteze obţinerea
unor date valabile, importante pentru cercetarea ce o întreprindem.

Adesea pentru obţinerea unor informaţii despre aspectele personalităţii, care nu pot fi nici
nemijlocit observate, nici provocate experimental şi nici obiectivate în produsele activităţii,
recurgem la interogarea directă a subiectului, prin metoda interviului sau a convorbirii.
Obiectul acestei metode îl poate constitui decelarea anumitor trăsături atitudinal-caracteriale
globale de personalitate, sau traiectoria şcolară, traiectoria şi statutul profesional, viaţa de
familie, comportamentul relaţional, dimensiunea proiectivă – dorinţe, aşteptări, aspiraţii,
idealuri etc.

Metoda poate fi aplicată în formă liberă (spontană), începând cu 2–3 întrebări

întroductive stabilite dinainte, apoi întrebările urmând a fi găsite şi formulate pe loc, în funcţie
de răspunsurile şi atitudinea subiectului. Forma liberă pare mai naturală, subiectul
considerându-se angajat într-o discuţie amicală. Aceasta îl va determina să se cenzureze mai
puţin şi să dea răspunsuri mai sincere, mai puţin căutate şi simulate. Dar pentru a fi aplicată cu
naturaleţea şi dezinvoltura necesare şi, în acelaşi timp, cu rigoarea corespunzătoare, forma
liberă reclamă din partea psihologului o deosebită abilitate şi o bogată experienţă în domeniu.
Orice crispare, orice stângăcie în ţinută şi în formularea întrebărilor devin stimuli inhibitori sau
perturbatori, care fie că blochează tendinţa de destăinuire a subiectului, fie că-l obligă la
răspunsuri formale, artificiale.

Cea de a doua formă a acestei metode este cea structurată (convorbirea standardizată).
Cercetătorul îşi alcătuieşte dinainte o schemă a interviului, în care menţionează problema sau
scopul de atins şi formulează principalele întrebări, prin care urmăreşte obţinerea unei
informaţii suficiente, veridice şi relevante (nu este permis să modificăm întrebările în timpul
conversaţiei).

Metoda anchetei psihologice

Convorbirea necesită mult timp. De aceea, când vrem să cuprindem o populaţie mai largă,
se recurge la chestionare, acestea fiind de fapt convorbiri purtate în scris. Mai exact, am putea
defini un chestionar ca fiind un sistem de întrebări elaborat în aşa fel încât să obţinem date cât
mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social.

Există chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum
crede el de cuviinţă, şi altele cu răspuns închis, în care i se dau mai multe răspunsuri posibile
din care el alege pe cel considerat convenabil. Acest din urmă tip de chestionar are avantajul
că se completează uşor de către subiect şi poate fi „cuantificat” (prin acordarea de puncte se
pot stabili diferenţe cantitative între persoanele, care completează chestionarul). Însă are şi
dezavantajul că poate sugera răspunsuri la care subiectul nu s-ar fi gândit.

Asemenea convorbirii, chestionarul întâmpină două categorii de dificultăţi: cele ce

decurg din particularităţile întrospecţiei şi aceea de a câştiga încrederea subiectului pentru a
răspunde în mod sincer şi cu seriozitate. Acest din urmă dezavantaj este sporit la chestionar,
întrucât, neavând un contact direct cu subiectul în timpul răspunsului, n-avem nici un fel de
indiciu pentru a putea aprecia sinceritatea şi angajarea sa efectivă. De aceea, prima şi cea mai
importantă condiţie a unui chestionar este de a fi alcătuit în aşa fel încât să combată tendinţa
de faţadă, ceea ce nu este deloc facil. Unul dintre mijloace este acela de a evita întrebările
directe; se prezintă o afirmaţie şi se cere să se aprecieze dacă e corectă sau nu. Ca şi la
convorbire, va trebui să evităm sugestionarea persoanei.

Metoda biografică
 Metoda biografică este denumită şi anamneză după termenul folosit în medicină, unde
ea desemnează reconstituirea istoricului unei maladii. în psihologie, metoda biografică implică
o analiză a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă. Acest
studiu al trecutului e foarte important, fiindcă în primii ani ai vieţii, îndeosebi în familie, se pun
bazele caracterului, ale personalităţii.

Metoda biografică este destinată studiului personalităţii globale. Prin ea cercetătorul îşi
propune să înţeleagă şi să explice tabloul actual al organizării psihocomportamentale în funcţie
de istoria anterioară a individului. Analiza biografică devine absolut necesară şi indispensabilă
în cercetarea psihologică, în care orice reacţie concretă trebuie interpretată şi prin raportarea la
personalitate în integritate.

Informaţia primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe două căi: una
indirectă şi alta directă.

Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, fişe profesionale,

caracterizări, recomandări, jurnale, date de familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu care
subiectul studiat se află în relaţii semnificative – rude, prieteni, colegi, şefi, etc.

Calea directă constă în obţinerea datelor, care ne interesează de la însuşi subiectul studiat,
în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Calitatea şi relevanţa informaţiei vor depinde
atât de structura de personalitate a subiectului, cât şi de capacitatea psihologului. în cazul
investigaţiei biografice putem diferenţia două aspecte fundamentale: culegerea datelor şi
interpretarea lor (aspect esenţial şi cel mai dificil al metodei biografice).

Metoda analizei produselor activităţii

Potenţele, forţele psihice ale omului, însusirile şi capacităţile lui se exteriorizează nu

doar în conduite motorii, verbale sau expresiv-emoţionale, ci şi în produsele activităţii sale. în
desenele, în creaţiile literare realizate de un individ, în modul de formulare şi de rezolvare a
unor probleme, în construcţiile tehnice, în produsele activităţii stiinţifice sau ale oricărui tip de
activitate, se obiectivează, se „materializează" diversele sale disponibilităţi psihice. Analiza
psihologică a acestor produse ale activităţii furnizează nenumărate informaţii despre dinamica
şi nivelul de dezvoltare a capacităţilor psihice ale indivizilor. De exemplu, analizând desenele
unui copil prescolar putem deduce dacă acesta are sau nu spirit de observaţie, dacă şi-a format
sau nu percepţia formei, a culorilor, a proporţiilor obiectelor, dacă dispune de înclinaţii
artistice, deprinderi de lucru, sensibilitate etc. (în psihologia românească un prim studiu asupra
desenelor copiilor a fost realizat de Ursula Schiopu şi Maria Gârboveanu, 1962).

Metodele psihometrice (testele psihologice)

Testul este o probă standardizată, vizând determinarea cât mai exactă a gradului de
dezvoltare a unei însuşiri psihice sau fizice. Am adăugat şi însuşirile fizice, deoarece medicii
sau antrenorii sportivi utilizează şi ei teste, vizând determinarea performanţelor de care sunt
capabile unele persoane.

Standardizarea constă în obligaţia de a aplica exact aceeaşi probă, în exact aceleaşi

condiţii psihologice, utilizând un consemn identic pentru toţi subiecţii. Această metodă îşi are
originea în încercările antropologului englez Francis Galton, de la sfârşitul secolului trecut, de
a înregistra şi a măsura cu ajutorul unor probe anumite capacităţi intelectuale, pe care el le
socotea predeterminate (înnăscute).

Putem deosebi patru tipuri de teste:

- teste de inteligenţă şi dezvoltare intelectuală;

- teste de aptitudini şi capacităţi;

- teste de personalitate (referindu-se la trăsături de caracter şi temperamentale);

- teste de cunoştinţe (utilizate de obicei în învăţământ).

Structura probelor este extrem de variată: uneori se utilizează aparate, alteori diverse
materiale (cuburi, planşe, fotografii etc.); în unele cazuri se recurge doar la creion şi hârtie, ca
la orice probă de control.

Metoda testelor a cunoscut o continuă extindere şi diversificare, fiind astfel folosită în

toate ramurile psihologiei aplicate. Perfecţionarea ei a mers în două direcţii intercorelate:

1. Elaborarea unor probe noi, mai eficiente şi mai adecvate scopului urmărit, (ajungându-
se în prezent la peste 10.000 de teste);

2. Perfecţionarea procedeelor statistico-matematice de etalonare şi validare.

 Principalele caracteristici ale unui test sunt:

a) validitatea;

b) fidelitatea;

c) etalonarea;

d) standardizarea.

CURS 4

MOTIVAŢIA

Conceptul de motivaţie

J. Nuttin: „Motivaţia este o structură cognitiv-dinamică care dirijează acţiunea spre

scopuri concrete. Este aspectul dinamic al întrării în relaţie a subiectului cu lumea”. Din această
definiţie se deduce că motivaţia reprezintă un ansamblu de factori interni care determină
comportamentul.

Al. Roşca: „Motivaţia reprezintă totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt
înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau
idei abstracte”.

Formele motivaţiei

Unele forme sunt relativ simple şi puţine la număr, acestea fiind înnăscute. Altele, mai
complexe şi numeroase, sunt dobândite. Formele dobândite sunt dependente de mediul extern,
de stările de necesitate interne şi de modul de asimilare şi sedimentare a lor. Ele sunt stimulări
externe care, acţionând repetat asupra individului şi satisfăcându-i anumite cerinţe de
autoreglare au fost preluate, interiorizate şi transformate în condiţii interne (ex. cu „trebuie”).
 Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă motrice
a întregii sale dezvoltări psihice şi umane. Prin caracterul ei propulsator răscoleşte şi reaşează,
sedimentează şi amplifică materialul construcţiei psihice a individului.

Există tipuri foarte diferite de motivaţie ca structură şi funcţionalitate, complexitate şi

rol: trebuinţe, motive, dorinţe, aspiraţii, interese, convingeri, idealuri, concepţia despre lume şi
viaţă etc. De aici rezultă funcţii diferite ale motivaţiei.

Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii,

forţele ei motrice cele mai puternice, reflectând cel mai pregnant echilibrul bio-psiho-social al
omului în condiţiile solicitărilor mediului extern. Ele reprezintă „sursa primară a acţiunii.”
Modelul ierarhic al trebuinţelor umane (A. Maslow) ne demonstrează faptul că trebuinţele
umane sunt organizate într-o structură ierarhică, la baza fiind plasate trebuinţele fiziologice, iar
în vârful piramidei trebuinţele referitoare la realizarea de sine:
- NEVOI FIZIOLOGICE: Sunt indispensabile pentru a supravieţui; a mânca, a bea, a
dormi, a se proteja de frig şi de căldură. Acestea reprezintă cele mai puternice, cele
mai importante nevoi ale omului. Satisfacerea lor este necesară pentru a rămâne în
viaţă.
- NEVOIA DE SIGURANŢĂ: Orice fiinţă omenească are nevoie să se simtă protejată
în faţa oricărei ameninţări a vieţii. Dacă trăieşte într-o ţară care se află în război, de
exemplu, se presupune că această necesitate nu este acoperită. Odată ce nevoile
fiziologice sunt satisfăcute, intervine nevoia şi dorinţa de a satisface nevoile de
siguranţă.
- NEVOIA DE DRAGOSTE Şl APARTENENŢĂ: O dată acoperite necesităţile de bază,
aceasta este cea mai importantă. Aici sunt incluse nevoia de prietenie, familie,
apartenenţă la un grup, sau de implicare într-o relaţie intima non-sexuală. Relaţia cu
celelalte persoane la un nivel afectiv profund este forma obişnuită de a satisface
această necesitate.
- NEVOIA DE STIMA: Fiecare fiinţă umană are nevoie să se respecte pe ea însăşi, să
aibă o stima de sine ridicata. Este vorba aici de recunoaşterea venită din partea altor
indivizi cât şi din respectul de sine, care creează sentimentul de încredere în forţele
proprii, adecvare, competenţă. Nesatisfacerea nevoilor de stimă rezulta în
descurajare, şi pe termen lung se pot transforma în complexe de inferioritate.
- NEVOIA DE AUTOREALIZARE: Maslow afirma că oamenii care au ajuns la acest
nivel îşi pot dezvolta potenţialul. Ei pot căuta cunoştinţe, experienţe estetice,
 împlinire de sine. Autorealizarea include obiective mai înalte şi mai abstracte (de
exemplu: dreptate, perfecţiune, bunătate, adevăr, hotărâri individuale), care sunt
destul de fragile fiind situate în vârful piramidei.
În viziunea lui Maslow, o trebuinţă superioară nu se exprima decât atunci când sunt
satisfăcute, măcar parţial, trebuinţele de nivel inferior, iar cu cât o trebuinţă se află mai spre
vârful piramidei, cu atât ea este mai specific umana, iar satisfacerea ei produce mulţumire şi
dezvoltă o tensiune plăcuta în organism.

O altă clasificare a trebuinţelor:

a) după relaţia preferenţială a individului cu un obiect:

- trebuinţe fiziologice (menţin echilibrul mediului intern);
- trebuinţe psihologice (rezultă din relaţiile subiectului cu situaţiile semnificative ale
lumii înconjurătoare).
b) după geneză şi conţinut:
- primare (sunt înnăscute) şi menţin integritatea fizică a organismului;
- secundare (dobândite) şi menţin integritatea psihică şi socială.
c) după nivelul la care se realizează relaţia dintre individ şi mediu:
- biologice (formele de interacţiune sunt limitate la câteva mijloace fiziologice);
- trebuinţele de la nivelul relaţiilor psiho-sociale: sexuale, de apreciere, de ajutor, de
cooperare etc.
Motivele constituie reactualizări şi transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate.
Ele pot fi atât conştiente cât şi inconştiente. Cele inconştiente nu au un substrat prea clar, dar
au un rol important în activitate. Există şi motive intime, tensiuni interne şi dorinţe secrete.

Dorinţele sunt tensiuni interne, activităţi întrapsihice care preferă activităţile

extrapsihice: reacţii. Diferenţa dintre trebuinţe şi motive se face fie în funcţie de raportul lor cu
acţiunea, fie după gradul lor de generalitate.

După raportul cu acţiunea: trebuinţa nu reuşeşte întotdeauna să declanşeze o acţiune, dar

motivul asigură efectuarea comportamentelor de satisfacere.

După gradul de generalitate: trebuinţa se orientează spre o categorie mai largă de obiecte
preferenţiale, pe când motivul se orientează spre un obiect bine determinat.
 Nuttin: „Motivele sunt concretizări ale trebuinţelor, ele constituie comportamente
dinamice şi direcţionale ale actului concret”. Motivul este mobilul care declanşează, susţine
energetic şi orientează acţiunea rezultand astfel două segmente ale motivului: unul energizant
şi dinamogen, altul orientativ şi direcţional (sunt interdependente).

Caracteristicile motivelor: caracterul personalizat, generalizat (derivă din raportarea la

structurile psihice) şi autonomia funcţională a motivelor.

Funcţiile motivaţiei

- funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau

psihologic (starea de necesitate dăinuie, dar nu declanşează acţiunea);

- funcţia de mobil sau factor declanşator al acţiunii efective. Acesta este motivul definit de
Pieron ca „mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată”.
Identificarea motivului înseamnă a răspunde la întrebarea „de ce”. Probantă pentru existenţa
motivului este declanşarea acţiunii;

- funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un caracter activ sau pasiv.
Eficienţa reglatoare a motivaţiei este dependentă în egală măsură de energizare şi direcţionare.
Esenţial pentru motivaţie este că ea instigă, impulsionează, declanşează acţiunea, iar acţiunea,
prin intermediul conexiunii inverse influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.

Motivaţia declanşează activitatea subiectului, o orientează spre scop, permite prelungirea

activităţii, dacă scopul nu a fost atins sau încetarea ei odată cu atingerea scopului. Efectele pot
fi cantitative şi calitative.

Efectele cantitative:

- pune organismul în situaţia de a trece mai uşor sau mai greu la acţiune sub influenţa
stimulărilor externe sau interne;

- susţine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai lung în ciuda obstacolelor
ce urmează a fi învinse.

Efecte calitative:

- permite organismului să treacă de la un scop la altul;

- facilitează ierarhizarea diferitelor scopuri posibile.

Motivaţie şi performanţă: optimum motivaţional

Motivaţia nu este un scop în sine, ci trebuie pusă în slujba unor performanţe înalte (nivel
superior de îndeplinire a scopului). Ceea ce interesează nu e doar valoarea motivaţiei, ci mai
ales forţa ei propulsivă.

Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi performanţă este dependentă de complexitatea

sarcinii de realizat. Cercetările au arătat că în sarcinile simple, repetitive, rutiniere creşterea
intensităţii motivaţiei echivalează cu creşterea performanţei. În sarcinile complexe, creative,
bogate în conţinut informaţional, creşterea intensităţii motivaţiei se asociază până la un punct
cu creşterea performanţei, după care aceasta din urmă scade.

Eficienţa depinde şi de relaţiile dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al

sarcinii, astfel a apărut conceptul de optimum motivaţional (corespondenţă şi adecvare a
intensităţii motivaţiei la gradul de dificultate al sarcinii).

De optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:

a) atunci când dificultatea sarcinii e percepută corect de subiect apare o relaţie de

corespondenţă, chiar echivalenţă între mărimile celor două variabile,
b) atunci când dificultatea sarcinii e percepută incorect de către subiect rezultă 2 situaţii
tipice:
- subaprecierea sarcinii = submotivare care duce la nerealizarea sarcinii;
- supraaprecierea sarcinii = supramotivare care duce la un surplus energetic care l-ar
putea dezorganiza, stresa, i-ar putea cheltui energiile individului chiar înainte de a se
confrunta cu sarcina. Chiar dacă sarcina e realizată, satisfacţia este prea mică pentru
efortul depus.
Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri
evidente se numeşte nivel de aspiraţie. Acesta trebuie raportat la aptitudinile persoanei şi se
recomandă să fie cu puţin peste posibilităţile de moment pentru a avea efect pozitiv. Dar atenţie,
o discrepanţă prea mare între capacităţi şi aspiraţii poate fi periculoasă.
 Curs 5

VOINŢA

Voinţa reflectă obstacolul care se interpune în calea atingerii scopului propus. Din punct
de vedere psihologic, obstacolul nu se identifică nici cu un obiect sau fenomen al realităţii şi
nici cu rezistenţa internă resimţită de om în desfaşurarea unei activităţi, ci reprezintă o
confruntare între posibilităţile omului şi condiţiile obiective ale acelei activităţi. De aceea, una
şi aceeasi piedica obiectivă poate fi un obstacol mic pentru o persoană şi unul dificil pentru
alta. Evaluarea riguroasă, corectă, adecvată a obstacolului este destul de greu de realizat,
apărând frecvent cazuri de subapreciere sau supraapreciere a obstacolului. Cauzele subevaluării
sau supraevaluării sunt diverse: experienţa succesului şi a eşecului, tipul de personalitate etc.

Functia specifică a voinţei este cea de autoreglaj conştient realizat prin mijloace
verbale. Rolul voinţei în viaţa psihică vizează implicarea acestui proces în coordonarea,
reglarea tuturor acţiunilor conştiente ale omului. Voinţa conferă conştiintei dimensiunea
autoreglajului prin mijloace verbale.

Finalitatea subiectiv-comportamentală a voinţei este efortul voluntar. Efortul voluntar

este o mobilizare de resurse fizice, emoţionale, intelectuale, prin intermediul energiei nervoase.
între obstacol şi efortul voluntar exista o anumita concordanţă, care rezultă din experienţa
confruntării cu obstacole sau situaţii asemănătoare. Aceasta experienţă se poate câştiga în mod
nemijlocit, dar şi într-o maniera mijlocită, prin invăţare, educaţie, imitaţie. Resursele de efort
voluntar nu sunt nelimitate, ci depind de energia nervoasă. De aceea, oamenii învaţă să utilizeze
efortul voluntar într-o manieră eficientă, economică.

Definiţie

Voinţa se defineşte ca procesul psihic complex de reglaj superior, realizat cu mijloace

verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în
vederea depaşirii obstacolelor şi atingerii scopurilor constient stabilite.

Reglajul voluntar se manifestă atât ca iniţiere şi susținere a acţiunilor şi activităţii, cât

şi ca frână, ca diminuare, ca amânare. Şi într-un caz şi în celalalt, este necesar efortul voluntar.
Sunt împrejurări în viaţă când stăpânirea de sine, menținerea, prin forța voinței, a calmului, a
lucidității, a puterii de discernământ este mai dificilă şi necesită o concentrare mai mare.

Efortul voluntar exprimă caracteristica specifică cea mai importantă a voinţei prin care
se deosebește de toate celelalte procese psihice. Constă într-o mobilizare a resurselor fizice,
intelectuale, emoționale prin intermediul mecanismelor verbale. Din punct de vedere
neurofuncțional, efortul voluntar reprezintă o organizare a activității nervoase în jurul unui
centru dominant care exprimă, în plan psihic, scopul acțiunii. Efortul voluntar este trăit de
persoană ca o stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor în
vederea depășirii obstacolului.

Efortul voluntar nu se identifică cu încordarea voluntară, deși în activitățile fizice,

aceasta este o componentă necesară a depășirii obstacolului, daca este inclusă în mecanismele
reglajului voluntar. Pot exista persoane care dispun de o forță fizică mare dar, care având o
voinţă slabă, nu reușesc să depășească nici obstacolele obișnuite. În același timp, sunt şi cazuri
când un om mai slab fizic învinge greutăți mari datorită încordării voluntare. În activitatea
intelectuală, efortul fizic este mic, însă este considerabil cel din planul gândirii, al imaginației,
al memoriei. Conducerea unei nave cosmice necesită o complexă activitate mintală, condusă şi
reglată conștient şi voluntar, în timp ce efortul fizic, după cum se știe, în condiții de
imponderabilitate este foarte mic.

Intensitatea efortului voluntar şi specificitatea mecanismelor puse în acțiune reflectă

obstacolul care apare în calea realizării scopurilor. Desfășurarea unei activități (cum ar fi
lipsa de interes pentru acea activitate), ce reprezintă o confruntare între posibilitățile omului şi
condițiile care poate fi un obstacol mic pentru o persoană şi unul dificil pentru alta. Una şi
aceeași problema de matematică necesită un efort minim pentru un specialist şi o încordare
mare pentru elevul care abia și-a însușit metodele necesare pentru rezolvarea ei. Dar după
consolidarea cunoștințelor şi dezvoltarea capacitaților rezolutive, obstacolul implicat în acel tip
de problemă se diminuează, deci elevul stăpânește din ce în ce mai bine activitatea, o conduce
operativ şi eficient.

De-a lungul desfășurării unei activități complexe, momentele de dificultate pot să fie
diferite şi de aceea efortul voluntar se modulează după creșterea sau descreșterea
obstacolului, asigurându-se concordanta ideală a activității. Atunci când obstacolul este
subapreciat, efortul voluntar nu este suficient şi exista riscul nedepășirii lui. Astfel, unele din
eșecurile unor foarte bune echipe de fotbal în fața unor adversari mediocri se explică prin lipsa
acestei concordanțe. Poate exista şi situația inversă când obstacolul este supraapreciat şi, în
consecință, se ajunge la un grad înalt de încordare voluntară care duce la succes, dar cu un mare
consum de energie psihonervoasă şi încheiat cu oboseală şi satisfacții îndoielnice. Şi în acest
caz, reglajul voluntar este deficitar. Aprecierea obstacolului este anticipată, la fel este şi
mobilizarea energetică astfel încât în timpul desfășurării acțiunii este foarte greu să se ajungă
la concordanta necesară. Dacă omul se confruntă cu un obstacol fată de care își dă seama că nu
s-ar putea mobiliza pe măsură şi în timp util, puterea voinţei se manifestă, de data aceasta, ca
amânare a acțiunii respective şi pregătirea mai bună pentru o confruntare ulterioară cu garanții
de reușită.

Confruntarea de lunga durata cu obstacole de o anumita natura permite dezvoltarea

capacitaților de efort voluntar de un fel sau altul. Se poate vorbi de o specializare a efortului.
Poate fi astfel un efort manifestat cu precădere în coordonarea şi intensificarea mișcărilor sau
în încordarea atenției sau o creștere a activității gândirii, memoriei, imaginației. în măsura în
care cineva devine conștient de capacitatea sa de efort specializat, tinde spre acele activități în
care și-o poate pune mai bine în valoare.

Asigurând energia necesară desfășurării activităților şi mai ales organizându-şi şi

concentrând-o în direcția unică a scopului, voinţa este una dintre condițiile subiective, cele mai
importante, ale reușitei activității şi obținerii unor înalte performanțe. Dar mobilizarea
voluntara, deși deosebit de eficientă, este în același timp costisitoare pentru organism din punct
de vedere energetic. Încordarea voluntară nu poate fi nelimitată. După etape de efort voluntar
intens şi îndelungat, urmează momente de oboseală, nu doar fizică ci mai ales nervoasă. De
aceea, pentru păstrarea sănătății fizice şi mintale se recomanda un echilibru între activitate şi
odihnă.

Astfel, pregătirea unui examen este o activitate complexă, cu nenumărate obstacole. Ea

generează emoții şi sentimente diverse: satisfacții intelectuale, certitudini, plăcerea efortului
intelectual, dar şi îngrijorare, neliniște, teamă de eșec şi chiar frustrare din lipsa timpului liber.
Aceste emoții pot perturba activitatea prin sporirea nejustificată de eforturi, care duc la
oboseala prematură, prin întârzierea activității sau abandonului. Frâna voluntară trebuie să se
manifeste în sensul diminuării sau chiar a reprimării lor.

Structura şi fazele actelor voluntare

 Activitatea umană are o structură foarte complexă în care se pot identifica variate
acțiuni. Printre acestea, acțiunile voluntare au cea mai mare importantă în conducerea şi
reglarea ei pană la finalizare. Acțiunile voluntare pot fi considerate simple, mai ales atunci când
obstacolele sunt minime, de exemplu atunci când cauți o explicație în dicționar. Ele pot fi
complexe şi de lungă durata când apar multe piedici şi când omul nu are experiența depășirii
lor, ca în cazul pregătirii unui concurs de admitere. În cadrul acțiunilor voluntare, complexe
sau de durată pot fi cu ușurință desprinse anumite momente sau faze în care reglajul voluntar
se confruntă cu un anumit specific şi în mod diferit:

1. Prima faza a acțiunilor voluntare consta în actualizarea unor motive care generează anumite
scopuri şi orientarea preliminara spre ele. În primul moment al acestei faze, reglajul voluntar
este abia la început şi se manifesta doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv şi
scop. Însă numai atât nu-i suficient pentru o acțiune voluntara. Dacă se parcurge doar acest
moment se rămâne numai la o dorință. Trebuie să apără apoi şi intenția de a realiza acel scop,
care este, de obicei, formulată verbal, prin mecanismele limbajului interior şi care este susținută
de cercetarea modalităților concrete de desfășurare a acțiunilor. Un al treilea moment, după
formularea intenției, se construiește planul mintal al rezolvării acțiunii. în acțiunile simple,
acest al treilea moment poate fi urmat de execuția efectivă.

2. A doua fază a acțiunilor voluntare este lupta motivelor, generată de apariția mai multor
motive şi aferente lor, mai multe scopuri. Unele pot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce
satisfacții imediate, dar de fapt nu sunt prea valoroase pentru persoană. Altele sunt mai puțin
tentante, prin rezultatele lor imediate, dar sunt importante pentru viitor. În aceste condiții,
reglajul voluntar se manifesta, cu precădere, ca deliberare în vederea alegerii. Deliberarea
implica efort suplimentar de cunoaștere a condițiilor de împlinire a motivelor, de analiza
conștientă a urmărilor lor, de evaluare a acestora.

3. A treia faza este luarea hotărârii, care reprezintă urmarea unei decizii. Aceasta înseamnă
alegerea unui motiv şi scop şi inhibarea, amânarea celorlalte, pe aceasta baza putându-se
asigura concentrarea energiei psihonervoasă în vederea realizării scopului. Momentul deciziei
poate fi uneori, dramatic pentru ca omul nu prelucrează doar informația, el trăiește efectiv
situațiile implicate în satisfacerea unora şi nesatisfacerea altora. Pe de alta parte, el se simte
răspunzător față de sine, de rezultatele unei activități cu sens personal şi fata de alții pentru cele
de interes general. În aceste condiții, lupta motivelor este şi mai dramatică şi poate fi mult
prelungită în timp. Prin urmare, ea necesita un efort voluntar susținut cu atât mai mult cu cât în
actul deciziei sunt implicate şi trăsături de personalitate, cum ar fi: nivelul de aspirații,
particularitățile temperamentale, dorința de a avea succes şi teama de eșec, sistemul propriu de
valori.

Persoanele cu o voinţă puternică reușesc să decidă în cunoștință de cauză în favoarea

acțiunilor care au o semnificație majoră personală sau socială, chiar dacă realizarea ar necesita
un efort mai mare şi privarea de satisfacții imediate. Slăbiciunea voinţei se poate manifesta în
oscilație îndelungată între diferitele motive şi în incapacitatea de a lua o hotărâre fermă.

După ce omul a făcut alegerea, care satisface cel mai bine criteriile dar şi dorințele şi
aspirațiile sale, el hotărăște realizarea scopului şi satisfacerea acelui motiv. Planul mintal se
îmbogățește, se definitivează şi devine reperul intern al desfășurării respectivei activități. Prin
reglajul voluntar se va realiza o permanentă confruntare între ceea ce se obține şi ce s-a
proiectat.

5. A patra fază este executarea hotărârii luate. Ea înseamnă realizarea efectivă a planului şi
atingerea reală a scopului. Acum omul folosește o serie de mijloace materiale şi mintale, cum
sunt cunoștințele, deprinderile, priceperile. Desfășurarea secvențiala a acțiunii este controlată
prin confruntarea permanentă cu planul mintal şi cu condițiile practice de desfășurare,
realizându-se şi modificări ale planului, dacă împrejurările o cer. Pentru activitățile simple,
execuția urmează imediat hotărârii. Pentru cele complexe, poate apărea un moment de pregătire
între hotărâre şi execuție. Este vorba atât de pregătirea unor mijloace materiale, cât şi de
pregătirea omului în sensul însușirii de cunoștințe, formării de noi deprinderi, dezvoltarea de
capacități.

Este posibil ca execuția să nu-si găsească nici o condiție de îndeplinire. În aceste

împrejurări este necesară amânarea ei sau înlocuirea cu ceva ce corespunde momentului şi
aceasta înseamnă să se declanșeze o noua acțiune voluntară cu toate momentele consemnate
mai sus.

Acțiunile complexe şi deosebit de semnificative implica o a cincea fază: verificarea

rezultatului obținut şi formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare. Este
cazul de exemplu, al activităților de rezolvare a problemelor de la oricare disciplină școlară, ca
rezultatul obținut trebuie verificat şi mai ales generalizat pentru a servi în noi situații.

Cercetătorii și-au pus întrebarea în care din fazele actului voluntar se depune cel mai
mare efort de voință. Nu exista un răspuns general la aceasta întrebare. Un efort mare poate fi
depus în orice fază. Depinde de noutatea activității, de experiența persoanei, de condiții, de
circumstanțe. De asemenea, întinderea în timp a fazelor poate fi foarte diferită. Uneori
importanta este luarea hotărârii şi care uneori cere mai mult timp, așa cum este în activitatea
de conducere. Alteori, mai în activitatea productivă, faza executivă este cea mai importantă, ea
necesitând cel mai mare efort şi cel mai mult timp.

Din fazele de mai sus pot fi sintetizate numai două: una de preparare, cuprinzându-le
pe primele trei şi alta de execuție, care încheie şi confirmă puterea reglajului voluntar.

Calitățile voinţei

Voința se formează prin executarea, în cursul vieții, a nenumăratelor acțiuni voluntare,

cerute de împrejurări dar şi prin exerciții speciale. Treptat, se dobândesc anumite calități de
voinţă care caracterizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Cele mai importante
sunt: puterea voinței, independența, perseverența, promptitudinea luării hotărârii.

Puterea voinţei se exprimă în intensitatea efortului prin care subiectul, confruntându-

se cu obstacolele importante, își urmărește scopurile. Un rol important în manifestarea puterii
voinţei îl are valoarea scopului urmărit. În ciuda dificultăților omul se simte satisfăcut cu
fiecare nouă apreciere a apropierii de scop. Opusul acestei calități este slăbiciunea voinţei care
presupune imposibilitatea de a realiza efortul voluntar cerut, chiar dacă cel în cauza este
conștient de importanta acestui fapt pentru sine şi pentru cei din jur. El poate începe dar nu
reușește să-l finalizeze. Din acest punct de vedere poate avea dificultăţi de adaptare în școală
şi în viaţă.

Perseverența presupune realizarea efortului voluntar o perioadă îndelungată de timp,

chiar şi în condițiile în care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activității. Perseverenta este
susținută atât de valoarea scopului cât şi de încrederea în forțele proprii. Opusul perseverenței
este încăpățânarea, care este o însușire negativa a voinței, manifestându-se ca urmare a unui
scop atunci când este clar că împrejurările nu oferă nici o șansă de reușită.

Independenta voinţei se exprima în tendința constantă de a lua hotărâri pe baza

chibzuinței proprii, de a cunoaște cat mai profund condițiile activității, a consecințelor şi
responsabilităților personale pentru ele. Însușirea negativă, opusa acestei calități este
sugestibilitatea, adică adoptarea necritică a influentelor exterioare cu anihilarea propriei poziții
şi diminuarea implicării şi a responsabilității personale.

Promptitudinea deciziei consta în rapiditatea cu care omul deliberează într-o situație

complexa şi urgenta şi adopta hotărârea cea mai potrivita. Exista profesii în care evenimentele
se succed cu mare viteza şi în aceste condiții trebuie luate decizii. Un pilot pe un supersonic
trebuie să judece şi să decidă în fracțiuni de secunda în anumite împrejurări. Opusul acestei
calități este nehotărârea sau tergiversarea, care se manifesta ca oscilații îndelungate şi
nejustificate între mai multe motive, scopuri, cai, mijloace.

Calitățile voinței, integrate în structuri mai complexe, devin trăsături voluntare de

caracter. În măsura în care aceste însușiri sunt exersate ele capătă stabilitate, reflectând nivelul
de dezvoltare a personalității. La fiecare om sunt reprezentate toate însușirile volitive ale
personalității, însă ele au un nivel diferit de dezvoltare. Întâlnim oameni care se disting prin
fermitate. Ei lupta cu o perseverența excepționala pentru transpunerea în viață a deciziilor lor.

Acești omeni încetează năzuința spre scop numai după atingerea lui sau convingându-
se în mod absolut de imposibilitatea realizării deciziei luate. La fel de înalt pot fi dezvoltate
independenta şi stăpânirea de sine.

Curs 6

Învățarea şi teoriile învățării

Învățarea este un proces larg răspândit în natura. Învățarea este proprie omului şi
animalelor dar, în același timp, cercetări recente au demonstrat faptul ca învățarea poate să
apară şi la lumea nevie (materiale de sinteza care pot „învăța” şi pot „retine” anumite forme).
La om, învățarea poate fi văzută ca fiind orice achiziție noua de comportament, ca rezultat al
exersării, menit sa conducă spre o acomodare la ambianță. A învăța înseamnă a asimila
(cunoștințe), a schimba comportamente, a forma sentimente şi atitudini.
 Învățarea are un pronunțat caracter adaptativ, finalitatea acesteia constând în mai buna
adaptare la mediu. De aici rezulta ca învățarea este un complicat proces psihic, ce are ca scop
o dezvoltare caracteriala adecvata, achiziționarea unor noi experiențe, formarea unor noi
capacitați şi deprinderi care să permită individului rezolvarea unor situații problematice şi
optimizarea relațiilor sale cu mediul.

În cadrul procesului instructiv educativ se disting mai multe forme ale învățarii. Din
perspectiva prezentei expuneri, doua criterii sunt importante: locul şi forma învățarii.

După criteriul locului unde are loc învățarea se vorbește despre:

1) învățarea sociala, neorganizata în cadre instituționale, care are loc în familie, în grupurile
de joaca; astăzi se considera ca acest tip de învățare se poate întinde de-a lungul întregii vieți a
individului etc.

2) învățarea sistematica realizată în diverse unități de învățământ (de toate gradele) sau în
cadrul diferitelor stagii de instruire şi pregătire. Aceasta este o forma de activitate instructiv
educativa planificată pe baza unei experiențe acumulate timp de secole şi analizata de psihologi
şi pedagogi.

După criteriul formei sub care se desfășoară, se poate vorbi despre doua tipuri de
învățare:

1) învățarea senzorio-motorie - constând în formarea de priceperi şi deprinderi motorii, acte în

care esențial este un răspuns prompt şi adecvat la anumiți stimuli; acest tip de învățare se
manifesta mai ales în învățarea scrisului domeniile educației fizice şi sportului, dansului,
deprinderilor manuale şi mânuirea unor aparate, etc.

2) învățarea de tip verbal – ce se refera la însușirea de cunoștințe şi priceperi intelectuale,

dezvoltarea capacitaților de interpretare critica, de soluționare de probleme.

Modele asociaționiste ale învățării

Condiționarea clasică

Unul dintre primele modele explicative considera ca o formă elementară de învățare

este reprezentată de asocierea unui anumit stimul cu un răspuns (atipic) datorită faptului că cele
două elemente au fost asociate de câteva ori, deși între acestea nu există o legătură anatomo-
funcțională directă. Acest proces este cunoscut sub numele de condiționare clasică şi a fost pus
în evidenta şi studiat în detaliu de către fiziologul rus I. P. Pavlov (1849-1936, premiul Nobel
pentru Medicina în 1904), la începutul sec. al XX-lea. Sunt binecunoscute experimentele
realizate de către fiziologul rus asupra unor mamifere (câinii). Dintre aceste experimente, unul
poate explica într-o maniera relevanta modul în care Pavlov a conceput actul de învățare.

Aflându-se în condiții de laborator, un câine era hrănit la intervale precise urmându-se

un protocol bine pus la punct. Conform acestui protocol, cu puțin timp înainte ca animalul sa
fie hrănit, se aprindea un bec electric. Odată cu aducerea hranei, în mod firesc, animalul începea
sa saliveze. Treptat, după o suita de repetiții a acestei succesiuni: bec aprins – aducerea
mâncării - hrănire, s-a observat faptul ca animalele începeau sa saliveze la aprinderea becului,
înainte de a vedea hrana, reacție anormală, deoarece între stimul (lumina) şi răspuns (salivare)
nu există o legătura funcțională directă. Explicația oferita de către Pavlov s-a referit la formarea
așa-numitului reflex condiționat care a fost explicat prin realizarea la nivelul scoarței cerebrale
a unei legături temporare între cei doi centri nervoși, cel al văzului şi cel al salivarii, centri care
în mod normal nu au nici o legătura între ei. S-a născut astfel ideea ca învățarea ar putea fi o
succesiune de reflexe condiționate. Ba mai mult, savantul rus a susținut ca modelul propus de
către el (condiționarea clasica) poate fi utilizat şi în cazul explicării învățării de tip uman.
Evident, aceasta viziune asupra învățării, este reducționista şi nu tine cont de multitudinea de
situații de învățare din viața reala.

Conexionismul şi condiționarea operanta

Tot în aceeași perioada cu Pavlov şi psihologul american E.L. Thorndike (1874-1949)

a arătat ca unele răspunsuri sunt învățate de către o serie de animale, datorită realizării unor
conexiuni pe scoarța cerebrală între un stimul şi un răspuns. Realizarea acestor conexiuni,
susținea marele psiholog, este facilitată de producerea unor consecințe plăcute pentru animal.

In experimentele realizate, Thorndike a folosit diferite variante ale unui labirint, în

interiorul căruia un șoarece încerca sa găsească drumul pana la hrană așezat în centru, sau
procedeul cuștii-problemă. Cușca, de construcție speciala, avea un buton interior care odată
acționat permitea deschiderea unei trape şi ieșirea animalului. Un experiment clasic, realizat
de savantul american, a constat în așezarea în interiorul unei cuști problema a unei pisici
flămânde; în fata trapei, în exterior era așezată hrana. În acest fel animalul era plasat într-o așa-
numita situație-problemă. Pisica încerca să ajungă la hrana lovind haotic pereții cuștii până
când, datorită hazardului, era acționat butonul care deschidea trapa către hrană. Treptat, pus în
aceeași situație de mai multe ori, animalul si-a redus numărul încercărilor pană când a învățat
modalitatea de a se hrăni, prin deschiderea trapei. Rezolvarea situației problematice de către
animal s-a făcut prin selectarea răspunsului potrivit, găsit după un număr de încercări nereușite.
Psihologul american a stabilit astfel ca un anume tip de învățare se poate datora unei conexiuni
realizate în urma unei succesiuni de încercări şi erori.

În acest context Thorndike a formulat legea efectului (care se refera la întărirea sau
slăbirea unei legături datorita consecințelor plăcute sau neplăcute pe care le are) şi legea
întăririi (ce susține ca trăinicia unei conexiuni este dependentă de numărul de repetări
realizate). Cele doua legi au fost descoperite şi de către Pavlov; diferențele dintre cei doi se
reflecta în modul în care vedeau actul învățării: Pavlov l-a conceput ca o înlocuire de stimuli
în timp ce Thorndike l-a văzut ca o înlocuire de reacții.

J. B.Watson (1878 – 1958) a propus o psihologie obiectivă, exactă, care să renunțe la

elemente subiective, individuale şi care să permită o urmărire exactă a comportamentului,
precizând şi înregistrând clar comportamentele animalului în cadrul experimentelor, fără
speculații care nu pot fi verificate. Aceasta psihologie, în concepția lui Watson, ar trebui să
studieze doar stimulul şi reacția animalului, respectiv comportamentul acestuia. S-a născut
astfel un curent nou psihologia comportamentului sau psihologia behavioristă ( în lb. engleza
behavior înseamnă comportament).

Aceste teorii au stat la baza cercetărilor asupra unui alt tip de învățare, numit
condiționare operantă al carei principal promotor a fost B.F. Skinner (1904-1990), psiholog
ce aparține aceleiași scoli behavioriste. Acesta s-a ocupat în principal de investigarea
comportamentului de învățare la animale. Spre deosebire de condiționarea clasică (descrisă de
către Pavlov) în cadrul căreia animalul are un rol pasiv, învățarea fiind condiționată de acțiunea
exterioară, în cadrul condiționării operante, animalul joacă un rol activ, contribuind prin
activitatea realizată la întărire.

Experimentele pe aceasta direcție au fost multiple şi au evidențiat unele aspecte ale

învățării prin întărire. Skinner a utilizat şi el variante ale cuștilor problemă în care plasa
animale cărora le studia comportamentul. Cușca avea în interior o pârghie şi un jgheab pentru
aducerea hranei. în timp ce animalul se mișca haotic prin cutie, apăsa în cele din urma pârghia,
moment în care primea prin jgheab o porție de mâncare. Hrana juca rolul unei recompense cu
efect de întărire a comportamentului, făcând mai probabilă repetarea acestuia în viitor.
 Un fapt important evidențiat de către Skinner a fost acela că eficiența învățării este
condiționată de aplicarea întăririi (hranei) imediat după manifestarea comportamentului. Ideea
de condiționare operantă a fost deseori aplicată în explicarea comportamentului uman. Skinner
însuși considera că acest fenomen al întăririi ar putea explica destul de bine toate caracteristicile
psihice ale ființelor umane, inclusiv limbajul şi gândirea, dar puțini psihologi au fost de acord
cu el. Cu toate acestea, învățarea prin întărire rămâne un model explicativ valoros pentru
descrierea actului de învățare.

Întărirea poate fi pozitivă, atunci când i se oferă animalului ceva care îi place, își dorește
sau are nevoie sau poate fi negativă când i se permite animalului să evite stimuli neplăcuți.
Comportamentul învățat prin întărire negativă este foarte rezistent la stingere, nu dispare chiar
daca nu mai este întărit de mult timp. Comportamentul învățat prin întărire pozitivă nu este atât
de rezistent la stingere (uitare). În învățarea școlară, întărirea poate lua doua forme: recompensa
şi pedeapsa. Copilul trebuie sa fie recompensat şi încurajat atunci când manifesta un
comportament de învățare dorit, în scopul de a persevera pe aceasta direcție. Pedeapsa nu este
niciodată un întăritor deoarece are ca efect doar suprimarea unui anumit răspuns, fără a întări
nimic. Skinner şi alți teoreticieni ai învățării s-au opus cu argumente extrem de pertinente
utilizării pedepsei ca metoda de educare a copiilor. Motivul principal era acela ca pedeapsa
pentru o greșeala nu îl împiedica pe copil să facă altceva, care poate fi la fel de greșit.

Modele constructiviste ale învățării

Modelele cognitiviste ale învățării se focalizează asupra studierii structurilor şi

componentelor care contribuie la procesarea informației cum ar fi memoria, atenția, percepția,
gândirea, limbajul, rezolvarea de probleme şi creativitatea. Teoria constructivismului cognitiv
susține că indivizii își dezvoltă şi își construiesc singuri cunoștințele printr-un proces de
adaptare la evenimente sau prin parcurgerea cât mai multor experiențe de viață. Construirea
cunoașterii la o persoană este influențată atât de cunoștințele şi de experiența personală cât şi
de mediu, de ceea ce-l înconjoară pe individ.

De aici au plecat interpretări diferite ale constructivismului. Pe de o parte este curentul

constructivismului psihologic sau individual, reprezentat de J. Piaget (1896-1980) şi de J.
Brunner (n. 1915), care susțin că individul este singurul care conferă sens cunoștințelor. Pe de
alta parte este vorba de curentul constructivismului social reprezentat de L. S. Vîgotski (1896-
1934), care consideră individul în situație, cu multiplele influențe pe care le suferă (sociale,
culturale, de mediu) sunt cele care conferă sens cunoștințelor.
Constructivismul psihologic

Activitatea lui Piaget s-a centrat asupra studierii evoluției intelectului uman în general,
vizând probleme privind evoluția gândirii şi a limbajului, a inteligentei şi a învățării etc.
Ansamblul conceptivei psihologului şi filosofului elvețian poarta numele de epistemologie
genetică. Atunci când s-a referit la evoluția intelectului uman Piaget a avut în vedere trei
perspective largi: (1) o perspectiva biologică focalizată asupra aspectelor fizice şi mentale
specifice individului uman (probleme legate de reflexe şi de răspunsurile instinctive, adaptarea
la situație prin asimilare şi acomodare); (2) o succesiune a stadiilor de evoluție cognitiva pe
care individul le parcurge cu necesitate în timpul copilăriei şi adolescentei şi legat de aceste
stadii analiza problemelor privind cunoașterea şi gândirea şi problemele legate de competenta
intelectuală care reprezintă nivelul cel mai înalt de funcționare care poate apare în timpul unui
stadiu.

Cunoașterea umana nu este o simpla copiere a realității, ci un proces de asimilare a

informațiilor si de acomodare la structurile anterioare si, de aceea, uneori concepția lui Piaget
este caracterizată ca fiind structuralistă. Transformarea din timpul construcției este numită de
Piaget acomodare, aceasta fiind, într-un fel, opusă asimilării, dar complementară cu aceasta.
Dezvoltarea premerge prin asimilare şi acomodare, fiind un proces simultan închis
(conservativ) şi deschis (transformativ).

Conform lui Piaget exista patru factori care permit evoluția individului de la un stadiu la altul:

a) maturizarea (dezvoltarea fizică şi mentală);

b) experiența (copilul interacționează cu obiectele reale din mediu);
c) interacțiunea socială (socializarea şi relațiile cu alți copii);
d) echilibrarea (tendința de a căuta coerența între schemele cognitive dezvoltate şi
realitate.

Teoria genetic-cognitiva

Americanul J. Bruner a avut o contribuție deosebită în dezvoltarea teoriei învățării

cognitive. Bazata pe ideea de categorizare, teoria lui Bruner susține ca oamenii interpretează
lumea în termenii similarităților şi diferențelor. În concepția lui Bruner, percepția,
conceptualizarea, decizia sunt asimilate procesului de categorizare. O mențiune similarăv este
făcută şi pentru procesul de învățare care, în opinia psihologului american, este echivalent cu
procesul formării categoriilor. Aceste categorii sunt ordonate ierarhic, în cadrul unui sistem, în
funcție de similarități şi de diferențe. Obiecte care sunt similare sunt plasate în cadrul aceleiași
categorii.

Variabila majora a teoriei învățării propuse de Bruner este sistemul de codificare după
care se realizează ordonarea categoriilor. De aceea, actul de învățare presupune, în concepția
lui Bruner, formarea acestor sisteme de codificare, sisteme care pot facilita transferul
cunoștințelor, pot îmbunătăți reținerea acestora, pot spori capacitatea de rezolvare a
problemelor şi pot creste motivația învățării. Bruner propune trei modalități de cunoaștere a
lumii:

1. Modalitatea activă care se realizează prin manipulare şi acțiune liberă asupra obiectelor, prin
exersare şi descoperire. Aceasta modalitate caracterizează primii ani de viață şi este
indispensabilă pentru formarea priceperilor, deprinderilor dar şi în achiziționarea primelor
cunoștințe despre lumea înconjurătoare.

2. Modalitatea iconică bazată în special pe imagini vizuale; această modalitate nu presupune

cu necesitate manipularea efectivă a obiectelor; vârful dezvoltării acestei modalități se află
undeva între 5 şi 7 ani.

3. Modalitatea simbolică văzută ca proces de înlocuire a imaginilor prin intermediul

simbolurilor (cuvinte sau alte semne convenționale). Aceste simboluri permit o „comprimare”
semnificativa a realității astfel încât indivizii pot „manevra” o mare cantitate de informații cu
ajutorul căreia vor rezolva problemele.

O consecință directă a acestor teorii constructiviste se referă la sublinierea importantei

activizării elevului în procesul de învățare, a transformării acestuia într-un factor activ al
propriei formări prin intermediul metodei problematizării.

Cursul 7

Personalitatea
 În viaţa de zi cu zi, tindem să-i etichetăm pe cei din jur în funcţie de tipul de persoană
pe care consideram ca îl reprezintă fiecare. Există persoane prietenoase şi sociabile, altele
agresive, tipul liniştit şi timid, şi aşa mai departe. La baza acestor clasificări se află ideea că
fiecare persoană are o anumită personalitate, un anumit fel de a reacţiona şi de a se comporta.
Dacă ştim cu ce tip persoană avem de-a face, ne poate fi mai uşor să-i înţelegem
comportamentul. De asemenea, putem să anticipăm reacţiile unei persoane într-o anumită
situaţie.

Definiție

Element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de

o altă persoană. Fiecare individ are particularităţile sale intelectuale, afective şi cognitive, al
căror ansamblu organizat determină personalitatea. Fiecare om este totodată asemănător cu
ceilalţi membri ai grupului şi diferit de ei prin amprenta unică a trăirilor sale.

Concepţiile moderne referitoare la astfel de teorii insistă asupra modului în care copiii
reacţionează între ei şi faţă de adulţi, cum îşi fac prieteni sau duşmani şi cum se integrează într-
o anumită cultură sau societate.

Sigmund Freud a susţinut că personalitatea se compune din trei elemente: Sine, Eu si

SupraEu. Eul corespunde cel mai bine cu constientul. Prin Sine el a desemnat instinctele
primare, care stau de fapt la baza oricărui comportament uman. În concepţia lui Freud, rolul
SupraEu-lui era să controleze activitatea Eu-lui şi a Sine-lui. De exemplu, Sinele ne va îndemna
să ne satisfacem foamea, Eul ne va spune în acest caz să mâncăm, iar SupraEul ne va controla
comportamentul, şi îl supune unui cod moral, astfel încât o persoană normală va mânca
respectând o serie de standarde socialmente acceptate.

În anii 1920 şi 1930, psihologul elveţian Carl Jung a elaborat o altă teorie referitoare la
tipurile de personalităţi. El considera că fiecare dintre noi se poate închide în sine, devenind
tăcut, retras şi preocupat de propriile gânduri. Această acţiune poartă numele de întrospecţie.
De asemenea, putem fi deschişi lucrurilor ce se întâmplă în jurul nostru, fiind mai sociabili şi
mai implicaţi în acţiunile celorlalţi. Persoanele care fac aceste lucruri sunt numite extrovertite.

În accepţiunea sa cea mai largă, termenul de personalitate denumeşte fiinţa umană

considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală. Personalitatea este întotdeauna
unică şi originală. Aceasta întrucât fiecare porneşte de la o zestre ereditară unică, singulară şi
mai departe în câmpul existenţei sociale concrete, fiecare străbate un drum anume, desfăşurând
diferite activităţi şi întrând în anumite relaţii, toate având anumite efecte asupra cursului
dezvoltării şi construirii edificiului de personalitate. În realitate, fiecare om are un mod propriu
şi concret, irepetabil de a fi, de a gândi şi simţi. Dar între oameni nu există doar deosebiri, ci şi
multe asemănări.

Într-o populaţie relativ omogenă, sub raport etnic, cultural, ocupaţional, într-o epocă
dată se întâlnesc persoane care pot fi grupate într-un tip, după însuşirile lor fizice sau psihice
comune. Se vorbeşte doar despre tipuri de francezi, englezi sau români şi printre aceştia de
moldoveni, olteni sau ardeleni, despre tipuri de ţărani, negustori, militari, sportivi, artişti,
despre tipuri temperamentale sau caracteriale.

Caracteristicile factorilor de personalitate

În primul rând, dispoziţia spre comunicare implică nu numai un limbaj dar şi motivaţia,
trebuinţa de a comunica şi totodată un mod de a gândi şi de a simţi.
În al doilea rând, factorii de personalitate dispun de o relativă stabilitate, cine este
înzestrat cu răbdare, cu stăpânire de sine şi calm, de cele mai multe ori dovedeşte aceste calităţi
şi numai excepţional abdică de la ele.

În al treilea rând, factorii de personalitate caracterizează pe om în ansamblul său, de

exemplu, inteligenţa generală, fermitatea în atitudini se manifestă în cele mai diverse situaţii şi
independent de acestea.

În al patrulea rând, factorii de personalitate dispun totuşi de o oarecare plasticitate, nu

sunt rigizi, putându-se restructura şi perfecţiona sub presiunea condiţiilor de mediu.

În al cincilea şi ultimul rând, factorii dominanţi în sistemul de personalitate al

subiectului sunt caracteristici sau definitorii pentru el, îl exprimă în ce are el esenţial ca om
cuminte sau turbulent, talentat sau incapabil, respectuos sau insolent.

Pe baza cunoaşterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor

şi conduitei subiectului într-o situaţie dată sau în faţa unei sarcini ce i se încredinţează. Însuşi
subiectul care se observă şi se compară cu alţii ajunge să-şi constate capacităţile şi trăsăturile
sale de caracter. Uneori, se laudă cu ele, alteori se resemnează fatalist: „aşa sunt eu şi n-am ce
face”. Dar omul poate decide asupra ce să facă şi cum; fiind conştient de sine, încearcă mereu
să-şi ia în stăpânire propria fiinţă cu tot ce are ea.

O lege fundamentală a sistemului de personalitate este autodepăşirea şi realizarea de

sine. De mai bine de un secol, psihologia a pus în centrul edificiului personalităţii conceptul
de Eu. Înţelesul primar este cel al pronumelui la persoana întâi.

Eul este subiectul la nivelul căruia se întretaie trei predicate: a fi, a avea, a face. Eul
este rodul tuturor experienţelor acumulate de subiect în activitate şi de corelare faţă de ceilalţi.
în dezvoltarea sa, Eul parcurge trei etape şi anume: etapa Eului corporal, apoi cea a Eului social
şi, în final, definirea Eului spiritual. Se înţelege că achiziţiile acestor etape se cointegrează în
condiţiile în care cele trei laturi ale Eului se dezvoltă pe parcursul vieţii. Personalitatea este un
agregat de aptitudini care are în centrul său Eul.

Personalitatea dispune de trei laturi psihologice: temperamentul, aptitudinile şi

caracterul.

Trăsăturile şi tipurile temperamentale sunt cea mai accesibilă şi uşor de constatat latura
a personalităţii (latura dinamico-energetică). Cu greu vom afla ce gândeşte un om ce
sentimente încearcă, pe unde i se aventurează fantezia. Dar urmărindu-i comportamentul vom
putea în scurt timp să spunem dacă este energic, iute, cumpănit sau nu.

Firea omului (termen în limba română care se intersectează cu cel de temperament) a

fost încă de la începuturi presupusă a fi legată de constituţia corporală sau de particularităţile
fiziologice.

În determinarea particularităţilor temperamentale un rol principal (chiar dacă nu

exclusiv) revine sistemului nervos central care asigură coordonarea tuturor proceselor organice
şi mediază comportamentul în virtutea activităţii neuropsihice a creierului.

La fiecare individ însuşirile de bază prezintă gradaţii în sensurile: puternic – slab, mobil
– inert, echilibrat – neechilibrat.

Cercetările moderne, au demonstrat existenţa a patru tipuri de temperamente: tipul

puternic neechilibrat excitabil corelează cu temperamentul coleric, cel puternic echilibrat
mobil se exprimă în temperamentul sangvinic, tipul puternic echilibrat inert în temperamentul
flegmatic, tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic.

Temperamentul reprezintă manifestarea şi dezvoltarea particulară a tipului în plan

psihologic şi comportamental. Fiecare temperament prezintă avantaje şi dezavantaje. Este mai
greu să formezi spiritul de disciplină, stăpânirea de sine, răbdarea, la un coleric, care este prin
firea lui excitabil şi exploziv, nestăpânit şi nerăbdător, decât la un flegmatic care dispune de
răbdare şi cumpănire naturală, este meticulos şi păstrează un ritm ordonat în tot ce face.

Cunoaşterea însuşirilor celor mai frecvente ale temperamentelor de bază este necesară
pentru a reuşi să le determinăm şi să ţinem seama de ele.

Aptitudinile se exprimă în calitatea activităţilor omeneşti în diverse domenii. Definind

aptitudinile cuiva, răspundem la întrebarea: ce poate face omul respectiv în general şi în mod
special.

Oamenii se deosebesc între ei după posibilităţile lor de acţiune. Acţiunile (practice,

intelectuale, artistice, sportive etc.) sunt executate de diverşi indivizi cu o eficienţă mai mare
sau mai mică, uneori foarte redusă. Desigur toţi oamenii normali pot executa diverse şi
nenumărate activităţi. Interesează însă calitatea. Toţi pot să cânte, dar unii sunt deplorabili, iar
alţii stârnesc admiraţie şi impresionează. De unde şi calificările fixate în limbă de „apt pentru
...” sau „inapt pentru ...”, prelungite prin termenii de aptitudine, inaptitudine sau capacitate,
incapacitate, iar referitor la zestrea ereditară: dotat, nedotat.

Aptitudinea se demonstrează prin reuşită în activităţi. Orice activitate se efectuează cu

ajutorul unor mijloace sau instrumente. Faptul este evident în cazul acţiunilor practice şi
tehnice. Una este un bisturiu în mâna unui om neîndemânatec şi alta în cea a unui chirurg
talentat.
Aptitudinea arată ce poate individul, iar nu ce ştie el.
În limbajul curent, se folosesc termenii de aptitudine şi capacitate, ca sinonime.
Dicţionarul de psihologie face însă o distincţie între aptitudine, care rezultă dintr-un potenţial
şi se demonstrează prin facilitatea în învăţare şi execuţie, şi capacitate, ca o aptitudine împlinită
care s-a consolidat prin deprinderi, rezultate din exerciţiu şi s-a îmbogăţit cu o serie de
cunoştinţe adecvate. Precocitatea manifestată prin surprinzătoare reuşite în muzică, pictură,
coregrafie, matematică, indică aptitudini, dar numai după ce prin exersări tânărul ajunge la
rezultate remarcabile, se poate vorbi de capacităţi.

Clasificarea aptitudinilor: elementare, simple şi complexe.

Sunt simple sau elementare aptitudinile care se sprijină pe un tip omogen de operare
sau funcţionare. Astfel sunt:

- proprietăţile de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spaţiu şi orientare în timp,
simţul ritmului;
- de reprezentare a obiectelor;

- proprietăţi ale memoriei, cum ar fi: volumul, trăinicia şi reproducerea;

- calităţile atenţiei, cum sunt: concentrarea şi distributivitatea.

Aptitudinile complexe sunt speciale şi generale. Sunt speciale acele categorii de

aptitudini care mijlocesc eficienţa activităţii într-un anumit domeniu, cum ar fi: cântul sau
muzica instrumentală, arta actoricească sau ramurile de artă plastică, sportul de performanţă,
diversele domenii din agricultură, industrie, cercetare ştiinţifică. Aptitudinile sunt definite
generale, când sunt utile în majoritatea domeniilor de activitate. Exemplu, spiritul de
observaţie, care, dacă este bine dezvoltat, ajută în toate activităţile (agricultură, domenii ale
creaţiei artistice, etc.). Cea mai importantă şi autentic generală aptitudine este inteligenţa.

Aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci le pot compensa într-o

anumită măsură (mai ales în domeniul sportiv, artistic şi tehnic).

Caracterul exprimă specificul psihologic al omului în legătură cu orientarea şi

eficienţa principalelor lui atitudini. Caracterul presupune nu numai o latură psihologică, ci şi
una etico–socială. Determinând caracterul unei persoane, răspundem la întrebarea: ce
reprezintă omul ca membru al societăţii, cum se comportă în viaţa socială?

Între aptitudini şi caracter este o anumită legătură. Caracterul poate sprijini dezvoltarea
aptitudinilor sau o poate submina. La rîndul său, caracterul este legat de prezenţa unor
aptitudini care facilitează traducerea în viaţă a ideilor şi sentimentelor morale. În structura
personalităţii caracterul şi aptitudinile trebuie să ocupe locul dominant şi să-şi
subordoneze temperamentul. În cazul în care temperamentul nu este modulat şi utilizat conform
necesităţilor activităţii creatoare şi comportării călăuzite de înalte idealuri, valoarea
personalităţii este prejudiciată.
În greaca veche cuvântul caracter înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om
semnifică fizionomia (înfăţişarea) individului luat nu atât sub raportul chipului său fizic, cât
sub cel al structurilor sale psihice, spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a
se comporta în activitate şi relaţii sociale.

În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi

psihoindividuale ce apar ca trăsături ale unui „portret” psihic global. Termenul de caracter ne
apare ca sinonim cu cel de personalitate.
 În sens restrâns şi specific, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind
relaţiile pe care le întreţine subiectul cu lumea şi valorile după care el se conduce.

În sistemul de personalitate, caracterul este în principal un ansamblu de atitudini –

valori. La formarea şi afirmarea caracterului participă judecăţile de valoare (ce e bun şi ce e
rău), iar pentru felul cum se comportă este apreciat corespunzător(cinstit sau necinstit, sincer
sau făţarnic, mincinos etc.). Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căruia
contribuie trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale,
aspiraţiile şi idealul, în ultimă instanţă, concepţia despre lume şi viaţă. Un rol important revine
modelelor culturale de comportament.

Caracterul este apreciat după calităţi caracteriale, cum sunt: omenia, bunătatea,
hărnicia, sinceritatea etc. iar acestea nu depind de temperament. Între caracter şi aptitudini
distincţia este şi mai pregnantă. După modul cum el se raportează la activitate (atitudine
favorabilă sau nu, hărnicie sau delăsare, conştiinciozitate sau neglijenţă) apreciem una sau alta
din trăsăturile de caracter.

Atitudinea, ca trăsătură de caracter, nu poate fi determinată doar după o manifestare

singulară. Nu poţi spune despre un tânăr că este mincinos, bătăuş doar pentru că în viaţa lui a
minţit de câteva ori şi a participat în anume împrejurări la o încăierare. Este necesar să se
urmărească mai multe situaţii din viaţa acelui tânăr, să se vadă dacă minciuna şi agresivitatea
sunt o regulă pentru el, un nărav de care cu greu se poate dezbăra.
Profilul caracterial al fiecărei persoane constă în:

– Unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta

din motive de circumstanţe, contrare principiilor declarate;

– Expresivitatea caracterului se referă la dezvoltarea a uneia sau a câtorva trăsături, care dau
o notă specifică întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, uşor de relevat şi
dominante în raport cu situaţia în care se află;

– Originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea şi realizarea anumitor valori,

coerenţa lăuntrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare la
fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane;
– Bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte cu viaţa
socială, cu munca, cu semenii etc. Cei ce au preocupări şi relaţii înguste rămân indiferenţi în
raport cu o serie de fapte şi evenimente, nu se angajează, nu participă, rămân izolaţi;

– Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracteriale au o

semnificaţie de o mare valoare morală, aceasta fundamentând constanta manifestare în
comportament;

– Plasticitatea asigură evoluţia caracterului şi autoreglajul eficient în dependenţă de diverse

împrejurări;

– Tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor

fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morală etc. Datorită forţei
caracteriale, omul atinge nivelul suprem al eroismului.

Bibliografie:

Attkinson, R.L., Attkinson, R.C. et.all. (2002) – întroducere în psihologie. Bucuresti, Editura
Tehnică.

Cosmovici, Andrei (1996) – Psihologie generală. Iasi, Polirom.

Golu, M. (1993) – Dinamica personalităŃii. Bucuresti, Editura Geneze.

Hayes, N. şi Orell, S. (1997): întroducere în psihologie. Bucuresti, ALL Educational.

Parot, F. & Richelle, M. (1995) întroducere în psihologie: Istoric şi metode. Bucuresti, Editura
Humanitas.

Radu, I. et.all. (1991) – întroducere în psihologia contemporană. Cluj-Napoca, Editura Sincron.

Răulea, C. (2005) – Psihologie generală. Sibiu, Editura ULBS.

Zlate, M. (1994) – întroducere în psihologie. Bucuresti, Casa de editură şi presă Sansa.

Zlate, M. (2000) – Fundamentele psihologiei. Bucuresti, Editura Pro-Humanitas.