UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARĂ

DEPARTAMENTUL DE TEHNOLOGII ALIMENTARE,

SIGURANŢA PRODUCŢIEI ALIMENTARE ŞI A MEDIULUI

MATERIALE PENTRU ECHIPAMENTE

DIN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
- Proiect –

Cadru didactic:

Şef lucrări dr. ing.Silviu-Gabriel STROE

Student:

Pascariu Andreea

Program de studii: CEPA

Anul: III

SUCEAVA, 2018
Tema:

Materiale pentru echipamente din industria alimentară –Maşina de

tocat carne „TMTC”
CUPRINS
 Introducere
Scopul lucrării:

- Analizarea tehnică a impactului asupra mediului, în timpul execuţie şi exploatării

- Stabilirea modalităţiilor de acţiune pentru respectarea normelor şi standardelor în vigoare,
pentru protecţia mediului înconjurător

Obiectivele lucrării:

- Să permită prelucrarea cărnii şi a subproduselor fără riscul de a contamina cu metale grele,

lubrifianţii etc.
- Să fie rezistente în condiţiile de productivitate
Industrile alimentare fac parte din categoria industriilor de proces, respective sunt bazate pe
procese tehnologice, în urma cărora materiile prime naturale, artificiale, sintetice sunt
transformate în produse finite comercializabile sau în semifabricate utilizate drept materii prime
în alte ramuri prelucrătoare. Un proces tehnologic, oricât de complex, poate fi descompus într-o
succesiune de procese distincte, în care materiale intrate suferă o serie de modificări.

Prelucrarea cărnii, ca şi celelalte ramuri ale industriei alimentare, necesită o serie de maşini,
utliaje şi instalaţi pentru realizarea anumitor produselor finite. Totodată acesta evocă diverse
operaţii în cadrul unor procese de producţie, asigurând în felul acesta: mărirea productivităţii
muncii, realizarea produselor de bună calitate, reducerea efortului fizic al personalului prin
introducerea mecanizării şi automatizării.

În industria cărni, majoritatea maşinilor sunt de mărunţire lucrează prin tăiere, dar mai există
şi maşini prin presare, frecare şi rupere.

În alegerea unei maşini trebuie să aibă în vedere nişte consideraţii tehnologice dar nu
trebuie minimalizată nici economicitatea procesului de mărunţire-tăiere, respectv costul de
exploatare şi întreţinere.

În lucrarea de faţă vom studia maşina de tocat carne TMTC acsta oferă mărunţire prin
tăiere a diverselor produse din industria alimentară.

Maşinile de tocat carne sunt uilaje destinate mărunţiri grosiere a cărnii, organelor şi slănini,
în stare proapătă, refrigerată sau decongelată. Elementul principal al maşini de tocat carne este
mecanismul de tăiere, format din site şi cuţite. Se folosesc cuţite în formă de cruce, cu suprafaţa
de tăiere pe o singură parte sau pe ambele. Sitele au diamentrul curpins între 100 şi 285 mm, în
funcţie de tipul utilajului, iar sitele au orificiu cu diametrul de 2-20 mm.
 Clasificarea materialelor cu destinaţie industria alimentară

Materialele folosite în industrie sunt foarte bogată şi variată. Întrucât alegerea materialelor
depinde de tehnologia de execuţie şi îndeplinire condiţiilor cerute organelor de maşini aşa încât
cele mai utlizate materiale întânite în industria alimentară sunt următoarele:

1. Materiale metalice:
- Feroase:
Fonte sunt aliaje ale fierului cu un conţiunut de C curpins între 2,11%-6,67%.
Oţelurile sunt aliaje Fe-C care conţine până la 2,11% C şi se obţin prin reducerea
conţinutului de C din fontă.
- Neferoase:
Cu; Al;Sn;ZN;Pb.
2. Materiale nemetalice:
- Materiale plastice şi lemnoase:lemnul şi fibrele textile
- Materiale de tip elastomer: cauciucul
- Materiale sticloase şi ceramice: sticla.
- Materiale fibroase: fibre ductile are rolul de a preveni extinderea fisurilor şi de a micşora
fragilitatea şi cele cu aliaje de aluminiu.
Proprietăţile chimice:
- rezistenţa la coroziune: proprietatea materialelor metalice de a se opune acţiunii distructive
a agenţiilor atmosferice şi chimici.
- refractaritatea: proprietatea metalelor de a-şi păstra rezistenţa mecanică, în special fluajul,
de a nu oxida puternic şi de a nu creşte în volum, peste limitele admise, în condiţiile de
temperaturi înalte.
Proprietăţile mecanice:
- elasticitatea: proprietatea metalelor şi aliajelor de a se deforma sub acţiunea forţelor
exterioare şi interioare şi de a reveni la forma iniţială, după încetarea acţiunii solicitării.
- rezistenţa la rupere: proprietatea materialelor şi aliajelor de a se opune deformării şi ruperii
sub acţiunea unor forţe externe sau interne.
- rigiditatea: proprietatea metalelor de a se opune deformaţiilor elastice.
- plasticitatea: proprietatea metalelor şi aliajelor de a se deforma sub acţiunea forţelor
exterioare, fără a-şi schimba volumul şi fără a reveni la forma iniţială ce forţele exterioare
şi-au încetat acţiunea.
- fragilitatea: proprietatea metalelor de a nu permite, practic, deformaţii plastice până la
rupere, acestea se rup brusc sub acţiunea forţelor exterioare.
- fluajul: proprietatea unor materiale de a se deforma în timp, lent şi continu, sub acţiunea
unor forţe constante.
- tenacitatea: proprietatea materialelor solide de a absorbi o energie mare prin deformare
plastică, adică de a se deforma mult înainte de rupere.
- duritatea: proprietatea metalelor metalice de a se opune rezistenţă la pătrunderea din exterior
în stratul lor superficial a unor obiecte din material mai dur.
 Proprietăţile tehnologice:
- turnabilitatea: proprietatea complexă a unor materiale şi aliaje metalice de a lua dimensiuni
impuse în urma turnării şi solidificării metalului topit într-o cavitate numită formă de
turnare.
- deformabilitatea plastică: properietatea unor materiale metalice de a-şi modifica uşor şi
permanent forma şi dimensiunile la volum constant, fără a se fisura sub acţiunea solicitărilor
exterioare la rece sau cald.
- maleabilitatea: proprietatea metalelor şi aliajelor de a fi prelucrate în foi subţiri în procesul
de laminare.
- ductibilitatea: proprietatatea metalelor şi aliajelor de a putea fi trase uşor în fire prin procesul
de trefilare.
- frojabilitatea: proprietatea metalelor şi aliajelor de a se deforma plastic cu uşurinţă prin
lovire sau presare, la temperaturi cât mai scăzute, fără a se rupe.
- sudabilitatea: proprietatea metalelor de a se ansambla nedemontabil prin încălzire locală
până la stare plastică sau topită, cu sau fără material de adaos şi cu sau fără presiune
mecanică, în anumite condiţii de temperatură.
- aşchiabilitatea: proprietatea metalelor metalice de a putea fi prelucrate prin aşchiere, cu
consum cât mai redus de materiale şi energie.
Proprietăţile de exploatare:
- rezistenţa la uzare. proprietatea metalelor metalice de a rezista la acţiunea de distrugere prin
frecare.
- durabilitatea: timpul de funcţionare în decursul căruia capacitatea de funcţionare rămâne
constantă să variaze între anumite limite admise.

Reglementări în vigoare, la nivel internaţional şi naţional, cu privire la materialele

destinate a intra în contact cu alimentul

Regulamentul (CE) nr.1935/2004 al Parlamentul European şi al Consiliului din 27 octombrie

2004

HG 1146/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utlizarea în muncă

de către lucrători echipamentelor de muncă , defineşte echipamentul de muncă ca fiind:

Orice utliaj, aparat, instrument sau instalaţie folosită în cadrul procesului de

muncă.

Hotărârea de Guvern nr.1029 din 3 septembrie 2008 privind condiţiile introducerii pe piaţă
a maşiniilor, defineşte maşina ca fiind:

Ansamblul de piese sau organe unite între ele din care cel puţin una este mobilă
după caz, ansamblul de piese de acţiune, circuite de acţionare şi de putere şi altele,
asociate în mod aleatoriu în vederea execuţie unei anumite aplicaţi.
 Directiva 89/109/ CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor
statelor membre privind materialele şi obiectele destinate să vină în contact cu produsele
alimentare:

Materialele care intră în contact cu alimentele, să nu transfere substanţe care intră

în compoziţia lor în cantităţii care ar putea:

- să recicliteze sănătatea oamenilor

- să producă o modificare inacceptabilă a compoziţiei produselor alimentare
- să producă o alterare a caracteristicilor organoleptice a acestora.

Materialele din care sunt realizate utilajele să nu cauzeze modificări ale

compoziţiei sau ale caracteristicilor organoleptice ale produselor alimentare.
 Prezentarea etapelor tehnologice din care se va extrage etapa şi echipamentul studiat

Principalele etape tehnologice întalnite la acest echipament sunt următoarele:

Recepţia materii prime şi auxiliare

Umplerea şi formarea bucăţiilor

Zvâtarea temperaturi între 40-45°C

Afumarea caldă la o temperatură

între 75-80°C

Fierberea la o temperatură 75 °C

75 °C
Răcirea şi depozitarea

Etichetare

Livrare

Fig1.1 Schema tehnologică la cârnaţii de casă

În procesul de fabricare a marii majorităţi a preparatelor de carne, afumarea este faza

principală a tratamentului termic. Prin afumarea preparatelor de carne capătă culoarea
caracteristică, gustul, aroma şi conservabilitatea necesară.

Culoarea produsului depinde de proprietăţile fizico-chimice al mediului de afumat adică de

densitatea fumului, temperatură, umiditate, grad de dispersie şi viteza.
 Figura 1.2. Maşină de tocat carne “TMTC”

Principiul de funcţionare unei maşini de tocat carne „TMTC” sunt:

1- postament; 2- orificiu pentru şuruburile de fundaţie; 3- carcasa maşini; 4- motor electric;

5- dispozitiv cu 2 şine pentru reglarea curelei trapezoidale; 6-curea trapezoidală; 7- capac lateral;
8- pâlnie; 9- spirală ( şnec) alimentar; 10- manetă mobilă pentru cuplarea roţilor dinţate; 11-
carcasa mecanismului de tăiere; 12- şaibă de strângere; 13- automat de pornire; 14,15- puncte de
ungere a maşinii; 16- orificiu de evacuare a uleiului; 17-vizor indicator pentru nivelul de ulei;
18- manetă pentru slăbirea cuplajului şnecului de lucru cu axul superior.

Componentele care intră în direct maşina de tocat carne sunt următoarele:

1-Cuţit

2-Sită

3- Piuliţă

4-Şnec

5- Corp
 Identificarea materialelor din care sunt confecţionate componentele respective

Piesele care intră în contact cu produsul trebuie să fie confecţionate dintr-un anumit material
care să prezinte o stabilitate chimică deosebită la oxidare şi coroziune.

Cuţitele sunt confecţionate dintr-un metal durabil, rezistent la coroziune şi este format din
oţel inoxidabil.

Sita este o placă de metal, groasă prevăzută cu găuri. Ca şi cuţitele acestea sunt formate din
oţel inoxidabil.

Şuruburile şi piuliţele sunt executate din bare laminate din oţel, metale şi aliaje neferoase.

Şnecul este confecţionat din oţel C.

Reglementării în vigoare, la nivel internaţional şi naţional , cu privire la acele aliaje

identificate la punctul anterior.

Există trei clase de oţeluri inoxidabile:

- oţeluri inoxidabile austenitice

- oţeluri inoxidabile feritice
- oţeluri inoxidabile martensitic

Aplicabilitatea oţelurilor inoxidabile în industria alimentară şi cea a cărnii

Oţelurile inoxidabile au câteva dintre cele mai potrivite caracteristici ale materialelor de
construcţie pentru echipamentele de alimentaţie. Este cel mai folosit material care intră în contact
direct cu alimentele şi care se găseşte în industrie.

Oţelul inoxidabil AISI 304 este cel mai folosit material care intră în contact direct cu
alimentele şi care se găseşte în industrie, este cel mai folosit în general pentru a oferi mai multă
putere. Există şase motive principale pentru care oţelurile inoxidabile sunt folosite în industria
alimentară: rezistenţa de coroziune, durabilitatea, modul uşor de ale creea, rezistenţa de căldură,
protecţia gustului, culorii şi uşurinţa de curăţare. Rezistenţa la coroziune şi uşurinţa de curăţare
sunt foarte importante când vine vorba de igiena alimentelor. Oţelurile inoxidabile austenitice ar
trebuie să fie folosite mai des în aplicaţiile alimentare şi cărnuri deoarece este cel care rezistă cel
mai mult la coroziune şi cel mai stabil dintre toate.
Rolul elementelor de aliere asupra comportării la coroziune a aliajului în mediul alimentar
studiat de fiecare

Aliajele Ni-Cr se caracterizează printr-un conţinut scăzut de C şi o proporţie de 18% Cr şi

Ni. Pentru a le mări rezistenţă la oxidare la temperaturi ridicate, acestor oţeluri li se adaugă Si,
fapt care contribuie la suprimarea sensibilităţii la coroziune sub tensiune şi ameliorarea
comportării în medii nitrice foarte oxidate.

Aliajele Cr-Ni-Mo sunt oţeluri austenitice cărora li se adaugă 4% Mo, cu scopul de a mări
rezistenţa la coroziune în soluţii de acid sulfuric.

Creşterea rezistenţei la coroziune a oţelurilor Cr-Ni-Mo se poate face prin adaos de 2% Cu,
iar conţinutul de C al acestor oţeluri trebuie să fie foarte mic.

Aliajele Ni-Cr sunt foarte rezistente la temperaturi înalte fiind utilizat la motoarele turbine,
elemente de asamblare recipiente şi conducte.

Concluzii:
Materialele utilizate în industria cărnii sunt oţelurile austenitice deoarece prezintă rezistenţă
la coroziune şi este cel mai des folosit material care intră în contact direct cu alimentele.

Capitolul 2

Identificarea condiţiilor în care are loc contactul în sistemul

material-mediu alimentar

Aciditatea cărnii: reprezintă concentraţia acizilor organici din carne, inclusiv a substanţelor
cu caracter acid.

pH-ul cărnii este cuprins între 5,60-6,20. Carnea reprezintă o sursă de proteine cu valoare
biolgică ridicată, care conţine toţi aminoacizi esenţiali într-o proporţie optimă.

Temperatura mărită care reduce vâscozitaea cărnii şi sporeşte viteza de separare a grăsimi este
de 74°C.

Timpul maxim de depozitare între sacrificare şi producţia de carne şi preparate din carne
tocată nu trebuie să fie mai mare de 3 minute.
Gradul de agitare:

- puterea motorului electric : 10 KY

- turaţia motorului electric: 1500 rot/min
- turaţia spiralelor de alimentare 15 rot/min
Tipuri de solicitări: întindere, încovoire.

Concluzii
Alegerea materialului pentru realizarea unui utilaj din industria alimentară sunt condiţiile
de procesare. Carnea este un mediu foarte acid în comparaţie cu alte medii şi în funcţie de
temperatură de procesare, pH-ul şi timpul de fabricaţie.

Capitolul 3

Identificarea fenomenelor de la interfaţă material-mediu alimentar

Un sistem fizic poate fi static, dinamic, termic etc., iar în cadul lui se pot desfăşura succesiv
sau în paralele mai multe procese. Similitudinea este procesul care stabileşte relaţiile dintre
sistemele fizice de diverse mărimi, în scopul punerii la scară mai mică sau mai mare a proceselor
fizice şi chimice, fiind un principiu anunţat prima dată de Newton.

Legile lui Fick ( legile difuziei)

Difuzia staţionară. Legea I a lui Fick

Fie direcţia x după care concentraţia speciei ionice variază şi direcţiile y, z, după care
concentraţia este constantă. Diversele planuri imaginare y,z sunt echimolare sau echinormale
(constant).

Transferând 1 mol de speciei i la concetraţia iniţială 𝑐𝑖,𝑑 , corespunzător distanţei 𝑥𝑖 , la

concentraţia 𝑐𝑖,𝑑 de la 𝑥𝑖 , variaţia de potenţial chimic va fi:

Δμ= μ𝑖,𝑓 − μ𝑖𝑡 = RTin 𝑐𝑐 𝑖,𝑓

𝑖,𝑡

(1)
 Forţa difuză este un gradient al potenţialului chimic şi pare în mişcarea de difuzie a ionilor
dintr-o regiune având concentraţia mai mare, într-una cu concentraţia inferioară. Forţa de difuzie
𝐹𝐷 produce un flux de difuzie ( flux difuziv) 𝐽𝐷 , exprimată prin numărul de moli de specie care
străbat unitatea de suprafaţă normală la flux, în unitatea de timp.

Dacă 𝐹𝐷 este îndeajuns de mic, se poate scrie direct proporţionalitatea între 𝐽𝐷 şi 𝐹𝐷 :

𝐽𝐷 = A* 𝐹𝐷

de unde rezultă că :

𝑑μi
𝐽𝐷 = − A 𝑑𝑥

(2)

Luând în considerare modul de exprimare al potenţialului chimic în soluţiile ideale (μi=

μi+RTlnci), se obţine relaţia:
𝑅𝑇∗𝑑𝑐𝑖
𝑐𝑖 −𝐴𝑅𝑇∗𝑑𝑐𝑖 𝑑𝑐
𝐽𝐷 = - A𝑐𝑖 𝑑𝑥
= 𝑑𝑥
= −𝐷 𝑑𝑥

(3)

unde D = ART este constantă (coeficient) de difuzie şi are dimensiunile exprimate în 𝑐𝑚2 𝑠 −1 .

Fluxul 𝐽𝐷 şi gradientul de concentraţie sunt mărimi vectoriale orientate în sens contrar şi

astfel se explică semnul negativ din membrul drep.

Legea I a lui Flick

Difuzia staţionară . A doua lege a lui Fick

Anterior a fost prezentată difuzia în condiţiile staţionare, caracterizată prin constanta în timp
a fluxului 𝐽𝐷 şi a forţelor motoare 𝐹𝐷 a difuziei. Binenţeles, regimul staţionar nu se atinge
instantaneu ci într-un interval de timp în care concentraţia ( difuzia în ultima instanţă) sunt
depedente de timp. Modul în care variază concetraţia cu timpul este arătăt în cea de-a doua lege a
lui Fick.

Folosind prima lege a lui Fick pentru a exprima fluxului de ioni ce pătrunde 𝑃𝑥 şi iese prin
planul 𝑃𝐷 , se obţine:

𝑑𝑐
𝐽𝐷 = − D 𝑑𝑥

(4)

respectiv:

𝑑 𝑑𝑐
𝐽𝐷 𝑑𝑐 = − D 𝑑𝑥 ( c− 𝑑𝑥 𝑑𝑥)

(5)

sau

𝑑𝑐 𝑑2 𝑐
𝐽𝐷 𝑑𝑐 − 𝐽𝐷 𝑑𝑥 = − D 𝑑𝑥 + 𝐷 𝑑𝑥 2 𝑑𝑥

(5.1)
 Valoarea netă a fluxului ce iese din elementul de volum dx va fi:
𝑑2 𝑐
𝐽𝐷 𝑑𝑟 −𝐽𝐷 𝑑𝑥 = + D dx2 𝑑𝑥

(6)

Fluxul net pe unitatea de volum în unitatea de timp este D𝑑 2 c/𝑑𝑥 2 şi reprezintă tocmai
𝜕𝑐
variaţia în unitatea de timp a fluxului de ioni ,adică tocmai variaţia 𝜕𝑡 a concentraţiei cu timpul .

Deoarece concentraţia depinde şi de distanţa x şi timpul t, în ecuaţie trebuie introduse

derivatele produse:

𝜕𝑐 𝜕2 𝑦
𝜕𝑡
= D 𝜕𝑥 2

(7)

Migrarea ionilor metalici din oţel în mediul alimentar

O importanţă sursă de contaminare cu metale grele a alimentelor poate fi contactul cu

maşiniile, instalaţiile sau utilajelor de prelucrare.

Tendinţa metalelor de a trece în stare ionică sau combinată diferă mult la un metal la altul şi
poate fi caracterizată energetic, în termeni termodinamici, prin variaţia entalpiei ΔG arată
descreşterea energiei sistemului prin desfăşurarea procesului de coroziune şi tendinţa lui de
reacţiei. Rezultă că metalele care au entalpia liberă de ionizare negativă, Δ G< 0 se corodează.

Unele metale se caracterizează prin valori pozitive ale entalpiei de oxidare, ceea ce arată
imposibilitatea producerii reacţiei în mediul considerat. Astfel în condiţii atmosferice, adică în
prezenţa oxigenului şi umidităţii şi la un pH-ul de 7, metalele nobile ca Au, Pt nu reacţionează..
 Stabilitatea metalului în condiţii date şi natura diferiţiilor produşi de coroziune sunt
depedente de potenţialul de electrod ce apare în sistem şi de pe pH-ul mediului coroziv.

Mărimea acestor domenii este depedentă de activitatea ionilor metalici din soluţie şi de
stabilitatea producţiilor de coroziune la suprafaţă metalului.

Procesul de coroziune a materialelor

Fenomenul coroziunii reprezintă o succesiune de reacţii prin care metalului sau aliajului este
atacat de un agent agresiv, şi ca rezultat al acestui atac se produce transformarea parţială sau
totală a metalui în stare ionică, stare combinată. În totalitatea sa, coroziunea poate fi considerată
ca un proces, care are loc la interfaţa metal/ mediu coroziv nemetalic, unde se produce un schimb
de ioni şi de lectroni între cele 2 faze.

Corodarea metalelor implică două feluri de reacţii, una care se desfăşoară paralel şi simultan
şi care sunt legate printr-un bilanţ energetic riguros şi cealaltă o reacţie de oxidare şi una de
reducere. În procesul de oxidare se produce ionizarea metalui, coroziunea propriu-zisă, în urma
contactului direct metal / mediu coroziv. Ionii metalului trec în mediul coroziv lăsând o suprafaţă
încărcată negativ ceea ce va atrage ionii pozitivii aflaţi în imediata apropiere.De asemenea,
dipolii apei şi moleculele polarizabile prezente, se orientează sub influenţa sarciniii
suprafeţei.Toate aceste procese însumate conduc la aşa numitul: strat dublu electrochimic la
limita de separare a celor două faze:

Datorită structurii lor electronice, caracterizată prin prezenţa electronilor aşa zişi liberi în
reţeaua cristalină, metalele şi aliajele reacţionează uşor cu medii foarte diverse. Rezultă că
adevărata cauză a coroziunii metalelor şi aliajelor este instabilitatea lor termodinamică în condiţii
naturale şi deci tendinţa lor spontană de a trece în stare oxidată. Aşa se explică faptul că în natura
majoritatea metalelor, cu excepţia metalelor nobile, se găsesc în stare combinată.

Energetic tendinţa metalelor de a se coroda, este caracterizată de variaţia entalpiei libere ca

procesului, care însă nu evidenţiază obstacolele ce stau în calea reacţiei şi viteza ei. Fenomenele
de coroziune a materialelor se manifestă doar prin contactul materialului cu mediul şi în acest
sens am reprezentat schematic un sistem de coroziune.

Coroziunea oţelurilor inoxidabile

În cazul oţelurile inoxidabile în special şi materialele pasive în general, polarizaţia este

deplasarea potenţialului de echilibru sub acţiunea trecerii curentului electric propriu de coroziune
produs de cele două reacţii chimice simultane care produc coroziunea.

Concluzii
Contaminarea cu metale grele asupra alimentelor a devenit o problemă foarte importantă,
deoarece materialul poate fi atacat de diferiţii agenţii şi ca rezultat poate forma coroziunea, pot
duce la o transformare parţială sau totală a metalului. Oţelurile inoxidabile supuse fenomenului
de coroziune faţă de alte materiale au o rezistenţă mai bună.

Capitolul IV

Tehnici de testare la coroziune a materialelor metalice

În selectarea metodelor de testare la coroziune a oţelurilor,trebuie să ţină cont de o serie de

criterii: dintre care este scopul testului, în acest context, testele de coroziune care urmăresc
prezicerea durabilităţii pe termen lung a unui material diferă esenţial de cele care ordonează
materialele după performanţele lor în medii ideale.

Testele de coroziune pot reduce costul, îmbunătaţirea şi siguranţa în funcţionare şi conservă

resursele în aplicaţiile industriale, comerciale şi personale, în care sunt implicate diverse
componente metalice. Selectarea materialelor în funcţie de rezistenţa la coroziune a acestora în
instalaţiile industriale este realizată pe baza testelor executate în laborator şi a performanţelor
anterioare în operare. Totuşi unii factorii necontrolabili pot denatura compararea precisă a
susceptibilităţii la coroziune a unor metale sau aliaje în acest caz trebuie utilizaţii timp foarte
lung pentru testare.

Clasificarea metodelor de evaluare şi testare a coroziunii:

- metode directe
- metode indirecte

Metoda directă:
- metoda gravimetrică
- măsurare grosime
- măsurare volum gaze rezultate
- consum de agent coroziv

Metoda indirectă:
- metode spectrale
- metode electrochimice
- metode optice (vizuale- micro)
- metode mecanice

Metoda gravimetrică:

O metodă de monitorizare a coroziunii uniforme a materialelor este metoda

gravimetrică.Aceasta constă în aducerea componentului de determinat,existent în soluţie, sub
forma unuui produs practic insolubil ( precipitat), care se separă prin filtrare de restul
 componenţilor din soluţie. Precipitatul purificat în splălare, după o tratare termică adecvată ,
se cântăreşte iar din masa găsită se calculează cantitatea componentului
determinat.Precipitatul cântărit trebuie să aibă o compoziţiei cunoscută şi constantă.
Pe baza cântării probelor care au suferit o coroziune uniformă se pote calcula viteza de
coroziune în mediul respectiv, corespunzătoarea fiecărei perioade a expunerii în mediul
apos. Reprezentând grafic variaţia vitezelor de coroziune funcţie d eperioadele d etimp după
care au fost măsurate se va obţine cinetica materialului respectiv în modelul de expunere.

Metoda potenţiodinamică:

Metoda constă în varietatea potenţialului electrodului de lucru ca urmare a devierii valorii

sale de la valoarea înregistrată în circuitul deschis, cu înregistrarea simultană a curentului
care trece prin sistem.
Există trei tipuri fundamentale de polarizării anod şi catod:
- polarizarea de activare secvenţa de reacţie de la interfaţa metal/electrolit este cea care
controlează procesul electrochimic
- polarizarea de concetrare
- polarizare de rezistenţă
Principalul avantaj al măsurării rezistenţei de polarizare este înregistrarea instantanee a
vitezelor de coroziune şi folosirea acestei tehnici pentru monitorizarea a unui număr mare de
procese de coroziune care ar putea provoca probleme.
Simulanţii:
Este un proces de prelucrare a unui model într-un sistem real, conducând experimentele
către acest model, cu scopul de a înţelege comportamentul acestui sistem şi/sau de evaluare a
diferitelor strategii pentru operarea sistemului.
Aceşti simulanţii sunt folosiţii în scopul de evaluare a materialelor ce intră în contact.

Tip de produse alimentare Simulanţii

Produse alimentare apoasă Apă distilată sau ultrapură A

pH > 4,5
Produse alimentare acide pH Acid acetic 3% B
< 4,5
Produse alimentare conţinând Alcool etilic 10% C
alcool
Produse alimentare pe bază Ulei rafinat de măsline,
de substanţă apoasă etanol sau oxid polifenilen D
modificat

Simulantul alimentar A este cel prezentat în industria cărnii deoarece atribuie alimentelor
un caracter hidrofil şi capabil de extragere a substanţelor hidrofile. Pentru a se demonstra
conformitatea cu limita de migrare globală pentru toate tipurile de alimente, se efectuează teste
în apă distilată sau apă de calitate echivalentă.
 În măsurătorile executate sub potenţial constant-potenţiostatice este folosit acelaş sistem cu
3 electrozii în care un potenţial constant, generat de un potenţiostat este menţinut automat între
electrodul de lucru şi cel auxiliar. Principalele domenii în care este folosit acest tip de teste sunt
următoarele: pentru simularea coroziunii spontane, prognoza coroziunii care se poate produce în
decursul protecţiei anodice şi pentru accelerarea coroziunii în anumite condiţii.

Prin metoda gravimetrică în cazul aliajelor de zirconiu, pregătirea probelor din oţel vor fi
pregătite anterior testării. Funcţie de nautra materialului după expunerea probelor perioade
diferite de timp într-un mediu apos, unele pot prezenta câştiguri în greutate sau pierderi în
greutate. Pe baza cântăririi probelor care au suferit o coroziune uniformă se poate calcula viteza
de coroziune în mediul respectiv , corespunzătoare fiecărei perioade a expunerii în mdeiul apos.

Concluzii:
Pentru determinarea coroziunii unui metal sunt cele potenţiostatice şi potenţiodinamice
deoarece sunt folosite pentru stimularea coroziunii spontane, prognoza coroziunii care se poate
produce în decursul protecţiei anodice şi catodice şi pentru accelerarea coroziunii în anumite
condiţii.