Sunteți pe pagina 1din 2

Sedentarism

Nea Pandilu era pensionar, lucrase 46 de ani la Baza Tubulară, care pe

vremuri era vestită în toată Valea Prahovei. Acum, se odihnea cât e ziua de mare,

privea absent la plasa lui de țânțari, și uneori , uneori chiar zâmbea..,

zâmbea fugitiv la câte-o albinuță rătăticită printre florile de liliac ... rătăcită ca

foșnetul unei amintiri uitate.

Nu visase să aibă un anticariat, dar l-a convins Cornelia, fata lui cea mică,

ajutându-l, cu răbdare și drăgălășenie , să devină primul anticar al acelui

orășel de la poalele munților.

El era un om așezat, liniștit din toate punctele de vedere..., până-ntr-o zi,

când, la sfârșitul verii, se pomeni cu Lică Niculescu, zis și Forfecuță..., un

om de statură medie, dar cu o mustață neagră, înfiorătoare, și niște

sprâcene bogate, vopsite stacojiu. Acesta era un devorator de cărți, mai ales de

cărți rare. Așa se face că, în fiecare dimineață, la ora 6:15, Lică se prezenta la

Anticariat, așteptând cuminte, până la 6:30, să vină nae Pandilu. Apoi mai ședea

încă 3-4 minute pe banca de la intrare și răsfoia, pedant, un ziar pătat de

firișoare de tutun, pe care scria vizibil "Dilema veche". Și se ridica încet

și-l saluta, ceremonios, pe nea Pandilu, după care se amesteca frenetic printre

cărțile, cărticelele și revistele, ce stătuseră până atunci, plictisite, pe rafturile

prăfuitului Anticariat.
Nea Pandilu privea absent, zâmbea caracteristic, aprindea o lumânare parfumată

și se tolănea în fotoliul de catifea violetă, pe care-l primise de la ambasadorul

Albaniei, într-o primăvară de pomină, când zambilele se împleteau ca niște

mirese pe marginea de sud a impunătorului său Anticariat, iar patefonul,

de la 1912, cânta gâjâit, "Scoală-mă puică din somn, că de dorul tău n-adorm ".

Căldura blândă, a începutului de vară, se lăsa purtată de vântul subțire, ca o

năframă viorie, abia foșnitoare, meticulos ascunsă între fiecare două clipe ce-ar fi

fost să măsoare iluzia eternității.