O FACLIE DE PASTE — Nuvela de I. L. Caragiale, aparuta in „Convorbiri literare" din 1 august 1889, p.

369; retiparita in Pacat O faclie de Paste. Om cu noroc, 1892 si in Nuvele. Povestiri, 1908.

Ca sa folosim un cuvant al lui Volkelt din estetica tragicului, nebunia in care sfarseste Leiba Zibal rezulta
dintr-o evolutie tragica de tip apasator; „un ticalos impinge, cu placere diabolica, la pieire oameni cu caractere
nobile".

Ticalosul din O faclie de Paste se cheama Gheorghe. De la acest ticalos pornesc repetatele semne, mai intai
anxioase, apoi innebunitoare; ticalosul simbolizeaza amenintarea concreta si ireversibila, este intruchiparea insasi
a destinului brutal si explicit (programat) caruia Leiba nu i se poate sustrage. Relativa liniste ii e data omului de
imprejurarea ca, desi isi cunoaste soarta de muritor, el nu stie data exacta a mortii sale, traind cu speranta zilei de
maine. Regimul fragil al acestei linisti ii este refuzat hangiului de la Podeni. Pentru el hora incerta se transforma
in hora certa. La avertismentele date de Gheorghe („sa ma astepti in noaptea Pastelui, sa ciocnim oua rosii, jupane
Sa stii ca ti-am facut eu socoteala") ritmul sau de viata se precipita, alienandu-. „Frica de moarte" (Gherea) ii
populeaza somnul cu vedenii al programatului sfarsit, iar grijile zilei sunt dublate de tremurul ca orice nou sosit la
han ar putea fi insasi moartea, avand, desigur, chipul amenintator al asteptatului ticalos.

Traseul epic al nuvelei puncteaza pas cu pas neantizarea unei constiinte aflate in cercul unei amenintari. Dozarea
semnelor acestei amenintari, reactiile maladive si, in final, nebunia lui Leiba au produs o naratiune psihologic-
naturalista densa, care imagineaza unde duce groaza de moarte.

Din clipa in care se stie dependent de vointa razbunatoare a cuiva, hangiul pierde obisnuita cadenta a existentei si
asa cutremurata periodic de friguri (adaos naturalist). Gandul care i se infige in creier este daca va putea sau nu sa
evite aceasta amenintare, salvandu-se. Hanul pe care il stapaneste si care i-a venit ca un noroc, nevasta, copilul,
propriul sau instinct de conservare il cheama la viata, in timp ce -fara sa aiba vreo vina - un oarecare ii interzice
sa traiasca dincolo de un anumit soroc. Leiba Zibal isi vede coborat destinul la nivelul arbitrar al unui semn, care
nu-si justifica legal nici un fel de ascendent asupra lui si, infricosat cum este, se recunoaste lipsit de puterea de a
rezista de unul singur intentiei malefice. Ideea de a se pune sub protectia autoritatii este un prilej de a constata
iresponsabilitatea celor care o exercita: „Leiba a mers la primarie, apoi la subprefectura, sa denunte pe
amenintator, cerand sa fie pazit. Subprefectul, un tanar foarte vesel, a primit intai peschesul modest adus de
Leiba, pe urma a inceput sa raza de jidanul fricos si sa-l batjocoreasca". Nereceptata de cei in drept, toata
„gravitatea" lucrului ramane pe scama omului amenintat.

El se descopera singur in fata destinului. A unui destin social deloc abstract, generat de _o societate care ignora
dramele individului. In ambianta baltoasa din valea Podenilor, zavorat in hanul sau „ca o mica cetatuie", Leiba
asteapta sa infrunte moartea, fara sa stie cum va reactiona. Acest destin, manifestat ca o excrescenta a societatii,
se anunta prin tot ce se intampla in sufletul sau si in lumea din jur. Existenta i se coloreaza monocrom,
ipohondrie, miscandu-se involutiv, spre surparea mintii.

In vis ii apar Gheorghe si un nebun furios, aievea niste clienti, un filosof si un medic initiati in teoriile lui
Darwin, Heckel si Lombroso fac portretul standard al criminalului, caruia hangiul ii descopera iute un
corespondent cert: „portretul lui Gheorghe ! " Pe acest fond anxios, soseste noaptea cea mare a infruntarii,
gasindu-l pe Leiba cu gandurile ravasite si scurs de puteri. Tot la ce mai poate apela se rezuma la propria-i
inteligenta. Si iata ca in momentele de violenta descumpanire, cand pasii criminalului se aud in fata portii,
inteligenta lui Leiba incepe sa functioneze, mai intai ca un firav remediu sau, cu vorbele naratorului, ca o „idee de
lumina", apoi, din ce in ce mai intens, ca o mare faclie.

In structura nuvelei, mica lampa aprinsa de omul aflat sub amenintarea presanta are o functie simbolica foarte
precisa.

Cu flacara ei, mai intai „ascunsa", lampa este un substitut al inteligentei active. Spre poarta de unde urmeaza sa-si
faca aparitia moartea, se indreapta „o lumina cu prea putin mai deasa decat o inchipuire", dar ea cristalizeaza
inceputul unei opozitii la forta intunericului distrugator aflata de partea cealalta. Sinistrele preparative ale
criminalului sunt privite de Leiba cu ochii holbati de lumina de la fereastra si in aceasta contemplatie, dintr-o data
figura lui descompusa se lumineaza ea insasi si capata o „bizara seninatate". Omul se patrunde de o lumina
diabolica. Solutia de contracarare a destinului nefast pare a fi gasita. Inteligenta i-a luminat mintea. Cu puteri
incredibile si cu o indemanare uimitoare, Leiba prinde in lat mana, care, daca ar fi fost lasata libera, ar fi fost
neiertatoare. Simbolica lampa isi continua rolul, participand acum cu intreaga putere a luminii sale la risipirea
tenebrelor si la revenirea linistii: .Jidanul se repezi in dugheana, lua lampa si cu o invartirura sigura ridica fitilul
sus de tot: lumina captiva intre gratii iesi deasupra vesela si victorioasa, redand viata hotarata formelor nebuloase
din preajma-i".

Aceeasi lampa desavarseste demonica razbunare a celui ce a castigat pariul cu destinul arzand cu lumina ei -
devenita „o faclie mare" - mana care voise sa ucida. Dar victoria lui Leiba deviaza in nebunie. „Salvandu-se",
personajul isi pierde mintile; in spiritul sau se produce o ruptura, ingeniozitatea de care s-a servit se intoarce
impotriva-i si-l transforma intr-o biata umbra a celui care a fost. invingator, Leiba devine eroul unei victorii
inutile, care l-a scos din randul oamenilor normali; obligandu-l pe el insusi la crima, aceasta victorie i-a impus o
forma de manifestare cu mult peste ingaduintele sale morale, rostogolindu-i mintea in dezordine. Personajul nu
poate supravietui psihologic omorului pe care il faptuieste, desi, juridic, el nu este condamnabil. Nebunia lui
Leiba defineste drama omului moral, impins de imprejurari sa savarseasca fapte repugnabile, cu urmari alienantc.
Printr-o rasturnare de sens, faclia arde nu ca un prinos adresat destinului salvator, ci ca o ironie demonica
indreptata asupra unei minti ratacite (pierdute) din pricina ca a comis o fapta pe care n-ar fi vrut sa o faca, dar pe
care nicidecum n-o putea evita. Imaginea finala a lui Leiba, devenit ad-hoc crestin si pornind, ca un vechi
peregrin obisnuit cu drumurile lungi, „incetinel spre rasarit la deal", semnifica o ipostaza tragicomica.