„Sandros” – estetica urii, a morţii şi a durerii

SHARE THIS

Add to Delicious Share on FriendFeed Digg submit to reddit

TAGS

BRAVO!! De trei ori BRAVO pentru toţi cei ce-au făcut din „Sandros” un
spectacol de zile mari. Aşa a început, adică în forţă, festivalul „Zile şi noţi de
teatru la Brăila”. În ciuda unor piedici despre care nu ţin să scriu nimic, dar care
ar pune pe gânduri o societate normală, civilizată, piesa scriitoarei maghiare
Katalin Turoczy a izbutit să iasă la rampă. Cu succes. Cu mare succes. O tragedie
bine scrisă, bine regizată, bine jucată. O poveste despre ură, moarte şi durere,
cu personaje alese din galeria legendarelor figuri antice – regina Hecuba, Elena
din Troia, Cassandra, Polyxena, Andromaca şi Penthesilea. De ce şi-a ales
scriitoarea tocmai astfel de personaje, de vreme ce acţiunea piesei nu se
petrece pe vremea războiului troian?… Mesajul e simplu – războiul e acelaşi,
întotdeauna şi pretutindeni. E o constantă a omenirii dezumanizate, e un
blestem cu repetiţie. Pe scenă nu se luptă bărbaţi. Bărbaţii sunt afară, pe front,
se bat între ei de zece ani. Pe scenă, adică într-o pivniţă nedescoperită încă de
bombardamentele inamicului nevăzut, se înfruntă cu ferocitate şase femei. Au
şi ele propriul lor război, fie că sunt mame, fie că sunt fiice, nurori sau cumnate.
Sunt femei care împart între ele un tavan deasupra capului şi o podea murdară
sub picioare. Din mijlocul lor lipsesc bărbaţii şi tocmai asta lasă cale liberă
războiului din pivniţă. Un război de uzură în care, atunci când nu doarme,
bătrâna regină Hecuba e generalul – ea stabileşte reguli, ea dă ordine. Cu fiii
rătăciţi sau morţi în interminabila conflagraţie de dincolo de zidurile pivniţei, cu
două fiice nemăritate şi cu două nurori care o urăsc de moarte, regina
decrepită îşi trăieşte ultimii ani de viaţă pendulând între pat şi masă, ultimele
repere ale unei senilităţi incipiente şi ale unui refuz constant de a înfrunta
realitatea. Nurorile ei sunt condamnate s-o suporte şi asta le otrăveşte viaţa.
Andromaca, soţia lui Hector, fiul cel mare al Hecubei, şi Elena, văduva lui
Deiphobos, celălalt fiu al bătrânei regine, ajung chiar să plănuiască uciderea
detestabilei lor soacre. În timp ce Andromaca dă seme de instabilitate sexuală,
căutându-şi refugiul în admiraţia aproape isterică pentru Penthesilea, regina
amazoanelor, Elena face risipă de bărbaţi, punându-şi la bătaie frumuseţea şi
farmecul. Calităţi care-i deschid calea inclusiv spre inima lui Sandros, un tânăr
cu minte de copil, singurul personaj masculin al tragediei. E doar un surogat de
bărbat, cu o memorie chinuită de amintirea părinţilor săi, morţi într-un
bombardament. Orfanul refuză însă cu încăpăţânare să-i socotească plecaţi
dintre cei vii, se minte pe el însuşi cu glas răspicat, în stare de veghe ori în clipe
de somn agitat. Adună de pe front chiar şi haine pentru tatăl său, gest care-i
face speranţa de a-l regăsi indestructibilă. Candoarea lui Sandros merge pânâ-
ntr-acolo încât o cere în căsătorie pe Elena. Refuzul ei e ascuns într-o
promisiune – da, o să-l ia de bărbat, dar peste zece ani. Cercul femeilor din jurul
lui Sandros se închide cu Polyxena şi Cassandra, cele două fiice ale Hecubei.
Personaje construite într-o oarecare antiteză cu Andromaca şi Elena, fiicele
reginei echilibrează tragedia din pivniţă. Polyxena e o ingenuă, aparent virgină,
dedicată trup şi suflet bebeluşului abia născut al Andromacăi. Aventura ei
clandestină cu un soldat inamic nu reuşeşte să-i mutileze personajul, Polyxena
rămânând, în memoria spectatorului, fata bună din pivniţă. La rândul ei,
Cassandra e întruchiparea inocenţei, o fiinţă asexuată ale cărei profeţii nu sunt
luate în serios, dar care, finalmente, se împlinesc cu precizie. E un personaj
delicat, extrem de fragil, zguduit de accese de vizionarism care seamănă izbitor
cu crizele de epilepsie. Nu se spală niciodată şi asta o aduce, spre finalul piesei,
în ipostaza condamnatului la o îmbăiere forţată, marca „Auschwitz”. Călăul ei
este Penthesilea, regina amazoanelor, un soldăţoi lipsit de feminitate şi de
sentimente, obişnuită să i se dea ascultare şi să comande pretutindeni ca pe
front. Scena în care ordonă şi asistă la spălarea Cassandrei e cel mai zguduitor
moment al piesei, o culme a durerii pe care o resimte, cred, orice spectator.
Nici moartea lui Sandros, surpriza amară din finalul spectacolului, nu izbuteşte
să acopere tragismul absolut al băii forţate…

Dincolo de valoarea literară a textului Katalinei Turoczy, spectacolul „Sandros”

merită nu numai ropote de aplauze, aşa cum a primit la premieră, ci şi un
premiu UNITER. Măcar unul. Mâna şi mintea profesionistă a regizorului Sorin
Militaru au dirijat excepţional orchestra fără instrumente de pe scenă. La
rândul lor, actorii, chiar dacă nu toţi au fost aleşi pe sprânceană, s-au ridicat la
un nivel artistic uluitor. Şi, ce-i mai important, fără excepţie. În spectacolul ăsta
toţi îşi vând sufletele. Nu ştiu cui, dar ştiu sigur în beneficiul cui – al
spectatorului. Sper că efortul lor comun să însemne, în scurt timp, şi beneficii
individuale pentru fiecare actor în parte. Cristina Drăghici, o tânără debutantă,
a păşit cu dreptul în viaţa teatrală de dincolo de zidurile UNATC-ului. O
conturează foarte clar pe Andromaca, personajul ei rămâne în memoria
spectatorului ca un simbol al urii, iar scena implorării Penthesilea-ei, jucată în
compania Mihaelei Trofimov, e remarcabilă. Claudia Bratu, cu rolul ei discret,
reuşeşte să-şi impună personajul fără stridenţe. Polyxena i se potriveşte de
minune, nu cred că s-ar fi putut face o alegere mai nimerită. Liliana Ghiţă a
făcut faţă unei provocări primejdioase. Nu-i uşor să creezi o hoaşcă autoritară,
senilă, reumatică şi vicleană. Hecuba e piesa centrală în jurul căreia gravitează,
constant, toate celelalte personaje. Este extrem de vizibilă şi, tocmai de aceea,
este şi expusă tentaţiilor actoriceşti de a îngroşa tuşa. Din fericire pentru Liliana
Ghiţă, experimentul Hecuba i-a reuşit pe deplin. Despre Emilia Mocanu ce să
mai zic? Că rolul Elena din Troia i se potriveşte ca un dres ori ca o cască de
baie? Ar fi de prisos. Cred că Homer, în pană de inspiraţie, ar fi imaginat
„Iliada”cu acelaşi succes dacă ar fi văzut-o, în carne şi oase, pe Emilia Mocanu.
Poate cel mai izbitor personaj al tragediei, Cassandra, e interpretat magistral de
Lana Moscaliuc. Nerv, forţă, fantezie – imaginea actriţei desăvârşite, imaginea
succesului însuşi. Puţine personaje şi, mai ales, puţine interpretări m-au mişcat
profund. Cassandra jucată de Lana Moscaliuc a reuşit asta. În fine, ca să închei
lista doamnelor şi domnişoarelor din distribuţie, nu pot decât să-mi scot pălăria
în faţa Mihaelei Trofimov, a cărei Penthesilea-e n-ai cum s-o uiţi vreodată, fie
că eşti sau nu un spectator avizat. Profesionalismul n-are nevoie de un ochi
critic. Nu ştiu de ce autoarea piesei şi-a intitulat tragedia după numele
singurului personaj masculin. Poate tocmai fiindcă e unicul bărbat, sau
aproape-bărbat, într-o turmă de femei smintite. Sandros e un rol neobişnuit,
complex şi uşor de ratat. Că s-a dovedit a fi un succes, ei bine, ăsta e meritul
absolut al actorului Dorin Zachei şi meritul relativ al regizorului Sorin Militaru.
Bebe Zachei te lasă cu gura căscată, chiar dacă ai mai văzut retardaţi ori autişti
în interpretări de marcă. E aproape descumpănitor pentru un alt regizor care ar
vrea să pună piesa asta în scenă cu altcineva în afară de Zachei, Dorin C. în rolul
Sandros. Acest actor mi-a lăsat impresia că are o fantastică putere de a se
reinventa, căutând necontenit soluţia cea mai potrivită. Uimitor!… Am lăsat la
final ambianţa spectacolului ca să fac un mic gest reparatoriu pentru oamenii
care muncesc cot la cot cu regizorul şi actorii, oamenii care ne încântă ochiul şi
urechea cu decorurile, costumele, recuzita, afişele şi muzica lor. Nu sunt
niciodată suficient de menţionaţi, nu sunt niciodată suficient de admiraţi. Deşi
vedem şi ascultăm roadele muncii lor, vorbim prea puţin despre ei. „Sandros” a
avut parte de contribuţiile strălucite ale scenografului Mihai Păcurar şi ale
compozitorului Vlaicu Golcea. Fără ei nu ştiu cum ar fi arătat spectacolul, dar
ştiu că datorită lor succesul este garantat. Fantezia lor debordantă şi eforturile
lor conjugate au făcut, şi ele, deliciul simţurilor mele de spectator înrăit.

După ce vezi „Sandros”, rămâi cu două senzaţii. Prima e disperarea. A doua,

încântarea. Vi le recomand pe amândouă cu căldură. Oricât ar fi de bizar,
senzaţiile astea două fac casă bună împreună şi fac din noi cei mai fideli
spectatori ai teatrului de calitate. La mulţi ani, „Sandros”!