CANTUL XIV

Cercul al şaptelea: Brăul al treilea. Violenţii împotriva lui Dumnezeu. Capaneu. Originea fluviilor din Infern.
Mânat de jalea patriei iubite', la poala tufei ce tăcea trudită am strâns morman de frunze risipite 2.
Şi-ajuns apoi la marginea-nrudită
cu-al treilea brâu, văzui alt chip3 prin care
şi-arată cerul vrerea lui cumplită.
Spun dar, ca să-nţeleagă fiecare,
că tot mergând ajuns-am într-o landă4
pe-al cărei şes nici spinul nu răsare.
Pădurea-n jur îi făurea ghirlandă, precum pădurii5 şanţu-nsângerat6 şi-acolo-am stat pe marginea de landă.
Bătut e şesul de-un nisip uscat cum cel pe care7 Cato, către oază, fugind cu-ai săi, sub tălpi l-a frământat.
O, sfântă răzbunare8, câtă groază s-ar cere-a naşte când vor fi citite cele ce dat privirii-mi fu să vază!
Mulţimi de duhuri goale9, pârjolite, pe şesu-ntins plângeau amarnic toate, deşi păreau că nu-s la fel căznite.
Unii zăceau cu faţa-n sus, pe spate10, alţii-nchirciţi pe-a prundului coptură, iar alţii-n jur goneau pe nesuflate.
72
Erau mai mulţi cei ce fugeau de-arsură şi mai puţini cei ce-n nisip se coc, dar mai vârtos se tânguiau din gură.
Iar din înalt ningea cu fulgi de foc
domol şi lin pe umbrele culcate,
cum ninge-n munţi" când vântul şade-n loc.
Şi-aşa precum la Ind, prin părţi uscate văzut-a Alexandru12, ca din grindă, căzând din cer văpăi nevătămate
şi-oştirii lui îi porunci să prindă a bate-n tălpi ţărâna vechii ginţi, ca nu cumva pojarul să se-ntindă,
la fel şi-aici cădeau văpăi fierbinţi şi-ntreg cuprinsu-l încingeau pe loc, sporind dureri 13 şi scrâşnete de dinţi.
Şi prinse parcă-ntr-un sălbatic joc, bietele mâini nu pridideau s-alunge când ici, când colo scamele de foc.
Şi-am zis: „Maestre,-a cărui vrere14 frânge tot ce-i stă-n drum, afară doar de ceata ce-n pragul porţii m-a-ndemnat
a plânge,
au cine-i umbra care-nfruntă gloata şi zace-n coate sumbră şi măreaţă' 5, de parcă ploaia nu-i pârleşte spata?"
Iar duhu-atunci, văzând că-i stau în faţă
şi-ntreb de el, dorind să-i ştiu amarul,
„Şi mort, strigă, sunt cum am fost în viaţă16.
Spetească-şi Zeus cât o vrea fierarul 17 din mâna cui smuci răzbunător săgeata care doborî stejarul,
73
spetească-i şi pe ceilalţi18 să dea zor la Mongibellol9-n neagra ferărie răcnind: «Vulcane, sări într-ajutor»,
precum făcu la Flegra-n bătălie,
şi trasă-apoi, cum şi-altă dată-a tras
în pieptul meu, căci haznă n-o să-i fie20."
Virgil atunci tună spre el c-un glas
cum veci de-atunci nu-i mai scăpă din gură:
„O, Capaneu, trufîa-n tot ţi-a mas
şi ea-ţi sporeşte2'-a focului arsură: însăşi turbarea care-ţi curge-n vine îţi dă canon cu furia pe-o măsură."
Şi potolit, grăi apoi spre mine: „El vrut-a Teba s-o prefacă-n scrum şi ca ş-atunci, şi azi de rău el ţine
pe Zeus şi pe-ai lui; dar, după cum i-am spus şi lui, trufia ce-l orbeşte îi e podoabă-ndreptăţită-acum.
Să mergem dar. Pe urma mea păşeşte,
ferind nisipu-nfierbântat de pară,
pe lângă zada22 ce-mprejuru-i creşte."
Tăcuţi ajuns-am loc unde scoboară un râu subţire23 străbătând tot brâul, şi roşia-i undă şi-astăzi mă-nfioară.
Cum curge-n vad din Bulicame24 râul
în apa cui doar târfele25 se spală,
la fel şi-aici curgea prin prund pârâul.
Pietriş avea la fund drept pardoseală şi malul tot din piatră înjghebat, încât puteai să-l treci 26 cu talpa goală.
74
„Din tot ce drumeţind ţi-am arătat de când trecut-am pragul de durere27 ce-n veci de veci n-a cunoscut lăcat,
nimic n-a fost mai vrednic de vedere decât pârâul ce-l zăreşti şi-n care se stinge focul şi văpaia piere."
Maestrul meu grăise-n mers atare
şi drept aceea l-am rugat din hrană
să-mi dea şi restul ce-l pofteam28 cu-ardoare.
„Pustie zace-n mare, ca o stană, o ţară zisă Creta29,-al cărei neam de mult de tot trăia fără prihană.
Şi-un munte, Ida, care-i fu balsam cu codrii verzi şi iezere-argintii pustiu e azi şi zace de haram.
Dintr-însul Rea leagăn făuri copilului, iar când plângea, poruncă dădea la slugi alămuri a lovi 30.
Şi-n munte sus, ca bradu-nfipt în stâncă, şade-un bătrân31 cu spata-n răsărit, şi către Roma32 ochii lui şi-aruncă.
Din aur fin33 e capul lui cioplit şi piept şi braţe din argint, ocale, iar pântecul de-aramă-i făurit.
Piciorul stâng34 e din oţel de zale, iar dreptul e din lut şi rezemat stă-n el pe stei, smuţindu-se din şale.
Afar' de cap, tot trupu-i e brăzdat de crăpături 35 din care curg agale de lacrimi stropi şi muntele-l străbat,
75
până ce-ajung în iad să se prăvale, şi-aici sunt Flegeton şi Stix, precum şi Aheron; se scurg apoi la vale,
de unde-n jos36 nu-i chip să-şi facă drum;
Cocito37-i zice-acelui jalnic râu
şi-l vei vedea; deci alta nu-ţi mai spun."
Am zis atunci: „De spui c-acest pârâu
din lume-ajunge-aicea jos pe prund,
cum de-l vedem de-abia-n al treilea brâu?"
„Tu ştii că iadul, zise, e rotund şi-oricât de mult am pogorât tot roată, mereu de-a stânga, scoborând spre fiind,
tot n-ai ajuns să-nconjuri brâna toată38; deci dacă vezi şi lucruri noi umblând, nu da prilej mirărilor de-ndată."
„Dar Flegeton39 şi Lete unde sunt? căci taci de-a doua, iar de prima ştii că s-a născut din lacrimi40 pe pământ."
„Mi-e drag s-ascult tot ce mă-ntrebi, grăi: dar râul care prundu-n mers despică putea şi singur41 gându-a-ţi
desluşi.
Cât despre Lete42-o vei vedea, n-ai frică,
acolo unde apa ei desprinde
de duh greşeala şi spre cer ridică.
Ci-i vremea-acum s-o luăm din loc: întinde pe urme-mi paşii-n mers, pe lângă scoc, şi calcă malul ce nicicând
se-aprinde,
căci piatra stinge limbile de foc."