CANTUL XXXI

Puţ ui giganţilor.
Aceeaşi limbă1 ce-mi muşcă făptura pe-obraji punând culoarea stacojie, găsi şi leac s-aline muşcătura,
ca lancea2 lui Ahil ce-n bătălie,
pre câte-aud, stârnea în duşmani jalea
şi-apoi, era prilej de bucurie.
Urcarăm dar, lăsând în urmă valea3, pe râpele care-o încingeau deşarte şi n-am dat glas cât străbăturăm calea.
Nici zi deplină nu era, nici noapte4 şi-n zare-mi ochii nu găseau răsunet, dar auzii sunând un corn departe
şi bubuind5 mai gros decât un tunet, încât potrivnic6 căii ei amare, privirea mea se răsuci spre sunet.
De bună seamă n-a vuit mai tare nici cornul lui Orland7, când războind pierdu-mpăratul a oştirii floare.
Puţină cale străbătui privind şi nişte turle8-ntrezării în şire, încât rostii: „Oraş, ori ce-o fi fiind?"
Şi-atunci maestrul: „Fiindcă-a ta privire prin noapte-n zare a vedea se zbate, greşeşti în gând, dând frâu la
închipuire.
162

1
Ci-odată-ajuns, ai să pricepi cum poate să-nşele depărtarea; urcă treapta şi vino deci, să nu rămâi la spate."
Mă prinse-apoi cu dragoste de dreapta şi „Pân-om da, grăi, de-acel făgaş, ca să nu-ţi pară prea ciudată fapta,
să ştii că-n zări nu-s turnuri de oraş, ci până-n brâu9, în puţul ce-ntăreşte al râpei mal, stau cete de uriaşi".
Aşa precum când ceaţa10 se răreşte desprinzi pe-ncetul câte-ascunse stau în pâcla deasă ce văzduhu-umbreşte,
aşa şi-aici, treptat, cum se-apropiau a râpei maluri şi vedeam ce-ascund, mă lămuream şi spaimele-mi creşteau".
Căci tot aşa precum în cerc rotund Montereggion12 de turnuri se-ncunună, la fel şi-aici, pe maluri, din străfund,
se înalţă falnic, făurind cunună, uriaşi cumpliţi pe care din tării îi ceartă încă Jupiter 13 când tună.
Şi de-unde stăm prindeam a desluşi obraji şi piept, din pântec o frântură şi-aşijderi mâini şi spete arămii.
Bine-ai făcut14 când ţi-ai uitat, Natură, să-i zămisleşti şi l-ai lipsit pe Marte de-atari voinici ce nu cunosc măsură.
Iar de-ai urmat să făureşti aparte balene-n mări'5 şi elefanţi, haină nu te-ai vădit, ci înţeleaptă foarte;
163
A
căci mâinii-n care vrerea rea se-îmbină
cu judecata, ascuţindu-i spada,
nu-i om în stare-n luptă piept să-i ţină.
Văzui un chip prelung şi lat cât roata de pin15 la Roma, în lăcaşul sfânt, şi pe-o măsură oase, trup şi noada,
încât din râpa ce-i urzea veşmânt
din brâu în jos, vădea atâta glia,
că trei17 frisoni puşi cap în cap, la rând,
s-ar fi falit zicând că-i prind bărbia;
vreo zece coţi din trupul lui zării
din jos18 de locu-n care-ţi prinzi mantia.
„Raphel19 may arrech zabi almi",
strigă furios cu glasul lui cel gang
ce-n psalmi mai dulci nicicând nu se rosti.
Şi-atunci poetu-i zise: „Duh nătâng, vezi-ţi de corn20 şi suflă-n el turbat, când uri şi patimi de gâtlej te strâng.
Priveşte-ţi gâtu-n hăţuri înhămat de care cornul îţi atârnă-anume şi vezi pe piept ce dâre ţi-a lăsat."
Şi mie-apoi: „El singur îşi dă nume:
Nemrod21 e el şi din născoada lui
nu se vorbeşte-un singur grai pe lume.
Dar să-l lăsăm; e de prisos să-i spui; căci neînţeleasă vorba ta22 îi pare şi-aşijderea şi graiul său oricui."
Pornirăm dar, de-a stânga pe ponoare23 şi ne-am tot dus, drum de-o săgeată-n scut24 când de-altu25-am dat, mai
trufaş, pe cărare.
164
N-aş şti să spun ce meşter neîntrecut îi cetluise dreptul pe spinare şi braţul stâng în faţă petrecut
c-un lanţ cumplit ce-l fereca atare,
că din grumaz pân' la şezut, în lat
de cinci ori pieptu-i cuprindea-n strânsoare.
„Acesta-i cel ce-n luptă-a cutezat pe însuşi Zeus să-l înfrunte, frate! grăi Virgil; de-aceea-i ferecat.
Fialte26-a fost şi-a arătat ce poate când zeii fură încercaţi din greu: ci-n veci de-acum i-s braţele legate."
„De-i cu putinţă,-aş vrea, grăit-am eu, cu ochii mei să cântăresc făptura uriaşului pe nume Briareu 27."
„Pe-Anteu28, răspunse, '1 vei vedea şi gura ai să i-o-auzi; el nu-i legat29 la braţă şi-n fund ne-o duce, unde-i deasă
zgura.
Departe-i cellalt, scufundat în ceaţă, legat şi-aşijderi făurit de vremuri; atâta doar că-i şi mai crunt la faţă."
N-a fost nicicând să zguduie cutremur vreun turn cu-atare-nverşunat năduh, de cum Fialte fu cuprins de tremur.
Simţii deasupra-mi moartea prin văzduh şi spaima ei, socot, m-ar fi răpus de n-ar fi fost să-l ştiu legat burduf.
Pornirăm dar la drum şi ne-am tot dus pân' la Anteu ce se iţea-ntre răi, chiar fără cap, vreo cinşpe coţi în sus.
165
„O, tu, ce-n poala fericitei văi30 în care Scipio-şi preacinsti străbunii, când Hanibal fugi cu toţi ai săi,
adus-ai pradă mii de Iei în funii şi care-n luptă, de-ai fi fost cu ei 31, cu fraţii tăi, precum cred încă unii,
ai Terrei fii i-ar fi învins pe zei, ne pune jos, te rog, nu-ţi fie greu, unde Cocito32-ngheaţă pe mişei.
Nu ne-ndruma spre Tizi sau Tifeu33; acesta-aici a spune nu se teme; te-nclină deci, nu te codi, Anteu!
El34 va să-ţi poarte faima peste vreme, căci va trăi ierni lungi şi veri aprinse, cu zile-n cer Cel sfânt de n-o să-l
cheme."
Astfel grăi maestrul, şi-l cuprinse Anteu cu braţul ce stârni fiori în Hercule 35 când şalele-i încinse.
Simţind Virgil că-l prinde de subsori: „Hai, vino, zise, să te-apuc". Şi-atare un trup făcurăm 36 aprigei strânsori.
Cum de la poale Garisenda37-ţi pare, când norii cerul către ea-l brăzdează, c-atârnă-asupra-ţi straşnică şi mare,
la fel Anteu38 când aşteptam cu groază să-şi plece braţul, de-aş fi vrut (ci-n van) altei cărări 39 să-mi dărui trupu-n
pază.
Dar blând ne puse-n fund, unde Satan40 cu Iuda-n doi se scaldă în otravă, şi-n pripă-apoi, pe cerul de catran,
se înălţă41 ca un catarg de navă. 166