Universitatea din București

Facultatea de Istorie
Secția Istorie

Mareșalul Ion Antonescu

Curs:
Societate, cultură şi ideologie în perioada interbelică

Student:
Predica Liviu-Marian
(Anul II, secția Istorie)

București,
2018
 Ion Antonescu a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful
Biroului Operațiilor din Marele Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat
militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major
și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României și Conducător al Statului.1
Mareşalul Ion Antonescu s-a născut la data de 2 iunie 1882, la Piteşti, dintr-o familie
de militari și agricultori, în care s-a cultivat, din generaţie în generaţie, patriotismul şi cele
mai desăvârşite virtuţi. Înclinat spre armată, intră, în anul 1898, la Şcoala de fii de militari din
Craiova, de unde trece apoi, în 1902, la Şcoala pregătitoare de ofiţeri de infanterie şi
cavalerie. În 1904 este înaintat în gradul de sublocotenent, începându-şi activitatea de ofiţer la
Regimentul 1-Roşiori. În 1911, având gradul de locotenent, este admis primul în Şcoala
superioară de război, unde se remarcă prin fermitatea caracterului său și mai ales prin
claritatea și judecata hotărârilor sale. În 1913, cu gradul de căpitan, îl găsim ca şef al biroului
operaţii, în statul major al Diviziei I de cavalerie, calitate în care se distinge în operaţiunile
din Bulgaria, ceea ce îi aduce cea mai înaltă distincţie de atunci, „Virtutea Militară” de aur,
acordată numai la doi ofiţeri, pe întreaga armată.
În anii 1914 şi 1915, în funcţia de comandant al escadronului de elevi de la Şcoala
Militară de Cavalerie, dezvoltă și înalţă educaţia morală și virtuţile ostăşeşti ale viitorilor
ofiţeri în cel mai înalt grad. Deosebit de concludente cu privire la personalitatea elevului şi
apoi a ofiţerului Ion Antonescu sunt notările făcute de comandanţii săi în foile calificative
anuale.
În iunie 1904, căpitanul Praporgescu nota: „Antonescu a fost tot timpul exemplul
camarazilor săi... Inteligent și judecată sănătoasă. Excepţional de bun instructor, îi prevăd un
viitor strălucit în armă“, iar căpitanul Sturdza nota tot atunci că: „Elevul Antonescu a fost un
elev foarte bun, el a îndeplinit funcţia de sergent major la şcoala militară. El a fost prezentat
M. S. Regelui la inspecţie, ca un elev deosebit de bun“. Şeful de Stat Major al diviziei,
maiorul Oprescu menţiona în octombrie 1906, între altele, în legătură cu Ion Antonescu:
„Acest ofiţer a îndeplinit foarte bine toate însărcinările ce i s-au dat, atât în birou, cât şi la
companie. Ofiţer serios, stăruitor, cu judecată sănătoasă, se poate conta pe el în toate
împrejurările”, iar comandantul şcolii militare, locotenent colonelul Bassarabescu, a
consemnat că: „a făcut cursurile şcoalei într-un mod cu totul distins. Posedând inteligenţă,

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Antonescu, accesat la data de 20.01.2018, ora 23:11
stăruinţă şi conştiinţă... Se desemnează ca un element excelent pentru arma sa. A fost
clasificat întâiul din promoţia sa”.2
În anul 1916, deşi numai căpitan, este întrebuinţat ca şef al biroului operaţiilor, al
armatei de nord, care înregistrează cele mai frumoase victorii în prima parte a campaniei din
Transilvania. În noiembrie același an trece ca şef al Biroului de Operaţii al Armatei I.
Pentru modul strălucit al colaborării la pregătirea și executarea operaţiilor acestei armate, a
fost decorat „Proprio Moto” şi felicitat de către regele Ferdinand.
În aprilie 1917 este trimis la Petrograd ca delegat al Marelui Cartier General, pentru a stabili,
în acord cu generalul Alexiev, planul colaborării ruso-române, iar cu generalul Kerenski,
planul aprovizionărilor, dotării şi raporturilor cu armata rusă.
În anul 1919 este trimis la Constantinopol și Belgrad ca delegat al Marelui Cartier
General român, pentru a discuta planul de operaţii contra Ungariei, după care aduce armata
română la victorie, cu ocuparea Budapestei şi potolirea revoltei bolşevice a lui Bella Kuhn.
Activitatea sa în Marele Cartier General îi dă satisfacţia de a vedea încoronate de succes
colaborarea sa în pregătirea și executarea planului care a dus armata română la cea mai
strălucită victorie „Mărăşeşti 1917”.
Pentru această strălucită victorie este decorat „Proprio Moto” de către regele Ferdinand cu
ordinul Mihai Viteazul. Cu această ocazie i-a adresat următoarele cuvinte:
„Antonescu, regele, mai mult ca oricare altul din ţară, ştie cât îţi datorează România Mare.
Meritai de mult această recunoaştere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit însă că a
venit această zi”.3
În septembrie 1922 este numit ataşat militar în Franţa, iar în noiembrie 1922 este
trecut în aceeaşi calitate în Anglia și Franţa, până în noiembrie 1926, când este rechemat în
ţară. În anul 1923 este însărcinat a discuta la Londra, cu Lloyd Georg, chestiunea României în
legătură cu situaţia din Balcani, iar în septembrie 1924 îl întâlnim la Geneva în misiune
specială din partea guvernului român.
În iulie 1931, cu gradul de general, revine la conducerea Şcolii Superioare de Război, unde
rămâne până în iulie 1933. Această perioadă se caracterizează printr-o imprimare definitivă a
caracterului său ferm. Un suflet nou străbate în toate domeniile de pregătire, o muncă uriaşă,
depusă pentru a imprima viitorilor conducători de mari unităţi puterea exemplului. De la
pregătirea pur teoretică, lipsită de viaţă, din trecut, se trece la pregătirea în teren, la oţelirea

2
Ioan Dan, Procesul Mareșalului Ion Antonescu, Ed. Lucman, București, 2005, pp. 15-16
3
Ibidem, pp. 17-18
caracterelor şi fermitatea hotărârilor. A insuflat dinamismul său, cu o putere exemplară,
tuturor celor care au lucrat cu el, zi și noapte, şi care s-au legat de el pentru totdeauna.4
În noiembrie 1937, generalul Antonescu este chemat la conducerea Ministerului
Apărării Naţionale, iar după patru luni este trecut la comanda Corpului 3 Armată, a cărui
comandă i se ia, datorită atitudinii sale deschise împotriva politicii duse de regele Carol II. La
9 iulie 1940 este arestat şi închis la mănăstirea Bistriţa până la 2 septembrie 1940.
Evenimentele petrecute în cea de a doua parte a anului 1940, care au dus România în pragul
prăbuşirii, îl aduc la conducerea statului, pe care îl va fauri după modelul său, pentru care a
luptat și n-a plecat capul timp de 40 de ani.
La 21 august 1941 este înălţat la gradul de mareşal al României.5
Luarea puterii de către generalul Ion Antonescu a fost apreciată drept o lovitură de
stat, iar guvernarea sa drept o dictatură militaro-fascistă.6
Generalul a încercat iniţial să formeze un guvern de coaliţie, care să includă în primul rând
reprezentanţi ai PNL şi ai PNŢ. Dar liderii celor două partide au refuzat oferta şi au rămas
credincioşi principiilor democraţiei parlamentare. Noul guvern format la 14 septembrie 1940
a reprezentat un compromis între Antonescu şi legionari. Specialiştii civili şi militarii deţineau
şapte ministere şi şapte subsecretariate de stat. Legiunea obţinuse vicepreşedinţia Consiliului
de Miniştri, patru ministere şi cinci subsecretariate de stat.
Antonescu a trecut rapid la înlocuirea vechii structuri politice cu una nouă, numită de
el „statul naţional totalitar”. El considera democraţia românească un eşec datorat cultului
libertăţii, care punea interesele indivizilor mai presus decât cele ale statului. Antonescu nu
dorea în mod sincer o colaborare cu PNL şi PNŢ, iar faptul că împărţea puterea cu Garda de
Fier era o chestiune temporară. Obiectivul principal al politicii externe - o alianţă fermă cu
Germania - a fost realizat prin aderarea României la „Pactul tripartit” (23 noiembrie 1940). În
schimb, cooperarea sa pe plan intern cu legionarii nu a reuşit să creeze liniştea publică şi
progresul economic pe care le dorise. Gardiştii au devenit rapid parteneri incompetenţi şi
iresponsabili. La rândul lor, aceştia erau nemulţumiţi de generalul Antonescu. Ambiţiile
conducătorilor Gărzii nu aveau limite. Ei doreau să controleze economia, poliţia, armata,
aparatul de stat, presa etc. Divergenţele de fond dintre Antonescu şi şeful Legiunii, Horia
Sima, au apărut chiar după prima lună de guvernare, iar după asasinatele legionare din
noiembrie 1940, tensiunile dintre generalul Antonescu şi Gardă s-au amplificat.

4
Ibidem, p. 19
5
Ibidem, p. 21
6
Ibidem, p. 112
 „Conducătorul statului” a cerut măsuri drastice împotriva celor ce comiseseră crimele.
A emis un decret-lege pentru reprimarea infracţiunilor „în contra ordinei publice şi intereselor
statului” (28 noiembrie 1940). Au fost luate măsuri dure pentru a împiedica „spiritul legionar”
să prindă rădăcini în armată. La 5 decembrie 1940, Antonescu a emis un alt decret care
impunea pedepse severe pentru „rebeliune” şi „insubordonare”, inclusiv moartea pentru
instigatorii la astfel de acţiuni. Relaţiile tensionate dintre Antonescu şi Horia Sima se
îndreptau spre un conflict făţiş. La întâlnirea din 14 ianuarie 1941 cu Hitler, Antonescu i-a
acuzat pe conducătorii Gărzii de Fier că aduseseră ţara în pragul dezastrului. EI a cerut
conducerea deplină a statului. Având acordul lui Hitler, Antonescu a revenit în ţară hotărât să
elimine Garda de Fier. A desfiinţat comisarii de românizare, l-a destituit pe ministrul de
interne legionar, Constantin Petrovicescu, a înlocuit toţi prefecţii şi chestorii legionari.
Reacţia Legiunii a fost violentă şi a îmbrăcat forma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie
1941, care însă a fost înăbuşită de armată.
Antonescu a încercat să formeze un guvern de uniune naţională, dar liderii PNŢ şi ai
PNL au refuzat, ca şi în septembrie, colaborarea cu un regim autoritar. În aceste condiţii, la 27
ianuarie 1941, conducătorul statului a constituit un guvern format din 25 de militari şi 8 civili.
Principala misiune a acestui cabinet era să asigure ordinea publică şi o administraţie eficientă.
Cu această echipă, Antonescu a pus bazele tipului propriu de autoritate. După reprimarea
rebeliunii, militari activi au fost numiţi prefecţi în fruntea judeţelor. De asemenea, au fost
desemnaţi noi primari în oraşe şi comune. Poliţia, jandarmeria şi armata au început reţinerea
persoanelor implicate în rebeliune. Antonescu nu s-a sprijinit pe nici un fel de partid de masă
sau pe o ideologie.
Existenţa acestui regim era justificată de nevoia de ordine şi securitate, pe care
Antonescu le considera esenţiale pentru progresul oricărei societăţi. El însuşi şi-a definit
cârmuirea „regim autoritar”. În calitate de conducător al statului român, Ion Antonescu a
deţinut puterea legislativă şi executivă şi a controlat justiţia. El avea autoritatea de a iniţia
toate legile şi de a le modifica pe cele în vigoare, de a numi şi concedia orice funcţionar al
statului, inclusiv miniştrii, de a încheia tratate, a declara război şi a încheia pace. Avea puteri
depline. S-a folosit însă de aceste puteri, în general, în limitele stabilite de legislaţia în vigoare
până în 1940. S-au adăugat însă legile şi ordonanţele impuse de starea de război şi un
ansamblu de măsuri rasiale, antisemite.
Principiile autoritare de guvernare s-au extins la toate nivelurile administraţiei şi ale
economiei. Prefecţii erau stăpânii absoluţi ai guvernării locale. Ei erau numiţi de conducătorul
statului şi răspundeau doar în faţa lui. Primarii oraşelor şi ai comunelor rurale nu erau aleşi, ci
numiţi. Legislaţia adoptată în domeniul economic a subordonat economia intereselor statului.
Între 1941 şi 1944, economia românească a fost obligată să facă faţă presiunilor
germane. Cererea Germaniei de creştere a producţiei de materii prime necesare efortului de
război a întâmpinat rezistenţa lui Antonescu, care nu era dispus să facă concesii economice
majore Reichului. Pătrunderea capitalului german în economie a fost limitată.
Raporturile lui Antonescu cu Palatul au reflectat dorinţa celui dintâi de a controla
instituţia monarhică astfel încât rolul acesteia să nu mai devină preponderent în conducerea
statului. În ceea ce priveşte partidele politice, în mod oficial, activitatea acestora era interzisă
şi după rebeliunea legionară. Articolul 2 din Decretul Regal din 14 februarie 1941 statua:
„până la o nouă guvernare, orice acţiune politică de orice natură este interzisă”.
În realitate, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal nu au încetat să
funcţioneze, desfăşurându-şi activitatea la nivelul conducerilor centrale şi judeţene.
Conducătorul statului şi şefii celor două partide au fost periodic în dialog. Deşi Iuliu Maniu şi
Constantin I.C. Brătianu criticau politica guvernului, în intervalul 1941-1944 Antonescu nu a
adoptat măsuri împotriva lor.
Cea mai importantă problemă în domeniul minorităţilor cu care s-a confruntat regimul
antonescian a fost „problema evreiască”. Apropierea României de Germania în vara anului
1940 a determinat agravarea situaţiei evreilor. După înfiinţarea statului naţional legionar,
Antonescu şi Garda de Fier au trecut la românizarea economiei.
Măsurile luate împotriva evreilor înaintea atacului împotriva Uniunii Sovietice au fost
în primul rând de natură economică. Au făcut excepţie actele de violenţă comise de legionari
împotriva unor persoane particulare. Deportarea evreilor a început după recuperarea
Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Un număr mare de evrei din aceste provincii, aproximativ
130.000, se refugiaseră deja în Uniunea Sovietică.
După unele estimări, în perioada 1941-1943, aproape 100.000 de evrei au fost
deportaţi în Transnistria. Din cauza condiţiilor groaznice şi a atrocităţilor comise au murit mii
de oameni. Guvernul antonescian a pus sistematic în aplicare o politică antisemită. Ea
urmărea să-i izoleze cât mai mult pe evreii cetăţeni români din societatea, economia şi cultura
ţării.
Dar regimul condus de Antonescu nu a participat la deportarea în masă a evreilor, pe
care naziştii au organizat-o în cadrul „soluţiei finale” a lui Hitler. Deşi au fost supuşi unor
repetate discriminări, confiscări, prestaţii, esenţial este faptul că, prin decizia lui Ion
Antonescu, 292.149 de evrei au rămas în viaţă în România până în august 1944. „În nici o ţară
dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti”, declara dr.
Wilhelm Filderman în „Jurnalul de dimineaţă”, care apărea la Bucureşti în 1946.7
Anul 1944 a adus Armata Roșie la granițele României. Situația se amplifică iar mai
marii statului caută soluții pentru a evita pericolul venit din partea armatelor ruse.
La 23 august 1944, regele Mihai I l-a arestat și l-a demis prin decret regal pe Ion
Antonescu, prim-ministru al României și a restaurat Constituția din 1923. Acțiunea de
înlăturare a lui Antonescu fusese plănuită pentru 26 august 1944, dar ea a trebuit devansată, ca
urmare a cererii de audiență la palat a mareșalului.8
După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat inițial comuniștilor, apoi de către
aceștia rușilor. A fost deținut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în țară
pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din
București, a fost executat prin împușcare la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foștii săi
colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte
al consiliului de miniștri, generalul de jandarmi degradat Constantin Z. Vasiliu, fost
comandant al Jandarmeriei și subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23
august 1944) și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.
Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte,
dintre care 3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață și 6
condamnați in absentia, care nu și-au mai executat pedeapsa.9

 Bibliografie:
 Ioan Dan, Procesul Mareșalului Ion Antonescu, Ed. Lucman, București, 2005
 Florin Constantiniu , O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers
Enciclopedic, București, 1997
 http://ro.wikipedia.org/
 http://www.crispedia.ro/

7
http://crispedia.ro/regimul-antonescu/, accesat la 20.01.2018, ora 17:08
8
Florin Constantiniu , O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 439
9
Ioan Dan, Op. cit., pp. 316-317