Modernism interbelic

(artă poetică)
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Poet modernist, Lucian Blaga debutează editorial în

1919, cu volumul de poezii „Poemele luminii”. Poezia „Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de
debut, având rol de program literar, realizat cu mijloace
poetice. Poezia face parte din seria artelor poetice moderne
ale literaturii române din perioada interbelică, alături de
„Testament”, de Tudor Arghezi și de „Joc Secund”, de Ion
Barbu.

Modernismul reprezintă totalitatea mișcărilor artistice

care neagă tradiția, convențiile, tiparele. Teoreticianul
modernismului românesc este criticul E. Lovinescu care a
impus o direcție originală în literatura română privind
activitatea de la revista și cenaclul “Sburătorul” (1919).

În ceea ce privește poezia, se urmărește crearea unui

lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și
înlăturarea totală a obiectivității, ambiguizarea limbajului
prin utilizarea metaforei, dar și inovația formală, prin
renunțarea la prozodia tradițională (versul liber, măsura
variabilă, tehnica ingambamentului). În acest sens, M.
Cărtărescu, observă că “în miezul poeziei moderniste” stă
intelectul, poezia fiind una a “spiritului pur, a căutării
metafizice, o încifrare ermetică”.

L. Blaga se remarcă în literatura și cultura română prin

bogăția și originalitatea ideilor susținute, prin structura
imaginarului poetic prin limbajul inedit. Atutudinea
poetului față de cunoaștere poate fi explicată cu ajutorul
terminologiei filozofice ulterior constituite. Astfel, poetul
face distincție între cunoașterea paradisiacă, de tip logic,
rational, care reduce misterul, și cunoașterea luciferică, de
potențare a misterului cu ajutorul imaginației poetice, prin
trăire interioară. Adept al cunoașterii luciferice, poetul
fixează în centrul sistemului său de cunoaștere noțiunea de
mister. Cunoașterea tainelor universului se realizează prin
revelație, iar poezia este o formă de revelare a misterului.
În acest sens, figura centrală în opera poetului este
metafora revelatorie care pune obiectul cunoașterii în
relație cu misterul care îl însoțește, “eu cu lumina mea
sporesc a luminii taină”.

“ Eu nu strivesc…” este o artă poetică, deoarece

autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară,
despre creație și despre rolul poetului, relația acestuia cu
lumea și creația, atitudinea în fața misterelor universului.
Poezia este o artă poetică modernistă, evidențiind relația
dintre concepția poetului despre creație și expresionism,
curent care se concentrează în jurul unor aspecte relevate
în textul poetic: exacerbarea eului creator ca element
esențial al relației cu universul cosmic, sentimentul
absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului,
tensiunea lirică.

Poezia dezvoltă, de asemenea, tema cunoașterii prin

metafora luminii, “eu cu lumina mea sporesc a luminii
taină”. Cunoașterea poetică este o cunoaștere luciferică,
având drept scop potențarea misterelor prin contemplarea
formelor concrete sub care se înfățișează, “în flori, în ochi,
pe buze ori morminte”. Astfel, discursul poetic dezvoltă
opoziția dintre “lumina mea”, prin care „nu strivesc”. “nu
ucid”, ci „ sporesc a luminii taină”, și “lumina altora”, care
“sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”.

Titlul este o metaforă revelatorie care evidențiază idea

cunoașterii luciferice. Pronumele personal, de persoana I,
singular, “eu”, aflat în poziție inițială, semnifică asumarea
de către poet a rolului de protector al misterelor lumii,
atitudine izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă “nu
strivesc” accentuează opțiunea pentru cunoașterea
luciferică, de potențare a misterului și nu de distrugere a
lui. Metafora revelatorie “corola de minuni a lumii”
conține motivul cercului, sugerându-se absolutul, întregul,
misterul lumii universale. Structura “de minuni”
potențează dimensiunea sacră, frumusețea absolută.

Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită din

douăzeci de versuri libere, cu metrică variabilă, fiind
folosită tehnica ingambamentului. Ritmul interior al
textului redă fluxul ideilor și frenezia sentimentelor. Forma
modernă a poeziei reprezintă o eliberare de rigorile clasice,
o cale directă de transmitere a ideii și a sentimentului
poetic.
 Compozițional, discursul poetic se organizează în două
secvențe poetice și o construcție cu valoare conclusivă.

Astfel, incipitul discursului liric este identic cu titlul,

accentuându-se viziunea poetică de contemplare și de
adâncire a misterului. Predicatul “nu strivesc” primește un
sinonim contextual “nu ucid”, misterul fiind perceput cu o
forță și un vitalism specific expresioniștilor. Cuvintele
simbol din prima secvență poetică surprind realități
obiectuale și afective, pe care poetul le cunoaște prin
protejare și iubire: “florile” semnifică viața, frumosul,
“ochii” - contemplația poetică a lumii, „buzele” – iubirea,
frumusețea, “mormintele” – istoria, jocul efemer/etern.

Mărturisirea poetului se organizează, în a doua

secvență lirică, în jurul unor opoziții, ce evidențiază cele
două tipuri de cunoaștere: liciferică și paradisiacă: “eu” –
“alții”, “lumina mea” – “lumina altora”. Structura
antitetică este vizibilă și prin distribuția verbelor: “nu
strivesc”, “nu ucid”, “sporesc”, “îmbogățesc “ și
“sugrumă”, subînțelegându-se “strivesc”, “ucid”, “nu
sporesc”, “nu îmbogățesc”. Metafora revelatorie “în
adâncimi de întuneric” semnifică universul primordial,
tainic, ascuns, lumina începutului alternând cu întunericul.

Conjuncția adeversativă “dar”, reluarea pronumelui

personal “eu” și verbul la persoana I, singular, formă
afirmativă “sporesc a lumii taină” exprimă opțiunea
poetică pentru un mod de cunoaștere, “cu lumina mea”, și
atitudinea față de misterele lumii. Astfel, actul poetic este
demiurgic. “Lumina mea” definește sensibilitatea poetică,
formă de cunoaștere, de transfigurare a realității.

Expresie a îngemănării tainice a luminii cu întunericul,

“luna” devine motiv pentru revelarea concepției poetice.
Astfel, ampla comparație, “și-ntocmai cu razele ei albe
luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare
taina nopții/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi
fiori de sfânt mister”, structurează un parallelism afectiv,
definind atitudinea poetică blagiană, de cunoaștere
luciferică.

Recurența celor patru cuvinte simbol, “flori”, “ochi”,

“buze”, “morminte”, din a treia secvență lirică, semnifică
preaplinul sufletului poetic. Autorul înlocuiește prepozițiile
“în” și “pe” sau conjuncția “ori” prin conjuncția
coordonatoare “și” tocmai pentru a evidenția imaginea
lumii ca întreg tainic, misterios.

Finalul poeziei este marcat de un raport de cauzalitate

“căci eu iubesc”, discutând cunoașterea poetică asemenea
unui act de contemplație, “și tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-
n ne-nțelesuri și mai mari/ sub ochii mei”, și de iubire,
“căci eu iubesc”. Atitudinea de protejare a misterelor, este
explicată, așadar, prin iubire. La L. Blaga iubirea
reprezintă mai mult decât un raport afectiv. Este un
instrument al cunoașterii, o cale de pătrundere în misterul
lumii, prin trăirea nemijlocită a formelor lor tangibile.

În concluzie, “Eu nu strivesc…” este o artă poetică

modernă, interesul autorului fiind discutarea relației poet-
lume și poet-creație. Creația/poezia este un liant între eu și
lume. Sentimentul care domină în poezie este acela de
contopire a eului cu misterele universale, cu esența lumii.
Actul poetic transfigurează misterul, nu îl reduce,
cunoașterea realizându-se prin iubire.