CURS 7 – Retrocontrol RIU

Retrocontrol RIU

Definiţie:
Cuprinde totalitatea influienţelor inhibitorii rezultate în urma stimulării/acţiunii limfocitelor TS ce au drept scop inhibiţia cooperării dintre limfoblaştii B şi limfoblaştii TH Ag specifici şi limitarea sau frânarea RIU în
curs de desfăşurare.
- retrocontrolul RIU se bazează pe acţiunea TS

Limfocitele Ts
- NU se cunosc foarte bine toate categoriile TS (5 – 6 clase)
a) TS Ag specifice
- din punct de vedere fenotipic sunt celule CD8+ şi CD28-
- recunosc NUMAI Ag expuse pe membrane APC în complex cu moleculele MHC I
- elaborează anumiţi factori inhibitori a căror prezenţă e dovedită,dar NU se ştie structura lor
- au o funcţie inhibitorie mai generală (pot inhiba fie RIU, fie RIC)
b) TS idiotip specifice
- fenotipic sunt celule foarte heterogene: aproximativ 35 – 40% din ele sunt celule CD4+, 60-65% sunt celule CD8+
- se numesc idiotip specifice pentru că ele recunosc prin receptorul lor de suprafaţă partea Ag a unor receptori Ag (idiotip)
- elaborează anumiţi factori inhibitori, numiţi TSF, ce rezultă din solubilizarea/eliberarea receptorilor lor Ag de suprafţă
Structura receptorului Ag de suprafaţă a TS idiotip specifice
- receptorul Ag are structură total difeită de TCR
- e un complex format din 3 piese distincte:
1. Receptorul Ag prpriu-zis
- are structură Ig-like
- NU e un receptor transmembranar
2. E ataşat prin punţi disulfurice la o moleculă MHC II (varietatea E). Şi ea e plasată în afara membranei celulare
3. Molecula MHC II E e ataşată indirect la membrană printr-o piesă de joncţiune (glicoproteină transmembranară)
- când e stimulat Ag receptorul se activează (NU se ştie cum) şi în urma activării => eliberarea componentei extramembranare (MHC II E şi receptorul Ag, care devine un receptor liber. În această
calitate el e receptor Ag în continuare şi are funcţie inhibitorie de TSF => inhibă RIU)
Clasificarea TS idiotip specifice
- 3 categorii de limfocite:
1. TS inductorii
- CD4+
- Funcţie de a inhiba LB Ag specifice
2. TS transductorii
- CD8+
- Funcţie de a inhiba cele 2 categorii de limfoblaşti ce participă la RIU (limfoblast B şi TH Ag specific)
3. TS efectorii
- CD8+
- Funcţie de a inhiba LB Ag specifice
Caractere commune:
- NU acţionează NICIODATĂ independent unele de altele
- Ele se stimulează reciproc în etape successive:
a. primele stimulate sunt TSi
b. TSi activate stimulează TSt
c. TSt activate stimuleză TSe
 ele formează cascada T supresoare
- ele sunt activate de structuri Ag diferite:
TSi sunt activate de partea haptenică a Ag, concurând cu LB
TSt şi TSe sunt activate de idiotopii unor TSF => ele sunt singurele idiotop specifice
- cascada T supresoare se activează în general târziu, mult după apariţia primelor cantităţi de Ac
- funcţia generală a cascade T supresoare constă în inhibiţia secvenţei de activare a RIU
Cooperarea APC-NON B şi LTH (în ariile timodependente)
- APC expun pe suprafaţa lor în complex cu MHC II (varietatea A) Ag inductor (format dintr-o parte haptenică şi una carrier)
- Carrierul e recunoscut de TCR de pe TH => cooperarea cognitivă
- Rezultat: activarea TH şi migrarea lor, trecând din aria timodependentă în aria bursodependentă, unde se transformă în limfoblaşti TH
- Aici ei aşteaptă limfoblaştii B cu care ar urma să coopereze
- Cascada T supresoare e activată ca urmare a elaborării de către aceleaşi APC de molecule de MHC II E. prin intermediul lor acelaşi Ag e prezentat către limfocitele TS, prin partea sa haptenică.
Partea haptenică e recunoscută de TSi. Ca urmare a recunoaşterii, se activează TSi şi pune în libertate recptorul Ag de suprafaţă (TSF1)
TSF1
- acţiune inhibitorie: TSF1 difuzează larg în întreg organismul, până când ajunge la focarul Ag. Aici TSF1 recunoaşte partea haptenică a Ag. În urma recunoaşterii se constituie în focarul Ag complexe
TSF1 – Ag. Constituirea lor echivalează cu “blocarea Ag” = diminuarea cantităţii de Ag liber disponibil pentru stimularea LB => de butul inhibiţiei RIU
- acţiune activatoare: TSF1 în SCAg prezintă idiotopi, mai ales idiotopi interni => el se comportă ca o nouă structură Ag care va activa morfologic TS din cascadă. Activarea TSt care prezintă pe
suprafaţa lor receptori complementari pentru TSF1. Rezultat: activarea TSt ce pune în libertate receptorii de suprafaţă (TSF). TSF2 din punct de vedere structural e identic cu partea haptenică a Ag
inductor, însă diferă în restul moleculei (are altă parte carrier). TSF2 exercită 2 efecte contrare:
TSF 2
- acţiune inhibitoare: difuzează larg în tot organismul, până ajunge în ariile bursodependente. Aici TSF2 e recunoscut de către LB în calitate de Ag (confundă Ag cu TSF2). LB preia TSF2 şi se
activează şi se transformă în limfoblast B. în acest stadiu, prin intermediul MHC II expune TSF2 către limfoblaştii TH, prezentând TSF2 prin partea carrier. De data aceasta limfoblastului TH îi este
prezentată o altă parte carrier decât cea pe care o recunoaşte => cele 2 categorii de limfoblaşti NU pot coopera => în final limfoblastul B NU se mai activează TOTAL => limfoblastul B NU se mai
poate transforma în plasmocit => e sistată complet producerea de Ac
- acţiune activatoare: ca nouă structură Ag activează o nouă categorie de TS din cascadă: TSe, care prezintă şi ele receptori complementari pentru TSF2. Rezultat: eliberează recptorul de suprafaţă
TSF3
TSF3
- identic cu TSF1 la partea receptorială (Situsul de recunoaştere pentru Ag), însă diferă în rest (partea carrier). Difuzează şi el larg şi ajunge în focarul Ag, unde ca şi TSF1 blochează Ag => LB NU
mai pot fi activate

Particularităţi funcţionale ale celor 2 secvenţe ale RIU

1) cele 2 secvenţe sunt mult decalate în timp (NICIODATĂ NU se desfăşoară simultan). Decalarea ţine de faptul că APC NON-B elaborează în 2 etape diferite cele 2 categorii de
molecule MHC II: prima e MHC II A => RIU, iar după un interval de timp îndelungat MHC II E => Retrocontruol RIU
2) cele 2 secvenţe sunt echilibrate funcţional:
- sunt activate de către una şi aceeaşi APC NON-B, care însă prezintă cantităţi echivalente de Ag în cele 2 secvenţe
- la stimularea realizată de APC NON-B răspunde un număr echivalent de TH şi de TSi (ambele sunt CD4+)
- între cantitatea de Ag utilizat în declanşarea RIU şi cantitatea de TSF2 rezultată din retrocontrolul RIU există un raport de echivalenţă. TSF2 e identic cu Ag inductor la partea haptenică, diferind de
Ag la partea carrier => TSF2 = copia internă a Ag cu efect frenator

Ag în cadrul RIU e utilizat în 2 ipostaze:

1. original = declanşarea RIU
2. copie = frenarea RIU (retrocintrolul RIU)

Sistemul complement

= un sistem multienzimatic format din 25-30 de componente care în cadrul RIU joacă rolul unui mecanism efector auxiliar ce îndeplineşte 2 funcţii majore:
a. definitivarea acţiunii Ac pe Ag
b. realizarea unei recunoaşteri imunologice nespecifice a structurilor non-self care de regulă sunt Ag
- cele 2 funcţii pot fi exercitate separat sau simultan
A. Definitivarea acţiunii Ac pe Ag
- unica funcţie a Ac constă în recunoaşterea Ag, fără însă ca aceştia să aibă efect decisiv asupra Ag
- prin efect decisiv înţelegem: distrugerea Ag (mecanism obligator necesar pentru Ag corpusculate: bacterii, virusuri, paraziţi) şi îndepărtarea Ag (mecanism eficient în cazul Ag solubile: proteine,
glicoproteine, oligozaharide)
1) Distrugerea Ag corpusculate
- bacteria prezintă pe suprafaţa ei determinaţi Ag conformaţionali
- ea e recunoscută de către Ig prezente în lichidele interstiţiale (IgG)
- Ac recunosc determinanţii de suprafaţă şi se depun pe suprafaţa bacteriilor, realizând opsonizarea acestora
- bacteria poate trăi foarte bine cu orice cantitate de Ac pe ea
- efect decisiv = acţiunea complementului. Ac recunosc determinanţii Ag de suprafţă prin caătul lor Fab => apar modificări conformaţionale în lanţurile H de IgG ce conduc la exetriorizarea situsului
activator de complement plasat la nivelul domeniului CH2. prin acţiunea lui => exetriorizarea unei secvenţe de aa capabilă să activeze subunitatea C1q a complementului. Odată activată, C1q =>
declanşarea cascadei complementului pe calea clasică şi în final => formarea MAC (complex de atac al membranelor). Acesta se organizează sub forma unor structuri tubuliforme ce se inseră
multiplu în membrana bacteriană şi creează largi comunicări între mediul intracelular şi extracelular. Rezultat: alterarea gravă, ireversibilă a gradientelor ionice de o parte şi de alta a membranei
bacteriei => hidratarea supracaută a acestei particule => se rupe mebrana cu liza osmotică a acestei particule
2. Idepărtarea Ag
- Ag solubile declanşează RIU traduse prin formarea de Ac

Laura & Daniel

CURS 7 – Retrocontrol RIU

- Ac difuzează larg în întreg organismul până când ajung şi în focarul Ag. Aici are loc recunoaşterea Ag, iar rezultatul recunoaşterii e formarea de complexe imune Ag-Ac
- La normal acestea au ca particularitate faptul că se organizează sub formă de reţele
- Ele se încarcă rapid cu diverşi factori solubili, mai ales C3b a complementului. Aceasta provine din funcţionarea permanentă a căii alterne. După activare cu C3b, complexele imune pot fi
îndepărtate (endocitate de Mcf rezidente în ţesuturi – ele prezintă CR pe suprafaţă şi pot angaja legături cu C3b). complexele imune sunt în final distruse intramacrofagic, odată cu acestea fiind
distruse şi Ag prinse în ele. Dacă complexele imune se formează intracirculator, după ce au fost saturate cu C3b sunt ataşate pe suprafaţa eritrocitelor, care şi ele prezintă receptori pentru
complement. Apoi sunt transporatte de acestea până la SRE (sistemul reticulo-endotelial). Aici complexele imune sunt preluate de Mcf rezidente obişnuit aici => endocitarea şi distrugerea
complexelor imune, inclusiv Ag din structura lor
B. Recunoaşterea imunologică nespecifică a structurilor non-self
- ţin de proprietatea C3b a complementului de a se depozita obligatoriu pe membranele celulare
- C3b odată generat NU rămâne NICIODATĂ în fază fluidă, ci se depozitează pe membranele celulalre, dacă acestea sunt acceptoare de complement
- NU acceptă depozitarea complementului membranele self pentru că sunt protejate anticomplement
- Membranele non-self NU sunt protejate, ele permiţând depozitarea C3b
- Ca urmae a funcţiei permanente a căii alterne => continuu cantităţi mici de C3b
- C3b NU rămâne în fază fluidă, ci se depozitează pe mebranele celulalre
- Membranele self NU acceptă complement (au receptori ce împiedică ataşarea C3b)
- Membranele non-self acceptă C3b ( NU au recptori ce împiedică ataşarea C3b) => un strat de molecule de C3b (opsonizarea prin C3b a membranelor non-self)
- Structura non-self = structură Ag
=> recunoaştere imunologică nespecifică (depozitarea se realizează pe orice membrană, indiferent de specificitatea Ag propriu-zisă)

A şi B pot fi coroborate
- în cadrul aceluiaşi RIU
- complementul intervine în etapa de iniţiere şi finalizare a RIU
- NICIODATĂ NU participă în etapa de desfăşurare
a. în etapa de iniţiere
- prin opsonizare favorizează net captarea de către APC a Ag corpusculare. Odată captate => activarea APC, cooperarea cu TH, cooperarea cu LB, etc. la finele cooperării => formarea de
Ag specifici care recunosc Ag corpusculate după determinatul Ag de suprafaţă. În acest moment final intervine din nou complementul
b. Ax activează C1q => declanşarea cascadei complementului pe calea clasică, cu formarea MAC => liza osmotică a bacteriilor
Caracterele funcţionale ale sistemului complement
1. Funcţionează pe principiul cascadei
- majoritatea factorilor complementului sunt prezenţi în circulaţie sub formă de zimogeni (enzime inactive)
- dcaă un zimogen e activat => generarea enzimei, care la rândul ei activează alt zimogen, etc
2. Activarea zimogenului în enzimă
- activarea se realizează prin proteoliză limitată, în urma ei => 2 fragmente cu structură şi funcţie diferite
- zimogenul X e activat => 2 fragmente: unul mic, Xa şi unul mare Xb
- Xa rămâne în fază fluidă, în lichidul interstiţial. Unde exercită efecte proinflamatorii
- De cele mai multe ori, Xb sunt fragmente enzimatice. Ele NU rămân NICIODATĂ în fază fluidă, ci se depun pe mebranele celulare acceptoare de complement (non-self)
3. Reacţiile enzimatice ale complementului se desfăşoară NUMAI pe mebranele celulare şi ca urmare a parcurgerii mai multor etape se constiutie în final complexe enzimatice multifactoriale
- Xb activează pe zimogenul Y, pe care îl clivează => Ya şi Yb care se depune pe membranele celulare (NU la îtâmplare, ci în contact cu perecedentul) => un complex bimolecular pe membrana
celulară (XbYb)

4. Continuitatea reacţiilor pe suprafaţa membranelor celulare e asigurată şi de comutarea specificităţii de substrat a unora din enzimele depoziate
- în contact cu fragmentele depozitate (Yb), enzima Xb suferă modificări conformaţionale care conduc la modificarea specificităţii de substrat => Xb NU mai acţioneză asupra zimogenului Y, ci pe
unul nou (Z), pe care îl clivează în 2 fragmente: Za şi Zb care se ataşează la complex => complexe trimoleculare (XbYbZb)
- o enzimă îsi poate modifica specificitatea de substrat o singură dată

Organizarea de ansamblu a sistemului complement

- asemănătoare cu sistemul coagulării (2 căi cu o parte comună)
A. Partea comună
- evenimentul central e reprezentat de conversia C3 în C3b
- conversia se face sub acţiunea C3 converatzelor (4)
- C3 convertazele rezultă din activarea unor căi diferite:
1. calea clasică a complementului
- declanşată în urma recunoaşterii imunologice specifice
- structurile Ag sunt recunoscute prin Ac => activarea C3 convertazei
2. calea alternă a complementului
- funcţioneză permanent la un nivel de intensitate scăzut
- ea se poate amplifica ca urmare a opsonizării membranelor non-self (învelirea prin C3b) => o serie de etape ce duc la activarea C3 convertazei => activarea C3 în C3b, care la râdul saă activează
factorii din faza terminală (C5, C6, C7, C8, C9) => MAC => liza osmotică a membranelor non-self

Calea clasică a complementului

- implică participarea unor factori notaţi cu “C”
C1
- complex trimolecular:
a. C1q
- unitate de recunoaştere a complexelor imune (Ag-Ac)
- se află în concentraţii mici (70μg la ml)
- structură:
 6 subunităţi identice între ele, asociate 2 câte 2, cu formarea a 3 unităţi tot identice între ele
 Fiecare subunitate are o parte lungă şi une globuloasă
 Cele 2 subunităţi sun asociate între ele prin punţi disulfurice
 Fiecare subunitate e formată din asamblarea a 3 lanţuri: A, B, C
 Lanţurile A, B, C în porţiunea N-terminală (liniară) adoptă o conformaţie colagen-like (formează un triplu helix), iar către capătul C-terminal ele adoptă o conformaţie globuloasă
 Funcţii:
Porţiunea globuloasă e direct răspunzătoare de recunoaşterea complexelor imune membranare. Recunoaşterea se face ca urmare a exteriorizării secvenţelor activatoare de complement (60aa)
prezente în structura Ig. Aceste secvenţe sunt situate la nivelul CH2 (IgG) sau CH2+CH3 (IgM). Ea e exteriorizată după ce Ig a recunoscut Ag şi atunci apar modificări conformaţionale în lanţurile H ce se
transmit până la domeniile respective şi contribuie la exteriorizarea secvenţei activatoare de complement. Secvenţa e recunoscută prin complementaritate de o secvenţă prezentă în porţiunea globuloasă a C1q
=> legături complexe imune – C1q. C1q suferă şi el modificări conformaţionale în fiecare subunitate ce se transmit antidromic (C-terminal – N-terminal). Rezultatul modificărilor: exetriorizarea unor
secvenţe de aa prezente în porţiunea liniară a fiecărei subunităţi de C1q. Ea poate ataşa C1r, care se activează şi fixează C1s, care se activează => s-a constituit complexul trimolecular C1qC1rC1s
b. C1r
c. C1s
- clivează în 2 etape succesive facţiunile C4 şi C2 => cascada complementului pe calea clasică.

Laura & Daniel