Subiecte examen studenti

1. Idei delirante expansive

Idei delirante expansive: mărire, bogăţie (grandoare), invenţie (grandoarea şi invenţia
- în manie, schizofrenie, paranoia), reformă, filiaţie, erotomanice, mistice (religioase)

2. Idei delirante depresive

Idei delirante depresive: persecuţie, revendicare, gelozie, transformare şi posesiune
(delir metabolic sau zoontropic), relaţie (atitudinile, comportamentul, discursul
celorlalţi fac referire la el), autoacuzare şi vinovăţie, hipocondriace (boală, defect
fizic), prejudiciu, negaţie (sd. Cotard - demenţe avansate, de obicei luetice, melancolie
delirantă în special de involuţie, mai rar în stările confuzionale de origine infecţioasă.
3. Hipertimiile negative
Depresia (hipertimia negativă) este o trăire intensă a unei dureri morale, a inutilităţii,
devalorizării, pe fondul unei dispoziţii deprimate, ideaţie lentă, inhibiţie motorie sau
nelinişte anxioasă, mimica şi pantomimica concordante, comisuri coborâte, omega,
pleoape, cap încovoiat, braţe inerte. Apare în sindroame nevrotice din boli somatice,
PMD(psihoza maniaco-depresiva). Dispoziţia depresivă (depresia) constă în
diminuarea patologică a pragului dispoziţional, fapt resimţit de pacient ca o stare de
neputinţă, lipsa oricărei plăceri faţă de activităţi altă dată agreabile (anhedonia),
dispariţia în consecinţa a „chefului” de viaţă, pierderea capacităţii de a mai funcţiona
profesional, de a mai comunica cu persoanele cele mai apropiate. Trebuie diferenţiată
de tristeţea normală, mult mai puţin intensă, lipsită practic de consecinţe în viaţa de zi
cu zi a individului, care o percepe ca atare, opunându-i-se şi depăşind-o în plan
relaţional şi funcţional. Depresia de doliu, după moartea unei persoane semnificative
emoţional pentru individ, este normală, chiar dacă are, în fapt, intensitatea depresiei
patologice, cu condiţia să se remită spontan în timp (limita maximă fiind de 3 luni).

4. Hipertimia pozitiva
Hipertimia pozitivă – a) hipomania (dispoziţie expansivă mai puţin intensă decât
euforia), apare în sindromul hipomaniacal şi sindromul maniacal la debut, cu stare de
dezinhibiţie şi siguranţă de sine, stimă de sine crescută, sentiment de bună dispoziţie);

b) - euforia – apare în sindromul maniacal din faza maniacală a tulburării afective

bipolare, în forma expansivă a PGP (paralizie generală progresivă), în ASC(
ateroscleroza cerebrală), în faza iniţială a unor intoxicaţii (alcool, cafea, cocaină,
opiacee, marijuana, stimulente), demenţe senile, demenţe vasculare, demenţe post -
traumatice, oligofrenii. Euforia trebuie diferenţiată de moria din leziunile de lob
frontal ( manifestată prin jovialitate, familiarităţi, calambururi, puerilism,
expansivitate săracă, epuizabilă). O variantă mai puţin intensă decât hipomania este
elaţia, care constă în accentuarea stării subiective de bine, care este exteriorizată prin
uşoara exaltare, creşterea secundară a ritmului verbal şi a gesticulaţiei, încrederea în
sine exagerată. Se întâlneşte în faza incipientă a fazei hipomaniacale / maniacale din
tulburarea bipolară II sau I

5. Hipotimia
Detaşarea este distanţarea în relaţiile inter-personale datorată absenţei, variabile, a
implicării emoţionale (schizofrenie, tulburarea antisocială de personalitate, deteriorare
involutivă, demenţ, stări obtuzie, obnubilare).

Anhedonia este absenţa plăcerii în existenţa cotidiană (depresie).

Alexitimia este dificultatea de descriere sau de conştientizare şi trăire deplină a

propriilor emoţii şi sentimente (Sifneos a implicat-o în mecanismul de somatizare a
afectelor în patologia psiho-somatică).

Indiferentism afectiv (athymhormia) este scăderea foarte accentuată a tonusului

afectiv şi a capacităţii de rezonanţă afectivă la situaţia ambianţei. Se manifestă prin
inexpresivitate mimico-pantomimică). Apare în oligofrenii profunde, demenţe, stări
confuzionale grave, catatonie – schizofrenie reziduală.

Atimia (apatia) lipsa totală afectivă a interesului faţă de sine şi ambianţă, apare în
depresiile intense (melancoliforme), schizofrenia reziduală.
6. Anxietatea, fobia – definitii.
Anxietatea este teama fără obiect, iraţională, teamă difuză, nelinişte psihică şi
motorie, răsunet vegetativ, iminenţă de pericol, pot apare pe acest fond obsesii şi
fobii. Anxietatea e desprinsă de concret şi e proiectată în viitor.

Fobia – teamă patologică, obsesivă, de intensitate disproporţionată, faţă de un obiect,

acţiune, fiinţă. Apare ca o reacţie exacerbată faţă de stimuli inofensivi, care nu suferă
procesul normal de estompare prin obişnuire, ci, dimpotrivă, devine din ce în ce mai
pregnantă prin întărirea consecutivă contactului cu obiectul / situaţia fobică. Ea poate
fi explicată / raţionalizată şi scapă controlului voluntar.

7. Paratimiile
PARATIMIA este afectivitate paradoxală, reacţii afective inadecvate faţă de situaţii
sau evenimente (stări reactive mai rar, dar caracteristică schizofreniei).

8. Sindromul de agitatie psihomotorie

Sindromul agitaţiei psihomotorii = expresie motorie mai mult sau mai puţin tulburată,
dezordonată, ieşită de sub controlul voluntar printr-o stare afectivă particulară, stare
halucinatorie delirantă, destructurarea în diverse grade a conştiinţei, reacţie la factori
psiho- traumatizanţi (în psihogenii).

9. Disprosexii
DISPROSEXIILE
1.1. DISPROSEXIILE CANTITATIVE
2.1.1. HIPERPROSEXII (de obicei selective):
 depresia melancoliformă (atenţie centrată pe ideea de culpabilitate).
  paranoia (pe tema delirantă).
 fobicii (pe tema fobică).
 obsesionalii (pe tema obsesională)
 cenestopaţii, hipocondriacii (pe teme legate de starea de sănătate a
organismului).
 un aspect particular are hiperprosexia din manie care este disociată astfel:
hiperprosexia spontană (neselectivă) se însoţeşte de o hipoprosexie voluntară
(de concentrare). Consecinţa mnezică este în plan tematic (hipermnezie
selectivă-se reţin amănunte nesemnificative, aleatorii), dar şi temporal
(hipomnezie anterogradă consecutivă diminuării concentrării atenţiei).
2.1.2. HIPOPROSEXII (grad extrem: aprosexia):

 surmenaj.
 anxietate (prin focalizarea psihismului pe trăirea anxioasă şi ignorarea
consecutivă a ambianţei poate diminua atenţia spontană şi/sau voluntară).
 tulburări cognitive (deteriorări organice, demenţe, întârzieri mintale,
schizofrenie, intoxicaţii, delirium)
 schizofrenie(în cadrul tulburărilor cognitive, sau prin detaşarea afectivă,
retragerea autistă din formele cronice, cu defect apato – abulic
 aprosexia (în come).
1.2. DISPROSEXIILE CALITATIVE (PARAPROSEXII)
Reprezintă disocierea dintre atenţia spontană şi cea voluntară (de
concentrare) ca în manie (creşterea atenţiei spontane şi scăderea atenţiei voluntare).
Această disociere se mai poate întâlni în atacul de panică, în confruntarea cu o situaţie
fobică, sau în stări normale în care, datorită concentrării maxime pe un eveniment
aşteptat, faţă de care subiectul este foarte motivat, detaliile ambianţei sunt, mai mult
sau mai puţin, ignorate.

10. Tulburari cantitative de perceptie

TULBURĂRI CANTITATIVE ALE PERCEPŢIEI
2.1.1.HIPERESTEZIA este suprasensibilitatea la stimuli care nu erau percepuţi
(subliminali). Apare în: surmenaj, boala Basedow, debut boli interne, debut boli
psihice.

2.1.2.HIPOESTEZIA apare în stări de inducţie hipnotică, isterie, oligofrenie,

schizofrenie, tulburări cantitative de conştiinţă, tulburarea borderline de personalitate
(în care justifică, probabil, impulsiunile de auto - mutilare ).
11. Iluziile patologice
Iluziile patologice sunt percepţii deformate ale unor stimuli reali de al căror caracter
patologic pacientul nu îşi dă seama, pe care le poate interpreta în mod patologic în
contextul unor trăiri psihotice. Apar, de obicei, în stări psihotice pe fond organic
(sevrajul din alcoolism, dar mai ales sevrajul complicat cu delirium din delirium
tremens, în stările confuzionale secundare stărilor infecţioase intens febrile, în
psihozele acute care complică intoxicaţia cu droguri halucinogene, ca de exemplu
haşiş, mescalina, L.S.D.), în epilepsie şi în schizofreniile paranoide.
12. Halucinatiile psihosenzoriale
Halucinaţiile propriu-zise (psihosenzoriale, adevărate) corespund pe de-a
întregul definiţiei. Halucinaţiile şi comportamentul halucinator evocă întotdeauna
stări psihotice care impun consultul psihiatric şi – în cele mai multe cazuri -
internarea. Halucinaţiile sunt percepţii false, apărute în câmpul exteroceptiv sau
interoceptiv (localizate în cap, în corp, în sânge) în absenţa stimulilor corespunzători
(din exteriorul sau interiorul corpului) şi pe care pacientul le percepe şi le consideră
reale. Acest fapt le imprimă un caracter de gravitate pentru că pot deveni punctul
de plecare al unor acte (auto-) agresive sau al altor alterări de comportament cu mare
caracter de periculozitate, atât pentru bolnav cât şi pentru cei din jurul lui. Uneori
prezenţa lor poate fi decelată prin manifestările comportamentului halucinator
(bolnavul îşi astupă urechile cu tampoane de vată pentru a se apăra de voci, alteori
dialoghează cu ele solilocvând, îşi astupă gaura cheii şi interstiţiul de sub uşa camerei
în care locuieşte pentru a se apăra de gazele cu care este otrăvit). În cazul
halucinaţiilor olfactive, încearcă să gonească obiecte invizibile de pe podea sau de pe
piele. În cazul halucinaţiilor vizuale zooptice din delirium tremens sau delirul alcoolic
cronic, respectiv în cazul aşa-numitei “psihoze cu ectoparaziţi Ekbom” din
alcoolismul cronic, în care apar halucinaţiile haptice sau tactile, sau prezintă brusc un
comportament heteroagresiv, care poate fi extrem de grav, finalizându-se chiar cu
omucideri sau tentative suicidare, tentative de automutilare, ca în cazul schizofreniei
paranoide cu halucinaţii auditive imperative.

Halucinaţiile sunt simptome psihotice semnalând tulburări de extremă gravitate,

care necesită întotdeauna internarea de urgenţă într-o secţie de psihiatrie pentru
precizarea imediată a diagnosticului şi tratamentului adecvat.

13. Pseudohalucinatiile
Pseudohalucinaţiile (halucinaţiile psihice) sunt definitorii pentru sindromul de
automatism mintal. Se deosebesc de halucinaţiile propriu-zise prin:

 nu corespund total cu imaginea reală a obiectelor şi fenomenelor, nu au deci

caracter de obiectualitate;
 nu se proiectează în consecinţă în afară, ci se petrec în interiorul corpului;
 le atribuie existenţa unor acţiuni provocate din afară prin hipnoză etc.
Pseudohalucinaţiile auditive sunt voci interioare asemenea unui “ecou” /
”sonorizarea gândirii” sau “sonorizarea lecturii”. Este însoţit de convingerea că
ceilalţi aud şi ei şi îi descoperă propriile gânduri (tranzitivism). Aceste voci sunt
explicate de pacient ca fiind “auzite cu urechile minţii”.

Pseudohalucinaţiile vizuale sunt imagini neplăcute / plăcute ce apar “în

spaţiul subiectiv” şi sunt văzute cu ochii minţii.

Pseudohalucinaţiile tactile sunt senzaţii penibile (iradiere, curenţi) adesea în

sfera genitală care le resimte ca viol, orgasm etc.
 Pseudohalucinaţiile interoceptive sunt senzaţii de stăpânire interioară (spirite
pătrunse în diferite organe, care acţionează ca o persoană străină, uneori se ajunge ca
pacientul să i se adreseze).

Pseudohalucinaţiile motorii (kinestezice, proprioceptive) sunt senzaţia unor

mişcări impuse.

14. Tulburari cantitative de memorie

Dismneziile cantitative

HIPERMNEZIILE: sunt evocări exaltate, involuntare, mai alerte, chiar tumultoase, de

nestăpînit, însoţite de accelerarea proceselor gîndirii sau în stări de excitaţie. Pot fi
circumscrise la evenimente faţă de care subiectul a fost motivat afectiv. Se întîlnesc la
normali (evenimente plăcute/neplăcute) şi au caracter tematic, selectiv, sau la cei cu o
abilitate specială conservării mnezice. Se întâlnesc în paranoia, tulburarea paranoidă
de personalitate şi privesc evenimente legate de conţinutul ideii delirante
sistematizate/temelor de suspiciune care focalizează cîmpul ideativ al subiectului, la
oligofrenii „geniali”, la care are un caracter mecanic, în stările febrile, intoxicaţia cu
eter, cloroform, barbiturice - narcoza cu amital (în care există o memorare paradoxală
hipermnezică în pofida obnubilării conştienţei), la vasculari (embolul afectiv care
constă în rememorarea bruscă, neaşteptat de pertinentă a unui eveniment trecut, intens
saturat afectiv).
- -Viziunea panoramică retrospectivă reprezintă retrăirea unor perioade din
viaţă în cîteva momente (situaţii de pericol vital iminent, în epilepsia tempotală).

HIPOMNEZIILE

Apar la normali în stările de epuizare psihică, dar şi la cei cu întîrziere mintală uşoară,
la involuţie, stările nevrotice, sindromul de oboseală cronică. Lapsusul este
dificultatea lacunară de a evoca o noţiune, nume etc. familiare

AMNEZIA este pierderea abilității de a acumula noi informații (a. de fixare /

anterogradă) sau de a posibilităţii de a și mai reaminti informațiile mai vechi (a. de
evocare / retrogradă). Amneziile au fost sistematizate după secvenţa temporală recent
- trecut (Rauschburg,1921), după durată și caracterul lor selectiv în :

1. Amnezia de fixare (anterogradă) este incapacitatea de a integra informaţii noi

atunci când informaţiile vechi sunt păstrate. Lacuna de memorizare creşte cu timpul,
cel puţin cât persistă tulburarea de fixare.

2. Amnezia de evocare (retrogradă) este incapacitatea de a rememora o

informaţie care a fost fixată normal. Este imposibilitatea de a evoca amintiri
anterioare debutului bolii, unui traumatism cranio-cerebral, în general amintiri
îndepărtate.

3. Amnezia anterogradă-retrogradă este o amnezie mixtă, atât de fixare cât şi

de evocare. Se remarcă totuşi că cele mai vechi amintiri sunt conservate cel mai mult
(legea lui Ribot). 4. Amnezia lacunară se referă la o perioadă net delimitată de timp.
Apare brusc, uitarea este în contrast cu conservarea limbajului şi a capacităţii de a efectua
gesturile şi actele vieţii curente, pe care nu le ţine minte. Tulburarea dispare în câteva ore
lăsând o amnezie lacunară pe durata episodului. Apare după un A.I.T(accident ischemic
tranzitor)., după o criză epileptică GM, după o comoţie cerebrală, după un episod disociativ
reactiv. O formă semiologică specifică intoxicaţiei alcoolice acute la alcoolicii cu o carieră
lungă, la care se instalează leziuni în structurile cerebrale ale memoriei este black-out-ul,
lacună mnestică a unui episod de intoxicaţie alcoolică acută recentă. Un fenomen
psihopatologic similar este amnezia disociativă, care este o amnezie selectivă, inclusă de
DSM IV TR în categoria tulburărilor disociative şi care poate fi întîlnită ca atare, cu durate
de minute – ore - zile.
5. Amnezii disociative.

Survin în afara oricărei leziuni cerebrale şi apar după psiho – traume intense.
Amneziile selective (elective, tematice, afectogene) din stările disociative: apar la
indivizii cu traume în copilărie (neglijare, abuz fizic, sexual), în stările acute de stres
(traume intense, copleşitoare, din catastrofe naturale, agresiuni, doliu, fluctuaţiile
emoţionale extreme şi intense). La indivizi cu tulburare borderline de personalitate,
disociaţia este explicată, de către teoria psihanalitică, ca mecanism defensiv: splitting
- ul, clivajul maniheist al imaginii lumii în „bun” şi “rău”, menit a simplifica relaţia
obiectuală şi a o face mai puţin anxiogenă constituie mecanismul defensiv faţă de
propriul conflict intern.

6. Amneziile antero - / antero - retrograde după episoade psihotice (schizofrenie,

manie / depresie cu factori psihotici, episoade psihotice scurte) sunt urmarea
distorsiunilor memoriei (datorate stărilor afective de indiferenţă / perplexităţii
pre - delirante / dezorganizării delirant - halucinatorii a gândirii şi percepţiei,
dar şi tulburărilor de atenţie consecutive tulburărilor cognitive din schizofrenie
/ tulburarea bipolară, obiectivabile prin bateriile de teste neuropsihologice).
Aceste perturbări cognitive perturbă memoria de lucru şi memorarea, sugerând
uneori stări demenţiale. Această realitate a fost recunoscută de autorii clasici
(Morel, 1853, Kraepelin, 1896) pentru care schizofrenia era dementia
praecox, sau H. Ey (1963), care considera că 25% dintre pacienţii cu
schizofrenie suferă şi de oligofrenie .
Selectivitatea tulburărilor de memorie sugerează existența unor funcții cerebrale
distincte de cele care susțin percepția, atenția, cogniția, memoria de lucru, înțelegerea
și producerea limbajului, raționamentele, abilitățile sociale, personalitatea, de fiecare
dintre acestea sau de toate, sau posibilitatea disocierii temporare a memoriei de
ansamblul funcțional psihic, de vreme ce admitem, de exemplu, tulburarea disociativă
de conștiință, cu formele ei clinice sau, cu atât mai mult, tulburarea disociativă de
personalitate. Neurofiziologia memoriei este de mare complexitate încât este posibil
ca circumstanțe diferite să producă discontinuități diferite, tranzitorii, care să genereze
astfel de tulburări clinice.
15. Paramneziile
Dismnezii calitative (paramnezii)
 Aceste tulburări sunt amintiri deformate, false, neconcordante cu realitatea
sub aspectul desfăşurării cronologice datorită perturbării sintezei mnestice
longitudinale, a fixării corecte a secvenţelor temporare din propria istorie a
subiectului.

TULBURĂRILE SINTEZEI MNEZICE IMEDIATE. Se mai numesc „iluzii de

memorie” întrucît subiectul nu recunoaşte corect relaţia sa cu un anumit conţinut
mnestic care îi aparţine.

Falsa recunoaştere este o iluzie mnestică întrucât nu recunoaşte ceea ce cunoaşte

(tulburare a fazei de recunoaştere a memoriei), dar crede că recunoaşte ceea ce, de
fapt, nu cunoaşte. Se manifestă ca fenomen „deja” (deja vu,-vecu,-pense,-entendu) sau
– mai rar întîlnit-fenomenul „jamais” (falsa nerecunoaştere). Poate privi persoane
(identificate eronat), evenimente, propria stare afectivă trăită anterior etc. Apare în
stări de surmenaj, obnubilare a conştienţei, manie, schizofrenie, stări confuzionale,
sindrom Korsakoff, demenţe, în sindromul de depersonalizare şi derealizare din
patologia lobului temporal (stările secundare din epilepsia temporală şi genuină).

Criptomnezia (criptamnezia) este un „plagiat involuntar” întrucît subiectul îşi atribuie

involuntar materiale mnezice ( citite, auzite etc.) şi apare în demenţe, paranoia. Se
întîlneşte uneori şi situaţia inversă, de înstrăinare a amintirilor (în aceleaşi situaţii
clinice).

TULBURĂRILE REMEMORĂRII TRECUTULUI

Sunt falsificări retrospective ale memoriei de evocare care constau în

distorsionarea unor amintiri ca urmare a „filtrării” lor defectuase în momentul
examinării bolnavului. Funcţia de reactualizare a memoriei poate fi perturbată de
deteriorarea psiho-organică sau de o stare tensionată afectiv-emoţional.

Confabulaţiile („halucinaţii de memorie”) reprezintă imposibilitatea de a deosebi

realul de imaginar, astfel încît bolnavul se află lîngă adevăr, dar şi lîngă minciună
(fără să spună adevărul, bolnavul nici nu minte, pentru că nu ştie că minte). El
reproduce acţiuni posibile plasîndu-le în realitatea sa trecută cu convingerea că ceea
ce spune este pe deplin real. S-au descris forme mnestice, fantastice, onirice după
aspectul conţinutului confabulat.

Pseudoreminiscenţele reprezintă nerecunoaşterea timpului, chiar spaţiului, în care s-

a produs o acţiune reală, astfel că bolnavul poate reproduce evenimente reale din
trecutul său crezînd că sunt reale. Aceste două simptome sunt caracteristice
sindromului amnestic Korsakov.

Ecmnezia este confundarea trecutului cu prezentul, confuzie care cuprinde întreaga

existenţă a bolnavului. Este o formă particulară de confabulaţie întîlnită în demenţe
(forma presbiofrenică descrisă de autorii clasici).
16. Tulburari cantiative de gandire prin cresterea ritmului
ideativ
TAHIPSIHIA este accelerarea ritmului ideativ (fuga de idei). Asociază labilitatea
atenţiei şi exacerbarea evocărilor. Forma extremă este incoerenţa ideativă, care se
poate realiza şi prin pierderea legăturilor logice dintre idei (în schizofrenie, demenţe).

Apare în:

 sindromul maniacal;
 schizofrenie (agitaţie, excitaţie psihomotorie;
 PGP (excitaţie psihomotorie la debut);
 intoxicaţii uşoare, beţie acută;
 stare de surmenaj, epuizare.

Mentismul (descris şi ca hipermnezie) este o formă particulară a accelerării ritmului

ideativ caracterizată prin desfăşurarea rapidă, incoercibilă, automată, tumultoasă a
reprezentărilor (motiv pentru care poate fi considerată tulburare de memorie) şi ideilor
(caracteristică automatismului mintal) faţă de care bolnavii au critică încercând să o
stăpânească, fără să reuşească.

Apare în:
 oboseală;
 tensiune nervoasă;
 intoxicaţii uşoare (cafeină, alcool, tutun, psihotone, psihodisleptice);
 automatism mintal (sindromul de influenţă exterioară, sindromul xenopatic)
din schizofrenie.
Incoerenţa gândirii este forma extremă a pierderii legăturii logice dintre idei. În
forma sa extremă ia aspectul uneia din următoarele:

Salata de cuvinte este amestec lipsit total de conţinut logic şi inteligibilitate;

Jargonofazia sugerează o limbă proprie a pacientului, datorită incoerenţei

extreme;

Verbigeraţia (lat. verbigerare - a trăncăni, a sporovăi) este o ataxie a

limbajului (repetarea stereotipă a aceloraşi propoziţii, cuvinte, lipsite de înţeles);
uneori se degajă o oarecare tendinţă la rimă

Incoerenţa apare în:

 schizofrenie;
 demenţe avansate;
 tulburări de conştiinţă.

17. Ideea obsesiva

IDEEA OBSEDANTĂ / OBSESIVĂ este o idee dominantă care asediază gândirea,
irupe şi se impune conştiinţei deşi e în dezacord cu ea. Ea este străină, contradictorie
situaţiei şi personalităţii bolnavului, care îi recunoaşte caracterul parazitar, patologic,
luptă pentru înlăturarea ei, dar nu reuşeşte. Conştiinţa pe care o are bolnavul despre
caracterul patologic al obsesiei o diferenţiază de ideea delirantă. Bolnavul ştie că
fenomenul emană din propria viaţă psihică ceea ce îl diferenţiază de automatismul
mintal şi fenomenele de influenţă exterioară. Aceste idei se însoţesc de anxietate.

Ideile obsesive sunt idei patologice, parazitare, care asediază gândirea

pacientului, în pofida dorinţei sale de a li se opune şi care, datorită păstrării
caracterului critic, sunt însoţite de un mare grad de anxietate. Temele obsesive cele
mai frecvente sunt cele legate de contaminarea cu substanţe murdare, de preocupări
sexuale, religioase, de a prejudicia / nedreptăţi pe alţii, de a-i leza pe alţii etc. Se
întâlnesc cel mai frecvent în tulburarea obsesivo-compulsivă, dar se pot întâlni şi în
alte entităţi psihiatrice (depresii, debutul schizofreniei).

Apar în:

 tulburarea obsesiv- compulsivă;

 depresii;
 schizofrenia la debut (uneori).
Clinic obsesia îmbracă mai multe forme:

4.2.1.1. Idei (obsesii ideative, idei obsesive)

4.2.1.2. Îndoieli obsesive (ex. a încuiat uşa?)

4.2.1.3. Amintiri, reprezentări obsesive

4.2.1.4. Fobii (obsesii fobice)

4.2.1.5. Tendinţe impulsive (obsesii impulsive)

4.2.1.6. Compulsii (sunt de obicei strâns legate de idei obsesive de contrast)

4.2.1.7. Acţiuni obsesive (ritualuri, ceremonialuri)

18. Ideea prevalenta

IDEEA PREVALENTĂ imprimă energie, chiar fanatizează subiectul. Psihopatologii
germani descriu „paranoia de luptă” (kampfparanoia) în care ideea prevalentă este
nucleul psihopatologic al tulburării. Ideea prevalentă este rigidă, imprimă întreaii
personalităţi un „caracter” de obicei „urât” (avar, intrigant, ambiţios, dogmatic, rasist
etc.). Este o idee dominantă hipertrofiată, ceea ce o face să aibă caracterul
patologic.Este concordantă cu sistemul ideativ al insului (care nu-i poate sesiza
caracterul patologic). Tendinţă la dezvoltare şi la înglobarea evenimentelor şi
persoanelor din jur; are potenţialitate delirantă, putându – se transforma treptat în
ideee delirantă. Se întâlneşte în:

 stări postonirice;
 epilepsie;
  alcoolism;
 toate stările predelirante.

19. Definitia ideii delirante

. IDEEA DELIRANTĂ (Wahn, delusion): se exprimă limpede, evoluând pe fond de
claritate a conştiinţei. Mecanismele delirului pot fi unice sau multiple, în legătură cu
fenomene perceptuale, ca iluziile sau halucinaţiile, sau cu fenomene ideative (intuiţii,
situaţii imaginate şi interpretări). Caracteristicile ideii delirante (K. Jaspers):

 Convingerea delirantă (certitudinea) – ideea reflectă realitatea în mod

deformat şi pune stăpânire pe conştiinţa individului;
 Incorigibilitatea (neinfluenţabilitatea) – ideea se menţine în ciuda
contradicţiei evidente cu realitatea;
 Lipsa motivaţiei convingerilor delirante şi a atitudinii critice faţă de ele
(imposibilitatea conţinutului) – ideea nu corespunde realităţii, cu care se află
în certă contradicţie;
 Comportamentul delirant – ideea schimbă comportamentul în concordanţă cu
conţinutul delirant.

20. Clasificarea psihotropelor

Psiholepticele
Sunt substanţe care inhibă activitatea sistemului nervos prin scăderea vigilităţii,
reducerea performanţelor intelectuale, sedarea emoţională

Se includ hipnoticele, neurolepticele, tranchilizantele

Psihoanalepticele
Sunt substanţe care stimulează activitatea SNC prin creşterea vigilităţii,
ameliorarea dispoziţiei, creşterea randamentului.

Se includ timoanalepticele (stimulante ale dispoziţiei, antidepresive) şi

nooanalepticele (stimulante ale vigilităţii sau psihoenergizante)

Psihodislepticele (perturbatoare psihice) – dau tulburări calitative ale activităţii

psihice în special în domeniul percepţiei, gândirii şi dispoziţiei

21. Neurolepticele clasice (tipice)

În prezent, este mai utilă o împărţire a antipsihoticelor în antipsihotice tipice (cu potenţă
înaltă şi cu potenţă joasă) şi antipsihotice atipice, având în vedere diferenţele
farmacologice existente între aceste subgrupe. Termenul de „potenţă” înaltă sau joasă nu
se referă la eficacitatea clinică a preparatului, ci la doza în mg necesară pentru un efect
antipsihotic echivalent (aceste niveluri de potenţă pot constitui şi o orientare de dozare
adecvată la schimbarea antipsihoticelor între ele). Potenţele sunt valori tipice, dar nu
trebuie să uităm şi de sensibilitatea individuală a pacienţilor, o realitate pe care medicul
psihiatru o ia totdeauna în calcul. Antipsihoticele cu potenţă joasă (neurolepticele sedative)
sunt caracterizate prin efecte anticolinergice mai importante, hipotensiune ortostatică şi
activitate sedativă mai accentuată , iar antipsihoticele cu potenţă înaltă (neurolepticele
incisive) prin efecte extrapiramidale mai importante ,care impunea tratament corector cu
antiparkinsoniene. Experienţa clinică a arătat că de fapt doza sedativă este adesea mai
înaltă decât doza antipsihotică necesară. Utilizarea unor doze sedative creşte disconfortul
pacientului deoarece cresc efectele secundare, de aceea pentru sedare se preferă asocierea
la antipsihotic a unei BZD.

22. Efectele seucndare ale neurolepticelor

A.Efecte neurologice: - efecte extrapiramidale precoce (diskinezia acută, sd.

Parkinsonian);-efecte extrapiramidale tardive(diskinezia tardivă). - efecte extrapiramidale
precoce: survin fără supradozaj datorită sensibilităţii individuale şi modificării condiţiilor
de activitate şi mediu. (Fenomene extrapiramidale, mai evidente la NL cu efect
antidopaminergic marcat şi efecte anticolinergice reduse, mai frecvente la doze mari şi la
începutul tratamentului).

S-a descris o secvenţă temporală în trei faze: a). faza diskinetică acută, b). faza sd.
parkinsonian şi c). sd. hiperkinetic.

a). - diskinezia acută, distonii acute (sd.diskinetice) – – crize distonice ale globilor oculari
(crize oculogire, plafonarea privirii, înroşirea ochilor, blefarospasm) asociate cu
hiperextensie nucală, ale regiunii buco-linguale (trismus, protruzia limbii, contractura
musculaturii orale şi periorale, dificultăţi de deglutiţie), ale musculaturii axiale (torticolis
spasmodic, rotaţia trunchiului, opistotonus, emprostotonus, camptocormie – braţ fijat într-o
atitudine de ameninţare / rugăciune). Diskinezia acută apare cel mai des la NL
dezinhibitorii / polivalente (fenotiazine piperazinate şi piperidinate), fiind insotita si de o
accentuaua stare de abxietate a bolnavului, care este conştient. Poate fi imediat corijata cu
antiparkinsoniene de sinteză (Ponalid, Artane, Lepticur etc.), disparind în general o dată cu
creşterea treptata a dozelor de NL. Diskinezia acuta este corelată cu blocarea receptorilor
D2. Apar chiar de la începutul tratamentului, când dozele pot fi mici, se însoţeşte de
anxietate, pot fi sensibile scurt timp la sugestie, dispar treptat odată cu creşterea dozelor.
Uneori această fază se limitează numai la mişcări anormale de sucţiune / masticaţie sau
simple contracturi musculare.

b). - sd. Parkinsonian (akinezie, sd. akinetic-hiperton, sd. Hiperkinetic (tasikinezie, akatisie
– imposibilitatea de a sta pe loc alungit. Akinezia caracterizează impregnarea neuroleptică
propriu-zisă şi se manifestă prin lentoarea gesturilor, mersului, cuvintelor, mimicii puţin
expresive, exagerarea reflexului nazo-palpebral sau a semnului Froment, indiferenţă
afectivă, somnolenţă, diminuarea până la absenţă a mişcărilor automate sau voluntare,
lentoare, mişcări rare, scăderea iniţiativei.

- sd. hipokinetic hiperton (sau akinetic-hiperton) – asemănător parkinsonismului adevărat

– constă din bradikinezie, mimică redusă, tulburări posturale şi ale mersului, pierderea
automatismelor motorii; hipertonia musculară se traduce prin semnul roţii dinţate, al lamei
de briceag, tremor fin, neregulat, rapid, intenţional; hipertonie plastică cu menţinerea
atitudinilor plus tremurături de repaus şi atitudine cu ritm lent accentuate de emoţii,
sialoree.

E de dorit de a se face o corecţie antiparkinsoniană înainte de apariţia unui sd.

akineto-hiperton sau hiperkinetic (stadii următoare ale instalării parkinsonismului
medicamentos)- sd. akineto-hiperton –Toate NL pot dezvolta un sd. akineto-hiperton care
se completează în câteva săptămâni.
 Când akinezia se asociază cu hipertonia devine un inconvenient major al
tratamentului de lungă durată şi poate fi necesară schimbarea posologiei, fie chiar a
neurolepticului.

c). sd. Hiperkinetic – cu maleză generală, este cel mai jenant, imposibilitatea de a
rămâne pe loc (tasikinezie), de a rămâne aşezat sau alungit (akatisie). akatisia – este
un sindrom de nelinişte psihomotorie caracterizat prin nevoia subiectivă a pacientului
de a se mişca în permanenţă (o neputinţă de a sta complet liniştit în poziţii statice) iar
tasikinezia presupune mobilizarea efectivă a bolnavului (mers de du-te vino, plimbări
nesfârşite, etc.). Benzodiazepinele sau Theralene pot avea o oarecare acţiune
corectoare dar uneori oprirea tratamentului NL este singura soluţie.

DISKINEZIA TARDIVĂ

Descrisă de Sigwald 1959, apare insidios, mai frecvent la femei, după 50 de ani. Se
descriu modificări motorii hiperkinetice în regiunea buco-linguo-masticatorie (mişcări de
masticaţie, molfăire), regiunea musculaturii axiale, mb. inferioare (balansarea trunchiului,
legănat în mers, tropăit). Uneori pot apare mişcări coreiforme (bruşte şi imprevizibile).
Apare după NL polivalente la cel puţin câteva luni, ani la cca 10% dintre pacienţi. O formă
specială este aşa-numitul sindrom al iepurelui (diskinezia buzelor). Antiparkinsonienele de
sinteză le agravează, chiar contribuie la declanşarea lor. Singura măsură terapeutică este
oprirea / schimbarea NL (în 1/ 3 dintre cazuri pot dispare definitiv, altă 1/3 reapare la
acelaşi răstimp iar în cealaltă 1/3 persistă). Mişcările dispar în timpul somnului şi sunt
exacerbate de emoţii. De obicei se instalează lent dar prima manifestare se produce atunci
când se reduce sau se întrerupe tratamentul antipsihotic. Mai frecvent la vârstnici, la femei,
la cei cu tulburări afective faţă de sk şi contează durata de expunere la antipsihotic. E
potenţial ireversibilă, dar prin întreruperea tratamentului se stabilizează sau dispare la
majoritatea pacienţilor. Se încearcă tratamente cu levodopa-carbidopa, benzodiazepine,
blocanţi de calciu, vitamina E, clonidină, propranolol, litiu.

B. Efecte anticolinergice – sindromul anticolinergic periferic – uscăciunea gurii, disfagie,

constipaţie, dificultăţi de micţiune, creşterea presiunii intraoculare, tulburări de acomodare
şi midriază, scăderea transpiraţiei (exagerarea transpiraţiei este un efect hiperadrenergic şi
apare mai frecvent la trtm cu flufenazină de ex), tulburare de reglare a temperaturii
corporale – poikilotermie. sindromul anticolinergic central – deliriumul anticolinergic –
dezorientare, confuzie, tulburări de memorie, productivitate psihotică, agitaţie tulburarea
de adaptare, gură uscată, constipaţie, dificultăţi la urinat

C. Efecte cardiovasculare – efectul adrenolitic poate da hipotensiune posturală

(ortostatică), care se atenuează în 2-3 săptămâni dar poate constitui o contraindicaţie de
muncă la cei în vârstă. hipotensiunea posturală (nu se corectează cu adrenalină care e
betaadrenergic ci numai cu noradrenalină care e alfaadrenergic). Fenotiazinele dau
tahicardie de 90-100 %. hipotensiune modificări ECG- toxicitate cardiacă – compuşii cei
mai anticolinergici (tioridazina) pot alungi QT, aplatiza T. Supraveghere cardiologică în
tratamente îndelungate sau unde există cardiopatie asociată.

•accidente tromboembolice – observate la cei cu predispoziţie sau la şederea la pat

prelungită
modificarea reglării termice – hipotermia e frecventă (de altfel face parte din profilul
farmacologic iniţial cercetat la fenotiazine). Devine mai periculoasă într-un climat de
căldură, când e nevoie de rehidratare.

dermatologice – reacţii de fotosensibilitate, pigmentare cenuşie a pielii

endocrinologice – amenoree, galactoree(prin hiperPRL secundară), ginecomastie

hematologice – leucocitoză, leucopenie, eozinofilie

D. Efecte digestive

hepatotoxicitate - ictere colestatice – moderate ca intensitate, la Largactil, acompaniate de

o creştere moderată a transaminazelor (obstrucţie intracanaliculară, se vindecă la oprirea
tratamentului). Fenotiazinele trebuie evitate când un pacient prezintă icter în antecedente.

hiposialoree, constipaţie (prin inacţiune, şedere îndelungată la pat se poate ajunge la

ileus paralitic la subiecţii în vârstă nesupravegheaţi)

creştere ponderală

E. Efecte oftalmologice (retinopatie pigmentară la tioridazin)

F. Disfuncţie sexuală - scăderea libidoului, dificultăţi în realizarea şi menţinerea erecţiei

(efect colinergic), tulburări de ejaculare (control adrenergic) şi de orgasm

G. Sd. neuroleptic malign (sd. paloare – hipertermie). (v. p. 206).

H. Accidente alergice şi toxice

I. Efecte secundare de natură psihică:

- indiferenţă, pasivitate – la fenotiazinele sedative. Indiferenţa nu este tocmai un efect

indezirabil când ea marchează retragerea bolnavului aflat în plină fază delirantă acută
(„dezinvestind” conţinutul delirant); invers, dacă ea se instalează după un tratament
prelungit, ea poate jena considerabil reluarea activităţii şi reinserţia socială

- stările depresive – apar în două momente cheie ale tratamentului (odată cu un sd. akineto-
hiperton din cadrul parkinsonismului NL şi dispare odată cu acesta şi la capătul a aprox.6
luni de tratament şi are simptomatologie depresivă săracă)

- stările anxioase – apar mai ales la NL dezinhibitoare după mai multe săptămâni de
utilizare. Pot însoţi un sd. hiperkinetic de asemenea din cadrul parkinsonismului cu
nerăbdare, tahipsihie, tasikinezie.

- stările confuzionale – sunt excepţionale, apar la bătrâni, mai ales datorită tratamentelor
corectoare asociate (antiparkinsoniene anticolinergice)

23. Indicatii, contraindicaatii ale neurlepticelor

Indicaţiile NL – toate stările psihotice. Aceste substanţe sunt aşadar antipsihotice şi nu
numai antischizofrenice. Pot fi prescrise în toate formele de schizofrenie, fiind cel mai
eficiente clinic în formele cu simptome pozitive. Simptomele negative sunt mai puţin sau
chiar minimal influenţate. Dată fiind variabilitatea individuală a răspunsului terapeutic atât
în cazul simptomelor pozitive, cât şi a celor negative, în cazul acestora din urmă se pot
chiar instala simptome negative secundare,ce constau în apariţia de noi simptome negative
prin adîncirea celor deja existente (akinezia este cel mai frecvent întîlnită şi constă în
reducerea gestualităţii, a mimicii, până la facies fijat, diminuarea ritmului verbal,
diminuarea interesului pentru activităţile sociale). Sunt indicate in tratamentele de
întreţinere în schizofrenie, al cărui obiectiv este prevenirea recăderilor. Rata recăderilor a
fost de 72% pe durata unui an la pacienţii netrataţi , faţă de 23% la cei trataţi, în aceeaşi
perioadă(Kissling, 1992). Acelaşi lucru se întîmplă la pacienţii la care dicontinuarea
tratamentului este prematură. Se acceptă, prin consensul specialiştilor, necesitatea
continuării tratamentului 1-2 ani după primul episod, cel puţin 5 ani după multiple
episoade, mai mult decât 5 ani (probabil indefinit ) pentru cei cu istoric de repetate
tentative suicidare sau comportament violent. Sunt indicate în tratamentul iniţial al
episodului expansiv acut, după calmarea căruia se scot progresiv şi se înlocuiesc cu alţi
agenţi antimaniacali ( săruri de litiu, valproat etc.). Se recomandă utilizarea limitată în timp
a neurolepticelor la pacienţii cu tulburări afective, întrucât aceştia ar prezenta un risc mai
mare pentru apariţia diskineziei tardive.

Alte indicaţii: depresia cu factori psihotici, sindroame organice cu simptome

psihotice (delirium tremens, demenţa, psihozele induse de substanţele psiho-active, agitaţia
din coreea Huntington, maladia Gilles de la Tourette, în care sunt recomandate „
incisivele”, ca haloperidolul, pimozidul) şi în general în toate sindroamele în care există un
pasaj psihotic, însoţit sau nu de agitaţie psiho-motorie.

Contraindicaţiile NL sunt limitate, puţin numeroase: boli neurologice evolutive (

boala Parkinson, scleroza în plăci), coexistenţa glaucomului, porfiriei, insuficienţa renală,
hepatică, coronaropatii în antecedente – mare precauţie. La vârstnici se impune scăderea
posologiei pentru că există riscul acumulării (la medicamente cu semiviaţă lungă).

24. Tranchilizantele

Barbiturice
Sunt ureide cu lanţ închis al căror nucleu de bază e malonilureea. Traversează
bariera hemato-encefalică. Barbituricele cu acţiune rapidă sau medie sunt metabolizate în
ficat, cele cu acţiune prelungită se elimină 70 % prin rinichi. Puternice inductoare
enzimatice a microzomilor hepatici. Interferă cu metabolismul a numeroase medicamente
– antidiabetice, anticoagulante, antiinflamatoare, antibiotice.Acţiune asupra somnului:
scad pe EEG cantitatea totală de somn paradoxal (REM); ar acţiona atât asupra centrilor
veghei cât şi ai somnului.

Efecte secundare: somnolenţă matinală, senzaţii vertiginoase, cefalee, tulburări de

coordonare, echilibru. Efectele sunt mai slabe la compuşi cu eliminare rapidă (
pentobarbital-Nembutal, Neodorm; secobarbital-Immenoctal, Seconal). La noi se
utilizează, destul de rar, fenobarbitalul (Fenobarbital-100mg/15 mg pentru uz infantil,aşa-
numitele „luminalete”;Gardenal), barbituric cu efect lent şi durabil (acţiunea apare in 30-
45 min., durează 10-12 ore), condiţionat in tablete, fiole de 100 mg. Amobarbitalul
(Amobarbital-cp100mg, Dormital, Amital –cp 300 mg, Eunoctal) are o durată de acţiune
ceva mai scurtă (5-7-ore).

Accidente – toxicomanie – administrarea IV a substanţelor cu acţiune rapidă

generează o senzaţie de “flash” apropiată opiaceelor. În sevraj apar mioclonii şi crize GM.

B. non-barbiturice

Benzodiazepinele hipnotice – au efect hipnotic bun, în special cele cu absorbţie

rapidă
ex. nitrazepam (Mogadon) – supozitoare 10 mg, cp.5 mg; nitrazepamul cp 2,5 mg 1 – 4
tablete; flunitrazepam (Rohypnol) cp.1 mg; triazolam (Halcion) cp.0,5, 0,25 mg; estazolam
(Nuctalon) 2 mg.

Pot fi utilizate însă toate benzodiazepinele cu acţiune relativ scurtă – clorazepat

dipotasic (Tranxene – cps. 5, 10 mg), Clobazam (Urbanyl – cp.5, 10 mg), oxazepam
(Oxazepam, Seresta – 10, 50mg), temazepam (Normison).

C.Non-Benzodiazepine şi non-barbiturice. Glutetimidul (Noxyron, Glutetimid,

Doriden, cp 250 mg) este o piperidindionă cu acţiune hipnotică rapidă şi scurtă.
Metaqualona (Revonal, Mandrax) are efect scurt-mediu şi potenţial de dependenţă mare
dacă se administrează peste 3 săptămîni. Se administrează oral 100-300 mg fiind puţin
utilizată astăzi.

Clormetiazolul (hemineurin) – timp de înjumătăţire foarte scurt, de 4 ore, util în

geriatrie, delirium tremens.

Cloralhidratul(hidratul tricloracetaldehidei) are acţiune rapidă şi scurtă(6 ore) ;se

administrează po sau IR, 0,5 – 2 g la adulţi(rareori, întrucât sunt preferate alternativele mai
sus menţionate) şi numai pentru 2-3 zile.

25. Antidepresivele si ortotimizantele

Sunt psihotrope care restabilesc dispoziţia depresivă (acţiune timoanaleptică) până la
normalizarea ei, fie chiar până la inversiunea ei (excitaţie maniacală). Se admite că depresia s-
ar datora unui deficit de noradrenalină şi/sau serotonină la nivelul receptorilor sistemelor
respective. Acest deficit poate fi combătut în două feluri. În primul rând, prin inhibiţia
recaptării celor doi transmiţători din fanta sinaptică, astfel încât va creşte cantitatea lor în
fantă cu exercitarea unei activităţi fiziologice mai intense. În al doilea rând, prin inhibiţia
catabolizării intracerebrale a neurotransmiţătorilor, prin inhibiţia unor enzime ce participă la
acest proces (cum e cazul timoanalepticelor care inhibă MAO crescând astfel cantitatea de nA
şi 5HT cerebrală). Nu există diferenţe mari de eficacitate între diferitele clase de
antidepresive. Cu toate acestea, profilul de efecte secundare al acestor medicamente diferă şi
aceste profiluri pot deveni unul dintre factorii principali în decizia de prescriere a unui anumit
antidepresiv.
Normotimizante, ortotimizante
Termenul s-a aplicat iniţial sărurilor de litiu, în urma observaţiilor eficacităţii atât în tratarea
excitaţiei maniacale cât şi în prevenirea recurenţelor tulburării bipolare. Ulterior s-au descris
proprietăţi timostabilizatoare la o serie de anticonvulsivante. Aceste medicamente se aplică în
special în tulburarea bipolară şi tratamentul durează mult dacă nu cumva trebuie luate cu scop
profilactic un timp nedefinit.
26. Terapia electroconvulsivanta

Terapia cu electrosocuri este procedura menita sa produca schimbari la nivelul

reactiilor chimice de la nivel cerebral, care reduc simptomele anumitor boli
mentale, precum depresia sau tulburarea bipolara. Aceasta terapie este utilizata
atunci cand tratamentul medicamentos pentru o tulburare psihica esueaza, fiind
sigura atunci cand pacientul se afla sub anestezie generala. In terapia cu
electrosocuri, sunt atasati electrozi de scalpul pacientului, prin care trece curentul
electric controlat atunci cand bolnavul se afla sub anestezie generala. Procedura
conduce la formarea de mici leziuni ale creierului, intentionate, care ajuta la
imbunatatirea simptomelor severe specifice mai multor boli psihice, precum
intentiile suicidale sau episoadele maniacale grave. Asadar, terapia cu
electrosocuri este utilizata in tratarea

- Depresiei severe. Atunci cand tulburarea este insotita de detasarea de realitate

(psihoza), dorinta de suicid sau refuzul de a manca.
- Depresiei rezistente la tratament. Acele forme de depresie care nu pot fi
tinute sub control prin terapie medicamentoasa, psihoterapie sau alte forme de
tratament.
- Maniei severe. Cand pacientul se afla intr-o stare intensa de euforie, agitatie si
hiperactivitate, una dintre fazele tulburarii bipolare. Alte simptome tipice ale
maniei sunt incapacitatea de a lua decizii, comportamentul riscant si
impulsiv, abuzul de substante periculoase si psihoza.
- Catatoniei. Caracterizata de imobilitate fizica, miscari rapide sau nefiresti,
incapacitatea de a vorbi etc., catatonia este asociata cu schizofrenia si alte boli
mentale in care se manifesta psihoze.

27. Delirium tremens

Constituie totdeauna o urgenţă medicală, confuzia care mai persistă, conform căreia ar fi o
tulburare pur psihiatrică, provenind probabil din faptul că unele cauze pot fi într-adevăr de
natură psihiatrică (delirium tremens, de exemplu), numai că instalarea acestei stări la un
pacient cu alcoolism sau cu o altă tulburare psihică, pe fond organic obiectivabil sau nu,
semnalează totdeauna o suferinţă acută şi organică cerebrală, chiar dacă apare la un pacient
considerat psihic. Aceasta confuzie, când nu este voită, provine dintr-un clişeu de gândire
medicală, care pune pe primul plan separarea medicinei pe specialităţi, ignorând unicitatea
fiinţei pe care medicul şi medicina sunt chemaţi să o asiste ca atare, adică din perspectiva
psihică, dar şi somatică.

28. Delirium - ul – tulb calitativa de constiinta

Din punctul de vedere al semiologiei psihiatrice, acest sindrom se caracterizează prin:

- tulburarea de conştiinţă (reducerea / dispariţia capacităţii de focalizare, fixare şi
mobilizare a atenţiei); - tulburări cognitive (atenţie - orientare, memorie, raţionament
– judecată - limbaj); -tulburări de percepţie (iluzii patologice, halucinaţii vizuale,
tactile); - tulburări de gândire (idei delirante fragmentare); - tulburări de dispoziţie; -
tulburări psiho-motorii.
29. Demenţa Alzheimer

Demenţele reprezintă afecţiuni prin excelenţă ale vârstei a treia. Studiile

epidemiologice arată că 15 % din persoanele de peste 65 de ani prezintă forme medii
sau severe de demenţă. În cazul persoanelor peste 80 de ani aproximativ 20 % au
demenţă severă. Dintre toţi pacienţii cu demenţă, 50 % - 60 % au demenţă de tip
Alzheimer. Factorii de risc cel mai frecvent enumeraţi în developarea demenţei de tip
Alzheimer sunt sexul feminin, încărcătura genetică (existenţa unei rude de gradul I
diagnosticată cu demenţă de tip Alzheimer) şi istoricul de traumatisme cranio-
cerebrale. Incidenţa bolii creşte cu vârsta, iar evoluţia este gradată, cu o durată medie
de supravieţuire de 8 – 10 ani. Demenţa vasculară reprezintă al doilea tip – ca
frecvenţă (10 – 30 % din toate formele de demenţă). Principalul factor de risc este
reprezentat de hipertensiunea arterială. Aproximativ 10 – 15 % din pacienţi prezintă
concomitent demenţă de tip Alzheimer şi demenţă vasculară. În total, cele două forme
majore de demenţă sunt răspunzătoare pentru 75 % din totalul cazurilor.

30. Demenţa multiinfarct

Odată stabilit diagnosticul de sindrom demenţial, principala distincţie ce trebuie

realizată este între formele de demenţă – în special între demenţa din boala Alzheimer
şi demenţa vasculară. Clasic, demenţa vasculară prezintă o manieră evolutivă „în
trepte” şi este mai des acompaniată de semne neurologice de focar decât demenţa din
boala Alzheimer. Deseori maniera evolutivă nu reuşeşte tranşarea diagnosticului,
diferenţierea realizându-se mult mai acurat pe baza testelor de imagistică cerebrală
(CT şi, mai ales, RMN).

31. Enumeraţi complicaţiile psihiatrice ale alcoolismului

Intoxicaţia acută (beţia) se manifestă prin euforie, dezinhibiţie comportamentală,

verbală, dislalie, labilitate emoţională, ataxie.

Sevrajul, în forma severă, îmbracă simptomele deliriumului tremens (care

complică sevrajul la circa 5 % din cei cu sevraj). Apare la circa 72 ore după
întreruperea consumului (sau mai târziu). Simptomele apar în următoarea ordine:

- la câteva ore după întrerupere:

- tremurături ale extremităţilor,

- febră, tahicardie, hipertensiune arterială;

- la 12 – 24 ore:
- anxietate, agitaţie psiho-motorie, halucinaţii vizuale (mai rar, auditive),
semne hipersimpaticotonie, confuzie (delirium);

- o altă complicaţie poate fi apariţia crizelor epileptice simptomatice care apar la 48

– 72 ore la marii băutori, cu carieră veche de alcoolism.
 Mortalitatea în delirium tremens este de 15 – 20 %, în primele 48 ore,
tulburarea constituind urgenţă medicală care trebuie tratată în serviciul de terapie
intensivă. Se remite în 1 – 5 zile cu tratament complex, adecvat.

32. Halucinoza alcoolică

Halucinaţii a căror semnificaţie patologică este recunoscută de către bolnavi care

adoptă o atitudine critică faţă de ele. Cu toate acestea, ele se manifestă atât de vivace
încât pacientul caută să le verifice autenticitatea, fără să fie însă convins de ea.

33. Patologia de materni

Depresia tranzitorie post-partum apare la 2 - 3 zile după naştere (depresia de ziua a 3-a
– ”third-day blue”) la 50 – 80 % din lehuze şi este considerată o modificare normală a
post-partum-ului ( prin depleţie DA-ergică ), dacă nu depăşeste în durată 2 săptămâni.
Constă în depresie uşoară, labilitate afectivă, iritabilitate, plâns nemotivat. Când depăşeste
2 săptămâni, reprezintă debutul depresiei (majore) post-partum.

Depresia post-partum apare la 10 – 15 % din lehuze, debutul situându-se la 60 % dintre

ele în primele 6 săptămâni ale puerperiului. Criteriile D.S.M. - IV situează această
perioadă a debutului în primele 4 săptămâni de post-partum. Evoluţia tabloului de depresie
majoră durează între 3 - 14 luni.

Psihoza post-partum apare la 0,1 - 0,2 % din femeile care au născut, cu debut acut în
primele 2 - 3 zile ale puerperiului, astfel încât constituie o urgenţă psihiatrică datorită, în
primul rând, faptului că starea psihotică a pacientei poate pune în pericol viaţa nou-
nascutului.
Simptomele pot fi dominate de o stare confuzivă, halucinaţii şi pseudohalucinaţii,
delir de persecuţie / vinovăţie / relaţie, etc, labilitate dispoziţională, hetero-agresivitate,
tentative autolitice, irascibilitate, agitaţie psiho-motorie.

34. Sindromul de automatism mental

Ansamblu de fenomene, descrise iniţial de Clerambault, relatate de pacient ca

pierdere a controlului asupra vieţii sale psihice şi a limitelor propriei sale persoane:
pacientul are sentimentul că este supus unei / unor forţe / influenţe exterioare
(sindrom de influenţă exterioară, sindrom xenopatic), i se impun cuvinte, sentimente,
acţiuni – acte violente, ticuri, impulsuri absurde, are impresia că i se ghicesc sau i se
fură gândurile (“furtul gândirii”), actele sale sunt enunţate, comentate, criticate
(halucinaţii / pseudohalucinaţii comentative la pers. II / III); pacientul „îşi
aude”gândirea („sonorizarea / ecoul gândirii / ecoul lecturii”) pe care o percepe ca
fiindu – i străină, impusă ca o realitate exterioară. S – a descris triplul automatism –
ideo - verbal, senzitiv, ideo – motor, denumit şi delir de control (de influenţă
exterioară, de „pasivitate”) Este caracteristic schizofreniei, în episod acut delirant, dar
apare, mai puţin exprimat, şi în halucinoza alcoolică, psihoze paranoide ale vârstei a
III – a, alte stări psihotice acute.

35. Sindromul de conversie

Sindromul conversiv (starea de conversie) este consecinţa reprimării unor nevoi
afective, urmată de dezvoltarea unor simptome somatice sau de distorsiuni în
funcţionarea unor grupe de muşchi aflate sub control voluntar, care mimează de
obicei afecţiuni neurologice, dar care nu pot fi explicate prin nici o tulburare organică.

36. Sindromul oneiroid

STAREA ONEIROIDĂ (din debutul oniric al schizofreniei) este o „infiltrare a visului în gîndirea
vigilă”(Michaux,1960), un amestec al reflectării realităţii cu trăiri ca de vis, limita dintre realitatea
subiectivă şi cea exterioară, obiectivă, fiind estompată. Pacientul pare să asiste la desfăşurarea unor
scene cu halucinaţii vizuale complexe, vii, fantastice, uneori chiar agreabile pe care le poate proiecta în
exterior, ceea ce face ca orientarea să fie destul de bine conservată, iar clinic, pacientul să pară un
spectator atras de ceea ce vede, dar nu total absent din ambianţă. Apare şi în stuporul catatonic
(„catatonia cu semne negative”) sau agitaţia catatonică ( „catatonia cu semne pozitive”). Această stare
se întîlneşte astăzi foarte rar în clinică, în special în serviciile de urgenţă sau ATI.

37. Toxicomania la amfetamine

Dozele moderate (mai mici de 30 mg dextroamfetamină) provoacă: activitate

simpatică excesivă, midriază, tremor, HTA, nelinişte, hipertermie, tahipnee,
tahicardie, hiperactivitate.
La doze mai mari apar anxietate, atacuri de panică, stare confuzională
acompaniată de diverse tulburări vasomorii (mai ales HTA severă) şi de aritmii
cardiace. Infarctul miocardic şi hemoragia cerebrală reprezintă două dintre cele mai
redutabile complicaţii ale intoxicaţiei severe cu cocaină sau cu metamfetamină.
În cadrul aceluiaşi tablou clinic se descrie psihoza paranoidă acută cu
halucinaţii auditive, psihoză dificil de distins de forma paranoidă a schizofreniei.

Dozele letale sunt de 20 – 25 mg amfetamina/kg, dar pentru utilizatorii

cronici au fost descrise doze letale mult mai mari (pînă la 5000 mg amfetamină/zi sau
10 000 mg cocaină / zi !!).

38. Toxicomania la benzodiazepine

Dezinhibiţie a impulsurilor agresive şi sexuale, precum şi alte simptome similare celor

din intoxicaţia alcoolică: dizartrie, incoordonare motorie, mers nesigur, tulburări
mnezice şi prosexice. De obicei, aceşti pacienţi par sedaţi, dar pe acest fond apar
perioade de hiperactivitate paradoxală sau de labilitate emoţională.
Majoritatea benzodiazepinelor se acumulează, ceea ce la pacienţii mai
vârstnici provoacă stări confuzionale predominant vesperal.
 Supradozele de benzodiazepine sunt observate frecvent în serviciile de gardă.
De obicei nu au risc vital decât în asociaţie cu alcool sau cu alte sedative. Supradozele
de barbiturice pot fi letale, mai ales la pacienţii care, datorită utilizării îndelungate, au
dezvoltat toleranţă la efectul sedativ. Aceşti pacienţi decedează prin stop respirator,
deoarece toleranţa la efectul deprimant al centrilor respiratori se instalează mult mai
lent decât toleranţa la efectul sedativ.
Pacienţii ajung frecvent la camera de gardă în stare de stupor, cu ROT
diminuate sau abolite, pupile miotice cu RFM lent (excepţie făcînd intoxicaţia cu
glutetimid în care pupilele sunt midriatice). Acestor semne li se asociază diverse
complicaţii somatice : insuficienţă cardiacă, pneumonie, depresie respiratorie, aritmii
cardiace.
În formele severe pacientul este comatos, hipotermic, cu depresie respiratorie
marcată şi cu insuficienţă circulatorie. Hemoragii buloase (mai ales la nivelul
mâinilor, feselor şi genunchilor) pot apărea în supradozele de barbiturice.

39. Toxicomania la heroina

Intoxicaţia cu opioide reprezintă o urgenţă veritabilă, putând duce la comă, edem

pulmonar şi stop respirator. După administrarea intravenoasă a heroinei, efectul apare
în 2 – 5 minute şi se menţine pentru cel puţin 10 – 30 minute. În cazul administrării
orale trebuie ţinut seama de efectul opioidelor asupra tranzitului gastrointestinal,
astfel încât detresa respiratorie poate părea că se ameliorează iniţial, doar pentru a se
agrava ulterior.
Semne clasice:

- mioză (dar în acidoză şi în hipoxia severă pupilele devin midriatice)

- euforie iniţială urmată de letargie şi somnolenţă
- dizartrie
- tulburări de atenţie şi memorie
- afectarea capacităţii de judecată, dar – spre deosebire de intoxicaţiile cu
stimulante, fenciclidină sau inhalante – în intoxicaţia cu opioide se constată rareori
un comportament agresiv
- constipaţie, greaţă, vărsături
- mioclonii, hiperpirexie
- hipotensiune arterială (iniţial moderată, dar scade dramatic odată cu instalarea
anoxiei, moment indicat şi de conversia miozei în midriază)
- aritmiile cardiace apar dupa instalarea anoxiei, sau de la debut în cazul
supradozarii de propoxifen.
Edemul pulmonar reprezintă cea mai redutabilă complicaţie a intoxicaţiei cu
opioide.
 În intoxicaţiile cronice apar abcese, celulită, osteomielită, endocardită,
encefalopatie postanoxică, rabdomioliză, necroza tubulară acută, glomerulonefrită,
tromboflebită.

Diagnosticul diferenţial este relativ simplu dacă se pot obţine informaţii de la

pacient sau aparţinătorii acestuia. Altfel, trebuie luate în considerare intoxicaţiile cu
sedative sau alcool (cazuri în care lipseşte mioza) precum şi intoxicaţiile mixte.
Administrarea de naloxonă reprezintă cel mai bun test pentru clarificarea
diagnosticului.

40. Atacul de panica

Este un episod neaşteptat, care apare brusc, de anxietate intensă, acută şi copleşitoare,
care se însoţeşte de senzaţia subiectivă de catastrofă / moarte iminentă, precum şi de
cel puţin patru din următoarele simptome:

 palpitaţii, bătăi puternice ale inimii, sau puls accelerat

 transpiraţii intense
 tremurături / tremor generalizat
 respiraţie precipitată, cu senzaţie de lipsă de aer sau de sufocare
 disconfort / dureri în regiunea toracică
 senzaţia de a se înăbuşi
 senzaţie de „piele de găină” (frisoane) / bufeuri
 senzaţia de amorţeală sau înţepături în tot corpul
 greţuri / disconfort şi greutate abdominală
 senzaţie de „cap greu”/ „cap gol”
 teama de a nu-şi pierde controlul / de a înnebuni
 derealizare (perceperea ireală a ambianţei) sau de depersonalizare (senzaţia
de auto-detaşare sau chiar de înstrăinare de propria persoană)
 teama de moarte iminentă.
Durata atacului de panică este de obicei de 5 - 30 de minute, simptomele
având un curs progresiv ascendent la începutul atacului, cu apogeul simptomatologiei
după primele 10 minute. Prin definiţie, atacul apare spontan, pe neaşteptate; totuşi la
unii pacienţii se pot identifica, după mai multe episoade, anumite situaţii
declanşatoare, ceea ce creşte anxietatea de aşteptare a acestora, şi probabil şi starea de
anxietate critică din timpul episodului, ca atare. Aceste episoade pot apărea practic
oricând, uneori chiar şi în timpul somnului.

41. Caracteristici clinice ale tulburarii anxioase

generalizate

Se asociază tensiunea musculară, insomnii, nelinişte psihomotorie, teama că o

persoană apropiată va avea un accident, i se va întâmpla ceva rău, se va îmbolnăvi,
sau subiecte domestice minore, problemele copiilor. Intensitatea, durata, frecvenţa
anxietăţii sunt disproporţionate faţă de probabilitatea efectivă / impactul
evenimentelor receptate ca pericol. Au dificultăţi în stoparea trăirii anxioase. Suferinţa
duce la o scădere semnificativă în domeniul profesional, social sau alte domenii
importante pentru subiect. Pacientul frecventează de obicei un medic de familie /
internist, cărora le raportează ca tulburare primară simptomele somatice (de exemplu
diareea cronică).

42. Caracteristici clinice ale tulburarii obsesiv compulsive

Diagnosticul poziv se pune pe baza prezenţei următoarelor simptome:

- obsesii, definite ca gânduri persistente şi recurente, impulsuri sau imagini intruzive
şi inadecvate, cu caracter egodistonic, dificil de controlat care induc anxietate
marcată, pe care pacientul nu le poate ignora, deşi încearcă şi faţă de care are critică
(ex. obsesii ideative - imagini, scene mentale obscene, ruminaţii ale unor probleme
nerealiste, chiar metafizice, obsesii fobice - neoplasme, SIDA, murdărie, de
contaminare, etc.), îndoieli obsesive).
- compulsiuni, definite ca acţiuni repetitive (spălat pe mâini – ablutomanie, numărat
excesiv şi inutil, ordonarea la nesfârşit a obiectelor) sau acte mentale (repetarea în
gând a unor cuvinte, rugăciuni, socoteli) pe care persoana le execută ca urmare a unor
obsesii sau a unor reguli rigide impuse, deşi încearcă să li se opună, dar fără să
reuşească. Atunci când subiectul li se opune se declanşează anxietate insuportabilă.
Pot apărea ritualuri obsesionale, ca o transgravare a obsesionalităţii ideative în
comportamente (compulsiile pot fi executate pentru a neutraliza o obsesie, idee sau
pulsiune inacceptabile).
Pacientul (ICD10):
- recunoaşte că sunt propriile gânduri / impulsiuni
- sunt constant neplăcute, anxiogene
- cel puţin un gând, comportament, impulsiune domină atât de mult
încât nu mai opune rezistenţă

43. Caracteristici clinice ale tulburarii de stres

posttraumatice

D.S.M. - IV defineşte caracteristicile psiho-traumei după cum urmează:

A.1. ameninţare fizică vitală la adresa integrităţii corporale, de exemplu:

a) expunerea la o confruntare militară, atac violent la propria persoana (inclusiv

violul, tâlharia), violenţa domestică, accidente de automobil, abuz sexual / fizic
al copilului, neglijarea copilului, dezastre naturale, boala debutată supraacut,
catastrofal.

b) Asistarea la un eveniment psiho-traumatizant.

c) Relatarea unei astfel de psihotraume suportata de o persoana semnificativă

emoţional.
 A.2. O caracteristică definitorie a evenimentului traumatizant constă în aceea că
răspunsul individului presupune frica intensă, sentimentul de neputinţă sau oroare. Datorită
intensităţii sentimentelor asociate traumei, percepţia acesteia poate fi distorsionată, astfel
încât poate fi percepută ca fragmente de senzaţii, iar perceperea timpului poate fi alterata /
încetinită / accelerată. Sentimentele pot fi disociate de evenimente şi ordinea în care
acestea s-au petrecut şi pot apărea diferite grade de amnezie pentru evenimentul psiho-
traumatizant în totalitate sau parţial.

44. Hipocondria

A. Preocuparea subiectului în legătură cu faptul că ar avea sau chiar convingerea că

are o maladie severă, bazată pe interpretarea eronată de către acesta a simptomelor
corporale;

B. Preocuparea persistă în pofida evaluării medicale corespunzătoare şi a asigurării de

contrariu;

C. Convingerea de la primul criteriu nu este de intensitate delirantă (ca în tulburarea

delirantă, de tip somatic) şi nu este limitată la preocuparea circumscrisă la aspect (ca
în tulburarea dismorfică corporală);

D. Preocuparea cauzează o detresă sau deteriorare semnificativă în domeniul social,

profesional ori în alte domenii importante de funcţionare;

E. Durata perturbării este de cel puţin 6 luni;

F. Preocuparea nu este explicată mai bine de anxietatea generalizată, tulburarea

obsesivo-compulsivă, panică, un episod depresiv major, anxietatea de separare sau
altă tulburare somatoformă.

45. Schizofrenia paranoida

. Schizofrenia paranoidă ( halucinaţii auditive, una sau mai multe idei delirante)
- cel mai comun tip
- domină sindromul paranoid care este cel mai bine exprimat în faza acută a bolii
- există idei delirante de persecuţie, urmărire, otrăvire, control al gândurilor şi ideilor de
către ceilalţi, grandoare, misticism, misiune specială (reformă, mesianic), schimbare
corporală (delirante somatice), gelozie, filiaţie (naştere ilustră), invenţie, relaţie / referinţă
(la media, TV, oamenii pe stradă privesc pacientul cu ostilitate, suspiciune, „într-un fel
anume”). Aceast aduce la modificări profunde ale perceperii de sine şi a lumii, se pierd
limitele sinelui.

46. Schizofrenia catatonica

Schizofrenia catatonică ( este prezent sindromul catatonic)

- tabloul e dominat de tulburările psihomotorii, reprezentate de elemente sau de totalitatea

sindromului catatonic care poate fi întrerupt de perioade de excitaţie violentă (raptusuri
catatonice):
 negativism

 atitudine şi posturi bizare (pentru lungi perioade)

 rigiditate (posturi rigide împotriva eforturilor de a fi mobilizat)

 flexibilitate ceroasă (menţinerea membrelor, corpului, în poziţii impuse din

exterior)

 sindrom: ecomimie – ecolalie – ecopraxie

 stupor (scăderea marcată a reactivităţii la ambianţă, cu reducerea mişcărilor şi

activităţii spontane, mutism)

 uneori stereotipii

uneori raptusuri (activitate motorie crescută, aparent fără scop, neinfluenţată de

stimuli exteriori – izbucnire brutală, irepresibilă, de raptus

47. Schizofrenia hebefrenica (nediferentiata)

Schizofrenia nediferenţiată (sunt prezente simptome psihotice

active în absenţa criteriilor altor forme clinice)
- se întâlnesc elemente ale tulburării schizofrene de tip
paranoid, catatonic, hebefrenic, dar nu sunt conforme cu nici
unul cu formele de mai sus, nu se diferenţiază nici o clară
predominanţă a unui set particular de caracteristici
diagnostice.

48. Schizofrenia reziduala

Schizofrenia reziduală (sunt prezente simptome negative; sunt absente semnele

pozitive)
- corespunde stadiului tardiv, cronic, „cicatrizat” după multiple episoade paranoide acute,
floride. - constă în predominanţă a simptomelor negative, deficitare: lentoare psihomotorie,
hipoactivitate, tocirea afectivităţii (complet aplatizat), slabă comunicare non – verbală prin
sărăcire mimică cu privire indiferentă şi lipsa modulării vocii, postură pasivă, lipsa
autoîngrijirii, izolare socială, gândire sărăcită cu relaxarea asociaţiilor, alogie (gândire
ilogică).

49. Ipoteze etiologice in schizofrenie

Prezenta anomaliilor cerebrale la schizofreni

Schizofrenia pare sa fie o boala de neurodezvoltare

Hipofrontalitatea

Alte anomalii functionale au fost puse in evidenta in lobul T sting

Conceptul de „disconectivitate functionala

Ipoteza dopaminică

Ipoteza disfuncţiei serotoninei

Ipoteza fenilciclidinei (PCP) şi glutamatului

Ipoteza GABA-ergică

Ipoteza infecţiei virale din al III-lea trimestru

Ipoteza diateză-stres

Ipoteza vulnerabilităţii genetice

50. Tratamentul schizofreniei

Spitalizarea este recomandarea pe care orice medic trebuie să o facă atunci când
presupune dezvoltarea unei schizofrenii. Monitorizarea şi managementul de caz
ulterioare aparţin în exclusivitate echipei şi serviciilor psihiatrice.

Tratamentul cuprinde:
 tratamentul fazei acute: cura neuroleptică, medicaţie antipsihotică atipică,
TEC(terapie electroconvulsivant)

 tratamentul de întreţinere

 tratamentul psihoterapeutic şi de reabilitare.

51. Episodul depresiv major

A. Cinci (sau mai multe) din următoarele simptome au fost prezente în cursul unei
aceleiaşi perioade de 2 săptămâni şi reprezintă o schimbare faţă de funcţionarea
anterioara; cel puţin unul dintre simptome este (1) dispoziţia depresivă sau (2) pierderea
interesului şi a plăcerii.
NOTA: Nu se vor include simptomele care se datorează clar unei patologii medicale
generale şi nici delirurile sau halucinaţiile incongruente cu dispoziţia.
(1) Dispoziţie deprimată în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi,
indicată fie de relatarea subiectivă (de de exemplu., se simte trist sau “gol”),
fie de observaţiile făcute de către alţii. (de de exemplu., pare înfricoşat/ă).
NOTA: la copii şi adolescenţi, dispoziţia poate să fie iritabilă.
(2) Interes sau plăcere marcat diminuate faţă de toate, sau aproape toate,
activităţile, în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi (indicată fie
de relatarea subiectivă, fie de observaţiile facute de către alţii).
(3) Pierdere în greutate semnificativă, fără să ţină un regim de slabire, sau
creştere în greutate (de exemplu., o modificare cu mai mult de 5% a greutăţii
corporale într-o lună) sau descreştere sau creştere a apetitului aproape în
fiecare zi. NOTA: la copii se va lua în considerare absenţa câştigului în
greutate anticipat.
(4) Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi.
(5) Agitaţie sau inhibiţie psihomotorie aproape în fiecare zi (observabilă de alţii
şi nu simple senzaţii subiective de nelinişte sau lentoare).
(6) Oboseala sau pierdere a energiei aproape în fiecare zi.
(7) Simţăminte de devalorizare sau vinovăţie excesivă sau inadecvată (care
poate să fie delirantă) aproape în fiecare zi (nu doar autoreproşuri sau
vinovăţie legate de faptul de a fi bolnav).
(8) Capacitate de gândire sau concentrare diminuată sau indecizie, aproape în
fiecare zi (fie prin relatările subiective, fie observate de alţii).
(9) Idei recurente de moarte (nu doar frica de moarte), ideaţie suicidară
recurentă fără un plan specific sau tentativă de sinucidere ori plan specific de
sinucidere.
B. Simptomele nu îndeplinesc criteriile de episod afectiv mixt.
C. Simptomele cauzează suferinţă semnificativă clinic sau alterează funcţionarea
socială, ocupaţională sau în alte domenii importante de activitate.
D. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de de
exemplu., un drog de abuz, un medicament) sau ale unei afecţiuni medicale generale
(de de exemplu., hipotiroidie).
E. Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu – după pierderea unei persoane
iubite simptomele persistă pentru mai mult de 2 luni sau se caracterizează prin
deteriorare funcţională marcată, preocupări morbide implicând devalorizarea, ideaţie
suicidară, simptome psihotice sau inhibiţie psihomotorie.

52. Episodul hipomaniacal

Episodul maniacal se caracterizează prin următorul tablou clinic:

  dispoziţie iritabilă / euforică ce durează de cel puţin 1 săptămână, la care să
se asocieze 4 (dacă e iritabilă), respectiv 3 din următoarele 7 semne
cardinale ale maniei:
 distractibilitatea;
 insomnia (diferă de insomnia din depresie care echivalează cu scăderea
duratei somnului şi oboseala consecutivă; în manie, scade nevoia de somn,
pacientul nefiind afectat în nivelul de energie, care e chiar crescut);
 sentimentul de mărire şi grandoare care este consecinţa inflaţiei auto-stimei
(variază de la încredere crescută în forţele proprii, până la intensitatea
delirantă);
 fuga de idei;
 hiperactivitate (socială, sexuală, profesională);
 logoreea;
 dezinhibiţie (verbală, sexuală, în maniera de a şofa, în cheltuirea banilor, în
iniţiative neaşteptate de a iniţia călătorii)

53. Tulb pers. paranoiDA

Se caracterizează pe neîncrederea şi suspiciozitatea faţă

de ceilalţi, până la a considera că aceştia sunt
răuvoitori, vor să-i prejudicieze, să profite de ei.
Acestea se manifestă în variate circumstanţe şi contexte.
Au tendinţa de a interpreta acţiunile oamenilor ca
deliberat ameninţătoare (demeaning). Se îndoiesc de
loialitatea persoanelor apropiate şi prietenilor şi ca
urmare evită treptat intimitatea şi ajung să se izoleze.
Sunt resentimentari (fără motiv real), ranchiunoşi faţă
de jigniri, insulte reale sau imaginare, se simt uşor
atacaţi, trataţi cu lipsăde respect şi reacţionează în
consecintă rapid, cu furie sau printr-o actiune
razbunatoare - până la a pune la cale răzbunări
“exemplare”. Sunt suspicioşi, geloşi fără motiv pe
partenerul marital sau sexual. Ezita sa faca confidente
altora datorita temerii nejustificate că informatia va fi
utilizată impotriva sa. Păstrează pizma, invidia, nu uită
uşor insultele, tratarea cu lipsă de consideratie – este
plin de resentimente. Se consideră obiectivi, raţionali,
justiţiari. Persoanele din anturaj îi consideră lipsiţi
de flexibilitate emoţională şi de resurse afective,
rigizi, excesiv de vigilenţi. Când sunt jigniţi devin
excesiv de ostili, pot avea chiar scurte episoade
psihotice, gândire referenţială (ca un stadiu prevalent
al delirului de relaţie) care pot necesita tratament
 psihiatric în urgenţă şi internare în secţia de
psihiatrie

54. Tulb. pers. Antisociala

Se caracterizează prin acte antisociale şi ilegale repetate

care se anunţă sau chiar apar înaintea vârstei de 15 ani.
Acestea sunt însoţite de absenţa remuşcărilor şi prin
caracterul lor lipsit de moralitate. Totuşi, nu trebuie
confundată net cu criminalitatea. Incapacitatea de a se
conforma normelor sociale presupune o existenţă frecvent
presărată cu acte de înşelătorie, minciuni, şmecherii, în
scopul obţinerii de avantaje personale sau comise numai din
plăcere; nu au un proiect de viitor, trăiesc la voia
întâmplării şi a propriei plăceri de moment, uneori în
promiscuitate, alcoolul şi drogurile fiind asociate de regulă
acestui tip de existenţă. Îşi schimbă frecvent locul de muncă,
întrucât nu respectă condiţiile contractuale, regulamentele,
obligaţiile financiare. Actele agresive sunt regula în
existenţa lor, ca şi ignorarea nesăbuită a drepturilor
altora şi a propriilor obligaţii, deşi par de încredere, dar
sunt manipulativi.

55. Tulb. personalitate (psihopatia) schizoid

Se caracterizează prin excentricitatea comportamentului

dominat de retractilitate, detaşare şi indiferenţă faţă de
realităţile înconjurătoare. Nu doresc şi nu iniţiază relaţii
şi legături emoţionale nici chiar cu membrii familiei proprii.
În situaţii sociale sunt retraşi, evită de obicei contactul
vizual şi conversaţiile spontane (resimt disconfort în a se
angaja într-o acţiune comună cu altul sau alţii pentru că sunt
foarte introvertiti, arata o inabilitate de-a lungul intregii
existente de a se infuria si a-si exprima nemultumirea in mod
direct). Sunt demne de notat afectul îngust (constricted) şi
politetea lor manierista. Pentru o persoana din afara apar
izolati, excentrici, singuratici.Neglijează aparenţa
exterioară, poartă de obicei îmbrăcăminte mai mult sau mai
puţin demodată, au preferinţe pentru hoby-uri singuratice
(jocuri pe computer, pescuit) şi pentru ocupaţii care nu îi
implică în relaţiile cu publicul (paznici, meteorologi,
astronomi, matematiceni, filozofi), în care de altfel pot
excela şi realiza performanţe de excepţie. Pot fi foarte
ataşaţi de animale. Se implică deseori în miscari sau actiuni
voluntare legate de promovarea sanatatii sau pacii, etc, devin
vegetarieni, se angreneaza in miscari filosofice sau de
asanare a raului social indeosebi daca acestea nu necesita o
implicare in inter-relatii personale. La examenul clinic dau
impresia de: raceala, rezervă şi lipsă de implicare în
evenimente cotidiene sau care îi privesc pe alţii, distanţi,
calmi si tacuti, nesociabili, izolaţi. Au o bogată viaţă
interioară, cu fantazări inclusiv pe teme sexuale, deseori în
compensaţie pentru redusa activitate sexuală.

56. Tulb pers. Schizotipala

Se caracterizează prin excentricităţi comportamentale

evidente. Indivizii cu această tulburare au credinţe
particulare (clarviziuni, telepatie, gândire magică) într-un
grad care depăşeşte anumite obiceiuri şi norme acceptate de
cultură / subcultura unei populaţii sau a unui grup, “al
şaselea simţ”(ca de ex. credinţa în farmece întâlnită în
anumite zone rurale sau la anumiţi indivizi credincioşi,
superstiţii etc.) (Vine in contadictie cu normele sociale in
general acceptate de mediul in care traieste. Convingeri
ciudate, gandire magica, (cred in miracole, vraji spirite,
simboluri) se pot crede inzestrati cu puteri speciale,
paranormale (capacitatea de a comunica prin ganduri, de a avea
clarviziuni, premonitii) ceea ce ii face sa participe la
practici se apara de sentimentul ca e obiectul preocuparii
speciale a celorlalti (interpreteaza tot ce fac ceilalti ca
fiind referitoare la ei “in sens rau”). Excentricităţile se
manifestă în modul straniu şi inadecvat de a se îmbrăca, în
vorbirea care este vagă, digresivă, abstractă, cu stereotipii,
metafore, detalii excesive, face dificila comunicarea cu altii
şi în mod caricatural, poate culmina cu solilocviul în public.
Au capacitati scazute pentru legaturi apropiate, au relatii
interpersonale deficitare, un deficit de adaptare sociala cu
disconfort afectiv acut. De altfel, ei preferă să se izoleze
datorită inadecvării lor sociale pe care o percep ei singuri
(prefera izolarea sociala pentru a evita anxietatea generata
de relatiile sociale pe care le suporta greu. Pot avea idei de
referinţă, iluzii sau halucinaţii corporale, fenomene de
derealizare, depersonalizare, ajungând chiar la episoade de
tip paranoiac, cu păstrarea capacităţii de testare a
realităţii şi cu absenţa tulburărilor formale de gândire (care
apar în schizofrenie). Aceste trairi de referinta nu
sunt delirante dar indivizii pot face decompensări psihotice
în perioade de stres maxim.

57. Tulb personalit obsesionala

Se caracterizează prin perfecţionism şi refuzul compromisurilor. Aceşti pacienţi sunt

preocupaţi excesiv de reguli, sistematizări, verificări ale propriilor acţiuni, astfel încât
acestea ajung să domine activitatea, care devine ineficientă şi sterilă (excesiva
preocupare cu detalii, reguli, liste, scheme consumă majoritatea timpului util). Sunt
inflexibili în legătură cu propriile standarde legate de activităţile curente şi lipsiţi de
încredere în alţii care nu au aceleaşi standarde. În consecinţă ezită să delege sarcinile
de frica nerealizării lor perfecte. Sunt inflexibili emoţional, cu o emoţionalitate
reţinută, formali şi lipsiţi de spontaneitate, cu reducerea expresivitatii afectelor. Se
simt securizaţi în activităţile rutinizate, chiar rituale, şi se tem de noutate. În relaţiile
cu superiorii sunt hipercorecţi, încercând să amâne efectuarea sarcinilor pentru a fi
siguri de perfecţiunea executării lor (perfectionismul interfera cu indeplinirea
sarcinilor prin incapacitatea de a termina o actiune, un proiect datorita imposibitatii
indeplinirii propriilor standarde pretentioase pe care si le impune, decizia e amânată /
retrasă datorită ruminatiilor privind ordinea prioritatilor in deciziile ce urmeaza a fii
luate). Cu subordonaţii sunt excesivi de pretenţioşi, cerându-le perfecţiunea şi
stimulându-i insidios pentru a o atinge, eventual cu aprecieri pozitive şi laude.
Aceasta capătă aspectul unei insistenţe exagerat de deplasate, incapatanate de a-i
determina pe altii sa respecte propriile reguli pe cere ei le impun sau retinere
nemotivata in mod rezonabil de ce permite altora sa faca ceva (datorita convingerii ca
nu o vor face bine, cum trebuie, cum vor ei). Prezintă o devotiune excesiva pentru
muncă, o perseverenta excesiva cu ignorarea distractiilor din timpul liber sau
petrecerii timpului cu prietenii (si aceasta devotiune sa nu fie neaparat motivata de
necesitati economice). Manifestă o scrupulozitate, hiperconstiinciozitate,
inflexibilitate in materie de moralitate / principii etice / valori (nedatorate unor
particularitati cultural religioase). Există o lipsă a generozitatii in privinta timpului,
banilor, cadourilor atunci când nu e probabil să ducă la vreun beneficiu personal.
 Psihoped subiecte

1. Autism

Tulburarea autistă, cunoscută şi sub numele de Autism Infantil este cea mai cunoscută
Tulburare pervazivă de dezvoltare. Tulburarea Autistă se caracterizează printr-o afectare
permanentă a capacităţii de relaţionare socială, printr-o deviere a comunicării şi patternuri
comportamentale restrictive, stereotipe.

Autismul Infantil se caracterizează prin debutul precoce (înainte de 3 ani) a unor

tulburări sau devieri care interesează cel puţin trei arii de dezvoltare:

 inabilitatea de a iniţia şi dezvolta relaţii sociale, de a exprima interes şi emoţii;

 incapacitatea de a folosi limbajul şi comunicarea (atât verbal cât şi non verbal);
 prezenţa unui comportament stereotip, incluzând un repertoriu comportamental
restrictiv şi repetitiv.

DSM IV - TR: criterii de diagnostic ICD 10: criterii de diagnostic

Tulburarea Autistă Autism infantil (F84.0)

A. Pentru diagnostic este nevoie de prezenţa unui
total de 6 sau mai mulţi itemi din categoriile (1),
(2) si (3), cu cel puţin 2 itemi din (1) şi câte unul
din (2) si (3):
(1) Deteriorarea calitativă în interacţiunea
socială manifestată prin cel puţin două din
următoarele:
(a) deterioararea marcată în uzul a multiple
comportamente nonverbale cum ar fi privitul în
faţă, expresia facială, posturile corpului şi
gesturile, pentru reglarea interacţiunii sociale;
(b) incapacitatea de a promova relaţii cu
egalii, corespunzătoare nivelului de dezvoltare;
(c) lipsa căutării spontane de a împărtăşi
bucuria, interesele sau realizările cu alţi oameni
(de ex. prin lipsa de a arăta, de a aduce ori de a
specifica obiectele de interes);
(d) lipsa de reciprocitate emoţională sau
socială;
(2) Deteriorări calitative în comunicare,
manifestate prin cel puţin unul din următoarele:
(a) întârziere sau lipsa totală a dezvoltării
limbajului vorbit (neînsoţit de o încercare de a o
Înainte de vârsta de 3 ani se observă o afectare
a dezvoltării în următoarele arii:
 este afectată funcţia de comunicare a
limbajului receptiv sau expresiv
 este afectată dezvoltarea abilităţilor sociale
cu instalarea incapacităţii de a avea
reciprocitate emoţională sau ataşament
Sunt necesare cel puţin 6 simptome din
următoarele categorii:
 anomalii calitative în interacţiunea socială
şi exprimarea reciprocităţii emoţionale
 copilul nu poate şi nu ştie să utilizeze
adecvat mesajele faciale şi corporale în
exprimarea emoţionalităţii; privirea „ochi
în ochi”, gesturile şi postura corpului
 un poate dobândi abilitatea de a relaţiona
cu cei de aceeaşi vârstă, nu ştie să îşi
exprime interesul, bucuria, să împartă
jucariile.
 reciprocitatea socio- emoţională este
săracă, copilul având răspunsuri bizare sau
deviate, modulările emoţionale sunt
neadecvate contextului, iar integrarea în
contextul social se face printr-o
comunicare neadecvată şi haotică.
 spontaneitatea emoţională este aproape
absentă, copilul nu ştie să îşi arate bucuria
în timpul jocului, nu ştie să ofere, să ceară,
să participe la joc
compensa prin moduri alternative de comunicare
cum ar fi gestica sau mimica);
(b) la indivizii cu limbaj adecvat,
deteriorarea semnificativă în capacitatea de a
iniţia sau susţine o conversaţie cu alţii;
(c) uz repetitiv şi stereotip de limbaj ori un
limbaj vag;
(d) lipsa unui joc spontan şi variat „de-a...”
ori a unui joc imitativ social corespunzător
nivelului de dezvoltare;
(3) Patternuri stereotipe şi repetitive
restrânse de comportament, preocupări şi
activităţi, manifestate printr-unul din următoarele:
(a) preocupare circumscrisă la unul sau
mai multe patternuri restrânse şi stereotipe de
interese, care este anormală, fie ca intensitate, fie
ca focalizare;
(b) aderenţă inflexibilă evidentă de
anumite rutine sau ritualuri nonfuncţionale;
(c) manierisme motorii stereotipe şi
repetitive (de ex. fluturatul sau răsucitul degetelor
sau mâinilor ori mişcări complexe ale întregului
corp);
Anomalii calitative în comunicare
 limbajul verbal este insuficient dezvoltat şi
nu este acompaniat de limbajul non-verbal
 incapacitate şi eşec în iniţierea şi
susţinerea conversaţiei
 limbajul este stereotip şi repetitiv, cu
utilizarea de cuvinte şi fraze
idiosincratice
 jocul imitativ este sărac
Pattern de comportament stereotip, repetitv,
sărac, în activităţi şi interese
 copii pot avea preocupări şi interese
anormale în conţinutul lor şi în
intensitatea cu care se manifestă
 pot avea uneori o aderenţă exagerată
pentru rutine şi ritualuri proprii.
 comportament motor stereotip şi repetitv,
cu fluturarea mâinilor, rotirea lor şi
mişcări ale întregului corp, preocupări
pentru joc stereotip cu părţi ale
obiectelor, sau cu obiecte nefuncţionale;
miroase, atinge cu limba, sau ascultă
zgomotul obiectelor
Simptomatologia nu poate fi atribuită altor
Tulburări pervazive sau Întârzierii mintale cu
tulburări asociate emoţionale sau de
comportament, nici tulburărilor de limbaj cu
probleme socio-emoţionale asociate, şi nici
tulburărilor reactive de ataşament.

(d) preocupare persistentă pentru părţi ale

obiectelor.

B. Întârzieri sau funcţionare anormală în cel puţin

unul dei următoarele domenii, cu debut înainte de
etatea de 3 ani:

(1) interacţiune socială,

(2) limbaj, aşa cum este utilizat în

comunicarea socială, ori

(3) joc imaginativ sau simbolic.

C. Perturbarea nu este explicată mai bine de

Tulburarea Rett sau de Tulburarea dezintegrativă
a copilăriei.

2. Tulburarea Asperger

Tulburarea Asperger este o tulburare pervazivă de dezvoltare care se caracterizează

printr-o afectare a comportamentului social, a interacţiunii sociale, prin existenţa unor
preocupări şi interese restrictive, stereotipe, specifice autismului; aceşti copii au o bună
funcţionare cognitivă şi de limbaj, cu caracteristici specifice vârstei, dar au o mare
incapacitate de rezonare afectivă, de exprimare a reciprocităţii emoţionale, de comunicare
empatică.

Aceşti copii pot acumula foarte multe informaţii într-un anume domeniu, dar într-o
manieră mecanică, fără utilitate uneori.

Limbajul acestor copii este corect gramatical dar cu o intonaţie şi prozodie particulară,
marcat de aceeaşi stereotipie şi pedanterie.

Această tulburare a fost descrisă uneori ca personalitate schizoidă sau ca o psihopatie autistă

DSM IV – TR: criterii de diagnostic ICD 10: criterii de diagnostic

Tulburarea Asperger Sindromul Asperger (F84.5)

A. Deteriorarea calitativă în interacţiunea socială Limbajul nu este afectat şi nici dezvoltarea

manifestată prin cel puţin două din următoarele:
(1) Deteriorarea marcată în uzul a multiple
comportamente nonverbale cum ar fi privitul în
faţă, expresia facială, posturile corporale şi
gesturile de reglare a interacţiunii sociale;
cognitivă: copilul a utilizat primele cuvinte la 2
ani şi primele propoziţii la 3 ani;
Comportamentul adaptativ, curiozitatea ,
autocontrolul sunt la nivelul vârstei şi al
intelectului;

(2) Incapacitatea de a stabili relaţii cu egalii
corespunzătoare nivelului de dezvoltare;
(3) Lipsa căutării spontane de a împărăşi
satisfacţia, interesele sau realizările cu alţi oameni
(de ex. lipsa de a arăta, de a aduce, de a specifica
altor oameni obiectele de interes);
Uneori abilităţile motorii sunt defectuoase,
Copii au preocupări şi abilităţi bizare,
speciale, particulare;
Există anomalii în interacţiunea socială şi
reciprocitatea emoţională;

(4) Lipsa de reciprocitate emoţională sau Comportamentul este marcat de aspecte

socială.
B. Patternuri stereotipe, repetitive şi restrânse de
comportament, interese şi activităţi, manifestate
prin cel puţin unul dintre următorii itemi:
stereotipe, restrictive, interese bizare dar bine
circumscrise (caracteristici specifice şi copilului
cu TSA); mai puţin frecvent se observă şi
manierisme sau jocul nefuncţional cu obiectele
sau cu părţi ale acestora;

(1) Preocupare circumscrisă la unul sau mai
multe patternuri restrânse şi stereotipe de interes
care este anormală fie ca intensitate sau centrare;
(2) Aderenţă inflexibilă evidentă de rutine
sau ritualuri specifice, nonfuncţionale;
Tulburarea nu întruneşte criteriile altor
tulburări pervazive, sau schizofreniei, tulburării de
personalitate de tip anancast, tulburării reactive de
ataşament.
Alte denumiri:

(3) Manierisme motorii repetitive şi  Psihopatia autistă;

stereotipe (de ex.: fluturatul sau răsucitul mâinilor  Tulburarea schizoidă a copilăriei.
sau degetelor sau mişcări complexe ale întregului
corp);

(4) Preocupare persistentă pentru părţi ale

obiectelor.

C. Perturbarea cauzează deteriorarea

semnificativă clinic în domeniul social,
profesional ori în alte domenii importante de
funcţionare.

D. Nu există o întârziere generală semnificativă

clinic în limbaj (de ex.: utilizează cuvinte izolate
către etatea de 2 ani şi fraze comunicative către
etatea de 3 ani).

E. Nu există o întârziere semificativă clinic în

dezvoltarea cognitivă sau în dezvoltarea
aptitudinilor de autoajutorare corespunzătoare
etăţii, în comportamentul adaptativ (altele decât
interacţiunea socială) şi în curiozitatea pentru
ambianţă în copilărie.

F. Nu sunt satisfăcute criteriile pentru o altă

tulburare de dezvoltare pervazivă specifică sau
pentru schizofrenie.

3. ADHD

ADHD este un sindrom care reprezintă o paradigmă pentru o adevărată tulburare

bio-psiho-socială, după cum afirma J. Mc.Cracken în 2000.

ADHD conform concluziilor cercetărilor de neuropsihobiologie este un deficit

neurobiologic cu determinism genetic şi care poate fi puternic influenţat educaţional.

ADHD se manifestă prin afectare a funcţiilor executive (organizare, planificare,

memorie de lucru, atenţie selectivă, flexibilitate) datorată disfuncţiilor dopaminergice şi
noradrenergice din ariile sistemului limbic (amigdala cerebrală, cingulatul anterior,
hipocamp, striat).

Copilul hiperactiv are o capacitate de concentrare a atenţiei scăzută, dificultăţi de

control a atenţiei, manifestată prin impulsivitate comportamentală şi cognitivă, precum
şi nelinişte şi nerăbdare neadecvate.

ADHD este caracterizată printr-un debut precoce, înainte de vârsta de 7 ani, şi printr-
o combinaţie între hiperactivitate, comportament dezordonat şi lipsă de atenţie, incapacitate
de utilizare corectă a deprinderilor, nelinişte, impulsivitate şi un mare grad de distractibilitate.
Aceste particularităţi sunt pervazive şi persistente în timp.

DSM IV-TR: criterii de diagnostic ICD 10: criterii de diagnostic

Tulburarea Hiperactivitate / Deficit de Tulburare a activităţii şi atenţiei (F90.0)

Atenţie

A. Fie (1) sau (2): Prezenţa definitivă a nivelului anormal de

inatenţie, hiperactivitate şi nelinişte, care sunt
(1) Şase (sau mai multe) dintre următoarele persistente şi pervazive în timp dar nu sunt
simptome de inatenţie au persistat cel puţin 6 luni
într-un grad care este dezadaptativ şi discrepant în
raport cu nivelul de dezvoltare:
Inatenţia:
(a) incapabil adesea de a da atenţia cuvenită
detaliilor ori face erori din neglijenţă în efectuarea
temelor şcolare, la serviciu, sau în alte activităţi;
(b) adesea are dificultăţi în susţinerea atenţiei
asupra sarcinilor sau activităţilor de joc;
(c) adesea pare să nu asculte atunci când i se
vorbeşte direct;
(d) adesea nu se conformează instrucţiunilor şi
este incapabil să-şi termine temele pentru acasă,
sarcinile casnice ori obligaţiile la locul de muncă
(nedatorate comportamentului opoziţionist sau
incapacităţii de a înţelege instrucţiunile);
(e) adesea are dificultăţi în organizarea sarcinilor
şi activităţilor;
(f) adesea evită, are aversiune, nu este dispus să
se angajeze în sarcini care necesită un efort mintal
susţinut (cum ar fi efectuarea temelor în clasă sau
acasă);
(g) adesea pierde lucruri necesare pentru diverse
sarcini sau activităţi (de ex. jucării, teme pentru
acasă, creioane, cărţi, instrumente);
(h) adesea este uşor de distras de stimuli
irelevanţi;
(i) adesea este uituc referitor la activităţile
cotidiene;
(2) Şase (sau mai multe) dintre următoarele
simptome de hiperactivitate-impulsivitate au
persistat timp de cel puţin 6 luni într-un grad care
este dezadaptativ şi în contradicţie cu nivelul de
dezvoltare:
Hiperactivitatea
(a) adesea se joacă cu mâinile sau cu picioarele
sau se foieşte pe loc;
(b) adesea îşi lasă locul în clasă sau în alte situaţii
în care este de dorit să rămână aşezat;
(c) adesea aleargă în jur sau se caţără excesiv de
mult, în situaţii în care acest lucru este inadecvat
(la adolescenţi sau la adulţi poate fi limitat la
sentimentul subiectiv de nelinişte);
(d) adesea are dificultăţi în a se juca sau a se
angaja în activităţi distractive în linişte;
(e) adesea este „în continuă mişcare” sau
acţionează ca şi cum „ar fi împins de un motor”;
(f) adesea vorbeşte excesiv de mult;
Impulsivitatea
(g) adesea „trânteşte” răspunsuri înainte ca
întrebările să fi fost complet formulate;
(h) adesea are dificultăţi în a-şi aştepta rândul;
(i) adesea întrerupe sau deranjează pe alţii (de
ex. intervine în conversaţiile sau jocurile altora).
B. Unele simptome de inatenţie sau de
determinate de autism sau tulburări afective.
Grupa 1 de criterii: Inatenţia. Cel puţin 6 din
următoarele criterii sunt prezente de cel puţin 6
luni şi au un grad de exprimare neconcordant cu
nivelul de dezvoltare al copilului:
 adesea face erori pentru că, nu acordă atenţie
detaliilor; greşeşte la şcoală, la joacă sau în alte
activităţi;
 nu reuşeşte să aibă o atenţie susţinută în timpul
lecţiilor sau chiar la joacă;
 adesea pare că nu ascultă ceea ce i se spune;
 nu reuşeşte să fie atent la instrucţiuni şi să-şi
termine lecţiile, sau îndatoririle (acest fapt nu se
datorează opoziţiei sau incapacităţii de a
înţelege);
 adesea este incapabil să-şi planifice şi
organizeze activitatea;
 adesea evită îndatoririle care necesită efort şi
atenţie susţinută;
 adesea îşi pierde obiectele personale precum:
pixuri, caiete, jucării, etc.;
 este adesea distras de stimuli externi;
 este uituc în cea mai mare parte a zilei.
Grupa 2 de criterii: Hiperactivitatea: cel puţin
3 din criteriile următoare au persistat mai mult de
6 luni şi nu corespund nivelului dezvoltării
copilului:
 adesea dă din mâini sau din picioare, şi se
foieşte pe scaun;
 se ridică de pe scaun, nu are răbdare să stea
asezat;
 se caţără sau ţopăie şi aleargă în situaţii în care
ar trebui să stea liniştit;
 nu se poate juca în linişte, este gălăgios;
 dovedeşte un pattern motor excesiv de activ şi
care nu este explicat de modificările din mediu.
Grupa 3 de criterii: Impulsivitatea: Cel puţin 1
dintre criteriile următoare de impulsivitate
persistă de 6 luni cu un grad necorespunzător
nivelului de dezvoltare al copilului:
 adesea răspunde înainte ca întrebarea să fie
formulată;
 adesea nu are răbdare în a-şi aştepta rândul;
 adesea întrerupe sau intervine în jocul sau
conversaţia celorlalţi;
 adesea vorbeşte prea mult.
Grupa 4 de criterii: debutul nu este mai târziu de
7 ani.
Grupa 5 de criterii: Pervazivitatea: criteriile
descrise apar în mai multe situatii; combinaţia
inatenţie – hiperactivitate este prezentă atât acasă
cât şi la şcoală (se vor culege informaţii de la cel
hiperactivitate-impulsivitate care au cauzat
deteriorarea erau prezente înainte de etatea de 7
ani.
C. O anumită deteriorare din cauza simptomelor
este prezentă în două sau mai multe situaţii (de ex.
la şcoală sau la serviciu şi acasă).
D. Trebuie să fie clară proba deteriorării
semnificative clinic în funcţionarea socială,
şcolară sau profesională.
E. Simptomele nu survin exclusiv în cursul unei
tulburări de dezvoltare pervazivă, al schizofreniei
sau al altei tulburări psihotice şi nu sunt explicate
mai bine de altă tulburare mintală (de ex. de o
tulburare afectivă, anxioasă, disociativă sau de
personalitate).
A se codifica pe bază de tip:
314.01 Tulburare hiperactivitate/deficit de
atenţie, tip combinat: dacă ambele criterii A1 şi
A2 sunt satisfăcute pentru ultimele 6 luni;
puţin două surse).
Grupa 6 de criterii: simptomele descrise
determină o semnificativă modificare în
funcţionarea socială şi ocupaţională.
Grupa 7 de criterii: tulburarea nu întruneşte
criteriile pentru tulburări pervazive de dezvoltare,
episod depresiv, sau tulburarea anxioasă, episod
maniacal.
Comentarii: există copii care pot prezenta numai
criterii pentru Deficitul de atenţie, alţii care pot
avea probleme numai la şcoală sau numai acasă.
Se descriu:
 Disturbarea activităţii şi atenţiei;
 Tulburarea de conduită cu hiperkinezie
 Alte tulburări hiperkinetice
 Tulburarea hiperkinetică, nespecificată

314.00 Tulburare hiperactivitate/deficit de

atenţie, tip predominant cu inatenţie: dacă
criteriul A1 este satisfăcut, iar criteriul A2 nu,
pentru ultimele 6 luni;

314.01 Tulburare hiperactivitate/deficit de

atenţie, tip predominant de hiperactivitate-
impulsivitate: dacă criteriul A2 este satisfăcut, iar
criteriul A1 nu este satisfăcut pentru ultimele 6
luni.

Notă de codificare: pentru indivizii (în special

adolescenţi şi adulţi) care în mod curent au
simptome care nu mai satisfac în întregime
criteriile, trebuie specificat „în remisiune
parţială”.

4. Tulburare de conduit

TC este definită ca o conduită antisocială persistentă la copil şi adolescent.Putem spune

că mulţi copii prezintă la un moment dat acte care contravin normelor sociale şi încalcă
drepturile personale sau de proprietate. Mulţi dintre copii au avut în dezvoltarea lor
evenimente izolate de tip furt sau minciună; iar gesturi agresive cu lovire intenţionată pot
apărea accidental şi foarte rar la copilul normal. Copilul considerat a avea o tulburare de
conduită diferă de toţi ceilalţi prin intensitatea, extinderea şi severitatea
comportamentelor antisociale. Din păcate nu există o linie de demarcaţie netă între
comportamentul social normal şi cel anormal.
 Simptomele şi caracteristicile clinice ale tulburării de conduită diferă în funcţie de
autori; Graham în 1999 preferă următoarea prezentare:

I. Pentru copilul mare (7-14 ani)

Simptomele principale ale Tulburării de conduită sunt furtul, minciuna, agresivitatea,

fugile şi vagabondajul, instabilitatea psihomotorie. Numai primele sunt considerate,
conform noilor definiţii, acte antisociale prin faptul că încalcă şi nu respectă normele şi
regulile sociale.

Când este vorba de Tulburările de conduită, limita între normal şi patologic este greu
de stabilit şi de aceea prezentăm câteva aspecte ale acestor manifestări; am considerat
necesar să asociem şi câteva particularităţi ale noţiunilor de permis şi nepermis, aşa cum le
descrie Wolff, în 1996.

a) Comportamentul agresiv se caracterizează prin:

 Atacuri fizice asupra altor copii, mai rar asupra părinţilor;

 Atacurile verbale, „înjurăturile sau poreclele” sunt frecvente;
 Precipitarea comportamentului apare cel mai des ca răspuns la pedeapsa pe care
o primeşte de la părinţi sau loviturile de la alţi copii;
 La această vârstă deliberarea şi premeditarea agresiunii este destul de rară;
 Adesea au acte de agresivitate faţă de animale.
b) Furtul la această vârstă (7-14 ani) este deja un act deliberat.

 Înainte de 5-6 ani conceptul de „proprietate personală” este destul de puţin

dezvoltat, de aceea „a lua” de la altcineva, de obicei de la alt copil, nu este
considerat furt;
 După această vârstă, furtul începe să devină posibil pentru că, copiii încep să
înţeleagă ce este permis şi ce nu;
 În jur de 7 - 8 ani pot fi implicaţi în acţiuni de furt, singuri sau în grup;
 Furtul devine un simptom al TC dacă se repetă, în ciuda aflării şi pedepsirii lui
de către părinţi;
 La copiii mici furtul apare mai mult ca o formă de a i se îndeplini o dorinţă, la
cei mai mari deja apare „pe furiş” ca un comportament de „auto-depăşire” şi
este parţial sau total conştientizat sensul de nepermis;
 Furtul este adesea urmat de minciună; acoperirea furtului este prima minciună
care începe să apară. Furtul urmat de minciună se permanentizează, dacă
părinţii şi profesorii devin permisivi. Cea mai bună variantă pare aceea în care i
se dă copilului o şansă să recunoască furtul, în loc să se minimalizeze
seriozitatea gestului;
 Furtul „este un act care arată o însuşire cu intenţie frauduloasă a unui bun
străin” (779). Pentru copiii de 5-6 ani, noţiuni cum ar fi aceea de „proprietate”
sau de „nepermis” nu sunt încă bine delimitate.
După mecanismele lor, Acad. Prof. Dr. Şt. Milea descria în 1988:

 furtul cu intenţie;
 furtul din necesitate;
 furtul ca reacţie de compensare sau supracompensare, ivit din dorinţa de a
afirma sau a câştiga prestigiul faţă de grup;
 furtul ca reflectare a ostilităţii; de răzbunare;
  furtul ca modalitate de asigurare a unei existenţe parazite.
Caracterul patologic este dat de contextul general al trăsăturilor de personalitate ale
copilului şi eventuala prezenţă a altor urme de suferinţă sau boală psihică.

c) Minciuna poate lua la început forma unor fantezii, fără motive rezonabile:

 La această vârstă copiii pot inventa uneori poveşti, în care cred doar ei sau le
vor spune unor prieteni pentru un beneficiu minor; uneori îşi pot inventa un alt
nume sau chiar un „set familial”, total diferit faţă de cel existent, doar pentru a
stârni interesul celor de-o vârstă;
 Copiii care se angajează în astfel de producţii fantastice se pare că sunt
deprimaţi afectiv sau au inabilităţi în a-şi face prieteni.
Acad. Prof. Dr. Şt. Milea defineşte astfel minciuna şi particularităţile ei la copil:
„minciuna este un neadevăr afirmat conştient sau intenţionat”. Ca urmare, nu orice denaturare
a adevărului reprezintă o minciună.

În mica copilărie afirmaţia eronată este constant întâlnită, copilul utilizează ficţiunea
într-o manieră de joc şi fără a-i acorda statutul unei convingeri ferme, descoperă într-o zi că
adultul îl crede ... „denaturarea faptelor nu are semnificaţia unui lucru nepermis decât dacă
este descoperită”.

Abia spre 6 -7 ani minciuna are semnificaţia pe care în general i-o atribuie adultul. Între
7-14 ani, minciuna apare cel mai frecvent într-un context legat de performanţele şcolare, care
sunt „ascunse de părinţi”, devine act delictual dacă se însoţeşte şi de alte manifestări.

d) Comportament exploziv iritant - uneori conduita antisocială la copil poate lua

forma unor activităţi explozive/disruptive care nu includ neapărat agresivitate fizică sau
verbală. Între 7-14 ani, unii copii deranjează orele de clasă prin obrăznicie, prin mişcări
continui în bancă, trântitul şi aruncatul lucrurilor; prin toate acestea irită şi-i sfidează pe
ceilalţi copii şi pe profesori. „Chiulul” nu este caracteristic acestei perioade deşi poate apărea
şi înainte de pubertate.

e) Piromania este un termen care poate nu se potriveşte copilului care descoperă

focul şi se simte atras de el; treptat, descoperă „cum se face focul” şi pe ascuns exersează
acest joc. „A da foc” poate deveni un act antisocial dar apare rareori la această vârstă. Când
apare, este o activitate de grup de cele mai multe ori.

Rareori la această vârstă copilul „dă foc” intenţionat şi atunci gestul are o gravitate
extremă, este un semn de afectare serioasă dar de obicei copilul prezintă şi alte tulburări.

f) La această vârstă poate începe însă uneori folosirea drogurilor, în special abuzul de
solvenţi.

II. La adolescenţi comportamentul agresiv se caracterizează prin:

a) Agresivitatea fizică: nu este foarte frecventă, dar când apare este deosebit de gravă,
iar urmările sunt serioase.

Luptele „între bandele de adolescenţi” în marile oraşe reprezintă situaţiile frecvente de

agresivitate fizică. Unii pot avea totuşi un serios comportament agresiv manifestat acasă sau
la şcoală. Uneori, frustraţi, ei se pot lansa într-o „furie oarbă” lovind fără milă. Un astfel de
episod de „discontrol” (496) trebuie diferenţiat de un atac epileptic.

Acad. Prof. Dr. Şt. Milea defineşte în 1988 agresivitatea şi particularităţile ei la copil ca
fiind „un fenomen complex, care face parte din comportamentul normal al individului”.
La copil, ea va permite acestuia să se afirme, opunându-se voinţei celorlalţi şi să se definească
pe sine, să se apere şi să impună.

Mai ales băieţii manifestă predilecţie pentru jocurile de competiţie, confruntare, luptă
sau de-a dreptul distructive sau războinice. În acest fel, jucăriile preferate devin sabie, pistol,
arc, praştie etc.

Caracterul anormal este oferit de scăderea evidentă şi constantă a pragului la

frustrare, irascibilitatea constant exagerată, răspunsurile prompt şi violent agresive, nevoia
permanentă de răzbunare şi incapacitatea de a uita şi ierta, care-l face pe copil indezirabil în
grup şi-l împiedică să stabilească relaţii prieteneşti calde şi statornice cu ceilalţi.

Agresivitatea la copil poate îmbrăca forme variate, de la:

 opoziţie, încăpăţânare absurdă, obrăznicie;

 remarci rău voitoare, calomnii, ameninţări;
 manifestări coleroase;
 până la violenţe extrem de grave: „crize coleroase”.
Criza coleroasă „se desfăşoară într-o stare de furie oarbă, în care critica actelor,
acţiunilor şi consecinţelor lor este absentă iar conştienţa, într-o anumită măsură, diminuată”
(779):

 se consumă repede, par a fi acte de „scurt-circuit”;

 sunt urmate uneori de o stare de disconfort;
 alteori de „amnezie lacunară”;
 uneori copilul regretă acest comportament şi-şi cere scuze, se miră de ce s-a
întâmplat;
 alteori este plin de ostilitate, cu lipsa sentimentelor de vinovăţie şi regretul
actelor comise.
b) La adolescenţă, furtul şi violarea proprietăţilor reprezintă forme comune de acte
antisociale, iar când se ajunge „în faţa curţii”, de obicei aceste acte au fost deja efectuate.

Furtul poate avea forma lui „a lua o bicicletă şi a se plimba cu ea” sau vandalismul,
care este formă de violare şi distrugere a proprietăţii publice; astfel de gesturi sunt de obicei
efectuate în grup.

c) Absenţa de la şcoală - „chiulul” devine o formă frecventă de comportament la

adolescenţii din ultimii ani de liceu – mare parte dintre ei îşi petrec ziua în afara şcolii, în
grup.

d) Activitatea antisocială la adolescenţi poate lua şi alte forme precum: consumul de

droguri, ofense sexuale, violuri, abuz sexual asupra altora mai mici. Fetele şi unii dintre
băieţii care sunt implicaţi în prostituţie, precum şi alţi adolescenţi cu promiscuitate sexuală,
pot fi priviţi ca fiind implicaţi în acte antisociale.

Probleme asociate. Mulţi dintre adolescenţi pot prezenta şi tulburări emoţionale; ei

pot fi tensionaţi, nemulţumiţi, exprimând depresie şi anxietate.
 Ca adulţi, uneori, au tendinţa de a se dezvolta ca un „tip nevrotic”, cu reacţii isterice.
Unii dintre ei sunt nefericiţi şi au tentative de suicid.

5. Anxietate de separare

DSM IV-TR: criterii de diagnostic

Anxietatea de separare

A. Anxietate excesivă şi inadecvată evolutiv

referitoare la separarea de casă sau de cei de care
individul este ataşat, evidenţiată prin trei (sau mai
multe) din următoarele:

(1) Detresă excesivă recurentă când survine sau

este anticipată separarea de casă sau de persoanele
de ataşament major;

(2) Teamă excesivă şi persistentă în legătură cu

pierderea sau posibila vătămare care s-ar putea
întâmpla persoanelor de ataşament major;

(3) Teamă excesivă şi persistentă că un eveniment

nefericit va duce la separarea de o persoană de
ataşament major (de ex. a fi pierdut sau a fi răpit);

(4) Opoziţie sau refuz persistent de a merge la

şcoală sau în altă parte din cauza fricii de separare;

(5) Teamă sau opoziţie excesivă sau persistentă de

a rămâne acasă, singur sau fără persoanele de
ataşament major, ori în alte situaţii fără adulţi
importanţi;

(6) Opoziţie sau refuz persistent de a merge la

culcare, fără să fie alături o persoană de ataşament
major ori de a adormi departe de casă;

(7) Coşmaruri repetate implicând tema separării;

(8) Acuzarea repetată de simptome somatice (cum

ar fi durerile de cap, durerile de stomac, greaţa sau
voma) când survine sau este anticipată separarea de
persoanele de ataşament major.

B. Durata tulburării este de cel puţin 4 săptămâni.

C. Debutul are loc înainte de vârsta de 18 ani.

D. Perturbarea cauzează o detresă sau deteriorare

semnificativă clinic în funcţionarea socială, şcolară
(profesională) sau în alte domenii de funcţionare
importante.

E. Perturbarea nu survine exclusiv în cursul unei

Tulburări de dezvoltare pervazivă, al Schizofreniei
ori a altei Tulburări psihotice şi, la adolescenţi şi la
adulţi, nu este justificată mai bine de Panica cu
agorafobie.

De specificat:

Debut precoce : dacă debutul survine înainte de

vârsta de 6 ani.

6. Ticuri

Ticurile sunt definite ca fiind mişcări sau vocalizări (sunete) bruşte, rapide, recurente,
neritmice, adesea controlate voluntar şi care reproduc un act motor sau vocal normal.

Ticurile pot fi tranzitorii sau persistente, având o componentă voluntară cât şi una
involuntară (pot fi reproduse de copil sau pot fi controlate de acesta). Sunt accentuate în
condiţii de emoţionalitate crescută.

În copilărie sunt frecvente ticurile tranzitorii şi formele uşoare ale ticurilor, fără a avea
o semnificaţie clinică majoră, spre deosebire de ticurile motorii şi vocale multiple, care au de
obicei un prognostic rezervat.

După forma clinică (motorii, vocale), după frecvenţă şi severitate pot fi definite
următoarele tipuri:

 ticuri simple motorii: în care sunt implicate un număr mic de grupe musculare
(clipitul, grimase faciale, mişcări ale umărului, gâtului) pot fi subdivizate în:
ticuri clonice, ticuri tonice, ticuri distonice, după forma contracturii musculare
(cele distonice apar în ST);
 ticuri complexe motorii: în care mişcarea este mai complexă, reproduce un
gest, o mişcare, care implică mai multe grupe musculare (gestul de aranjare a
hainelor, de ridicare a braţelor şi scuturare a lor etc.); rareori în ST pot să apară
şi gesturi obscene şi copropraxie;
 ticurile vocale: pot fi şi ele simple sau complexe:
o ticurile vocale simple: suflat, fluierat;
o ticurile vocale complexe: repetarea unor silabe inteligibile, până la
repetarea unor propoziţii sau expresii uzuale; în ST apar expresii
obscene definite prin termenul de coprolalie.

7. Enurezis

Termenul Enurezis derivă din cuvântul grecesc enourein care înseamnă a elimina
urina.

Enurezisul este definit în acelaşi mod în DSM-IV-TR şi ICD 10, ca fiind o eliminare
involuntară de urină în absenţa unei cauze organice, şi care survine la un copil mai mare de 5
ani. Enurezisul poate fi nocturn sau diurn, primar sau secundar
Între cele două clasificări, numitorul comun este neorganicitatea în Enurezis, dar
dacă actul micţional este voluntar şi/sau involuntar acest aspect pare incert; totuşi, clasificarea
ICD 10 vorbeşte şi despre factori psihogeni, deci despre Enurezisul posibil voluntar.
 Enuretic este considerat copilul care continuă să ude patul noaptea de cel puţin 3
ori pe săptămână şi care are deja 5 ani.

Dacă la un copil care între 2 şi 3 ani a dobândit control sfincterian şi apoi nu a mai
urinat în pat ani de zile dar la un moment dat începe din nou, acest fenomen se consideră
Enurezis secundar şi de obicei este declanşat de factori stresanţi ambientali.

Conform multor autori, Enurezisul se caracterizează prin existenţa unui complex de

factori aflaţi în interacţiune: factori somatici şi factori psihici.

Enurezis primar când copilul nu a avut niciodată control sfincterian:

 monosimptomatic;
 simptomatic – cu micţiuni diurne.
Enurezis secundar care apare după o perioadă de control sfincterian.

Autorul consideră că Enurezisul diurn este un grup heterogen şi care ar trebui privit ca o
incontinenţă funcţională, care necesită o altă abordare diagnostică şi terapeutică. Apariţia lui
se pare că este datorată existenţei unor cauze somatice precum infecţia urinară, reflux vezico-
ureteral, constipaţie şi encoprezis.