Comoara de sub podea

La nord de Buzău ... se află o serie de atracţii turistice deosebite: vulcani noroioşi, grote în
sare, focurile care se aprind din gaze ce ţîşnesc din pămînt.
Să aşezăm pe hartă un capăt al compasului în mijlocul capitalei şi celălalt capăt la Predeal: sînt
aproximativ 140 km. Deplasăm capătul nordic spre dreapta, adică spre est, şi atingem o zonă minunată.
Şi atunci de ce să umblăm numai pe căile bătătorite ale Predealului şi să nu pătrundem într-un
perimetru inedit? Cu atît mai mult cu cît excursiile se pot organiza la sfîrşit de săptămînă.
Pe DN 10 Buzău - Nehoiu, ajungem în comuna Măgura, locul de unde Mihai Viteazu a pornit
să cucerească Transilvania. În stînga (adică spre vest) se ramifică drumul spre celebra tabără de
sculptură (mînăstirea Ciolanu). Noi vă propunem însă regiunea aflaţi de partea cealaltă a rîului Buzău,
spre nord şi nord-est.
Prima excursie pe care o recomandăm este spre satul Aluniş. Din Buzău se merge cu trenul
pînă la staţia Pătîrlagele, iar de aici cu un autobuz pînă în satul Colţi (denumire provenită de la colţii de
stîncă din împrejurimi); cazare la localnici. Automobiliştii se pot opri fie la motelul Guta, fie la tabăra
de sculptură de la mînăstirea Ciolanu.
Aici, la Colţi, se află singura colecţie de chihlimbar din ţară. Dintre piesele recomandabile una
cîntăreşte mai multe kilograme iar altele au culoarea brună sau chiar roşie. A doua zi (duminică)
pornim pe jos, pe un drum în mare parte necarosabil, pînă în satul Aluniş (circa 4 km). Din depărtare se
zăreşte o lamă zimţată de gresie, la poalele căreia aflăm cimitirul din marginea satului.
Un intrînd din lemn ne conduce într-o biserică săpată în întregime în stîncă, pe la 1200. În
stînga ei există o nişă în care poate pătrunde un om, pentru închinăciune. În dreapta sînt două camere
etajate. Cea inferioară serveşte acum pentru depunerea morţilor iar cea superioară a fost folosită în
trecut drept chilie.
Să părăsim această zonă şi să pătrundem în regiunea complet sălbatică a adăposturilor
rupestre.
Excursia a doua. Din Buzău se ajunge cu trenul în comuna Măgura. Înainte de ramificaţia spre
tabăra de sculptură se desprinde un drum spre dreapta, care trece mai întîi prin localitatea Pîrscov. Pînă
la Bozioru şoseaua este în mare parte asfaltată. De aici o ramificaţie urcă pe un dea], drum carosabil
dar neasfaltat, pînă în satul Fişki (circa 4 km). Aici se poate ajunge şi cu autobuzul din Buzău, fie cu
autoturismul personal. La Fîşiei există un stabiliment pentru băi, cu camere confortabile şi calorifer.
Duminica dimineaţă pornim spre satul Nucu, pe o scurtătură pe malul apei sau pe un drum carosabil
(circa o oră). Menţionăm însă că autovehicolele nu pot intra în sat (nu există acolo nici lumină
electrică). Recomandăm o încălţăminte adecvată noroiului. Spre obiectivele dorite grupul de
excursionişti este preferabil sa fie însoţit de o călăuză localnică, deoarece nu există poteci şi apare
pericolul de rătăcire.
Părăsind satul Nucu urmăm în amonte firul apei, care ne vă conduce pe lîngă un grajd. În
regiune nu există apă potabilă şi de aceea aprovizionarea se face la plecare. La poalele înălţimilor se
găsesc izvoare cu apă sulfuroasă. Localnicii spun că aici venea un medic care transporta apa cu
proprietăţi curative şi intenţiona să inaugureze o staţiune balneoclimaterică.
Ne oprim pe malul stîng al apei, lîngă o stîncă izolată. Privirea ne este atrasă de trei mici
scobituri. De la baza peretelui şi pînă la ele nu se poate ajunge decît cu ajutorul unui prepeleac. În
încăperea săpată în piatră se pătrunde printr-o fereastră atît de strîmtă încît de-abia te poţi strecura.
Stînca, denumită a lui Dionisie Torcătorul, este impresionantă atît prin înălţime cît şi prin accesul mai
dificil. La acest lăcaş rupestru de adăpostire se ajunge în 30 de minute de la marginea satului Nucu.
La cel de-al doilea obiectiv - stînca lui Iosif - trebuie urcat un bot de deal, pe o pantă mai
anevoioasă, fără potecă. Grota de aici a servit ca lăcaş de cult. La intrare se află desenat un peşte,
simbol paleocreştin. Acestor cavităţi localnicii le spun peşteri, deşi ele sînt săpate de mîna omului.
Aşezarea rupestră datează din 1587. În perete este săpată o uşă, cu contur perfect geometric, există şi o
fereastră. Mai observăm cîteva scobituri în care se rezemau bîrne pentru a prelungi încăperea rupestră
cu alta, din lem; se remarcă un şanţ în linie frîntă, pentru susţinerea acoperişului.
Coborîm şi acum începem un nou urcuş, parţial pe potecă. Pe sol se imprimase urma ursului.
Pe copaci distingem scrijelări de la colţii mistreţilor (prevăzător călăuza noastră ţinea în mînă un
topor). După o ascensiune susţinută ajungem la un bloc de stîncă parţial distrus. În interior se disting
lăcaşuri de piatră pe care se poate aşeza un om. Altele au servit la ornamentarea pereţilor. Acest loc nu
a avut numai funcţie de adăpostire, ci şi de cult. Sîntem schitul Agaton. Prima, menţiune scrisă datează
din 18 iulie 1587 şi ultima privind funcţionarea din 1737. Sub pardoseală există o groapă unde s-a
descoperit o comoară. Remarcăm că deşi numele Dionisie şi Iosif se întîlnesc rar la români, cel de
Agaton este clar de origine străină. Unii cercetători presupun că aici ar fi poposit călugări sosiţi tocmai
de prin părţile Anatoliei.
Ultimul şi poate cel mai interesant obiectiv pe care ne-am propus să-l vizitam este un fel de
bordei săpat într-o stîncă izolată (de aproximativ 10/5 m), situată pe un teren aproape orizontal, în
mijlocul pădurii. Cu stînca Fundătura se încheie un circuit de circa 4 ore. Remarcăm o fereastră în
spate şi o spărtură triunghiulară pe acoperiş, care probabil a servit drept horn. În interior încap cinci
persoane. De remarcat aspectul arhitectonic primitiv.
Regiunea descrisă este stranie, sălbatică şi pustie; fiind rar vizitată oferă trăirea unei mici
aventuri. Obiectivele turistice ridică încă probleme de cercetare şi interpretare. Deci sîmbăta putem
pleca şi spre Buzău.
Florian Frazzei