Instrumentatie biomedicala

pentru recuperare
 Tematica disciplinei

1. Masurarea: definitie, marimi, erori de masura

– Marimi fizice fundamentale si derivate; unitaţi de măsură; Erori
de masura (singulare şi sistematice); Eroarea absolută şi
relativă; Caracteristicile instrumentelor de măsură; Precizia şi
fiabilitatea
2. Biosemnale; Metode de măsură
– Biosemnale: definiţie, clasificare
• Semnale continue şi discrete; Semnale deterministe şi
aleatoare; Semnale bioelectrice, biomagnetice,
biomecanice şi bioacustice, biochimice şi biooptice;
Semnale perturbatoare
– Metode de măsură: metode directe si indirecte
 Tematica disciplinei

3. Lanţul de măsură bioelectrometric; Mijloace de captare

– Structura lanţului de măsură bioelectrometric
– Mijloace de captare: Caracteristici, Clasificare
– Electrozi:Potenţialul de electrod; Impedanţa electrozilor;
zgomote
4. Mijloace de captare : Traductoare
– Definiţie , clasificare
– Traductoare parametrice resistive, capacitive, inductive
– Traductoare generatoare
5. Mijloace de amplificare si prelucrare primara a
biosemnalelor
– Amplificatoare pentru biosemnale
– Filtrarea, integrarea, derivarea, medierea coerenta
 Tematica disciplinei

6. Mijloace de vizualizare si stocare a datelor

– inscriptoare
– osciloscoape si ecrane cu tub catodic
– sisteme de stocare a datelor
7. Mijloace de modificare a starii initiale a sistemului
– Stimulatoare electrice
– Stimulatoare optice si auditive
 Bibliografie selectiva
1. Ciorap R., Zaharia D., Topoliceanu Fl. Instrumentatie
si tehnici de recuperare, Ed. PIM 2007
2. Rădulescu, A, Electroterapie, Editura Medicală,
Bucureşti, 2005
3. Zaharia D., Ciorap R. Monitorizarea parametrilor vitali
in afectiunile cronice, Ed. Gr.T.Popa 2009
4. Topoliceanu F., Lozneanu S., Bioelectrometrie, Editura
Tehnică, Bucureşti 1985
5. Strungaru R., Electronică medicală, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti 1984
6. Bronzino J., The Biomedical Engineering Handbook,
CRC Press & IEEE Press, 2000,vol. I+II
Masurarea: definitie, marimi, erori de
masura
• Mărime - o proprietate a obiectelor, fenomenelor
sau sistemelor care poate fi deosebită calitativ
şi determinată cantitativ
• Mărimea (fizică) măsurată este una din
proprietăţile măsurabile ale unui obiect, fenomen
sau sistem (fizic), numit obiect supus măsurării
• Obiectul are în general mai multe proprietăţi,
deci este caracterizat de mai multe mărimi.
• Obiectul poate avea proprietăţi măsurabile şi
proprietăţi nemăsurabile. Numai o proprietate
măsurabilă poate constitui o mărime.
• Măsurarea
– constă dintr-o succesiune de operaţii
experimentale pentru determinarea cantitativă
a unei mărimi.
– se realizează cu ajutorul unui mijloc tehnic
destinat special acestui scop, numit în general
aparat de măsura.

Obiect Interacţiune Aparat

obiect - aparat
• În orice măsurare, aparatul este pus în legătură
cu obiectul, pentru a fi influenţat de acea mărime
caracteristică obiectului ce urmează a fi
măsurată.
• Rezultă o interacţiune aparat – obiect, care are
ca principal rezultat transferul unei informaţii de
la obiect la aparat, numită informaţii de
măsurare.
• În acelaşi timp, se produce şi un transfer de
energie între obiect şi aparat, necesară ca
suport fizic pentru transferul de informaţie.
• Aparatul este astfel realizat ca să măsoare numai una
din mărimile caracteristice ale obiectului (măsurandul).
• Celelalte mărimi caracteristice obiectului au o influenţă
nulă sau neglijabilă asupra aparatului.
• Exemplu:
– în cazul măsurării debitului unui lichid cu un debitmetru cu
plutitor (rotametru), indicele de refracţie şi conductivitatea
electrică a lichidului au o influenţă practic nulă asupra aparatului,
iar densitatea şi vâscozitatea lichidului pot avea o influenţă
semnificativă, care trebuie însă menţinută sub anumite limite
acceptabile.
• Aceasta proprietate a aparatului se numeste selectivitate
• Asigurarea proprietăţii de “selectivitate” a aparatului faţă
de măsurand, respectiv a “rejecţiei” mărimilor nedorite
este una din problemele importante ale metrologiei.
• Pentru a stabili dacă o proprietate este
măsurabilă, se va presupune că există
posibilitatea de a parcurge gama întreagă a
“nivelurilor” (“intensităţilor”) proprietăţii
respective.
• Fie “mulţimea stărilor” această mulţime posibilă
a proprietăţii considerate (de exemplu: mulţimea
durităţilor unui corp solid, de la cel mai moale
până la cel mai dur cu putinţă).
• A măsura înseamnă a pune în corespondenţă
mulţimea stărilor cu mulţimea numerelor reale
(sau cu o submulţime a acestora).
• Ca urmare, se poate măsura o proprietate dacă
se poate asocia fiecărei stări posibile (din
mulţimea stărilor) un număr (din mulţimea
numerelor reale).
• Pentru a obţine acest rezultat, sunt necesare
două condiţii:
– Mulţimea stărilor să fie o mulţime ordonată adică să
poată fi stabilite relaţii ca mai mare şi mai mic între
toate perechile de elemente care îi aparţin
– Între mulţimea stărilor şi mulţimea numerelor reale să
se poată stabili efectiv o corespondenţă biunivocă,
adică fiecărui element din mulţimea stărilor să-i
corespundă un număr real şi numai unul.
• Această corespondenţă, stabilită convenţional, se
numeşte scară sau scară de referinţă şi ea include şi
alegerea unităţii de măsură.
• Convenţia de scară trebuie să indice experimentul
necesar reproducerii ei, astfel ca oricând şi oriunde ea
să fie aceeaşi.
• Elementul din mulţimea numerelor reale care
corespunde unui element dat din mulţimea stărilor unei
anumite mărimi se numeşte valoare numerică a mărimii
respective.
• Valoarea numerică este un număr, pozitiv sau negativ,
care depinde de scara de referinţă adoptată.
• Elementul din mulţimea stărilor unei anumite mărimi,
care corespunde valorii numerice 1, se numeşte unitate
de măsură a mărimii respective.
Unităţi de măsură

• Unitatea de măsură poartă o denumire, pentru uşurinţa

identificării şi depinde de scara de referinţă adoptată.
• Convenţia de scară implică şi stabilirea unităţii de
măsură.
• Expresia mărimii sub formă de valoare numerică şi
unitate de măsură se numeşte valoare a mărimii
respective.
• Pentru fiecare mărime se adoptă o unitate de măsură,
fără de care exprimarea cantitativă a mărimii nu este
posibilă.
• Este important de subliniat că valoarea unei mărimi
include totdeauna şi unitatea de măsură, care trebuie
specificată de fiecare dată împreună cu valoarea
numerică.
• Descrierea fenomenelor fizice se face prin
legi şi teoreme, în care figurează mărimi
fizice.
• Ansamblul mărimilor fizice definite pentru
descrierea unei clase de fenomene fizice
constituie un sistem de mărimi fizice.
• În fiecare sistem de mărimi fizice se
deosebesc:
– mărimi fundamentale
– mărimi derivate.
• Mărimile fundamentale reprezintă un set de
mărimi, într-un sistem de mărimi dat, admise ca
fiind independente între ele.
• De exemplu, în mecanica clasică au fost
adoptate ca mărimi fundamentale lungimea,
masa şi timpul, ca fiind cele mai convenabile
pentru caracterizarea fenomenelor mecanice. În
electricitate, pe lângă lungime, masă şi timp s-a
adoptat ca mărime fundamentală şi intensitatea
curentului electric. În termodinamică, la mărimile
fundamentale ale mecanicii se adaugă
temperatura, etc.
• Mărimile derivate reprezintă, într-un sistem de
mărimi, mărimi definite în funcţie de mărimile
fundamentale.
• Pentru fiecare clasă de fenomene fizice, sunt
utilizate un mare număr de mărimi derivate, care
fac posibilă exprimarea concisă a principalelor
legi şi teoreme ale fenomenelor respective.
• De exemplu mărimi ca aria, volumul, viteza,
acceleraţia, presiunea, lucrul mecanic sunt
dependente de mărimile fundamentale lungime,
masă şi timp.
• Ansamblul unităţilor de măsură definite pentru
un sistem dat de mărimi fizice formează un
sistem de unităţi de măsură care trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
– Să fie general adică aplicabil tuturor capitolelor fizicii
– Să fie coerent, ceea ce înseamnă că nu introduce
coeficienţi numerici suplimentari în ecuaţiile fizicii
– Să fie practic, în sensul ca unităţile din sistem să aibă
ordine de mărime comparabile cu valorile uzuale în
activitatea umană.
• Toate aceste condiţii sunt îndeplinite de
Sistemul Internaţional de Unităţi adoptat în 1960.
• În Sistemul Internaţional se disting trei clase de
unităţi : unităţi fundamentale, unităţi derivate şi
unităţi suplimentare.
• S-a convenit ca SI să aibă la bază şapte unităţi
fundamentale, considerate independente din
punct de vedere dimensional: metrul,
kilogramul, secunda, amperul, kelvinul, molul
şi candela.
• Unităţile fundamentale pot fi formate pe baza
unor ecuaţii fizice în care intervin unităţile
fundamentale.
Decibelul (dB)
• În telecomunicaţii se utilizează o mărime fără
dimensiune numită atenuare (a), mărimea ce exprimă
cantitativ scăderea parametrilor unui semnal (U, I, P) la
trecerea acestuia printru-un cuadripol liniar. În practică
se utilizează atenuarea de putere şi atenuarea de
tensiune, mai rar atenuarea de curent.
• Atenuarea de putere (ap) se defineşte cu relaţia:

P2
a p  10 lg
P1
• În care P1 şi P2 sunt puterea la intrarea şi respectiv la
ieşierea cuadripolului (fig. 1.4.a), iar ca unitate de
măsură se utilizează decibelul (dB), după numele lui
Graham Bell.
Erori de măsură

• Rezultatul unei măsurări poate fi mai mult sau

mai puţin apropiat de valoarea adevărată a
măsurandului.
• Eroarea de măsurare, ca diferenţă între
valoarea măsurată şi valoarea adevărată, este
inevitabilă din cauze multiple: imperfecţiunea
mijloacelor şi metodelor de măsurare, variaţii ale
condiţiilor de mediu, perturbaţii exterioare,
subiectivitatea operatorului etc. În plus, valoarea
adevărată este ea însăşi necunoscută şi
nedeterminabilă riguros.
• Clasificarea erorilor
• Din punct de vedere al modului de exprimare
– erori absolute
– erori relative
• Din punct de vedere al manifestării
– erori singulare,
– erori sistematice,
– erori aleatoare
– erori maximale
• Din punct de vedere al surselor de eroare
– Eroarea instrumentală
– Eroarea de metodă
– Eroarea datorata operatorului uman
• Eroarea absolută (ΔX)
• reprezintă diferenţa dintre valoarea măsurată (X)
şi valoarea adevărată (Xa) adică : X = X  Xa.
• Deoarece Xa este practic inaccesibilă în locul
acesteia se utilizează o valoare de referinţă
(Xo), obţinută prin măsurări mult mai precise (5-
10 ori) decât cea utilizată pentru X. Această
valoare mai poartă uneori denumirea de valoare
efectivă.
• Eroarea absolută se exprimă în aceleaşi unităţi
de măsură ca şi mărimea de măsurat (X).
• Eroarea relativă ()
• reprezintă raportul dintre eroarea absolută şi
valoarea adevărată Xa. Şi în acest caz de cele
mai multe ori în locul lui Xa este folosită
valoarea efectivă Xo.
• Se exprimă în procente şi arată gradul de
precizie al măsurării.

X X  Xa X  Xo
  100%   100%   100%
Xa Xa Xo
• Erorile singulare (sau greşelile)  se datoresc
operatorului şi provin din greşeli nerepetate ale acestuia
cum ar fi de exemplu citirea indicaţiei unui multimetru pe
altă scară decât cea selectată prin comutatorul de game.
Depistarea unei asemenea erori se poate face prin simpla
comparare a rezultatului dubios cu rezultatele

• Erorile aleatoare (întâmplătoare) sunt erorile ale căror

valori şi semn variază imprevizibil la măsurarea în condiţii
practic identice. Pentru a micşora influenţa acestor erori
asupra rezultatului se recomandă repetarea in condiţii
identice a măsurătorilor şi prelucrarea statistică a
rezultatelor.

• Erorile maximale numite şi erori limită sunt erorile care

conţin o componentă sistematică şi una aleatoare şi la
care din motive tehnice sau economice componenta
sistematică nu se poate elimina prin corecţie.
• Erorile sistematice (de justeţe)  se repetă la
măsurările în condiţii identice iar legea de propagare se
poate stabili teoretic. Printre cauzele de apariţie ale
acestei erori menţionăm: imperfecţiunea reglajului de
zero la aparatele de măsură, imperfecţiunea metodelor
de măsură, consumul propriu al aparatului, variaţia
factorilor de influenţa (temperatură, umiditate, frecvenţă,
etc).
• Pentru calculul erorii sistematice este necesară o
singură măsurare însă pentru o mai bună siguranţă se
mai efectuează două măsurători.
• Se numeşte corecţie eroarea sistematică absolută (X)
luată cu semn schimbat, adică C = - X unde:X = Xa –
X
• Valoarea corectată va fi: Xc = X + C de unde se poate
scrie că Xc  Xa
• Eroarea instrumentală reprezintă ansamblul
erorilor de măsură datorate mijloacelor tehnice
cu care se face măsurarea.
• Eroarea de metodă apare datorită imperfecţiunii
metodei utilizate. Este o eroare din categoria
erorilor sistematice şi efectul ei poate fi corectat.
• Eroarea datorata operatorului uman poate fi
de exemplu influenţa efectului de paralaxă
asupra citirii rezultatului sau o eroare singulară.
Precizia procesului de măsură
• Precizia este calitatea unui aparat sau dispozitiv
de măsură de a da rezultate cât mai apropiate
de valoare adevărată a mărimii de măsurat.
• Precizia este însă determinată calitativ de două
proprietăţi foarte ale aparatelor de măsură:
Justeţea şi Fidelitatea (Repetabilitatea)
• Justeţea constituie una din cele două laturi ale
preciziei şi indică gradul de abatere al unui
aparat faţă de un altul luat drept referinţă
(etalon)
• Fidelitatea este un parametru ce indică gradul
de abatere al aparatului faţă de el însuşi.
Precizia procesului de măsură
• Pentru înţelegerea mai facilă a noţiunilor de justeţe şi
fidelitate vom face comparaţie cu ţintele de tir a trei
trăgători.
j
j
j

X
X
X X X
X X X
X
X X X X XX
XX X
X X

Fidelitate buna
Justeţe redusă Fidelitate redusă Fidelitate buna
Justeţe bună Justeţe bună
• Precizia se exprimă cantitativ prin indicele de
clasă care la rându-i se stabileşte după nivelul
erorii de bază şi al erorii suplimentare (variaţie)
• Eroarea de bază (b) sau eroarea intrinsecă a
unui aparat de măsură reprezintă eroarea totală,
determinată în condiţii de referinţă (standard),
adică în situaţia când factorii de influenţă au
valori controlate, cunoscute, precizându-se şi
toleranţele în jurul acestor valori, intervalele în
interiorul cărora variaţia mărimilor de influenţă
respective au un efect neglijabil asupra
aparatului.
• Eroarea de bază se mai numeşte şi eroare
fundamentală.
• Eroarea suplimentară (s) sau variaţia
reprezintă eroarea care se adaugă peste
nivelul erorii de bază şi care apare la
variaţia unui singur factor de influenţă,
ceilalţi fiind menţinuţi la valorile de
referinţă. Limitele de variaţie sunt
prevăzute in standarde. Acestea prevăd
că la un aparat de măsură eroarea
suplimentară poate fi cel mult egală cu cea
de bază adică s  b.