E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.

24-40, Editura Universitară

Evaluarea dezordinilor alimentare şi

a insatisfacţiei corporale la adolescenţi

Aurel Ion Clinciu

Universitatea Transilvania din Braşov

1. Corpul ca structură implicită a elui

A afirma că eul are o natură pur spirituală presupune contrazicerea unui

aspect fundamental al existenţei umane, acela de a fiinţa în şi prin corpul
propriu, adică de a fi un eu încarnat. Pe de altă parte, a reduce persoana doar la
suportul său material înseamnă a nega complexitatea structurală şi specificul
acesteia. Complexitatea raporturilor corp-psihic provine din faptul că acestea
reunesc într-o singură unitate funcţională doi termeni ireductibili dar
indisociabili, adică instituie o relaţie de complementaritate. În interiorul
acestei relaţii corpul/corporalitatea reprezintă elementul fundamental iar
psihicul/spiritualitatea pe cel superior. În mod evident, procesul de constituire
a pesoanei începe cu corpul său şi – deşi acesta rămâne pe tot parcursul vieţii
temeiul securităţii sale în lume şi elementul care îi certifică existenţa în planul
realităţii – eul îşi depăşeşte corpul propriu prin natura sa informaţională, ceea
ce îl face să treacă de la un „corp în spaţiu” la un „corp în timp” (Ey, 1993).
Deci, deşi începe prin a se autofunda prin elementele de ordin informaţional
care îşi au rădăcinile în corpul propriu şi în organele senzoriale aferente
acestuia, eul depăşeşte realitatea corporală prin funcţia de simbolizare şi prin
limbaj, care reprezintă adevăratul „vehicul al libertăţii sale”, deoarece acesta
instituie o relaţie sistematică cu ceilalţi şi cu sine însuşi.
Pentru Allport (1937) simţul unui eu corporal este primul aspect al unei
identităţi proprii care se dezvoltă şi acest simţ rămâne de-a lungul întregii vieţi
dovada de bază a existenţei noastre. Dar, deşi simţul corporal rămâne pe toată
durata vieţii o ancoră a conştiinţei de sine, el nu reprezintă întregul eu al unei
persoane, care nu este reductibilă doar la corpul său.
Preocuparea pentru geneza şi dezvoltarea acestei relaţii a eului cu corpul
propriu este unul dintre elementele care au dus la naşterea psihanalizei şi
ulterior la constituirea unui corp întreg de discipline derivate, cum ar fi
psihosomatica şi somatoanaliza. Conceptul constituant al psihanalizei,
elementul său axiomatic, a cărui realitate nu poate fi decât inferată, un fel de
„mitologie” în accepţiunea lui Freud, este cel de pulsiune. Aceasta ia naştere la
zona de interferenţă dintre somatic şi psihic. În fapt, demersul psihanalitic se
constituie ca încercare teoretică de a explica felul în care se face „misteriosul
salt de la psihic la somatic” în geneza simptomului somatic din isterie.
Concept central al psihanalizei, libidoul este elementul de legătură al acestei

24
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

relaţii a psihicului cu corporalitatea sa, fiecare organ sau parte a corpului

propriu având o funcţie specifică şi o funcţie secundară, putând fi deci investit
libidinal.
Pentru Dolto (2005) imaginea corpului trebuie în mod clar diferenţiată
teoretic de schema corporală. Dacă cea din urmă este izvorul pulsiunilor,
imaginea corpului nu se mai raportează doar la nevoie/trebuinţă, ci la dorinţă,
care presupune în plus medierea prin cuvânt: „... trăirea într-o schemă
corporală fără imagine a corpului, este o trăire mută, solitară, silenţioasă,
narcisic insensibilă, la limita disperării omeneşti” (op. cit., p. 42). În fapt, dacă
schema corporală caracterizează individul ca reprezentant al speciei sale, fiind
aceeaşi pentru toţi, parţial inconştientă, parţial conştientă, imaginea corpului
propriu apare ca o realitate profund personală, fiind eminamente inconştientă.
Ea este suport al narcisismului, o încarnare simbolică a subiectului supus
dorinţelor, constituită printr-un şir de castrări succesive, care debutează cu
tăierea cordonului ombilical. Întreaga patologie a corpului derivă dintr-un eşec
al simbolizării, fiind expresie a unei insuficienţe a limbajului adresat copilului,
terapia sa presupunând compensarea acestei insuficienţe fundamentale.
Rezumând cercetările lui Witkin şi ale echipei sale referitoare la
dependenţa/ independenţa de câmpul perceptiv, Reuchlin (1999, p. 540)
prezintă din interiorul acestei teorii o schemă coerentă a genezei eului. Schema
propusă de Witkin spre finalul vieţii sale are o structură ierarhică, fiind
organizată pe verticala a trei niveluri, cu o specificitate tot mai mare de la vârf
spre bază. Dacă elementul din vârf este unul de ordin foarte general –
diferenţierea, în fapt motorul întregului proces de constituire a eului – nivelul
intermediar cuprinde trei aspecte mai specifice, care sunt segregarea eului şi
non-eului (prin care acesta dobândeşte funcţionarea autonomă), segregarea
funcţiilor psihologice şi segregarea funcţiilor neuropsihologice. Acestea se vor
împărţi la rândul lor în funcţii mult mai specifice, cum sunt independenţa faţă
de câmpul interpersonal şi aptitudinile pentru restructurări cognitive (pentru
segregarea eului), structurarea controlului şi structurarea apărărilor (pentru
segregarea funcţiilor psihologice) şi specializarea funcţională a emisferelor
cerebrale (pentru segregarea funcţiilor neuropsihologice). Meritul acestui
model este acela de a fi unul integrativ, explicând coerenţa generală a
comportamentului individual printr-un izomorfism între planurile corporal al
eului, al suportului său neurologic şi al planului psihologic. Saltul de la
imaginea corpului propriu la percepţie, şi de aici la personalitate, articularea
rezolvării de probleme cu problematica mecanismelor de apărare şi cu
controlul pulsiunilor agresive sau anxioase, dezvoltarea competenţelor
personale şi sociale sunt integrate explicativ prin postularea unui mecanism
unic de formare, care este diferenţierea.

25
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

2. Trebuinţele alimentare, identificarea primară şi constituirea eului

infantil

Din perspectiva psihanalizei personalitatea infantilă îşi are obârşia într-o

relaţie, adică în interacţiunea primară cu părinţii şi în special cu mama, prin
situaţia de hrănire. În mica copilărie punctul iniţial de plecare al dezvoltării
este corpul matern (de fapt sânul mamei, în raport cu care apar primele
coordonări motrice – după teoria psihogenetică a lui Piaget, dar şi prima
manifestare a sexualităţii infantile – după Freud), ulterior acesta mutându-se
pe corpul propriu printr-o complexă operaţie de investire libidinală a acestuia,
prin ceeea ce Freud a numit zone erogene.
Modul primitiv de constituire a subiectului după modelul celuilalt
(părintele) este identificarea primară. Aceasta este în strânsă legătură cu
încorporarea orală (Laplanche şi Pontalis, 1994, p. 185) prezentă încă înainte
ca diferenţierea egoului şi a alter-egoului să se fi produs. Prima relaţie cu
mama este evident marcată de procesul de încorporare orală. Deoarece
procesul de identificare se află la originile formării personalităţii infantile, care
se construieşte printr-o serie de identificări, trebuie definit acest proces ca unul
în care „... un subiect asimilează un aspect, o caracteristică, un atribut al altuia
şi se transformă, total sau parţial, pe baza modelului respectiv” (idem, p. 181).
Pentru Melanie Klein mecanismele de bază ale construcţiei structurilor
Eului sunt încorporarea (a se vedea mai jos strânsa legătură a acesteia cu
identificarea şi introiecţia) şi proiecţia, în fazele timpurii ale dezvoltării
infantile ambele fiind asociate cu obiectele „bune” şi cu cele „rele”. Prototipul
acestora este iniţial sânul matern, introiectat ca obiect „bun” atunci când
copilul îl obţine (pe el şi hrana), şi ca obiect „rău” în situaţia inversă, atunci
când copilul proiectează asupra acestuia propria agresivitate, provocată de
frustrarea dorinţelor sale de supţiune. Cuvintele „bun” sau „rău” legate de
aceste prime obiecte de investiţie sunt trecute în ghilimele pentru a sublinia că
ele se referă nu la obiecte reale, ci la imaginile deformate fantastmatic ale
obiectelor reale din care ele se formează. Deoarece cele două feluri de pulsiuni
(de viaţă şi de moarte, dând dualitatea obiecte „bune” şi obiecte „rele”) sunt
prezente încă de la origine, având drept ţintă un acelaşi obiect, sânul matern,
se poate vorbi de ambivalenţă, care este ţinută în frâu de copil prin
mecanismul clivajului obiectului. Prin acest mecanism obiectul primar unitar
se splitează într-un sân ideal şi un sân persecutor, ambele introiectate în lumea
internă a copilului.
Dezvoltarea ulterioară a copilului nu va face decât să organizeze imago-
urile şi fantasmările complementare obiectelor bune şi rele: „Sânul cel bun -
extern şi intern - devine prototipul tuturor obiectelor ce oferă sprijin şi
gratificaţie, iar sânul cel rău prototipul tuturor obiectelor persecutorii externe
şi interne.” Laplance şi Pontalis (op. cit., p. 268) atrag atenţia că, deşi au un
caracter fantasmatic, aceste obiecte „nu trebuie să ne facă să pierdem din
vedere faptul că ele sunt considerate ca şi când ar avea o consistenţă reală (în
sensul în care Freud vorbeşte de realitate psihică). Introiecţia şi proiecţia, ca

26
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

mecanisme de apărare activ implicate în geneza Eului, sunt operaţii îndreptate

nu asupra unor caracteristici bune sau rele, ci asupra obiectelor ce au aceste
caracteristici. Aşadar, ambivalenţa faţă de obiect, generatoare de anxietate
pentru copil, nu poate fi controlată decât prin clivajul obiectului (în bun şi rău)
şi al afectelor ce ţin de acesta.
Plecând de la maniera diferită în care Freud explică procesul de
identificare pentru băieţi şi pentru fete, Lynn (1969) operează o interesantă
distincţie în privinţa acestui proces. În accepţia sa identificarea se poate face
cu persoane (părinţii proprii) sau cu prescripţiile de rol pentru fiecare gen (sex-
rol), fapt ce ar putea explica diferenţele de gen marcate existente între
reprezentanţii sexului masculin şi ai celui feminin. Elementul esenţial care
face posibilă identificarea este similaritatea (cu o persoană sau cu o categorie
de persoane) şi ea poate fi globală sau limitată la caracteristici tipice sexului în
cauză. După Lynn, principiile explicative ale identificării sunt teama de
pedeapsă, teama de pierdere a dragostei, întărirea, invidia unui statut sau
dorinţa de putere şi similaritatea. Diferenţe psihologice de gen semnificative
se originează în maniera diferită în care funcţionează identificarea pentru
băieţi şi pentru fete. Astfel, deşi identificarea primară se face pentru
reprezentanţii ambelor categorii cu mama, pentru băieţi urmează o a doua
identificare, care este mai puţin cu o persoană (cea a tatălui) şi mai mult cu
sex-rolul masculin, mai exigent şi mai clar definit cultural decât sex-rolul
feminin.
Rezultatul final al acestor identificări este evidenţiabil printr-o
identificare mai puternică a fetelor cu mama şi doar secundar cu tata, şi o
identificare la fel de puternică cu ambii părinţi, pentru băieţi. Identificarea mai
puternică cu tatăl se va evidenţia la băieţi în variabile care sunt marcate sexual
(engl., sex-typed ), iar la fete în variabile care nu au o astfel de marcă.
Consecinţele acestor pattern-uri diferite de identificare sunt numeroase: fetele
vor fi mai dependente de câmp decât băieţii (fapt demonstrat de Witkin şi
colaboratorii săi), care tind să le surpaseze pe acestea în rezolvarea de
probleme; băieţii vor fi mai preocupaţi decât fetele cu standardele morale
internalizate, pe când fetele vor fi mai receptive decât băieţii la standardele
celorlalţi. Dacă o parte dintre ipotezele de mai sus au o solidă susţinere
empirică, altele au rămas doar la acest stadiu, urmând a fi demonstrate prin
cercetare.

3. Imagine corporală, dezordini alimentare şi calitatea vieţii

O masă foarte consistentă de cercetări în legătură cu imaginea corporală

a fost probabil determinată de ponderea tot mai mare în societatea vest-
europeană a rolului aparenţei fizice. Modificarea progresivă a standardelor de
frumuseţe fizică în ultimul secol a dus la valorizarea tot mai a accentuată a
fetelor şi femeilor cu aspect de păpuşă Barbie, înalte şi slabe, şi a bărbaţilor cu
mase musculare mari, obţinute prin body-building. Fenomen sociologic
complex, potenţat de o întreagă industrie a prezentatorilor de modă şi a

27
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

designerilor vestimentari, care au impuus ca personaj central un nou model

fizic dezirabil social, cel al fotomodelului, acest fapt a avut ecouri într-o
multitudine de direcţii:

 spre lumea sportului şi în special al celui de întreţinere (jogging,

fitness);
 spre industria cosmetică, care a dezvoltat până la limite greu
imaginabile produse capabile să ducă la o mai bună gestiune
managementul imaginii de sine;
 spre lumea medicală, unde chirurgia plastică şi reparatorie a devenit
una dintre cele mai profitabile ramuri ale medicinei;
 spre zona entertainment-ului, unde calităţile specifice ale locului de
muncă trebuie aproape întotdeauna dublate de o prezenţă fizică
agreabilă;
 spre zonele de consiliere psihoterapeutică, care a dezvoltat tehnici
speciale de consiliere şi intervenţie pentru ameliorarea sau gestiunea
imaginii de sine.

Încă din 2003 Cash, editorul şef al revistei Body Image, atrăgea atenţia
asupra faptului că experienţa subiectivă a propriei aparenţe fizice este mult
mai puternică psihosocial decât „realitatea” obiectivă a acestei aparenţe. El
sublinia de asemenea că imaginea corpului ar trebui înlocuită prin pluralul
imagini ale corpului şi aceasta deoarece: „Imaginea corpului se referă la
experienţa multifaţetată a faptului de a fi încorporat, şi în special, dar nu şi
exclusiv, la aparenţa fizică a cuiva” (op. cit., p. 1), cuprinzând autopercepţia
legată de corpul propriu şi atitudinea faţă de sine, cu gândurile, credinţele,
sentimentele şi comportamentele asociate acestei dimensiuni a sinelui. În
editorialul acestei prestigioase reviste, intitulat „Body image: past, present,
and future” autorul indică direcţiile majore în care preocupările anterioare din
acest domeniu se vor orienta, cum ar fi evidenţierea modului în care
caracteristici fizice ca atractivitatea, aparenţa sau desfigurarea fizică corelează
cu funcţionarea psihologică, procesele interpersonale şi calitatea vieţii;
conotaţiile culturale ale imaginii corporale; aparenţa fizică în context medical
(de la chirurgia cosmetică şi reparatorie, până la dermatologie, neurologie,
reabilitare, nutriţie etc.); contribuţii conceptuale reieşite dintr-o multitudine de
perspective teoretice care vor conduce la precizarea constructului complex de
imagine corporală prin dezvoltarea de instrumente psihometrice adecvate;
identificarea factorilor de risc sau de prevenţie/protecţie a imaginii de sine
corporale; consecinţele clinice ale proceselor disadaptative ale imaginii de sine
(dezordini alimentare, dezordini legate de aspectele dismorfice, fobia socială
sau tulburările dispoziţionale asociate cu imaginea de sine negativă); evaluarea
şi intervenţia imaginii de sine pozitive, simultan cu tratarea consecinţelor sale
negative.
Segmentul de vârstă avut în vedere în lucrarea de faţă este cel al
adolescenţei, în raport cu care ultimii ani au întregistrat o adevărată explozie a

28
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

cercetărilor publicate pe probleme de imagine corporală. Explicaţia apariţiei

acestui fenomen constă în preocuparea specialiştilor de a elucida efectele unei
slabe imagini de sine asupra dezvoltării psihosociale ulterioare şi de a
identifica factorii de risc ai comportamentelor alimentare şi ai tulburărilor
anxios-depresive de la vârsta adultă, asociaţi problemelor de imagine
corporală. Fundamentarea unor programe de prevenţie şi de intervenţie
adecvate nu se poate face fără investigarea sa sistematică şi fără dezvoltarea
unor instrumente de măsură adecvate a acesteia, cu care să se poată obţine date
epidemiologice pentru a putea diagnostica răspândirea populaţională a
dezordinilor asociate, stabilirea unor trenduri de dezvoltare, ca şi reliefarea
diferenţelor de gen legate de imaginea corporală.
Investigând aceste probleme, Smolack (2004) îşi exprimă deschis
surprinderea în legătură cu cât de limitat era „arsenalul evaluativ” al imaginii
corporale la data respectivă şi cât de dificil, dar necesar, era să se meargă în
şcoli pentru a dezvolta astfel de instrumente, întreprindere fără de care nu se
pot da răspunsuri adecvate unor întrebări specifice. Astfel, este greu de stabilit
când apare fenomenul dissatisfacţiei/insatisfacţiei de sine coroporale, deşi
unele cercetări sugerează că acestea apar relativ devreme, încă de la nivelul
ciclului şcolar elementar, şi că ele sunt mai frecvente la fete decât la băieţi.
Davidson et al. (2003, cit. in Smolak, 2004) raportează o ameliorare a imaginii
de sine corporale pe parcursul ciclului şcolar elementar (5-9 ani), urmată de o
descreştere a acesteia în şcolaritatea mijlocie (10-14 ani), mai accentuată
pentru fete decât pentru băieţi. Vârsta liceală şi mai ales cea adultă ar
înregistra o stabilizare a nivelului dissatisfacţiei de sine, deşi nu se poate
preciza cu exactitate de la ce vârstă, mai ales că există şi numeroase diferenţe
culturale sau rasiale. Câteva concluzii preliminare furnizate de această autoare
s-au impun atenţiei noastre:
 la nivelul ciclului şcolar elementar problema dissatisfacţiei de sine este
mai frecventă la fete decât la băieţi;
 dacă la primele preocuparea pentru dietă este principala reacţie la o
imagine de sine nesatisfăcătoare, la băieţi aceasta constă în exerciţii
fizice şi în dietă eventual îmbogăţită cu steroizi anbolizanţi, pentru
dezvoltarea masei musculare;
 preocuparea excesivă a fetelor pentru a fi slabe le conduce la dezordini
alimentare de tipul bulimi-anorexiei şi obezităţii, cu ecou în
accentuarea pattern-urilor depresiv-anxioase legate de imaginea de
sine;
 dezordinile alimentare şi dietele excesive au consecinţe importante pe
termen lung, cum ar fi starea de oboseală cronică, distresul
gastrointestinal, afecţiunile oaselor şi masei musculare.

Într-un studiu similar, Tiggermann (2004) pune problema raportului

stabilitate-schimbare a imaginii de sine corporale pe toată secvenţa vârstelor
adulte. Autoarea raportează că, în pofida unor schimbări masive şi
semnificative ale aparenţei de sine de-a lungul vieţii adulte, mai ales la femei

29
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

(ca efect al naşterii, printre altele), dissatisfacţia de sine corporală rămâne

remarcabil de stabilă în timp. Se pare că vârstele adulte accentuează
discrepanţa dintre importanţa şi evaluarea corpului propriu: devierea tot mai
accentuată a acestuia de la idealul de frumuseţe stereotipizat social este
compensată de importanţa tot mai scăzută acordată de femei acestui fapt.
Dacă importanţa atractivităţii feminine este mai presantă pentru vârstele
tinere, preocuparea pentru aparenţa corporală are un declin la vârstele mature.
Valoarea acestui parametru al dissatisfacţiei legate de corpul propriu este
găsită a fi necorelată cu statusul marital, cu nivelul educaţional sau cu statusul
ocupaţional, ceea ce sugerează că ea este una normativă şi relativ stabilă pe
durata vieţii. Chiar problema raportării la un eu fizic ideal cunoaşte importante
ajustări odată cu trecerea anilor. Dacă la vârstele adolescentine tinerele fete se
raportează mai frecvent la un model social al frumuseţii feminine (trupurile
slabe, gen papuşa Barbie), odată cu înaintarea în vârstă această raportare se
face la figuri ideale care sunt cele ale vârstei respective, de unde şi concluzia
gratificantă potrivit căreia „Arat bine pentru vârsta mea!” Dar o multitudine de
studii raportează că nivelul dissatisfacţiei feminine legate de aspectele
corporale se menţin pe toată secvenţa vârstei adulte, bărbaţii fiind mult mai
mulţumiţi de corpul propriu.
La vârsta a treia, deşi preocuparea pentru greutatea şi mărimea corpului
propriu continuă să fie o importantă sursă de distres pentru femei, aspectele
funcţionale ale acestuia, şi mai ales starea de sănătate, tind să treacă treptat pe
primul loc.
Potrivit opiniei lui Pruzinsky (2004) dezvoltarea unor standarde de
îngrijire şi evaluare a imaginii de sine corporale este o importantă condiţie a
creşterii calităţii vieţii populaţiei cu probleme medicale. Accentuând asupra
importanţei clarificărilor conceptuale necesare înţelegerii constructului de
imagine corporală, prin lărgirea cadrului evaluativ şi prin dezvoltarea unor
instrumente psihometrice valide, autorul propune introducerea unui program
de prevenţie, diagnostic, reabilitare şi tratament al persoanelor cu tulburări de
imagine de sine corporală, aflate în context medical. Opinia acestui cercetăror
este una extrem de valoroasă şi ar putea fi extinsă în timp la întreaga
populaţie, sau cel puţin la categoriile populaţionale cu risc, din care fac parte
şi cele adolescentine: „Un al treilea avantaj al integrării evaluării imaginii
corporale în evaluările de rutină a pacienţilor medicali este acela că aceste
evaluri oferă o perspectivă unică asupra sănătăţii” (op. cit., p. 75). O idee la fel
de valoroasă este aceea a evaluării multidimensionale a insatisfacţiei
corporale, în care instrumentele psihometrice să fie completate de mijloace
evaluative ce pot nuanţa condiţia medicală a pacienţilor în cauză.
Plecând de la aceleaşi considerente legate de măsurarea rea, sau încă
insuficient de acurată a imaginii corporale, Thomson (2004) propune zece
strategii de ameliorare a acestei situaţii în scopul îmbunătăţirii evaluării
acesteia pentru proiectele de cercetare aplicată. Pruzinsky şi Cash (2002) au
insistat asupra beneficiilor evaluării mai bune a imaginii de sine corporale în
contextul evaluării calităţii vieţii, incluzând un screening mai efectiv al

30
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

distresului provocat de o imagine de sine nesatisfăcătoare; specificarea grijilor

legate de imaginea corporală şi rafinarea rezultatelor îngrijirilor de sănătate.

4. Relaţia imaginii corporale cu strategiile defensive,

cu diferenţierea eului şi cu stima de sine

Raportarea eului actual la eul ideal este una dintre sursele de conflict
major care dinamizează funcţionarea şi formarea structurilor acestuia, inclusiv
a componentei sale corporale. O a doua sursă majoră de distres legată de
aparenţa fizică proprie o constituie comparaţia socială, atât a indivizilor între
ei, cât şi a lor cu idealul social sau cu stereotipurile de gen fixate în
prescripţiile de rol. Ajustarea la aceste două surse majore de stres presupune
într-o primă fază prezenţa mecanismelor defensive ale eului, ca strategii de
apărare instituite inconştient de către acesta, destinate conservării pe termen
scurt a coerenţei sale interne şi a stimei de sine. Pe termen lung elaborarea
unor strategii de coping are o valoare adaptativă mai ridicată comparativ cu
mecanismele de apărare, pentru că acestea sunt centrate pe înfruntarea
problemei şi nu pe trăirile afective generate de conflict.
Eul este constant în alertă faţă de evenimentele disforice (iar
dissatisfacţia legată de aspectul corporal propriu este una dintre sursele perene
a stărilor afective neplăcute) şi se apără nelăsând să treacă în conştiinţă
elementele lumii interne sau externe ce ar putea produce asemenea stări. Ideile
şi impulsurile acceptate de Eu sunt numite ego-sintonice (Campbel, 1981). Pe
acestea din urmă Eul fie că le distorsionează, fie că le blochează, pentru a
reduce nivelul de anxietate provocat.
Robert Plutchik sumarizează cele mai importante trei probleme care sunt
frecvent obiect de dezbatere printre psihanaliştii de azi relative la mecanismele
de apărare a Eului şi anume câte mecanisme de apărare există, dacă ele pot fi
ordonate şi ierarhizate după un criteriu valid (funcţie de valoarea lor
adaptativă, de nivelul de evoluţie, de etapa de dezvoltare ontogenetică sau de
corelaţia cu gravitatea bolii psihice cu care se asociază mai frecvent) şi care
este legătura acestora cu stresul ori cu mecanismele de coping. Ierarhiile
propuse pentru a face ordine în această „junglă a defenselor” sunt numeroase,
deoarece ele sunt elaborate după criterii multiple: nivel de primitivitate, etapă
de dezvoltare, specificitate patologică, valoare adaptativă etc. Astfel, Vaillant
(1976) a ordonat defensele după gradul lor de maturitate, propunând o ierarhie
cu patru niveluri, de la cele mai primitive, numite narcisice, la defensele
imature, tipice dezordinilor de caracter, la defensele nevrotice şi la defensele
mature (ca sublimarea, represia, altruismul, anticiparea şi umorul, cele mai
multe dintre acestea fiind considerate deja mecanisme de coping).
Preluând taxonomia propusă de Vaillant, Bond şi colaboratorii au
elaborat mai multe chestionare de stil defensiv. Varianta lărgită (88 de itemi,
explorând 24 de mecanisme de apărare) a fost creată în 1983, autorii având ca
fundament nu numai bazele teoretice ale psihanalizei, ci şi DSM-III-R. În
1993 autorii propun DSQ 40 (Defense Style Questionnaire) care explorează 20

31
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

de mecanisme de apărare, dintre care 4 mature, 4 nevrotice şi 12 mecanisme

incluse în categoria celor imature. Studiile de validare ale DSQ 40 au scos în
evidenţă asocieri semnificative ale mecanismelor de apărare mature cu
sănătatea fizică şi psihică, cu stima de sine şi eficacitatea personală, cu
dezvoltarea eului sau cu satisfacţia maritală şi profesională. Acesta este unul
dintre motivele pentru care am optat pentru DSQ 40 pentru a investiga relaţiile
dintre mecanismele de apărare ale eului şi dissatisfacţia de sine corporală
(evidenţiată prin instrumentul creat de noi cu scopul de a da o expresie
cuantificabilă acesteia – CEDA, adică Chestionarul de Evidenţiere a
Dezordinilor Alimentare). Ipoteza de bază este aceea că strategiile defensive
utilizate de persoană sunt preponderent mature pentru scorurile mici la CEDA,
în timp ce mecanismele preponderent nevrotice şi imature, pentru situaţia
inversă.
O perspectivă privitoare la geneza structurilor eului prin diferenţiere şi
integrare este regăsibilă la Piaget (unde aceasta rezultă din jocul asimilare-
acomodare), la Allport (prin cuplul diferenţiere-integrare), la Witkin
(preponderent axat pe diferenţiere) sau la Jung (individuarea şi apariţia sinelui
sunt rezultatul diferenţierii structurilor persoanei).
Este meritul unui fondator al psihoterapiei de familie, Bowen (1976,
1978), de a fi dezvoltat o teorie coerentă în legătură cu diferenţierea, pe care a
conceput-o ca pe un construct multidimensional. Diferenţierea sinelui este
definită de acesta ca măsura în care cineva este capabil să echilibreze
funcţionarea emoţională cu cea intelectuală şi intimitatea cu autonomia în
relaţiile cu ceilalţi. Persoanele diferenţiate experienţiază calm şi gîndire logică
atunci cînd circumstanţele o cer, sunt flexibile, adaptabile şi mai apte de a se
descurca în situaţii stresante. Ele operează la fel de bine cu nivelurile
emoţionale şi raţionale, menţinând un grad ridicat de autonomie în relaţiile lor
intime. La nivel interpersonal au abilitatea de a exprima intimitatea şi
independenţa faţă de ceilalţi, ceea ce îi determină să ia cu uşurinţă poziţia de
eu în relaţie, pe când dacă sunt slab diferenţiaţi rămân fixaţi în poziţiile pe care
le-au avut în familia de origine.
Plecînd de la aceste considerente teoretice, Skowron şi Friedlander
(1998) au operaţionalizat constructul de diferenţiere a sinelui prin
dezvoltatarea unui Inventar de Diferenţiere de Sine (DSI, adică The
Differentiation of Self Inventory). În forma sa revizuită acesta este alcătuit din
43 de itemi, grupaţi pe 4 subdimensiuni: Poziţia de Eu, care constă în
abilitatea unei persoane de a adera la propriile convingeri, în condiţiile
presiunii de a acţiona astfel; Separarea emoţională – faptul de a nu se simţi
excesiv de vulnerabil în relaţiile cu ceilalţi; Reactivitatea emoţională – faptul
de a nu răspunde la stimulii din mediu prin labilitate şi hipersensibilitate
emoţională; Fuziunea cu ceilalţi – unde scorurile mici semnifică
supraidentificarea cu părinţii şi supraimplicarea emoţională în raporturile cu
ceilalţi. Scorul total rezultat din însumarea celor patru subscale furnizează o
imagine de ansamblu concludentă în legătură cu gradul de diferenţiere a
sinelui unei persoane.

32
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

Ipoteza pe care o conturăm în raport cu conceptul de diferenţiere a

sinelui este aceea că dissatisfacţia de sine corporală se asociază în mod
semnificativ cu un eu mai puţin diferenţiat, reciproca părând a fi de asemenea
valabilă. Suplimentar, DSI foloseşte şi ca instrument în raport cu care se va
face validarea concurentă a Chestionarului de Evidenţiere a Dezordinilor
Alimentare (CEDA) creat de noi.
Într-unul dintre capitolele anterioare ale acestei cărţi1 am analizat stima
de sine conjugând un instrument care operaţionalizează dimensiunea corporală
a acestuia (Perceperea de Sine Corporală) cu dimensiunea psihică a stimei
(Percepere de Sine). Acestea au fost concepute în cadrul de referinţă unificator
al problematicii selfului, conceput ca un punct se intersecţie şi interferenţă a
patru dimensiuni: cea bazală, compusă din dimensiunea fizică şi emoţională a
selfului, şi cea superioară, compusă din dimensiunea cognitivă şi socială.
În acest context, dissatisfacţia de sine corporală ar trebui să se valideze
convergent cu ambele tipuri de chestionare create şi analizate, acest construct
presupunând atât dimensiunea cognitivă a selfului (prin percepere de sine
fizică, evaluare de sine, reprezentare şi conştiinţă de sine), cât şi pe cea
afectivă (disforie de sine, anxietate/depresie, sisteme defensive, mecanisme de
apărare ale eului şi iubire de sine narcisică), sau pe cea socială (compararea şi
evaluarea socială a sinelui corporal, eficienţa personală în plan interpersonal,
fenomenele de identitate grupală, socială sau sinele fizic ca expresie a culturii
de apartenenţă).
Ipoteza avută de noi în vedere este aceea a asocierii strânse dintre cele
trei instrumente destinate evaluării sinelui, CEDA, PSC şi PS, ceeea ce revine
la a postula strânsa interdependenţă dintre dimensiunea fizică şi cea psihică a
sinelui. Ipoteze mai specifice vor trebui conturate pentru a evidenţia mai clar
relaţiile dintre diverşii subfactori măsuraţi de aceste instrumente.

5. Obiective

Obiectivul major al cercetării întreprinse a fost acela de a crea un

instrument valid psihometric pentru a investiga dezordinile din plan psihologic
asociate cu tulburările alimentare şi a răspunde astfel nevoii de a lărgi
„arsenalul” metodelor cu care pot fi atacate problemele de imagine corporală.
Au fost avute în vedere populaţii nonclinice de copii şi adolescenţi din
ciclurile şcolare gimnazial, liceal şi universitar, preponderent fete, pentru a
sesiza dinamica în timp a fenomenului studiat.
Deoarece majoritatea surselor bibliografice menţionate în partea
introductivă a acestei lucrări indică faptul că dissatisfacţia legată de corpul
propriu este instalată mai rapid, fiind mai accentuată la genul feminin, şi
deoarece DSM-III-R arată că tulburările instinctului alimentar (bulimia şi
anorexia) au o incidenţă de 15-20 de ori mai mare în rândul genului feminin,
un obiectiv asumat a fost evidenţierea diferenţele de gen înregistrate de
1
Două instrumente destinate evaluării selfului: Perceperea de sine (PS) şi Perceperea de Sine
corporală (PSC).

33
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

instrumentul nostru. De asemenea am dorit să efectuăm o primă analiză a

fidelităţii instrumentului nou creat (consistenţa sa internă), pentru a vedea dacă
el măsoară constructe omogene, şi conducerea unui prim studiu de validare
concurentă contra altor instrumente similare care măsoară stima de sine.
Finalmente am intenţionat să creăm un sistem de norme pentru populaţia
şi/sau vârstele considerate. Validarea pe populaţii clinice a instrumentului nou
creat sau contra altor instrumente similare este un obiectiv de perspectivă
imediată, pe care ni-l asumăm pentru cercetări ulterioare.
225

211
200

175

150

125

100

75
Varsta
50
48 < 16 ani
Count

25 30 16 - 19 ani
24 23
0 > 19 ani
Masculin Feminin

Figura 1. Repartiţia populaţiei investigate după criteriile

apartenenţă de gen şi vârstă.

Aşa cum se observă din figura 1, genul masculin este subreprezentat, mai
ales pentru categoria de vârstă 16-19 ani. Pentru ca analiza diferenţelor de gen
să capete putere de generalizare mai mare trebuie avută în vedere o cercetare
ulterioară care să aibă o mai bună cuprindere pentru genul masculin şi pentru
vârstele liceale şi gimnaziale.

5. Metodă

Instrumentele utilizate în cercetarea noastră au fost deja menţionate: pe

lângă Chestionarul de Evaluare a Dezordinilor Alimentare (CEDA), am
utilizat DSQ 40 pentru evidenţierea categoriilor de defense utilizate,
Chestionarul de Diferenţiere a Eului (DE), chestionarele de Percepere de Sine
(PS) şi de Percepere de Sine Corporală (PSC), alături de un chestionar de date
factuale. Acest ultim chestionar are în componenţă sa itemi demografici, dar şi
itemi care evidenţiază performanţele academice ale elevilor/studenţilor,
atmosfera familială, competenţa educaţională sau statutul socio-economic al
familiei. Ambele tipuri de itemi au fost utilizate ca şi variabile categoriale în
prelucrarea datelor.

Participanţii au fost elevi din clase obişnuite, natural constituite din

învăţămîntul gimnazial şi liceal, de la un liceu teoretic preponderent umanist şi
de la unul preponderent realist. Studenţii au fost de la facultăţile de Psihologie
şi Ştiinţele Educaţiei, Sociologie şi Drept (specializarea Asistenţă socială) şi
de la Ştinţe economice. Participarea lor a fost liber consimţită, instructajul

34
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

insistând pe completarea cu sinceritate a întrebărilor ce constituie itemii

chestionarelor utilizate. Pentru a exista o bună motivaţie, subiecţilor studenţi
(majoritari în cercetare) li s-a promis şi oferit feedback, fie sub forma unui
rezumat scris al rezultatelor, fie sub forma unor scurte şedinţe de discuţie şi
consiliere. Succesul deosebit de care s-a bucurat acest tip de intervenţie a
oferit un argument suplimentar pentru necesitatea de a extinde problemele de
supraveghere şi management al imaginii de sine la adolescenţi. Pentru
scorurile ridicate la factorii CEDA discuţiile cu subiecţii pe probleme de
imagine au dus la confirmarea empirică a majorităţii rezultatelor, ceea ce poate
fi considerată o primă dovadă a validităţii ecologice a instrumentului nou
creat.

6. Rezultate

6.1. Date preliminare despre CEDA

În construcţia chestionarului de dezordini alimentare s-a utilizat strategia

intuitiv-empirică. Iniţial a fost consultată literatura problemei şi au fost
identificate câteva chestionare de dezordini alimentare, indicativi pentru
propensiunea bulimică sau anorexică. Dintre aceştia au fost reţinuţi şi
asamblaţi într-un singur chestionar 112 itemi, dintre care unii se refereau în
mod strict la comportamentul alimentar al subiecţilor („Pentru mine a mânca
este un ritual special, desfăşurat intim sau în singurătate”) iar alţii la probleme
asociate cu perceperea de sine („Mă îngrozeşte gândul de a deveni obez(ă)”),
stiluri educaţionale din familie („Copilăria mea a fost marcată de traumatisme
şi de lipsa de iubire”), raporturile timpurii cu părinţii etc.
Datele rezumate în Tabelul 2 de mai jos confirmă faptul că cei trei factori
selecţionaţi prin analiză factorială şi de scală, ca şi scorul total la chestionar nu
au o distribuţie normală în populaţia de bază. Aceasta deoarece media,
mediana şi modul nu coincid, toate distribuţiile fiind asimetrice pozitiv (cu
aglomerare spre stânga) şi leptokurtice (înalte). Cel mai aproape de o
distribuţie normală este factorul 1 (Insatisfacţie de sine), pentru care simetria
şi boltirea au valori acceptabile, ce se apropie de normalitate. Ceilalţi doi
factori, aşa cum era de aşteptat, sunt unii cu caracter clinic pronunţat, fiind
greu regăsibili în populaţia de bază. De aceea pentru toţi factorii şi pentru
scorul total la test am indicat punctul de tăietură (cutoff) care separă 75% din
populaţie de ceilalţi 25% şi care pot servi ca repere pentru identificarea
sfertului populaţional care este susceptibil de a prezenta tulburarea respectivă.

Tabel 1. Statisticile descriptive pentru cei trei factori

şi pentru scorul total la CEDA (71 de itemi).
F1 (47i) F2 (12i) F3(12i) F1+2+3
Insatisfac- Anorexie Bulimie CEDA
ţie de sine total

35
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

N 334 334 334 334

Media 10,47 1,64 2,27 14,38
Eroarea standard a mediei 0,48 0,11 0,12 0,59
Mediana 8,50 1,00 2,00 12,00
Modul 4 0 0 6
Abaterea standard 8, 8 2,02 2,11 10,72
Simetria (skewness) 1,02 2,07 1,29 1,17
Boltirea (kurtosis) 0,59 5,88 2,48 1,73
Amplitudinea împrăştierii 42 12 12 61
Punct de tăietură (>75%) 15 2 3 20

Un fapt semnificativ este acela că, nefiind aplicat şi validat pe o

populaţie clinică, unii itemi consideraţi a fi definitorii pentru disfuncţiile
alimentare majore care sunt anorexia şi bulimia nu au fost reţinuţi în contul
factorilor respectivi, deşi ei s-ar putea dovedi valizi pentru identificarea şi
diagnosticul acestora. Aplicarea întregului chestionar pe categorii
populaţionale clinice (extrem de rare şi greu de găsit) va putea produce o
selecţie mai completă şi mai adecvată pentru factorii bulimie şi anorexie,
compuşi actualmente doar din câte 12 itemi.
Pentru Factorul 1, identificat a fi Insatisfacţia de sine, prin analiza de
conţinut a celor 47 de itemi care îl compun, prezentăm etalonul de mai jos în
note C. Prin etalonare s-a obţinut normalizarea deplină a distribuţiei, care are
media de 4,98 şi abaterea standard de 2,42.

Tabel 2. Etalon pentru factorul 1 - Insatisfacţie de sine –

în 11 clase normalizate (note C).
Note C 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Fr.cum.% 3,6 8,1 15,8 27,4 42 58 72,6 84,2 91,9 96,4 100
Scor 0 1-2 3-4 5-6 7-10 11- 15- 20- 25- 31- 37→
14 19 24 30 36

Determinarea omogenităţii celor trei scale obţinute şi studierea fidelităţii

au presupus determinarea lui alfa Cronbach pentru consistenţa internă. Prin
metoda jumătăţii vii (split-half al lui Spearman-Brown) s-a determinat gradul
de echivalenţă a celor două jumătăţi ce compun fiecare factor în parte.
Rezultatele sunt sintetizate în tabelul de mai jos.

Tabel 3. Date despre consistenţa celor trei factori şi a scalei totale CEDA.
F1 F2 F3 CEDA
Insatisfacţie Anorexie Bulimie total
Alfa Cronbach 0,92 0,76 0,72 0,92
Split-half Spearman-Brown 0,91 0,76 0,71 0,89
Alfa partea I 0,85 0,62 0,61 0,84
Alfa partea a II-a 0,85 0,62 0,53 0,87

36
 E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

Aşa cum se observă din tabelul 3, consistenţa internă pentru primul

factor, cel căruia i-a fost alocat şi cel mai mare număr de itemi (47) este
extrem de ridicată (0,92), cu valori foarte apropiate de ale scalei în întregul ei.
Între cei doi factori clinici F2 şi F3 nu există diferenţe însemnate, alfa având
pentru ambii valori acceptabile, de peste 0,70. De asemenea, echivalenţa
părţilor este relativ bună, dar o imagine mai adecvată despre puterea acestor
doi factori (propensiune spre Anorexie şi spre Bulimie) de a detecta categoriile
nosografice respective, în acord şi cu cerinţele DSM-IV-R, presupune
aplicarea lor pe categoriile respective, ceea ce este un efort de durată. Studiul
pe populaţii obeze ar putea aduce de asemenea mai multe informaţii în
legătură cu F3. În aceste condiţii, utilizarea acestor doi factori ca teste de
screening este un fapt justificat şi util.

6.2. Studiu de validare convergentă

Testarea ipotezelor formulate în partea introductivă a lucrării de faţă s-a

sprijinit iniţial pe o abordare de tip corelaţional. Prezentăm mai jos
intercorelaţiile dintre testele bateriei utilizate în studiul nostru.

Tabel 4. Intercorelaţiile dintre testele bateriei şi subfactorii CEDA.

CEDA F1 F2 F3 PSC PS DE DSQ DSQ DSQ DSQ
total mature nevrotic imature Total
CEDA total .97** .57** .56** -.54** -.57** -.11 -.06 .25** .44** .35**
F1 Insatisfacţie .97** .42** .39** -.55** -.63** -.13* -.10 .24** .42** .32**
F2 Anorexie .57** .42** .23** -.32** -.09 -.03 .06 .08 .19** .16**
F3 Bulimie .56** .39** .23** -.17** -.21** .01 .04 .20** .35** .32**
PSC Perc.corp. -.54** -.55** -.32** -.17** .50** .17* .07 -.06 -.25** -.17**
PS Stima de sine -.57** -.63** -.09 -.21** .50** .14 .25** -.07 -.18** -.06
DE Diferent. eu -.11 -.13 -.03 .01 .17** .14* .09 -.04 -.01 .02
DSQ M. mature -.06 -.10 .06 .04 .07 .25** .09 .17** .24** .52**
DSQ M. nevrotice .25** .24** .08 .20** -.06 -.07 -.04 .17** .43** .66**
DSQ M. imature .44** .42** .19** .35** -.25** -.18** -.01 .24** .43** .86**
DSQ Total .35** .32** .16** .32** -.17** -.06 .02 .52** .66** .86**
** Corelaţie semnificativă p < .01 (bilateral); * Corelaţie semnificativă p < .05 (bilateral).

Analizând tabelul 4 de mai sus reiese că principalul contributor la scorul

CEDA total este factorul Insatisfacţie de sine, fapt ce nu este surprinzător
ţinând cont de numărul mare de itemi alocat acestuia. Corelaţia scorului total
CEDA este extrem de ridicată şi la valori apropiate (r = -0.54, respectiv -0.57)
cu stima de sine şi cu stima de sine corporală (PS şi PSC). Corelaţii
semnificative există şi cu mecanismele de apărare nevrotice şi mai ales cu cele
imature (r = 0,25, respectiv 0,44), fapt consistent cu ipotezele de start.
Relaţiile evidenţiate pentru scorurile CEDA total se regăsesc la niveluri foarte
apropiate pentru factorul Insatisfacţie de sine corporală, fapt ce constituie un
argument în plus pentru utilizarea acestuia şi ca test separat de ceilalţi doi
factori clinici (F2 şi F3). Factorul propensiune Anorexică este mai strâns

37
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

asociat cu Perceperea de Sine Corporală, fiind mai centrat pe elementele fizice

(corp, hrănire) şi pe semnificaţia simbolică a acestora. Facorul 3, propensiune
Bulimică, pare a fi mult mai puternic legat de un tip de mecanisme defensive
inadecvate, preponderant imature, şi doar în mod secundar de stima de sine.
Ipoteza legăturii dintre dezordinile alimentare şi diferenţierea eului, aşa
cum este ea pusă în evidenţă de DSI nu-şi găseşte suport prin cercetarea de
faţă, în timp ce mecanismele de apărare nevrotice şi mai ales imature sunt
semnificativ asociate cu factorii Insatisfacţie corporală şi Bulimie.

6.3. Diferenţe de vârstă şi gen

Rezultatele prezentate în Figura 2 trebuie luate cu prudenţă datorită

disparităţii masculin-feminin şi datorită repartiţiei neechilibrate a eşantionului
după criteriul vîrstă. Ce se poate totuşi remarca este faptul că factorii 2 şi 3
(Anorexie, Bulimie) nu diferenţiază clar după nici unul dintre criteriile de
analiză. În schimb Insatisfacţia de sine corporală (F1) are pentru băieţi o
tendinţă extrem de clară de reducere de la o vârstă la alta, în timp ce pentru
fete ea prezintă valori permanent mai mari, “vîrful” fiind la nivelul ciclului
liceal. Se poate vorbi deci de mai multă insatisfacţie legată de aparenţa
corporală proprie pentru fete, în paralel cu o ajustare tot mai bună a imaginii
de sine fizice a băieţilor spre vârstele postadolescentine.

Baieti
10

F1 Insatis.corporala
2
F2 Anorexie
Mean

0 F3 Bulimie
< 16 ani 16 - 19 ani > 19 ani

Varsta clase

Fete
12

10

F1 Insatis.corporala
2
F2 Anorexie
Mean

0 F3 Bulimie
< 16 ani 16 - 19 ani > 19 ani

Varsta clase

Figura 2. Grafice cu evoluţia pe vârste şi genuri a scorurilor la factorii CEDA.

38
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

7. Concluzii şi discuţii

Construirea unui chestionar care să evidenţieze impactul dezordinilor

alimentare asupra imaginii de sine corporale corespunde unei necesităţi reale,
după ştiinţa noastră în România neexistînd încă un asemenea instrument, în
condiţiile în care, aşa cum afirmă Thomson (2004) acest construct este
măsurat nesatisfăcător. Rezultatele studiului nostru sunt încurajatoare pentru
primiul dintre factorii degajaţi din analiza datelor, cel referitor la Insatisfacţia
de sine corporală. Acesta are o distribuţie cvasinormală în populaţia
investigată, iar prin etalonare micile anomalii se normalizează definitiv.
Factorul 1 poate fi deci folosit şi ca test autonom de imagine corporală, în
conjuncţie cu alte teste de stimă de sine el determinând în mod expres
componenta negativă a acesteia, legată de insatisfacţia faţă de aspectul fizic al
persoanei. Utilitatea sa pare a fi una foarte mare pentru genul feminin şi în
zona vârstelor adolescentine (Smolak 2004) sau în zona obezităţii (Schwartz şi
Brownell, 2004). Urmând sugestia formulată de Tiggermann (2004), acest tip
de instrument poate fi util şi în studierea imaginii corporale pe durata întregii
vieţi,
Factorii de propensiune spre Anorexie şi Bulimie au nevoie de
confirmări suplimentare, probabil de o adiţionare de noi itemi concludenţi, în
acord cu definiţiile DSM-IV-R date acestor entităţi nosografice. Validarea lor
clinică pe loturi adecvate este de asemenea o condiţie necesară pentru a
determina valoarea reală a acestor factori.
Parcurgerea acestui traseu nu încheie un drum, ci deschide posibilitatea
studiilor epidemiologice (necesitate semnalată de Cash) sau a prevenţiei şi
tratamentului tulburărilor de imagine corporală (Levine şi Piran, 2004), pentru
sporirea calităţii vieţii, cel puţin pentru populaţia cu anumite probleme
medicale (Pruzinsky, 2004), cum ar fi persoanele dismorfice sau cele cu
desfigurări (Rumsey şi Harcourt, 2004) sau cele cu intervenţii chirurgicale
cosmetice şi reparatorii (Sarwer şi Crerand, 2004).Clarificarea raporturilor şi a
determinărilor suplimentare ale constructelor analizate cu instrumente
similare, evaluarea stabilităţii în timp a factorilor descoperiţi şi acumularea de
noi dovezi privind validitatea lor constituie obiective posibil de asumat pentru
cercetări viitoare. La urmă, dar nu în ultimul rînd, legarea planului cantitativ al
cercetării de determinanţii inconştienţi ai insatisfacţiei de sine corporale
conexe problemelor alimentare, prin conectarea planului explicativ de fineţe
psihanalitic, rămâne poate cea mai mare dintre provocările viitoare.

Bibliografie

Allport, G.W. (1991). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Buucureşti: Editura

Didactică şi Pedagogică.
Bowen, M. (1976). Theory in the practice of psychotherapy. In P.J. Guerin, Jr. (Ed.)
Family therapy: theory and practice (pp. 42-90). New York: Garner Press.
Bowen, M. (1978). Family therapy in clinical practice. New York: Jason Aronson.

39
E. Avram (coord.), Psihologia sănătăţii, Vol. 2, pp.24-40, Editura Universitară

Cash, T.F. (2004). Body image: past, present, and future. In Body Image 1, 1-5.
Dolto, F. (2005). Imaginea inconştientă a corpului. Bucureşti: Editura Trei.
Ey, H. (1993). Conştiinţa. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Freud, S. (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.
Psihopatologia vieţii cotidiene. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
Klein, M. (1934). A contribution to the Psychogenesis of Maniac-Depressive States.
In Contributions, 282.
Klein, M. (1952). Some theoretical conclusions regarding the emotional life of the
infant. Developments, 200.
Laplanche, J., Pontalis, J.-P. (1994). Vocabularul psihanalizei. Bucureşti: Editura
Humanitas.
Levine, M.P., Piran, N. (2004). The role of body image in the prevention of eating
disorders. Body Image 1, 57-70.
Lynn, D.B. (1969). Parental and sex-role identification. A theoretical formulation.
Berkeley, California: MrCutrhan Publishing Corporation.
Plutchik, R. (1995). A Theory of Ego Defenses. In H.R. Conte & R. Plutchik (Editors)
Ego Defenses. Theory and Measurement. New York, Chichester, Brisbane,
Toronto, Singapore: A Wiley-Interscience Publications. John Wiley & Sons,
Inc.
Pruzinsky, T. (2004). Enhancing quality of life in medical populations: body image
assessment and rehabilitation of standards of care. Body Image 1, 71-81.
Pruzinsky, T., Cash, T.F. (2002). Assessing body image and quality of life in medical
settings. In T.F. Cash & T. Pruzinsky (Eds.), Body Image: Handbook of theory,
research, and clinical practice (pp. 171-179). New York: Guilford Press.
Reuchlin, M. (1999). Psihologie generală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Rumsey, N., Harcourt, D. (2004). Body image and desfigurement: issues and
interventions. Body image 1, 83-97.
Sarwer, D.B., Crerand, C.E. (2004). Body image and cosmetic medical treatments.
Body Image 1, 99-111.
Schwartz, M.B., Brownell, K.D. (2004). Obesity and body image. Body Image 1, 43-
56.
Skowron, E.A., Friedlander, M.L. (1998). The Differentiation of Self Inventory:
Development and Initial Validation. Journal of Counseling Psychology, 1998,
Vol. 45, No. 3, 235-246.
Smolak, L. (2004). Body image in children and adolescents: where do we go from
here? Body Image 1, 15-28.
Thomson, J.K. (2004), The (mis)measurement of body image: ten strategies to
improve assessment for applied and research purposes. Body Image 1, 7-14.
Tiggermann, N. (2004). Body image across the adult life span: stability and change.
Body Image 1, 29-41.
Vaillant, G.E. (1976). Natural history of male psychological health, V: The relation of
choice of ego mechanisms of defense to adult adjustment. Archives of General
Psychiatry 33, 535-545.

40